« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Recuperare creanţe
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti

Reflecții privind caracterul executoriu al anumitor hotărâri judecătorești
25.01.2021 | Cristian Daniel David SAMOILĂ

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Cristian Daniel David Samoilă

Cristian Daniel David Samoilă

1. Context. În exercitarea rolului său constituțional stabilit prin art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală, Înalta Curte de Casație și Justiție, în cadrul Dosarului nr. 2969/1/2020, va soluționa un recurs în interesul legii, ca urmare a cererii cu care a fost învestită de către Avocatul Poporului, prin care acesta a solicitat să se stabilească înțelesul sintagmei „până la soluționarea contestației la executare” din conținutul dispozițiilor art. 719 alin. (1) C.proc.civ., și anume dacă efectul suspendării executării silite pronunțate de instanța de executare dăinuie până la soluționarea contestației de executare în primă instanță sau, dimpotrivă, până la soluționarea apelului împotriva încheierii de respingere a contestației la executare.

Deși gândul realizării acestui scurt studiu s-a născut pentru că ne-a atras atenția contextul amintit (de fapt, a reînviat o idee mai veche), nu ne propunem o analiză a chestiunii care face obiectul recursului în interesul legii – de acum, ar fi și inutil –, ci dorim să formulăm câteva idei în legătură cu forța executorie a hotărârilor judecătorești, cu privire specială asupra anumitor hotărâri, idei care, desigur, au legătură și cu problema pentru care a fost sesizată instanța supremă. Discuția este însă importantă și în alte materii.

2. Executarea silită și forța executorie (executorialitatea). Prezentul vine din trecut

Magistratura este, astăzi, asociată doar cu puterea judiciară [art. 133 și 134 din Constituția României din 1991, republicată, și art. 1 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statul judecătorilor și procurorilor]. În Roma antică[1], magistratura care privea administrarea jurisdicției civile era atribuită pretorilor (pretorul urban și pretorul peregrin), acei magistrați romani precum cenzorii sau questorii avându-i, în prezent, ca „succesori” pe cei care exercită funcții sau demnități publice din aparatul prin care se organizează și funcționează celelalte puteri în stat, respectiv cea executivă și legislativă.

Magistratul judecător de astăzi emite actul – hotărârea judecătorească – care, prin excelență, îi definește rolul (iurisdictio), adică actul jurisdicțional care se bucură de forța pe care i-o imprimă autoritatea de stat cu care a fost învestit cel care o pronunță (imperium).

În reglementarea generală, adică a procedurii contencioase, legea (art. 429 – art. 435 C.proc.civ.) stabilește efectele hotărârii judecătorești, acestea putând fi sintetizate în aspecte de relativitate (autoritatea de lucru și obligativitatea hotărârii, adică acele efecte care privesc părțile procesului și succesorii acestora), opozabilitatea față de terți a hotărârii, puterea executorie a acesteia, adăugându-se, desigur, efectul dezînvestirii instanței odată cu pronunțarea hotărârii și forța probantă a unui înscris autentic de care se bucură actul jurisdicțional.

Hotărârea judecătorească reprezintă, așadar, și temei al executării silite. În literatura de specialitate[2], în legătură cu acest aspect, se face imediat precizarea că nu toate hotărârile judecătorești sunt susceptibile de executare silită. Astfel, se arată că, spre exemplu, o hotărâre prin care s-a soluționat o acțiune în constatare sau o acțiune în anularea/nulitatea unui act juridic civil, dacă nu s-a solicitat și restituirea prestațiilor, nu poate fi pusă în executare silită. Dincolo de faptul că observația surprinde firescul lucrurilor și, deci, se impune prin forța logicii, ea evocă, în realitate, un tip de gândire juridică care amintește de temelia sistemului de drept contemporan. Într-adevăr, în perioada de aplicare a procedurii formulare din dreptul roman, prin sentința de condamnare, pârâtul putea fi obligat numai la plata unei sume de bani, chiar dacă reclamantul intentase o acțiune reală, căci efectul extinctiv (asupra dreptului real) pe care îl producea litis contestatio era urmat de un efect creator, și anume nașterea dreptului la o sentință judecătorească prin care cel chemat în judecată urma să fie obligat la plata unei sume de bani[3]. Prin urmare, executarea silită (lăsând la o parte evoluția care a însemnat trecerea de la executarea asupra persoanei la executarea asupra bunurilor acesteia), care avea ca temei o hotărâre de obligare a pârâtului numai la plata unei sume de bani, este, în primul rând, legată de existența unui drept de creanță. Este ceea ce, în prezent, legiuitorul reglementează în primele două capitole ale Titlului II al Cărții a V-a din Codul de procedură civilă (Legea nr. 134/2010), și anume cele două forme ale urmăririi silite (mobiliară și imobiliară). Totuși, în privința ocrotirii drepturilor reale, deși numai în ultimul din cele trei sisteme procedurale romane – în procedura extraordinară – a fost posibilă condamnarea (obligarea) pârâtului la predarea bunului[4] – ceea ce a dat eficiență deplină ocrotirii acestor drepturi (evident, dreptul de proprietate fiind în centrul atenției)[5] –, romanii au știut chiar și înainte de aplicarea procedurii extraordinare să facă, în fapt, posibilă predarea silită a bunurilor, ceea ce astăzi reprezintă executarea silită directă (Titlul III al Cărții a V-a a Codului de procedură civilă). Într-adevăr, în ceea ce privește acțiunea în revendicare, rei vindicatio (care apăra numai proprietatea quiritară, adică proprietatea romană, situație care a determinat pretorul – prin crearea acțiunii publiciene, actio Publiciana – să acorde protecție și dacă dobândirea lucrurilor ar fi avut loc în alte condiții decât cele care puteau fundamenta proprietatea quiritară, născându-se astfel proprietatea pretoriană)[6], chiar în vechiul sistem procedural al legisacțiunilor, în cadrul legisacțiunii de judecată reprezentate de sacramentum in rem, proprietarul știa că partea adversă, în cazul în care acesteia din urmă îi fusese încredințat provizoriu lucrul în litigiu, preferă, în ipoteza pierderii litigiului, să-i restituie lucrul, deși hotărârea de condamnare nu prevedea aceasta în mod direct, căci, dacă nu ar fi făcut-o, toate persoanele care garantaseră pentru ca lucrul să-i fie încredințat în mod provizoriu ar fi fost aspru sancționate pecuniar de către statul roman. Tot astfel, în procedura formulară – despre care ne-am reamintit deja că presupunea o condamnare exclusiv pecuniară, chiar dacă dreptul afirmat era un drept real –, protecția proprietății se realiza prin așa-numitele acțiuni arbitrarii[7], instrument procedural creat de către pretor care permitea judecătorului, devenit și arbitru în soluționarea conflictului dintre părți (clausula arbitraria), să îl condamne pe pârât la plata unei sume de bani numai în ipoteza în care acesta nu restituia lucrul proprietarului – reclamant. Bineînțeles, eficiența acestui instrument procedural rezulta din faptul că, pentru a-l determina pe pârât să-i predea bunul, proprietarul – reclamant recurgea la supraevaluarea lucrului revendicat.

