Fotografia judiciară de examinare. Scurte precizări privind istoria și importanța utilizării fotografiei judiciare
13 noiembrie 2023 | Mihaela-Roxana BAETU
Mihaela-Roxana Baetu
Rezumat: „O imagine valorează mai mult decât zece mii de cuvinte” spunea Confucius. Pornind de la acest citat mi-am propus ca în prezentul articol să surprind valoarea pe care o are fotografia în investigația criminalistică prin metoda liberei cercetări științifice. Atunci când vorbim de investigație, procesul de fotografiere va fi implicit prezent, deoarece nu putem concepe cercetare penală fără acest mijloc eficient de surprindere a unui moment. O fotografie oferă posibilitatea participanților la proces de a vedea cu proprii ochi un adevăr faptic, fiind o probă valoroasă în procesul de stabilire a adevărului. Fotografia judiciară de examinare reprezintă un instrument important în procesul de cercetare la fața locului, iar cunoașterea unor noțiuni ce țin de aceasta este esențială pentru a putea aprecia calitatea fotografiilor folosite ca probe în procesul penal. Fotografia realizată în laborator se realizează prin mai multe metode, fiecare fiind diferită, permițând anchetatorilor obținerea unui anumit rezultat în procesul de aflare a adevărului.
Fotografia judiciară se realizează în cadrul unui proces, pe latură civilă, unde este folosită pentru stabilirea autenticității unor înscrisuri, dar în special în procesele penale unde se execută fotografii de la începutul urmării penale și până la soluționarea cauzei. Fotografia judiciară a fost împărțită de doctrină în două ramuri: de operare (sau de teren, de fixare), care se execută în faza de urmărire penală cu ocazia cercetării la fața locului și de examinare, care se execută în laborator, de persoane avizate și în condiții speciale.
Anul oficial în care a fost descoperită fotografia este 1839, acest merit fiindu-i atribuit lui Daguerre de către Academia de Științe din Paris[1]. Imediat după, din 1840, metoda lui Daguerre a fost preluată de poliția belgiană din Bruxelles și a fost utilizată cu succes și de Prefectura Poliției din Paris, a cărei activitate a fost perfecționată ulterior de Alphonse Bertillon, după anul 1879.
România face parte din primele țări ce s-au bucurat de serviciile fotografiei, fiind realizate portrete dagherotip încă din 1843. Ulterior, Poliția Capitalei a înființat serviciul fotografic unde infractorilor reținuți li se făceau fotografii în atelierul diviziei de cercetări și urmăriri, pe un scaun rotativ, după modelul utilizat de Bertillon. Meritul pentru inițierea primelor reguli cu caracter științific de executare a fotografiei judiciare, i se cuvine lui Nicolae Minovici, care în lucrarea sa „Manual tehnic de medicină legală”, a stabilit printr-un capitol intitulat „Fotografia judiciară”, reguli științifice pentru fotografia de semnalmente.[2]
Utilizarea fotografiei în procesul de cercetare penală prezintă numeroase avantaje, fiind un mijloc sigur de surprindere a unei imagini de ansamblu cu privire la faptele comise într-un anumit loc. Majoritatea autorilor achiesează că principalele interese pe care le are utilizarea ei sunt reprezentate de celeritatea cu care pot fixa imaginile și relativa simplitate de executare, prin aceasta ajutându-se la soluționarea investigației în timp util, obiectivitatea reproducerii imaginii și fidelitatea în fixarea și redarea acesteia, iar nu în ultimul rând, evidența probatorie și influența psihologică pe care o poate avea asupra actorilor din cadrul investigației[3].
Prin fidelitatea imaginii se înțelege concretizarea informației prin înregistrarea acesteia, cu privire la obiect, subiectele fotografiei rămânând nemodificate, astfel fiind permisă o înregistrare rapidă a unui număr mare de stări de fapt.[4]
Practic, este surprinsă imaginea de ansamblu din câmpul vizual al obiectivului, ca de exemplu situarea locului infracțiunii față de împrejurimi, urmele, starea și locul obiectelor. Datorită fotografiei este posibilă o analiză ulterioară a locului unde s-a produs infracțiunea, fără a fi necesară o reconstituire, existând o probabilitate de a fi relevate noi detalii și informații la o a doua privire. Pe lângă fotografia judiciară de teren, ce permite expunerea locului faptei, cea de-a doua ramură, fotografia de examinare, permite examinarea probelor materiale, astfel încât cu ajutorul acesteia pot fi evidențiate aspecte ce nu sunt sesizabile privite cu ochiul liber.