Prin scurta incursiune în dreptului privat roman ne putem explica și observația că o hotărâre judecătorească prin care s-a admis o acțiune în anularea unui contract nu este susceptibilă de executare silită. Într-adevăr, tot pe cale pretoriană a devenit posibilă declararea ineficacității unui act juridic pentru anumite motive care, în prezent, sunt reglementate ca vicii de consimțământ, potrivit dispozițiilor art. 1.206 și urm. C.civ. Măsura luată de pretor pentru a face ineficient un act încheiat din eroare, prin manopere dolosive etc. era restitutio in integrum[8]. În prezent, prin repunerea în situația anterioară înțelegem un principiu al efectelor nulității actului juridic civil [art. 1.254 alin. (3) C.civ.], ceea ce fundamentează  acțiunea în restituirea prestațiilor (art. 1.639 – art. 1.647 C.civ.), însă, în dreptul roman, prin restitutio in integrum pretorul dispunea ceea ce, astăzi, reprezintă însăși sancțiunea anulării actului juridic civil. Efectul acestei măsuri era, așadar, doar invalidarea actului juridic civil. Și, pentru că nu exista încă o hotărâre prin care pârâtul să fie condamnat la executarea unei prestații față de reclamant – așa cum, în prezent, se întâmplă dacă reclamantul a solicitat doar anularea actului, iar nu și restituirea prestațiilor –, reclamantul, spre ex., vânzătorul din actul invalidat, ar fi urmat să recurgă la acțiunea specifică pentru condamnarea pârâtului, în exemplul luat, acțiunea în revendicare. Abia hotărârea pronunțată în soluționarea acestui proces putea fi susceptibilă de executare silită. Iată de ce putem afirma că (și) observațiile referitoare la hotărârile judecătorești ce pot fi puse în executare silită, în condițiile Codului de procedură civilă, pun în lumină  continuitatea dreptului roman prin vocabularul juridic care ne obligă la utilizarea acelorași noțiuni.

Hotărârile judecătorești executorii sunt cele enumerate în art. 633 C.proc.civ. Apelul fiind suspensiv de executare [art. 468 alin. (5) C.proc.civ.] și având în vedere concepția actualului Cod de procedură civilă, potrivit cărei apelul, fiind devolutiv, este calea de atac de care, ca regulă, trebuie să beneficieze partea nemulțumită de hotărârea primei instanțe [admisibilitatea recursului, cale de atac extraordinară, exclusiv pentru motive de nelegalitate, putând fi restrânsă de către legiuitor – art. 483 alin. (2) C.proc.civ.][9], este firesc ca hotărârea să poată fi pusă în executare, în principiu, numai după ce a doua instanță de fond s-a pronunțat cu privire la conflictul dintre părți. Totuși, pentru rațiuni bine justificate, fie că sunt stabilite de către legiuitor (art. 448 C.proc.civ.), fie că instanța a apreciat în acest sens (art. 449 C.proc.civ.), unele hotărâri de primă instanță sunt executorii în mod provizoriu.

După enumerarea celor 9 cazuri în care hotărârea primei instanțe este executorie provizoriu de drept, dispozițiile art. 448 alin. (1) pct. 10 C.proc.civ., prin norma de trimitere pe care o stabilesc, aduc în cadrul acestei reglementări și celelalte situații în care legea ar stabili că, în urma judecății în primă instanță, s-a pronunțat o hotărâre executorie de drept. Un astfel de caz îl reprezintă încheierile instanței de executare, potrivit art. 651 alin. (4) C.proc.civ.