Actorii înfăptuirii justiției trebuie să posede un minim de cunoștințe cu privire la fotografia judiciară, fiind importantă atât pentru organele de cercetare penală, magistrați, cât și pentru avocați, cunoașterea unor noțiuni elementare ce țin de fotografie. În procesul penal unele probe sunt reprezentate de fotografii, astfel încât doar prin prisma unor informații legate de fotografie se poate aprecia dacă obținerea imaginii respective a fost executată în condițiile potrivite pentru a reprezenta caracteristicile probei sau dacă, datorită metodei aplicate sau materialului folosit, imaginea fotografică a probelor nu este precisă.[5]
Cu ocazia cercetării la locul faptei, organele judiciare realizează fotografii ce fac parte din categoria fotografiei judiciare operative. În funcție de locul faptei, acestea se realizează printr-un anumit procedeu, astfel fiind obținută una dintre următoarele: fotografia-schiță, fotografia de orientare, fotografia de detaliu sau fotografia obiectelor principale.[6]
În vederea obținerii detaliilor și sesizării unor aspecte ce nu sunt sesizabile printr-o simplă privire, în condiții de laborator sunt fixate rezultatele obținute de la locul faptei și sunt analizate prin fotografia judiciară de examinare mijloacele materiale de probă, a urmelor ridicate de la fața locului și a fixării rezultatelor investigării tehnico-științifice a corpurilor delicte. Acest tip de fotografie este clasificat în funcție de natura procedeelor folosite în: fotografia realizată în radiații vizibile și în fotografia realizată în radiații invizibile.
1. Fotografia judiciară în radiații vizibile
Printre metodele aplicate pentru obținerea primului tip de fotografie se regăsesc: fotografia de ilustrare, fotografia de comparare, fotografia de umbre, fotografia de reflexe și fotografia separatoare de culori, iar în vederea obținerii celui de al doilea tip de fotografie sunt folosite metode științifice de investigare precum: fotografia în radiații ultraviolete, fotografia în radiații infraroșii și fotografia examinare în radiații röentegen, gamma și neutronice.
1.1. Fotografia de ilustrare
Prin această metodă se are în vedere obținerea unei imagini cât mai amănunțite a caracteristicilor obiectului de interes în anchetă, fiind surprinse atât detaliile ce decurg din natura acestuia, cât și cele care pot apărea după ce a fost utilizat în scopul săvârșirii unei fapte penale. Acest procedeu este utilizat înainte de a se trece la examinarea propriu-zisă a obiectului, în vederea reținerii detaliilor inițiale, în cazul în care ar surveni modificări ale acestuia pe parcursul anchetei. De exemplu, în situația analizării unei cărți de identitate ce se presupune că a fost falsificată, se va executa o fotografie a acesteia așa cum se află în starea inițială, ulterior reconstituindu-se părțile înlăturate din înscris, fiind stabilită apartenența anterioară.[7]
În ipoteza în care printre caracteristicile importante ale obiectului, culoarea prezintă o deosebită importanță, fotografia se va realiza pe un material color pentru a fi surprinse detaliile cu exactitate. O asemenea situație poate fi în cazul unei pete de sânge care trece de la roșu deschis într- o culoare mai închisă, uneori având o nuanță aproape neagră, modificându-se, așadar, culoarea urmei pe parcursul anchetei.[8]
În obținerea unei imagini prin această metodă, aparatul este așezat paralel cu obiectul și trebuie să existe o iluminare perfect uniformă din lateral. Pentru a se obține și dimensiunea sau forma, lângă obiectul se va așeza o riglă gradată. De obicei, se folosesc aparate de fotografiat de tip obișnuit, iar fotografia obținută este folosită ca probă în situațiile în care se presupune că obiectul a fost modificat sau înlocuit și se aplică în toate cazurile, în mod obligatoriu.