Am arătat în debutul acestei analize contextul care a generat ideea realizării ei. Dincolo de opinia fiecăruia (până când instanța supremă va tranșa problema) în legătură cu momentul până la care durează efectul suspendării executării silite acordate de către instanța de executare, interpretul ar trebui, după părerea noastră, să acorde o atenție specială normei – înțelesului acesteia – care stabilește că încheierile instanței de executare sunt, în principiu, executorii (ceea ce, desigur, obligă și la identificarea situațiilor excepționale, așa cum este cazul prevăzut la art. 726 C.proc.civ.).

În bogata și valoroasa literatură de specialitate dedicată procedurii civile (cu referire la executarea silită), autori de prestigiu au exprimat opinii diferite în legătură cu problema asupra căreia ne concentrăm acum atenția.

Potrivit unei opinii[10], în care se arată că efectul suspendării executării silite dăinuie până la soluționarea în primă instanță a contestației la executare, contestatorul ar putea solicita, formulând apel împotriva încheierii de respingere a contestației la executare, și suspendarea executării încheierii atacate, în temeiul art. 450 C.proc.civ. Astfel, apelantul – contestator (debitorul urmărit) va putea prelungi, și pe perioada soluționării apelului, efectul suspendării executării silite acordate de instanța de executare, căci, dacă a fost suspendată executarea (au fost suspendate efectele) hotărârii de respingere a contestației la executare, înseamnă că, practic, încă nu a fost soluționată contestația la executare. Așadar, în această opinie, încheierea de respingere a contestației la executare, aplicând norma generală prevăzută la art. 651 alin. (4) C.proc.civ., este executorie.

Într-o altă opinie[11], în care se afirmă că efectul suspendării executării silite durează, în cazul respingerii în primă instanță a contestației la executare, până la soluționarea definitivă a acesteia, se arată că încheierea de respingere a contestației la executare nu poate avea caracter executoriu. Credem că se are în vedere observația cu caracter general potrivit căreia o hotărâre judecătorească prin care se respinge cererea reclamantului [indiferent de natura cererii: acțiune de drept comun (acțiune în revendicare, acțiune în pretenții, acțiune posesorie etc.) sau o cerere având o natură specială așa cum este contestația la executare] nu este susceptibilă de executare.

Așa cum am precizat, nu dorim să intrăm în discuțiile referitoare la problema efectului în timp al suspendării executării silite acordate în temeiul art. 719 C.proc.civ. Important este ca, folosind acest context, să descifrăm sensul dispozițiilor art. 651 alin. (4) C.proc.civ. care atribuie caracter executoriu încheierilor instanței de executare.

Întrebarea concretă care se pune este dacă, în cazul caracterului executoriu al acestor încheieri ale instanței de executare (sau al altor hotărâri la care ne vom referi ceva mai jos), rămânem în paradigma obișnuită sau, dimpotrivă, avem de-a face cu un înțeles specific al executorialității. Evident, nu ne referim la situații precum aceea a încheierii instanței de executare prin care se stabilește cuantumul unei creanțe, conform art. 628 alin. (4) C.proc.civ. De atlfel, în acest caz, alin. (5) al art. 628 C.proc.civ. stabilește (nu întâmplător, credem noi) că încheierea instanței de executare reprezintă titlu executoriu, adică titlu constatator al unei creanțe (o creanță accesorie celei puse în executare) care, deși, prin ipoteză, ulterior încuviințării executării silite, este acoperit de către încheierea de încuviințare a executării, chiar dacă dispozițiile art. 666 alin. (4) teza a II-a C.proc.civ. se referă numai la încheierile executorului judecătoresc [aceste din urmă dispoziții fiind aplicabile și cu privire la încheierile instanței de executare atât în baza argumentului a fortiori, dar și pentru că ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet – art. 1 alin. (2) C.civ.].

3. Executorialitatea hotărârii. Relativitatea și opozabilitatea actului jurisdicțional. Corelații

3.1. Dispoziții susceptibile de a fi puse în executare silită: întotdeauna există o creanță. Caracterul executoriu al hotărârii: există întotdeauna o creanță? Atunci când titlul executoriu este reprezentat de o hotărâre judecătorească, creanța pusă în executare silită va fi temeiul formării unui dosar execuțional în care executorul, după ce a obținut încuviințarea executării silite din partea instanței de executare, va îndeplini actele de executare specifice formei de executare subsumate uneia din cele două modalități de executare, adică executarea silită indirectă (urmărirea silită) sau executarea silită directă. Credem că, fără a greși, se poate face afirmația că hotărârea judecătorească este, dintre toate titlurile executorii, singurul care, în funcție de obiectul creanței, poate sta la baza uneia dintre formele de executare silită enumerate în Cartea a V-a din Codul de procedură civilă, neexistând vreo formă de executare silită care să nu poată avea ca temei o hotărâre judecătorească, ceea ce nu mai este valabil în privința celorlalte titluri executorii. Astfel, în ceea ce privește executarea silită în natură a obligațiilor de a nu face[12] care se realizează potrivit dispozițiilor cuprinse în Capitolul IV al Titlului III din Cartea a V-a a Codului de procedură civilă, numai hotărârea judecătorească este, după părerea noastră, titlul executoriu care poate sta la baza acestei forme de executare silită directă.

Dar este oare orice hotărâre judecătorească declarată executorie, fie printr-o dispoziție a Codului de procedură civilă, fie printr-o dispoziție din altă lege, aptă de a fi pusă în executare silită, adică să fundamenteze o cerere de executare silită, crearea unui dosar execuțional, obținerea încuviințării instanței de executare și parcurgerea tuturor pașilor până la pronunțarea unei încheieri de încetare a executării silite, conform art. 703 C.proc.civ.?

Luând ca referință ipoteza încheierilor instanței de executare [art. 651 alin. (4) C.proc.civ.], credem că răspunsul la întrebarea enunțată anterior nu poate fi decât unul negativ.

Uneori, rolul instanței de executare se limitează la încuviințarea executării silite, conform art. 666 C.proc.civ., fiind posibil ca, ulterior, executorul să realizeze actele de executare specifice, a căror legalitate să nu fie pusă la îndoială de către părți, ceea ce înseamnă că procedura execuțională s-a desfășurat fără a mai fi necesară intervenția instanței de executare. Totuși, instanța de executare își face simțită cu adevărat prezența de participant la executare silită [art. 644 alin. (1) pct. 4 C.proc.civ.], atunci când debitorul urmărit va contesta executarea însăși sau unul sau mai multe acte de executare ce îl vizează.

Soluțiile pe care le pronunță instanța de executare în soluționarea unei contestații la executare sunt cele enumerate în dispozițiile art. 720 alin. (1) C.proc.civ. În opinia noastră, indiferent de soluția la care se va opri instanța de executare, nu putem vorbi de o hotărâre care ar conține o dispoziție care să poată fi temei al unei executari silite. De aici credem că trebuie pornit pentru a putea înțelege sensul corect al executorialității încheierilor instanței de executare la care se referă prevederile art. 651 alin. (4) C.proc.civ.

Conform art. 622 alin. (4) C.proc.civ., unele obligații de a face se execută la simpla cerere a celui îndreptățit, dispozițiile legale menționate instituind, așa cum s-a arătat în doctrină[13], o executare silită privată indirectă, deci, o procedură care se realizează fără concursul executorului judecătoresc. Dacă, spre exemplu, ne referim la o acțiune în rectificare tabulară, lăsând la o parte chestiunea calificării (naturii juridice) a acesteia[14] – reală sau personală –, se observă că executarea hotărârii prin care a fost admisă această acțiune nu se face de către cel care a stat în proces ca pârât, ci de către un terț, și anume biroul de cadastru și publicitate imobiliară (art. 32 din Legea nr. 7/1996). Dacă acest terț nu va executa de bună voie hotărârea, se va recurge la executarea silită directă împotriva sa, în temeiul dispozițiilor 906 C.proc.civ.[15] Relevanța acestor observații în ansamblul analizei noastre constă în aceea că, chiar dacă la baza hotărârii pronunțate (ce trebuie executată în mod voluntar de către un terț care, în caz de neconformare, devine debitor urmărit în procedura execuțională amintită) nu stă un raport juridic din care să izvorască un drept de creanță așa cum ar fi, spre exemplu, creanța născută dintr-un contract de comandă încheiat cu un artist – art. 47 din Legea nr. 8/1996, legea face posibilă executarea silită a unei astfel de hotărâri prin recunoașterea unei creanțe având o obligație corelativă ce se naște în sarcina terțului, în lipsa unei creanțe neputându-se vorbi de o executare silită – art. 663 C.proc.civ.

Se poate identifica existența unei creanțe în ipoteza hotărârii prin care instanța de executare, admițând contestația la executare, a anulat executarea (sau un un act de executare) sau a găsit că executarea a încetat pentru că obligația a fost integral îndeplinită? Evident că, în aceste situații, nu s-ar putea vorbi de existența vreunei creanțe, nici măcar așa cum se întâmplă în situația atipică a hotărârilor ce se execută de către un terț [art. 622 alin. (4) și art. 909 C.proc.civ.], astfel că se impune concluzia conform căreia hotărârea instanței de executare nu este aptă de a fi pusă în executare silită. Și, tocmai de aceea, apreciem că nu se justifică teza potrivit căreia numai hotărârea prin care, spre exemplu, s-ar anula executarea este executorie, în timp ce hotărârea prin care contestația la executare a fost respinsă nu ar fi executorie. În realitate, caracterul executoriu, prevăzut de art. 651 alin. final C.proc.civ., al unei încheieri pronunțate de instanța de executare – indiferent de soluția pe care o conține –, nu reprezintă altceva decât eficacitatea imediată a efectelor acelei hotărâri, chiar dacă este doar o hotărâre de primă instanță. Altfel spus, eficiența acestei hotărâri presupune că se produc de îndată consecințe în ordinea juridică. Aceste efecte, consecințe ale hotărârii se produc, în mod evident, fără a fi necesară o măsură de executare silită în acest sens. Astfel, dacă, deși există o hotărâre de primă instanță prin care s-a dispus anularea executării, executorul ar continua să efectueze acte de executare, aceste din urmă acte vor fi nule, ceea ce înseamnă că eficiența executorialității încheierii de anulare a executării va fi asigurată prin admiterea noii contestații la executare ce va avea ca obiect actele efectuate ulterior pronunțării încheierii de anulare a executării înseși.