1.2. Fotografia de comparare
Acest procedeu este folosit în special în expertiza înscrisurilor, a balisticii judiciare și în special în situațiile ce impun o examinare comparativă, de natură optică. Aceasta se clasifică, la rândul ei, în: fotografia de comparare prin confruntare, fotografia de comparare prin suprapunere și de comparare prin stabilirea continuității liniare (denumită și metoda juxtapunerii).[9]
1.2.1. Fotografia de comparare prin confruntare
Se realizează prin compararea a două imagini în care una reprezintă un mulaj creat în laborator, iar cealaltă reprezintă urma ridicată de la locul faptei, cu mențiunea că ambele trebuie fotografiate în exact aceleași condiții de iluminare, aceeași poziție, folosindu-se același tip de material fotografic și la aceeași scară. Acest procedeu mai este utilizat și pentru identificarea persoanelor, de exemplu în situația găsirii unui cadavru, acesta este comparat cu imaginile persoanelor dispărute din baza de date.[10]
1.2.2. Fotografia de comparare prin suprapunere
Reprezintă metoda prin care două fotografii sunt suprapuse, iar una dintre ele este fixată pe un suport transparent. Astfel, coincidența detaliilor este mai clar vizibilă, iar anchetatorii pot identifica sau exclude din sfera certării obiectului de interes unele obiecte. Acest tip de fotografie este mai des utilizat în examinarea biletelor de bancă ce se presupun a fi false, în semnăturile false ori în urmele lăsate pe elementele cartușului de către armele de foc.[11]
1.2.3. Fotografia de comparare prin stabilirea continuității liniare (metoda juxtapunerii)
Reprezintă metoda prin care sunt determinate caracteristicile modelului tip și a urmei de la locul faptei, în stabilirea existenței unei continuități. Acest tip de fotografie se realizează folosindu- se următoarea metodă: o secțiune din fotografia ce include detaliile unei urme este unită cu o secțiune din fotografia modelului tip, astfel obținându-se o imagine ce redă suprapunerea traseelor descrise de elementele caracteristice. Spre exemplu, în situația în care la locul faptei este descoperit un proiectil, vor fi surprinse în imagini striațiile lăsate de construcția interioară a armei. În aceeași modalitate, proiectilele folosite experimental cu armele ce sunt presupuse că au folosit la comiterea infracțiunii, vor fi fotografiate. În situația în care în ambele cazuri s-a folosit același tip de armă, în imaginea striațiilor va exista o continuitate liniară.
1.3. Fotografia de umbre
Este folosită, în special, pentru accentuarea diferențelor de relief, în cazurile în care acestea există pe suprafața unui obiect. Astfel, particularitățile obiectului sunt puse în evidență prin accentuarea umbrelor, prin folosirea unei lumini laterale. De exemplu, dacă pe o foaie de hârtie se scrie apăsat, vor exista urme de adâncime datorită presiunii cu care s-a apăsat pe instrumentul de scris, iar pe cealaltă parte a foii se vor reliefa urmele literelor. În surprinderea unei imagini de acest tip, fotograful se va folosi de o iluminare laterală, în întuneric, astfel încât în momentul în care fasciculul izbește crestele, vor apărea umbre ale căror formă surprinde imaginea scrisului răsturnată[12]. De asemenea, în ipoteza în care făptuitorul intră într-o încăpere prin efracție și folosește un obiect ascuțit pentru a sparge ușa, acest tip de fotografie va surprinde urmele lăsate de lama cuțitului.
1.4. Fotografia de reflexe
Reprezintă metoda prin care sunt evidențiate urmele de suprafață, ce nu pot fi văzute la o primă privire. În funcție de netezimea unei obiect, razele de lumină se pot reflecta în mod uniform, ori pot exista diferențe de netezime, cum e în cazul unei urme papilare pe sticlă, ce poate fi observată doar dacă este privită dintr-o anumită poziție.
Lumina se comportă diferit, în funcție de obiectele fotografiate. De exemplu, în cazul unor obiecte opace, strălucirea acestora depinde de cum se reflectă lumina pe diferite porțiuni, iar în cazul unor obiecte transparente, depinde de coeficientul de trecere a luminii în diferite porțiuni. O suprafață netedă, implicit, va fi strălucitoare, iar unghiul de reflectare al razelor de lumină este mai regulat, spre deosebire de o suprafață ce prezintă diferențe de netezime și neregularități de relief, astfel că razele de lumină vor fi împrăștiate în mod neregulat.[13]
Prin acest tip de fotografie se pune în evidență diferența de strălucire, în funcție de puterea de rezoluție a obiectivului fotografic și orientarea luminii sub o poziție favorabilă.
1.5. Fotografia separatoare de culori
Această metodă este folosită pentru accentuarea urmelor, petelor, imperceptibile ochiului, datorită nuanțelor apropiate de culoarea suportului, cum e în cazul modificărilor aduse unui înscris prin îndepărtarea sau adăugarea de text. În separarea culorilor sunt utilizate filtre ce au capacitatea de a neutraliza culoarea complementară, spre exemplu, prin utilizarea unui filtru de culoare verde- albastru se va reține culoarea roșie. În selectarea filtrului va conta culoarea urmei, astfel neutralizarea poate fi realizată doar printr-o selecție riguroasă a culorii. În acest procedeu, se folosește monocromatorul, folosit doar în laborator, iar pentru a se obține o fotografie se vor utiliza materiale fotografice cu o sensibilitate potrivită culorii filtrului. Acest dispozitiv este important în spectroscopia optică, fiind utilizat pentru izolarea unei radiații cu o singură frecvență din spectru. Un dispozitiv monocromator de cristal cu raze X ar fi ideal, deoarece are capacitatea de a focaliza și monocromatiza un fascicul alb, simultan.[14]
1.6. Fotografia de contrast
Face parte dintre mijloacele auxiliare de cercetare, folosită pentru distingerea caracteristicilor ce pot fi folosite în procesul de identificare. Prin acest procedeu se are în vedere creșterea calității imaginilor făcute cu ocazia cercetării la fața locului, astfel fiind evidențiate detalii insesizabile la o simplă privire, prin creșterea contrastului fotografiei[15]. Cu toate că nu reprezintă în sine un mijloc de cercetare, poate fi uneori eficientă în remarcarea unor elemente de particularitate ce pot duce la soluționarea anchetei.
2. Fotografia judiciară în radiații invizibile
Pentru realizarea celui de al doilea tip de fotografie judiciară de examinare, și anume, fotografia judiciară de examinare în radiații invizibile se folosesc anumite metode de fotografiere ce pot fi realizate doar în laborator, datorită aparaturii, sursei de radiații și filtrelor de selectare a acestora.
Printre metodele științifice de investigare folosite se regăsesc: fotografia în radiații ultraviolete și fotografia în radiații infraroșii.
2.1. Fotografia în radiații V.
Această metodă presupune folosirea unei surse de lumină și a unui aparat de fotografiat setat pentru captarea fluorescenței vizibile cauzate de razele U.V. și prin utilizarea unor filtre ce protejează senzorul de razele ce provin de la sursă, astfel fiind evidențiată radiația materială, având acces la senzor doar radiațiile U.V. și acționând ca un scut față de alte lungimi de undă. Printr-o fotografie realizată folosindu-se acest procedeu se aduce în domeniul de cercetare al criminalisticii și acele urme ce nu pot fi percepute în mod direct de către organele de simț, fiind schimbată diferența de reflexie a razelor în diferențe de strălucire[16]. Acest tip de fotografie este uneori utilizată și în cercetarea de la locul infracțiunii, pentru descoperirea urmelor biologice, a urmelor de mâini sau în scop tactic operativ.[17]
În privința echipamentului folosit, pentru obținerea celor mai bune rezultate este recomandată utilizarea unei camere special concepută sau modificată pentru a avea sensibilitate la radiațiile U.V.[18]. Poate fi folosit și un aparat de fotografiat obișnuit, cu condiția de a fi bine corectat în privința aberațiilor cromatice, iar dacă sunt utilizate radiații U.V. în lungime de undă scurtă, ar trebui folosite obiective cu lentile din sticlă optică specială, cum e cuarțul, iar lentila frontală nu trebuie să aibă la suprafață stratul T (stratul antireflex)[19].
O sursă optimă de lumină pentru realizarea unei fotografii de acest tip este una ce are un conținut ridicat de energie U.V., cum este Soarele, dar nefiind întotdeauna posibilă utilizarea luminii acestuia, se poate utiliza blițul, care este practic în fotografierea obiectelor mici.