Totuși, faptul că încheierea instanței de executare nu este (încă) și definitivă până la pronunțarea unei soluții de respingere, anulare sau perimare a apelului îndreptat împotriva ei, trebuie să aibă o semnificație. Într-adevăr, în virtutea caracterului executoriu al încheierii prin care instanța a admis contestația la executare și, spre exemplu, a anulat executarea însăși, executorul se va conforma și nu va mai efectua noi acte de executare, dar este oare acesta ținut să emită și încheierea de încetare a executării, în temeiul art. 703 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.? Apreciem că răspunsul este unul negativ, căci ar fi de neconceput ca, spre exemplu, efectul pe care îl produce notarea urmăririi silite în cartea funciară a imobilului (art. 827 C.proc.civ.) să dispară mai înainte de rămânerea definitivă a soluției instanței de executare de anulare a executării. În cazul în care apelul având ca obiect încheierea de anulare a executării ar urma să fie admis, însă, până la pronunțarea instanței de control judiciar, executorul ar fi solicitat deja, în temeiul caracterului executoriu al încheierii de anulare a executării, radierea notării urmăririi silite și aceasta ar fi fost operată [art. 167 alin. (3) din Regulamentul aprobat prin Ordinul ANCPI nr. 700/2014], creditorul poate suferi grave prejudicii, având în vedere că debitorul poate înstrăina de îndată imobilul, iar o eventuală acțiune revocatorie presupune, dacă este vorba de o înstrăinare cu titlu oneros, dovada complicității la fraudă a terțului contractant – art. 1.562 alin. (2) C.civ. Așa se explică, credem, și norma conținută în art. 720 alin. (4) C.proc.civ., conform căreia, doar la data rămânerii definitive a hotărârii asupra contestației la executare urmează să i se comunice și executorului soluția dispusă (în cazul nostru, a fost vorba de anularea executării, dar hotărârea definitivă se comunică indiferent de soluția pronunțată). La fel stau lucrurile și în cazul în care ar fi vorba de o altă sancțiune, așa cum este perimarea executării silite – art. 697 și urm C.proc.civ.

Am precizat la începutul acestui studiu că mai există și alte materii care pot fi avute în vedere atunci când ne îndreptăm atenția asupra executorialității unor hotărâri (de primă instanță), în sensul specific pe care am încercat să-l explicăm. În concret, este vorba de alte cazuri la care se referă dispozițiile art. 448 alin. (1) pct. 10 C.proc.civ. Iată, spre exemplu, ipoteza hotărârilor judecătorului-sindic pronunțate în procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență reglementate de Legea nr. 85/2014, care, potrivit art. 8 alin. (3) și art. 46 alin. (1) din acest act normativ, sunt executorii.

Primul și cel mai important dintre efectele imediate ale deschiderii unei proceduri de insolvență este, potrivit art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, suspendarea de drept a acțiunilor sau executărilor silite declanșate împotriva debitorului insolvent. Este firesc ca legea să prevadă acest efect, doar astfel putând fi realizat cu adevărat obiectivul acestei proceduri de urmărire silită colectivă (art. 2 din Legea nr. 85/2014). Eficiența efectului suspendării ope legis a urmăririlor silite individuale sau a proceselor contra debitorului presupune ca acesta să se producă de îndată, adică imediat ce s-a pronunțat hotărârea judecătorului-sindic de deschidere a procedurii. În privința acestui efect, executorialitatea hotărârii de deschidere a insolvenței nu poate fi înțeleasă în sensul că ar exista o hotărâre susceptibilă de executare silită, ci că legea asigură eficacitatea ei deplină în ciuda faptului că este doar o hotărâre de primă instanță. Aceasta înseamnă că, dacă nu există norme speciale care să prevadă altfel (spre exemplu, art. 2663 C.proc.fisc.), un eventual act de executare silită îndeplinit sau o executare silită încuviințată ulterior pronunțării hotărârii judecătorului-sindic de deschidere a insolvenței va fi nulă. Se observă, așadar, că eficiența efectului suspendării/imposibilității inițierii unor executări individuale împotriva insolventului nu presupune o “punere în executare silită” a hotărârii (executorie) de deschidere a procedurii insolvenței, ci o simplă invalidare a urmăririi silite individuale care a fost pornită ulterior deschiderii insolvenței, formulându-se apel împotriva încheierii de admitere a cererii de  încuviințare a acestei executări [art. 666 alin. (5) pct. 7 C.proc.civ.].

O situație interesantă este aceea a deschiderii unei proceduri de insolvență împotriva unei persoane fizice, în condițiile Legii nr. 151/2015. Încercând, probabil, să creeze o procedură cu efecte oarecum asemănătoare celor pe care le generează deschiderea unei proceduri reglementate de Legea nr. 85/2014, legiuitorul, la art. 20 din Legea insolvenței persoanei fizice, a stabilit că, de la data emiterii deciziei de admitere în prinicipiu a cererii de deschidere a procedurii insolvenței pe bază de plan de rambursare, se suspendă de drept, în mod provizoriu (adică până la aprobarea planului de rambursare, când suspendarea devine definitivă – art. 34 din Legea nr 151/2015), executările silite împotriva averii debitorului. Pe de altă parte, însă, potrivit prevederilor art. 17 din Legea nr. 151/2015, contestația creditorului împotriva deciziei comisiei de insolvență de deschidere a procedurii pe bază de plan de rambursare suspendă executarea deciziei comisiei [alin. (2)] și, mai mult, chiar dacă contestația creditorului ar fi respinsă, nu înseamnă că procedura de insolvență poate fi considerată deschisă, pentru că sentința dată în soluționarea contestației nu este executorie [alin. (3)]. Nouă ni se pare că, chiar dacă, prin dispozițiile art. 20 din Legea insolvenței persoanei fizice, s-a dorit acordarea, în baza emiterii deciziei comisiei, a efectului imediat al suspendării de drept a urmăririlor silite individuale, în realitate, acest efect nu se poate produce (căci procedura nu se deschide) decât la data respingerii, prin hotărâre definitivă, a contestației creditorului împotriva deciziei comisiei de insolvență pronunțate în temeiul art. 14 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 151/2015. Ceea ce, pentru tema noastră de cercetare, merită a fi subliniat este faptul că legiuitorul, la art. 17 alin. (3) din Legea nr. 151/2015, a ținut să sublinieze că hotărârea primei instanțe cu privire la contestația împotriva deciziei comisiei de insolvență nu este executorie, adică, făcând practic aplicabil drept comun – art. 468 alin. (5) C.proc.civ., legea stabilește că, pentru a putea vorbi de eficacitatea acestei hotărâri, este necesar ca această să fie și definitivă. Tot astfel, pentru că nu a fost prevăzut caracterul executoriu al sentinței de deschiderea unei proceduri de insolvență prin lichidarea activelor debitorului – art. 48 din Legea nr. 151/2015, înseamnă că legiuitorul a dorit ca, în realitate, efectele prevăzute la art. 50 din Legea insolvenței persoanei fizice să se producă doar la data rămânerii definitive a sentinței de deschidere a insolvenței sub forma amintită.

Mai pot exista și alte situații în care caracterul executoriu al unei hotărâri de primă instanță are înțelesul specific arătat, adică ipoteze în care hotărârea nu conține dispoziții susceptibile de a fi aduse la îndeplinire pe cale de executare silită. Cu titlu exemplificativ, menționăm cazul în care, în temeiul art. 217 C.civ./art. 133 din Legea nr. 31/1990, pe calea ordonanței președințiale, instanța va decide suspendarea executării hotărârii sau deciziei organelor persoanei juridice atacate cu acțiunea în anulare. Față de caracterul executoriu al ordonanței – art. 997 alin. (2) C.proc.civ., observăm că, în cazul, de pildă, al unei hotărâri a adunării generale prin care au fost desemnați administratorii, suspendarea efectelor acestei hotărâri atacate cu acțiunea în anulare semnifică faptul că, de îndată, adică de la pronunțarea ordonanței președințiale, acești administratori nu mai pot reprezenta societatea, ei nemaiavând un mandat valabil[16], astfel că, dacă sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege, societatea va putea solicita anularea actelor încheiate pe seama ei, de către acești administratori suspendați, ulterior pronunțării pronunțării ordonanței. Din nou, remarcăm că executorialitatea hotărârii judecătorești (a ordonanței președințiale) se traduce prin aceea că eficacitatea ei acționează imediat, deci, mai înainte a fi o hotărâre definitivă, fără să se pună problema că ar conține dispoziții care să poată fi puse în executare silită[17].

Deși, din cele prezentate, a rezultat că, în unele cazuri, executorialitatea sau caracterul executoriu al anumitor hotărâri judecătorești capătă un sens special, ar fi insuficient să ne mulțumim cu explicațiile de mai sus. Trebuie făcut un pas în plus, pentru a înțelege însăși rațiunea de a fi a acestei executorialități. În realitate, răspunsul este unul singur, indiferent că hotărârea judecătorească este un veritabil titlu executoriu, adică conține dispoziții ce pot fi aduse la îndeplinire pe cale silită, sau, în anumite cazuri, deși executorie, nu poate fi vorba de o executare silită pentru realizarea ei.

3.2. Rolul existenței executorialității hotărârii judecătorești

Atunci când am enumerat efectele hotărârii judecătorești, am făcut precizarea că relativitatea efectelor hotărârii se manifestă sub dublu aspect[18]: față de părți și succesorii lor (avânzii-cauză), actul jurisdicțional se impune cu efect obligatoriu – art. 435 alin. (1) C.proc.civ., iar chestiunea litigioasă tranșată de instanța de judecată nu mai poate fi repusă în discuție, operând autoritatea de lucru judecat – art. 430 C.proc.civ. Față de terți (prezentând interes, desigur, situația terților interesați, adică cei care vor resimți efectele hotărârii pronunțate într-un proces la care ei nu au luat parte), hotărârea judecătorească este, potrivit art. 435 alin. (2) C.proc.civ., opozabilă[19], astfel că se impune observația în sensul că, din păcate, în practică, nu de puține ori, se afirmă, în mod greșit, că o hotărâre nu ar fi opozabilă celor care au fost străini de procesul în care a fost pronunțată[20].

Având în vedere cele precizate mai sus, probabil că interpertul (cititorul) a intuit deja ideea cu privire la rolul pe care îl joacă executorialitatea hotărârii judecătorești. Executorialitatea nu realizează autoritatea de lucru judecat, în pofida importanței pe care o are acest efect procesual al hotărârii, căci efectul lucrului judecat se referă doar la consolidarea situației care a făcut obiectul judecății, în sensul că este garantată stabilitatea efectelor actului jurisdicțional[21]. Subliniem – cu relevanță deosebită pentru subiectul analizei noastre – că autoritatea de lucru judecat nu este aspectul pus în valoare prin caracterul executoriu al unei hotărâri de primă instanță nu pentru că hotărârea este încă nedefinitivă, căci și o hotărâre de primă instanță (executorie sau nu) se bucură de o autoritate de lucru judecat provizorie – art. 430 alin. (4) C.proc.civ. Numai că semnificația recunoașterii autorității de lucru judecat provizorii este aceea că, în legătură cu chestiunea care formează obiectul litigiului, nu mai poate fi pornit un nou proces [și, dacă totuși acesta va fi pornit, va putea fi invocată excepția de litispendență (art. 138 C.proc.civ.)], iar nicidecum nu trebuie înțeles că autoritatea de lucru judecat provizorie ar justifica executorialitatea hotărârii de primă instanță, atunci când legea sau judecătorul o acordă (art. 448 și 449 C.proc.civ.).