Dintre sursele de radiații folosite în laborator, amintim becurile, arcurile electrice pentru concentrarea radiațiilor, lămpile cu cuarț, cu mercur sau tuburile luminescente, precum cele folosite pentru lămpile portabile de radiații U.V. din trusa criminaliștilor.
O a doua metodă prin care se poate realiza a fotografia în ultraviolete este prin fotografia de fluorescență ce reprezintă un fenomen de luminescență și presupune redarea de către corpuri a unor radiații secundare, ulterior absorbirii primei radiații. În obținerea unei fotografii prin această metodă este necesară folosirea unor surse U.V. și folosirea unui filtru care să blocheze aceste radiații și să permită trecerea radiației cu lungime mai mare de undă, montat în dreptul obiectivului aparatului. Acest procedeu fotografic este explicat prin faptul că lungimile de undă ale fluorescenței sunt mai mari decât ale radiației primare, astfel că acestea pot intra în zona spectrului vizibil.[20]
2.2. Fotografia în radiații infraroșii
Reprezintă procedeul prin care sunt reunite condițiile tehnice, atât în cercetarea din laborator, cât și în situația efectuării unor înregistrări cu caracter operativ, fiind necesar a se respecta aceste condiții ce țin de aparatură, surse de radiații, folosirea filtrelor și a materialelor fotosensibile, pentru a se surprinde fotografii de o înaltă acuratețe.
Pentru a se realiza o fotografie în condiții optime, este ideal a se folosi o sursă ce emite o cantitate mare de căldură, care implicit, va emite și o sursă mare de radiații I.R. (halogenul, becurile incandescente). Soarele este o sursă bună pentru radiațiile I.R., dar nu este recomandat ca fotograful să se bazeze pe energia acestuia, deoarece condițiile meteorologice se pot schimba, iar expunerea probelor la lumina naturală poate duce la distrugerea acestora[21] (un înscris ce s-ar putea aprinde în ipoteza în care este lăsat lângă un alt obiect ce urmează a fi fotografiat, de exemplu, un pahar preluat de la locul faptei, care conține amprentele făptuitorului). Pentru a se ilumina de la o distanță mare se pot utiliza și lămpi cu arc electric.
Filtrele folosite în acest procedeu fotografic sunt de mai multe tipuri: sub formă solidă, gazoasă sau lichidă[22]. Cele lichide sunt construite din cuve transparente ce au pereți laterali paraleli, distanțați pe latura de traversare, confecționate din sticlă sau plastic și care folosesc anumite soluții de tipul tetraclorurii de carbon, la care este adăugat un colorant roșu și un colorant verde, ori sulfură de cupru cu puțin amoniac.[23]
Fotografia I.R. implică utilizarea unui obiectiv al camerei prevăzut cu barieră care să blocheze lumina vizibilă și să permită trecerea radiațiilor infraroșii spre senzorul aparatului de fotografiat[24]. Acestea sunt concepute pentru blocarea luminii la anumite lungimi de undă, iar rezultatele pot varia în funcție de filtrul ales.
În executarea fotografiei este necesar ca în dreptul obiectivului să fie montat filtrul sau ecranul ce va selecta doar radiațiile I.R. Aceste filtre pot fi adaptate în funcție de scopul urmărit prin fotografiere, la o anumită lungime de undă a radiației[25]. Lumina trebuie aplicată în mod direct pe obiectul fotografiat, iar o expunere sub lumină vizibilă este recomandată, în scopuri de comparație.
2.3. Fotografia de examinare în radiații röentegen, gamma și neutronice este folosită în domeniul criminalisticii datorită capacității radiațiilor electromagnetice de penetrare a corpurilor, în funcție de anumite caracteristici. Aceste radiații își găsesc aplicabilitatea în special în cercetarea științifică.
Pentru obținerea unor imagini folosind această metodă este nevoie de o sursă de energie și de materialul fotosensibil, de tipul filmelor röentegen, „ce au un coeficient de contrast mai mare și sunt dublu emulsionate pentru obținerea unei imagini de calitate”[26]. În asemenea situații nu este nevoie de un aparat de fotografiat, obiectivul fotografic neputând influența propagarea acestor radiații. Materialul fotosensibil este așezat direct sub corpul cercetat , iar timpul de expunere va fi în funcție de intensitatea radiației și de densitatea corpului cercetat.[27]
2.3.1. Fotografia în radiații röentegen
Această metodă este utilizată în domeniul criminalisticii în studiul structurii interne ale unor corpuri (arme, sigilii, obiecte metalice ascunse în alte obiecte), datorită proprietăților acestor raze de a le străbate. În realizarea acestui tip de fotografie, obiectul ce urmează a fi examinat se așază între tubul röentegen (care este și generatorul de raze) și pelicula fotografică. Pelicula va fi introdusă într- o casetă metalică specială, care are unul dintre pereți confecționat dintr-o foiță de aluminiu subțire și permite trecerea razelor röentegen, blocând trecerea radiațiilor vizibile. Această casetă va fi așezată cu peretele „special”, spre obiectul ce urmează a fi examinat.[28]
2.3.2. Radiațiile gamma
Acest tip de radiații este situat în zona radiațiilor scurte ale spectrului invizibil, având o putere mare de penetrare a corpurilor. Acestea folosesc surse specifice de radiații, utilizându-se des izotopi radioactivi, cum este de exemplu, iridiul radioactiv. Deoarece au o capacitate mare de penetrare, acest tip de radiații este folosit în studierea corpurilor metalice, datorită puterii de a străbate și plăcile de oțel de câțiva centimetri grosime.[29]
Acest tip de radiații este emis de cei mai mulți izotopi radioactivi, care au o energie de la câteva zeci de mii până la milioane electroni-volți. În procesul de betagrafie sunt utilizați acei izotopi a căror emisii beta nu sunt alături de emisii gamma sau când emisia acestora este slabă. Dintre izotopii radioactivi folosiți în emisii beta, amintim: carbonul radioactiv, fosforul radioactiv, stroniul radioactiv, tuliul radioactiv, calciul radioactiv.[30]
Prin penetrarea acestora în diferite corpuri cu elemente ce au un număr mare atomic, pentru a se păstra izotopii radioactivi folosiți în betagrafie, se utilizează containere din plastic sau sticlă. Măsurarea grosimii unui obiect este mai exactă cu cât acestea sunt mai subțiri.
2.3.3. Radiografia cu neutroni
Acest procedeu a fost descoperit de către canadieni și aduce un aport de noutate atât sub raport tehnico-științific, cât și în ceea ce privește folosirea acestuia în procesul de cercetare criminalistică. Scopul folosirii acestui procedeu este de a completa gama modalităților de radiografiere a interiorului obiectelor.[31]
Radiografia cu neutroni reprezintă o metodă complementară a radiografiei cu raze X sau gamma. Își găsește aplicabilitatea în diverse domenii iar această tehnică este folosită pentru a detecta un material cu densitate mică într-un material cu densitate mare, cum este de exemplu, plumbul. Radiografia cu neutroni se bazează pe absorbția variabilă a neutronilor și a secțiunilor transversale de împrăștiere, oferite de diverși compuși (carbon, bor, compuși hidrogeni, etc.).[32]
Se diferențiază de tipurile de radiații menționate anterior (gamma, roentgen), prin faptul că acestea străbat un corp în funcție de densitatea acestuia, în timp ce neutronii pot penetra elemente grele, dar sunt opriți de corpurile sau substanțele bogate în hidrogen, cum e apa, anumite produse organice sau masele plastice. Din această cauza, această metodă, a radiografiei cu neutroni, este folosită în cercetarea criminaliștilor, în special în descoperirea substanțelor stupefiante, ce pot fi ascunse în diverse locuri sau obiecte. De asemenea, se utilizează în depistarea substanțelor explozive (dinamită, nitroglicerină, penetrit, astralita).[33]
3. Microfotografia și holografia
3.1. Microfotografia
Reprezintă un procedeu de fixare a imaginilor obținute prin examinarea la microscop, ce a devenit absolut necesară în toate domeniile științei care folosesc microscopia electronică sau optică. În criminalistică, această metodă a devenit deosebit de importantă datorită acurateței informațiilor oferite prin microfotografie. Concluzia unei expertize, devine mai convingătoare atâta timp cât demonstrația are la bază acest procedeu al microfotografierii.[34]
Spre exemplu, în situația în care se efectuează o expertiză balistică de laborator pentru identificarea crimei cu care s-a săvârșit un omor, se va recurge la utilizarea unui microscop comparator.