Prin urmare, dacă nu autoritatea de lucru judecat este cea care se realizează prin executorialitate, nu rămâne decât ca obligativitatea hotărârii să fie aspectul ce se valorifică prin caracterul executoriu al hotărârii judecătorești[22]. După cum s-a spus, “[r]elativitatea efectelor obligatorii trebuie pusă în legătură cu executorialitatea acestor efecte (sau, pur și simplu, respectarea lor de către părți pentru situația în care hotărârea nu conține dispoziții executorii[23]. Într-adevăr, chiar dacă, așa cum se arată în fragmentul citat, respectarea (efectelor) hotărârii este cea despre care ar trebui să se vorbească în cazul unei hotărâri judecătorești care nu conține dispoziții susceptibile de executare silită sau, în formulările utilizate de noi, eficiența sau eficacitatea efectelor unei astfel de hotărâri, legiuitorul – în mod voit sau nu, adică din obișnuință – a recurs tot la ideea de executorialitate, de caracter executoriu pentru a sublinia că efectele unor hotărâri, care nu sunt (pentru că nu pot fi) titluri executorii propriu-zise, se produc de îndată și trebuie respectate, fiind eficiente încă de la pronunțarea unei hotărâri de primă instanță, așa cum sunt toate cele la care ne-am referit mai sus.

Așa stând lucrurile, credem și noi – alături de autorii care au exprimat opinia potrivit căreia, în temeiul art. 651 alin. (4) C.proc.civ., încheierea instanței de executare este executorie (adică produce efecte) și atunci când soluția este de respingere a contestației la executare – că se poate formula, în cadrul apelului având ca obiect această  încheiere, cerere de suspendare a executării provizorii a încheierii de respingere a contestației la executare, potrivit art. 450 C.proc.civ. În concret, ceea ce se urmărește este crearea unei situații care ar fi existat dacă ar fi fost aplicabilă norma generală [art. 468 alin. (5) C.proc.civ.], și anume ca, până la soluționarea apelului împotriva încheierii de respingere a contestației la executare, să se considere că încă nu a fost soluționată contestația la executare, ceea ce înseamnă că subzistă efectul suspendării executării silite acordate în temeiul art. 719 C.proc.civ.

În loc de concluzii. Într-o lucrare de filosofia dreptului din perioada interbelică[24], se arată că, în procesul de creare rațională a dreptului, norma externă se distinge de norma internă. În timp ce „norma externă de drept este creată întâiu pe cale rațională în forma ei definitivă și deobieceiu această imitație artificială a naturii este numită lege”, iar „operațiunea sufletească ce urmează nu este aceea de a crea încetul cu încetul, sprijinindu-se pe fapte și generalizând dela caz la caz, convingerea internă, ci de a adopta soluția care se prezintă de-a gata, despre norma de drept internă, autorul arată că aceasta „a luat naștere atunci când soluția impusă din afară a pătruns în subconștientul omenirii, care o ascultă fără a-și mai da seama că ar putea să se poarte și în alt mod și fără a-și aminti de proveniența ei”, iar „[p]entru a deveni inconștientă ea trebue întâiu să fie urmată în mod conștient de numeroase ori”, ceea ce presupune doi factori, adică timpul și aplicarea efectivă.

Credem că, dincolo de marile instituții și categorii juridice care, în procesul creațional al dreptului, s-au format prin acțiunea normei interne de drept (astfel încât, în orice legi noi, indiferent că ar înlocui sau modifica ori completa legi existente, vor fi incorporate de la sine),  chiar și o banală sintagma ca aceea a caracterului executoriu al unor hotărâri care nu pot fi titluri executorii se explică prin aplicarea ei repetată, ceea ce face ca forța timpului să își spună cuvântul.

Scopul modestei noastre cercetări nu a fost acela de a aduce argumente pentru vreo propunere de modificare a dispozițiilor legale comentate, ci doar de a invita cititorul să se oprească puțin din lectura acestora pentru a le înțelege mai bine sensul. Sperăm că am și reușit.