În procesul de microfotografiere este utilizată camera cu oglindă reflexă care oferă posibilitatea fixării cu precizie a clarității imaginii. O astfel de cameră, are o oglindă între obiectiv și planul imaginii, iar înainte de a se surprinde fotografia, imaginea va fi inversată pe ecran. Prin utilizarea unei astfel de camere, subiectul va fi focalizat foarte bine, deoarece persoana care fotografiază va privi direct prin obiectiv. Pentru a se surprinde o imagină de calitate înaltă, reprezintă un factor important și modul de iluminare, care trebuie să fie concentrat în special pe câmpul surprins de către obiectiv.[35]
3.2. Holografia
O hologramă este înregistrată de obicei, pe o placă fotografică sau pe o bucată de film plat, dar produce o imagine tridimensională. Pentru a se înțelege procesul prin care este realizată o hologramă, trebuie să pornim de la principiile de bază. În tehnicile convenționale de surprindere a imaginilor, cum e cazul fotografiei, se înregistrează doar distribuția intensității în scena originală. Drept urmare, toate informațiile despre căile optice către diferite părți ale scenei sunt pierdute. Caracteristica unică a holografiei este de a înregistra atât faza cât și amplitudinea undelor luminoase de la un obiect.[36]
Odată cu apariția laserului s-au deschis noi perspective în toate domeniile științei și tehnicii, printre principalii beneficiari cărora le-a profitat această descoperire, fiind fotografia. Așa cum afirmă specialiștii în domeniu, datorită laserului, calitatea în fixarea și redarea imaginilor a cunoscut o adevărată modernizare.[37]
În ceea ce privește partea tehnică, holografia reprezintă un procedeu de înregistrare și redare integrală a obiectului și a câmpului fotografiat, cu ajutorul undelor de lumină de tip laser. „Aceasta este o sursă de fascicule luminoase, coerente, cu mare directivitate, foarte intense și înguste.”[38]
În înregistrarea imaginilor, nu este necesară utilizarea clasicului aparat de fotografiat, acestea având un format tridimensional. Spre deosebire de stereofotografii, unde profunzimea este obținută dintr-un singur punct, în holografie, aceasta este obținută din mai multe direcții.[39]
În domeniul criminalisticii, holografia, alături de radiația tip laser, constituie beneficii deosebite, cu toate că sfera de utilizare a acestora nu este exploatată suficient, încă. Spre exemplu, în cazul cercetării la fața locului, holografia poate fi utilizată la fixarea în relief a locului faptei, dar și la descoperirea urmelor infracțiunii.[40]
Un alt domeniu în care își găsește aplicabilitatea această metodă este cel al identificării persoanei după scris, fiind importante atât elementele de formă ale scrierii, cât și presiunea acestuia. Acest tip de cercetări este încă, la început, iar în momentul de față nu poate fi susținut faptul că s-au descoperit metode de identificare sigură a autorului unei scrieri, cu toate că unii experți ai criminalisticii susțin acest fapt.
Concluzii
De-a lungul timpului, fotografia și-a dovedit utilitatea în cadrul anchetei penale în repetate rânduri. În timp ce tehnologia avansează, la fel se întâmplă și cu dispozitivele folosite pentru a surprinde imagini. Dacă atunci când s-a descoperit fotografia dura aproximativ 8 ore pentru a se concretiza o imagine, în zilele noastre este de ajuns să apăsăm un buton pentru a o obține la o calitate foarte bună a acesteia.
Cu ajutorul fotografiei obținute în condiții de laborator, anchetatorii au posibilitatea să descopere tot felul de probe, ce nu sunt vizibile la o primă privire, cum ar fi de exemplu, descoperirea unui tatuaj care a fost șters sau obținerea unor imagini cu obiectele dintr-o valiză închisă. Toate aceste lucruri sunt utile în procesul de cercetare pentru conturarea situației de fapt și stabilirea adevărului.
[1] A. Dicu, Manualul fotografului amator, Ed. Științifică, 1961, București pp. V-VIII, prof. dr. ing. I. Pogany, Fotografia- de la teorie la practică, Ed. Științifică și Enciclopedică București, 1967, pp. 9-12, R. Taylor, Impressed by light, British Photographs from Paper Negatives, 1840-1860, The Metropolitan Museum of Art, New-York, 2007, Pierre Jean Amar , La photographie- h`istorie d`un art; Editeur Edisud, Aix-en-Provence, 1993, Michael R. Peres, editor in chief, Focal Encylopedia of photography (fourth edition), Focal Press, Elsevier, New York, 2007 apud. L. Cârjan, M. Chiper, Criminalistică. Tradiție și modernism, ed. Cartea Veche, București, 2009, p. 80.
[2] E. Stancu, Tratat de criminalistică, ed. a VI-a revăzută, ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 85.
[3] Idem, p. 86.
[4] V. Berchesan, Cercetare penală. Îndrumar complet de cercetare penală, ed. a II-a, ed. Icar, București, 2005, p. 112-114 apud. M. Cernovschi, Cercetarea la fața locului, Restituțio, Iași, 2006 p. 258.
[5] C. Nedelcu, Criminalistică. Tehnică și tactica criminalistică, ed. Hamangiu, Iași, 2014, p. 78.
[6] C. Suciu, Criminalistică, ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972, p. 55.
[7] Idem, p. 90.
[8] Ibidem.
[9] E Stancu, op. cit., p. 99.
[10] Ibidem.
[11] C. Suciu, op.cit., p. 93.
[12] G. Popa, N. Gamenț, Criminalistică. Curs Universitar., ed. Pro Universitaria, București, p. 47.
[13] C. Suciu, op.cit., p. p. 95-96.
[14] J. Hardy, P. Oberta., Diffractive-refractive optics: Focus size of sagittally focusing X-ray monochromator, în „Nuclear Instruments and Methods in Physics Research Section A: Accelerators, Spectrometers, Detectors and Associated Equipment”, noiembrie 2020, p. 12.
[15] A. E. Franț, Criminalistică, ed. Universul Juridic, București, 2018, p. 209.
[16] C. Suciu, op. cit., p. 107.
[17] E. Stancu, op. cit., p.102.
[18] K. Mancini, J. Sidoriak, Fundamentals of forensic photography. Practical techniques for evidence documentation on location and in the laboratory, ed. Routledge, 2018., p. 122.
[19] E. Stancu, op.cit., p. 103.
[20] E. Stancu, op. cit., p. 103.
[21] K. Mancini, J. Sidoriak, op. cit., p. 116.
[22] E. Stancu, op. cit., p. 104.
[23] C. Suciu, op. cit., p. 113.
[24] M. Airlie, J. Chaseling, M. N. Krosch, K. Wright, An evaluation of infrared photography for detecting bloodstains on dark-coloured floor coverings coomonly encountered at crime scenes, Australian Journal of Forensic Sciences, august 2020, articol consultat la adresa https://www.tandfonline.com/loi/tajf20, accesat la 09.05.2021.
[25] E. Stancu, op. cit., p. 105.
[26] E. Stancu, op. cit., p. 106.
[27] Ibidem.
[28] S.A. Golunski, Criminalistică, ed. Științifică, București, 1961, p. 70.
[29] E. Stancu, op. cit., p. 106; C. Suciu, op. cit., p. 124.
[30] C. Suciu, op. cit., p. 126.
[31] Ibidem.
[32] Girish, N. Namboodiri, M.C. Santhosh, M. Nalaperuman, S. Umasankar, G. Levin, Detection and Characterisation of Low Dense Charges Inside Metallic Devices Used in Space Application by Neutron Radiograpy, în Journal of Nondestructive Evaluatin, martie 2020, pp. 15-16.
[33] E. Stancu, op. cit., p. 107.
[34] E. Stancu, op. cit., p. 107.
[35] Idem, p. 108.
[36] P. Hariharan, Basics of holography, ed. Cambridge University Press, 2002, p. 1.
[37] E. Stancu, op. cit., p. 108.
[38] Ibidem.
[39] Ibidem.
[40] Ibidem.
Consilier juridic Mihaela-Roxana Baetu