[1] A se vedea Vladimir Hanga, Drept privat roman. Tratat, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978, p. 50 și urm.
[2] A se vedea, spre exemplu, Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil, Ediția a 5-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2020, p. 1159; Adina Nicolae, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă, comentat și adnotat, Vol. I – art.1 – 526, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 1206; Gheorghe-Liviu Zidaru, Paul Pop, Drept procesual civil, Procedura în fața primei instanțe și în căile de atac, Ed. Solomon, București, 2020, p. 325 și p. 356 și urm.
[3] A se vedea Vladimir Hanga, op.cit., p. 132; Dan Oancea, Introducere în dreptul roman, Ed. C.H. Beck, București, 2009, pp. 38 – 39.
[4] A se vedea Vladimir Hanga, op.cit., p. 156.
[5] A se vedea Dan Oancea, op.cit., p. 54.
[6] A se vedea Vladimir Hanga, op.cit., pp. 289 – 293 și pp. 246 – 249; Dan Oancea, op.cit., pp. 145 – 150 și pp. 123 – 128.
[7] A se vedea Dan Oancea, op.cit., p. 46.
[8] A se vedea Vladimir Hanga, op.cit., p. 151.
[9] În legislația actuală, a fost suprimată (sub)instituția cu o natură hibridă pe care o avea recursul formulat în condițiile art. 3041 din Codul de procedură civilă de la 1865, motiv pentru care, în materia apelului din actualul Cod de procedură civilă, nu mai există dispoziții așa cum erau cele din art. 2821 Cproc.civ. 1865.
[10] A se vedea Gabriel Boroi, Mirela Stancu, op.cit., pp. 1226 – 1227; Nicolae – Horia Țiț, Executarea silită. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 266.
[11] A se vedea Evelina Oprina, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă, comentat și adnotat, Vol. II – art.527 – 1.134, Ed. Universul Juridic, București, 2016, pp. 689 – 690.
[12] Desigur, este vorba de obligații de a nu face corelative unui drept de creanță, iar nu de obligații de a nu face corespunzătoare unui drept absolut, căci, în cazul nerespectării dreptului real, încălcarea obligației de a nu face, adică de a nu aduce atingere dreptului de proprietate, spre exemplu, admiterea acțiunii în revendicare va face să se nască în sarcina celui care trebuie să predea bunul o obligație de a face. Pentru clasificarea obligațiilor după obiectul lor și importanța acestei clasificări, a se vedea, spre exemplu, Marian Nicolae, Drept civil. Teoria generală. Vol. II, Teoria drepturilor subiective civile, Ed. Solomon, București, 2018, pp. 193 – 196. Cu privire la corelația dintre executarea silită în natură a obligațiilor, ca instituție de drept substanțial, și executarea silită ca parte a procesului civil, a se vedea Vladimir Diaconiță, Executarea silită în natură a obligațiilor contractuale în sistemul Codului civil român, Noțiunea și condițiile de drept comun, Ed. Universul Juridic, București, 2017, pp. 145 – 149.
[13] A se vedea Marian Nicolae, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă, comentat și adnotat, Vol. II – art.527 – 1.134, Ed. Universul Juridic, București, 2016, pp. 306 – 311.
[14] A se vedea Marian Nicolae, Tratat de publicitate imobiliară, Vol. II, Noile cărți funciare, Ed. Universul Juridic, București, 2006, p. 644 și urm.
[15] Pentru un comentariu al dispozițiilor art. 909 C.proc.civ., a se vedea Decebal-Adrian Ghinoiu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă, comentat și adnotat, Vol. II – art.527 – 1.134, Ed. Universul Juridic, București, 2016, pp. 1072 – 1074.
[16] A se vedea și Sebastian Bodu, Tratat de drept societar, teorie & practică, Ediția a II-a, Ed. Rosetti International, București, 2019, p. 748.
[17] La fel credem că se întâmplă și în situația suspendării executării actului administrativ care se decide prin hotărâre executorie – art. 14 alin. (1) și (4) din Legea nr. 554/2004.
[18] A se vedea Adina Nicolae, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă, comentat și adnotat, Vol. I – art.1 – 526, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 1213 și urm.
[19] Uneori, noțiunea de opozabilitate este utilizată cu sensul de obligativitate a hotărârii, spre exemplu, în dispozițiile art. 39 alin. (3) C.proc.civ. sau cele ale art. 643 alin. (2) teza a II-a C.civ. Tocmai de aceea, ne-a surprins recenta Decizie (HP) nr. 18/2020 prin care instanța supremă a considerat că dispozițiile art. 643 alin. (2) teza a II-a C.civ. reprezintă o excepție de la obligativitatea hotărârii judecătorești reglementată de art. 435 alin. (2) C.civ. În realitate, dispozițiile legale menționate, care se referă la acțiunile în justiție atunci când bunul formează obiectul coproprietății, trebuie înțelese în sensul că, fiind vorba de o hotărâre defavorabilă coproprietății, aceasta nu va fi obligatorie (iar nu opozabilă) față de coproprietarii care nu au participat la procesul în care s-a pronunțat hotărârea defavorabilă, considerându-se că unul dintre coproprietari îi reprezintă și pe ceilalți doar atunci când hotărârea este favorabilă tuturor – art. 643 alin. (2) teza I C.civ.
[20] A se vedea Adina Nicolae, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă, comentat și adnotat, Vol. I – art.1 – 526, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 1217.
[21] A se vedea Adina Nicolae, Relativitatea și opozabilitatea efectelor hotărârii judecătorești, Ed. Universul Juridic, București, 2008, p. 137.
[22] A se vedea Adina Nicolae, Relativitatea și opozabilitatea efectelor hotărârii judecătorești, Ed. Universul Juridic, București, 2008, pp. 136 – 137.
[23] Ibidem, p. 137.
[24] Radu Goruneanu, Ideea de drept și procesul ei de formațiune, 1931, pp. 33 – 34.


Cristian Daniel David Samoilă
Consilier juridic BRD-GSG

 
Secţiuni: Articole, Content, Procedură civilă, Recuperare creanțe, RNSJ, Selected, Studii | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD