Hotărârea preliminară a Curţii de Justiţie privind prescripţia răspunderii penale – Decalogul chestiunilor controversate 

Vlad Neagoe

Prin Hotărârea Preliminară din 24 iulie 2023, pronunţată în cauza C-107/23 Lin (PPU), Curtea de Justiţie (Marea Cameră)[1] a admis sesizarea privind interpretarea unor prevederi din dreptul unional primar şi secundar, cu privire la protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene, implicând o situaţie națională cu totul particulară privind prescripția răspunderii penale, hotărând următoarele:

„1) Articolul 325 alineatul (1) TFUE și articolul 2 alineatul (1) din Convenția elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 și anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, trebuie interpretate în sensul că instanțele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curții constituționale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziția legislativă națională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripție în materie penală din cauza încălcării principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul național, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecință încetarea, ca urmare a prescripției răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracțiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.

În schimb, dispozițiile menționate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că instanțele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuție, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.

2) Principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia instanțele naționale de drept comun ale unui stat membru sunt ținute de deciziile curții constituționale, precum și de cele ale instanței supreme ale acestui stat membru și nu pot, din acest motiv și cu riscul angajării răspunderii disciplinare a judecătorilor în cauză, să lase neaplicată din oficiu jurisprudența rezultată din deciziile menționate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, că această jurisprudență este contrară unor dispoziții ale dreptului Uniunii care au efect direct.”.

Aplicarea acestor prevederi unionale, în interpretarea instanţei europene date prin hotărârea preliminară, a determinat până în prezent mai multe practici jurisdicţionale şi multiple opinii doctrinare, subiectul fiind unul de interes actual şi major.

Expunerea lor în continuare apare necesară nu pentru prefigurarea anumitor soluţii jurisdicţionale sau exprimarea unor opinii doctrinare proprii, ci doar pentru a inventaria obiectiv şi punctual variantele juridice posibile – inclusiv cu privire la chestiuni de bază de drept unional – în vederea regăsirii celor mai bune abordări viitoare.

Acest lucru apare cu atât mai necesar cu cât tema prescripţiei răspunderii penale are o incidenţă cvasi-generală în dreptul penal şi poate afecta în viitor un număr de cauze penale nedeterminabil în prezent, inclusiv cu privire la fapte acum nedescoperite, săvârşite anterior celei din urmă decizii a Curţii Constituţionale (Decizia nr. 358/2022).

Dincolo de îmbrățișarea vreunei soluții juridice sau de vreo anumită abordare doctrinară, situaţia incidentă are marele avantaj de a familiariza și mai bine judecătorul penal național cu dreptul Uniunii Europene, în interpretarea oferită de Curtea de Justiție – „în poziția de Curte Constituțională a Uniunii de ultim grad, asistată de instanțele naționale”.[2]

Cele zece chestiuni controversate identificate pot constitui tot atâtea subiecte distincte de studiu sau practică judiciară, cu posibilitatea chiar a declanşării unor mecanisme de unificare a practicii judecătoreşti, analiza lor în continuare vizând doar aspecte de natură introductivă.

I. Este obligatorie hotărârea preliminară a Curţii de Justiţie?

I.1. Într-o opinie, hotărârea preliminară a Curţii de Justiţie nu este obligatorie, având caracter de recomandare, de îndrumare a instanţelor judecătoreşti.

Un argument în sensul inaplicabilităţii practice a hotărârii ar fi determinat de crearea unei practici discriminatorii faţă de inculpaţii din cauzele în care ea se aplică prin comparaţie cu acuzaţii din celelalte cauze penale în care soluţia instanţei europene nu este incidență, dispunându-se încetarea procesului penal conform dreptului intern.

I.2. Într-o altă opinie, hotărârea preliminară a Curţii de Justiţie este obligatorie[3], inclusiv considerentele sale[4], pentru toate statele membre ale Uniunii Europene[5].

În doctrină, s-a subliniat că acest lucru este susținut de o rațiune dublă. În primul rând, interpretarea Curții este declarativă, în sensul că nu stabilește nicio normă nouă, ci este încorporată în corpul de dispoziții de drept comunitar pe care se bazează. Astfel, efectul obligatoriu al interpretării coincide cu efectul imperativ al dispozițiilor pe care se întemeiază și pe care toate instanțele naționale trebuie să le respecte. În al doilea rând, scopul pentru care există procedura de hotărâre preliminară, care este asigurarea uniformității în aplicarea dreptului comunitar în toate statele membre, ar fi înfrânt dacă s-ar considera că o astfel de hotărâre nu are deloc efect obligatoriu, cu excepția cazului în care este dată.[6]

Legislația europeană și națională prevăd caracterul obligatoriu al hotărârii preliminare.

Astfel, potrivit art. 91 alin. 1 din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție, „Hotărârea este obligatorie de la data pronunțării sale”.

Chiar şi conform dreptului intern, art. 2 alin. 9 din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană prevede acest caracter obligatoriu: „În cauza în care s-a solicitat Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene să se pronunţe cu titlu preliminar, hotărârea acesteia în ceea ce priveşte stabilirea validităţii sau interpretarea dată unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană este obligatorie (subl.ns.).”.

Mai mult, potrivit Constituţiei României, dreptul unional are prioritate faţă de legile interne, potrivit art. 148 alin. 2 din Constituţie, având următorul cuprins: „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.”.

De altfel, în practica recentă a Înaltei Curţi, s-a reţinut că „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie recunoaşte, pe deplin şi fără rezerve, supremaţia dreptului Uniunii, şi, în limitele competenţelor legitime, aplică cu prevalenţă, dispoziţiile acestuia. Astfel, instanţa supremă urmăreşte ca, prin valorificarea interpretărilor date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (în continuare, CJUE) în deciziile pronunţate, să le asigure eficiența practică, ţinând seama, în mod corespunzător, de domeniul de aplicare al acestora.” (Decizia nr. 567/RC, pronunţată la data de 5 octombrie 2023 de Î.C.C.J., în dosarul penal nr. 15635/3/2022, p. 19).

În sfârşit, nu ar exista obstacolul practic în aplicarea hotărârii preliminare ce ar fi creat de discriminarea faţă de restul cauzelor penale întrucât discriminarea – înţeleasă ca fiind tratarea în mod diferit, fără o bază obiectivă şi rezonabilă, a unor situaţii analoage – ar avea un temei obiectiv şi rezonabil: aplicarea dreptului Uniunii Europene.

Ca orice obligație juridică, neaplicarea hotărârii preliminare are și sancțiune.

Caracterul obligatoriu al hotărârii preliminare este sancționat în caz de nerespectare prin antrenarea mecanismelor europene pentru încălcarea dreptului unional, respectiv răspunderea statului membru pentru prejudiciile aduse prin nerespectarea dreptului Uniunii (principiul răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin nerespectarea dreptului Uniunii Europene, a se vedea Cauza C-224/01, Köbler, Hotărârea din 30 septembrie 2003, pct. 33) și exercitarea acţiunii în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor din dreptul Uniunii (procedura de infringement, prevăzută de art. 258 TFUE).

Pe lângă sancţiunile formale, cu privire la refuzul vădit nefondat al instanțelor naționale, mai ales al instanțelor superioare ce judecă în ultim grad, de a face o trimitere preliminară evident necesară, s-a afirmat că efectuarea cu succes a aceleiași trimiteri preliminare de către instanța inferioară, respinsă anterior de către o instanță superioară, ar afecta statutul acesteia din urmă (în acest sens, a se vedea discursul Președintelui CJUE, Koen Lenaerts, la Conferința din 8 martie 2019, de la Universitatea Andrássy din Budapesta, cu tema ”The contribution of the courts of the Central and Eastern European Member States to the development of EU law”, care califică o asemenea situație ca „stânjenitoare față de statutul curții supreme”, exemplificată cu cauzele conexate C‑154/15, C‑307/15 și C‑308/15, Francisco Gutiérrez Naranjo, Hotărârea Curții – Marea Cameră, din data de 21 decembrie 2016, cu privire la care Curtea Supremă din Spania (Tribunal Supremo) a refuzat efectuarea unei trimiteri preliminare, acceptată în schimb de o primă instanță, ajungându-se la o soluție contrară instanței supreme spaniole, cu consecințe de ordinul a 12 miliarde de euro – discursul este disponibil la adresa: https://www.youtube.com/watch?v=t4hm2GPdW4Q, cu precădere min. 34-46).

În doctrină s-a spus că „întregul sistem este, desigur, construit pe încredere și pe exercitarea cu bună-credință (bona fides) de către judecătorii naționali a puterii lor de decizie”.[7]

Așa fiind, relația dintre instanța europeană și instanța națională apare înfățișată ca o „interacțiune caracterizată atât de constrângere, cât şi de împuternicire (empowering), instanța națională dobândind rolul de apostoli ai dreptului UE”.[8]

II. Prevederile unionale se aplică în interpretarea dată prin hotărârea preliminară de la data pronunţării acesteia sau de la data intrării în vigoare a normei europene interpretate?

II.1. Într-o opinie, interpretarea ar avea caracter obligatoriu doar de la data pronunţării, având în vedere securitatea raporturilor juridice stabilite sau consolidate până în acel moment.

II.2. Într-o altă opinie, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie, hotărârea preliminară interpretează norma de drept comunitar/unional, aşa cum trebuia înţeleasă încă de la intrarea în vigoare a acesteia, fiind aplicabilă raporturilor juridice anterioare momentului pronunţării hotărârii preliminare, astfel că hotărârea preliminară nu creează sau modifică legea, ci este pur declarativă, cu consecința că, în principiu, produce efecte de la data la care norma interpretată a intrat în vigoare (Cauza C-455/08, Comisia c. Irlandei, Hotărârea din 23 decembrie 2009, pct. 39).

Cu titlu excepțional, Curtea de Justiție poate limita efectele hotărârii preliminare, ținând seama de consecințele deosebite care ar implica aplicarea retroactivă a hotărârii (ex tunc), putând dispune ca ea se aplice doar în anumite circumstanțe de timp, de exemplu, exclusiv pentru viitor (ex nunc).[9]

Într-adevăr, numai Curtea de Justiție poate limita efectele hotărârii sale, în considerarea caracterului uniform al interpretării astfel date: „trebuie să existe un moment unic de stabilire a efectelor în timp ale interpretării solicitate pe care Curtea o dă unei dispoziţii de drept comunitar. În această privinţă, principiul conform căruia o limitare nu poate fi admisă decât în hotărârea care se pronunţă asupra interpretării solicitate garantează egalitatea de tratament a statelor membre şi a altor justiţiabili în faţa acestui drept şi îndeplineşte astfel cerinţele care decurg din principiul securităţii juridice” (Cauza C-292/04, Meilicke and Others, Hotărârea din 6 martie 2007, Marea Cameră, parag. 37).

III. Este aplicabilă hotărârea preliminară doar în calea de atac contestaţiei în anulare sau în toate cauzele pendinte (în funcţie de infracţiunea dedusă judecăţii)?

III.1. Într-o opinie, hotărârea preliminară nu s-ar aplica decât în calea de atac a contestaţiei în anulare, deoarece ea a fost pronunţată într-un astfel de litigiu principal, aflat în această cale de atac extraordinară. Mai mult, în hotărâre se face referire la repunerea în discuție a hotărârilor definitive, formulare specifică căilor de atac extraordinare împotriva hotărârilor judecătorești definitive – pct. 74: „… prin intermediul acestor întrebări, … instanţa de trimitere solicită…, pentru a repune în discuţie hotărâri definitive de condamnare… (subl.ns.)”.

III.2. Într-o altă opinie, decizia s-ar aplica tuturor cauzelor pendinte având în vedere că nu s-ar face vreo diferenţiere expresă în cuprinsul ei sub aspectul stadiului procesual al cauzei principale, iar referirea la cauzele definitiv soluționate se face doar cu titlu inclusiv.

Pct. 124: „În consecință, este necesar să se considere că instanțele naționale nu pot, în cadrul procedurilor jurisdicționale prin care se urmărește sancționarea pe plan penal a infracțiunilor de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, să aplice standardul național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), astfel cum este menționat la punctul 119 din prezenta hotărâre, pentru a repune în discuție întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale (sub.ns.)”.

Dispozitiv: „… instanțele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuție, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare (sub.ns.)”.

De altfel, în Cererea de hotărâre preliminară s-a invocat şi principiul autorităţii de lucru judecat, ca motiv special pentru neaplicarea standardul intern mai favorabil, căruia i s-a consacrat o întreagă secţiune din cerere (secţiunea III.2H., pct. 87-94). Cu toate acestea, în motivarea hotărârii preliminare nu apare invocat acest principiu ca argument distinct, ci doar cu titlu complementar, precum în cazul menţiunii din dispozitiv „inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive (sub.ns.)”.

În fine, practica recentă a Curţii Supreme pare să accepte că hotărârea preliminară se aplică cauzelor pendinte (nu și recursului în casație): „Cât privește obligativitatea deciziei… aceasta operează exclusiv în cauzele pendinte la data pronunțării acesteia…” (Decizia nr. 615/RC, pronunţată de Î.C.C.J., la data de 12 octombrie 2023, în dosarul penal nr. 1556/113/2020, p. 18).

IV. Este aplicabilă hotărârea preliminară şi în recursul în casaţie?

IV.1. Într-o opinie, formată în practica instanței supreme (e.g., Decizia nr. 615/RC, pronunţată de Î.C.C.J., la data de 12 octombrie 2023, în dosarul penal nr. 1556/113/2020, p. 14 şi urm.), hotărârea preliminară nu este aplicabilă în calea de atac a recursului în casaţie, reținându-se următoarele considerente:

„Dată fiind natura juridică a recursului în casație, aceea de cale extraordinară de atac de anulare, al cărei scop este, potrivit art. 433 din Codul de procedură penală acela de a supune Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, constatarea nelegalității deciziei date în apel sub aspectul intervenirii cauzei de încetare, nu poate fi raportată decât la fondul legislativ existent la momentul pronunțării hotărârii recurate, pentru modificările intervenite după pronunțarea hotărârii definitive, Codul de procedură penală prevede alte remedii procesuale, cum ar fi contestaţia la executare sau contestaţia în anulare.

Cu alte cuvinte, din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8, pentru a se constata acest motiv de nelegalitate, existenţa cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate atât sub aspect factual, cât și legislativ. Astfel, în cazul prescripţiei răspunderii penale, analiza de legalitate se limitează la verificarea împlinirii sau nu a termenului, pornind de la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, în raport cu încadrarea juridică a faptei şi legea penală mai favorabilă, stabilite, cu caracter definitiv, de instanţa de apel, având în vedere eventuala incidenţă a unor cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului acestui termen în raport de cadrul normativ și interpretativ existent la data pronunțării deciziei.

Or, hotărârea Curții Europene de Justiție, Marea Cameră, în cauza C-107/23 PPU, a fost pronunțată la data de 24 iulie 2023, ulterior deciziei atacate, așadar, legalitatea soluției de încetare din data de 6 martie 2023 nu poate fi analizată în raport de această decizie.”

Mai mult, aceeaşi practică a făcut trimitere la jurisprudenţa anterioară a Curţii de Justiţie, precizând că „este relevantă statuarea din cuprinsul paragrafului 209 din hotărârea pronunțată la data de 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion, în cuprinsul căreia Curtea precizează expres că, în cauzele în care s-a dispus sesizarea prealabilă, sunt antamate cerințele care decurg din articolul 47 alin. 2 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, privind dreptul la un proces echitabil, situație în care nu poate fi opus un standard național de protecție a drepturilor fundamentale care să implice un risc sistemic de impunitate, instanța națională având obligația de a se asigura că infracțiunile ce intră în domeniul dreptului Uniunii fac obiectul unor sancțiuni penale care au un caracter efectiv și disuasiv. Curtea a subliniat, însă, că, în drept, ipoteza este distinctă de situația în care instanța națională ajunge să considere că obligația de a lăsa neaplicate dispozițiile naționale în cauză se lovește de principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este consacrat la articolul 49 din Cartă, situație în care nu este ținută să se conformeze acestei obligații (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B., C42/17, EU:C:2017:936, punctul 61).

Or, în speță în raport de deciziile obligatorii amintite, era incidentă tocmai ipoteza avută în vedere de Curtea de Justiție la pronunțarea Hotărârii din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B., C42/17, (Taricco 2), prin care s-a statuat în sensul că „Articolul 325 alineatele (1) și (2) TFUE trebuie interpretat în sensul că impune instanței naționale ca, în cadrul unei proceduri penale având ca obiect infracțiuni privind taxa pe valoarea adăugată, să lase neaplicate dispoziții interne în materie de prescripție care intră sub incidența dreptului material național și care se opun aplicării unor sancțiuni penale efective și disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene sau care prevăd termene de prescripție mai scurte pentru cazurile de fraudă gravă aducând atingere intereselor respective decât pentru cele aducând atingere intereselor financiare ale statului membru în cauză, cu excepția cazului în care o astfel de neaplicare determină o încălcare a principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislații care impune condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii.”.

De altfel, acest raționament este reluat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene și în considerentele Hotărârii pronunțate în cauza C-107/23 PPU, (paragrafele 95-125), Curtea concluzionând că instanțele române nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile instanței de contencios constituțional amintite, în pofida existenței unui risc sistemic de impunitate a unor infracțiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în măsura în care deciziile se întemeiază pe principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul național, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, inclusiv a regimului de prescripție referitor la infracțiuni.”.

În sfârşit, s-a subliniat lipsa unui remediu intern pentru desfiinţarea hotărârilor definitive în baza unei hotărâri preliminare a Curţii de Justiţie, astfel: „… deși infracțiunea ce a făcut obiectul acuzației intră sub incidența dreptului Uniunii, frauda în domeniul TVA-ului constituind o fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii…, principiul autorității de lucru judecat nu permite remedierea încălcării.

În privința importanței pe care o are principiul autorității de lucru judecat, atât în ordinea juridică europeană, cât și în sistemele juridice naționale, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat constant asupra necesității ca hotărârile judecătorești definitive să nu mai poată fi puse în discuție (Hotărârea din 30 septembrie 2003, Kobler, în cauza C-224/01), cu excepția situației în care normele de procedură interne aplicabile autorizează reexaminarea (Hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kuhne & Heitz, în cauza C-453/00 și Hotărârea din 10 iulie 2014, Impresa Pizzarotti & C. Spa, în cauza C-213/13).

Mai mult, Curtea a statuat în sensul că, principiul cooperării nu impune unei instanțe naționale să înlăture norme de procedură internă în vederea reexaminării unei hotărâri judecătorești care a dobândit autoritate de lucru judecat și să o anuleze, atunci când se constată că este contrară dreptului Uniunii (Hotărârea din 1 iunie 1999, Eco Swiss, cauza C-126/97, Hotărârea din 16 martie 2006, Rosmarie Kapferer, cauza C-234/04) și că principiile echivalenței și efectivității nu se opun „ca o instanță națională să nu aibă posibilitatea de a revizui o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată în cadrul unei acțiuni de natură civilă, în cazul în care această hotărâre se dovedește a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reținută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene ulterior datei la care hotărârea menționată a rămas definitivă, chiar dacă o astfel de posibilitate există în ceea ce privește hotărârile judecătorești definitive incompatibile cu dreptul Uniunii pronunțate în cadrul unor acțiuni de natură administrativă” (Hotărârea din 6 octombrie 2015, Dragoș Constantin Târșia, C-69/14).

Această din urmă cauză a avut în vedere chiar reglementarea procesuală națională, întrebarea preliminară adresată Curții de Tribunalul Sibiu, respectiv dacă „Articolele 17, 20, 21 și 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, articolul 6 [TUE], articolul 110 [TFUE], principiul securității juridice tras din dreptul [Uniunii] și jurisprudența [Curții] pot fi interpretate ca opunându-se unei reglementări precum articolul 21 alineatul (2) din Legea [contenciosului administrativ], care prevede posibilitatea revizuirii hotărârilor judecătorești interne pronunțate exclusiv în materia contenciosului administrativ în ipoteza încălcării principiului priorității dreptului [Uniunii] și nu permit[e] posibilitatea revizuirii hotărârilor judecătorești interne pronunțate în alte materii decât contenciosul administrativ (civile, penale) în ipoteza încălcării aceluiași principiu al priorității dreptului [Uniunii] prin aceste din urmă hotărâri?”, fiind relevantă mutatis mutandis și în cauza de față.

În concluzie, analiza privind cazul de recurs în casație se raportează, potrivit legii procesual penale române, la regulile de drept existente la data pronunțării deciziei în apel, instanța nefiind abilitată să reexamineze pe această cale hotărârea atacată prin prisma compatibilității acesteia cu interpretarea dreptului Uniunii reținută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene ulterior datei la care aceasta a rămas definitivă.”.

IV.2. Într-o altă opinie, recursul în casaţie pentru cazul încetării greşite a procesului penal, prev. art. 438 alin. 1 pct. 8 C.proc.pen., ar fi admisibil şi întemeiat.

Astfel, recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac de anulare, limitată la chestiuni de drept şi nu la aspecte de fapt, fiind astfel asigurat – prin lege – un echilibru între respectarea principiului securităţii juridice sub aspectul autorităţii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti definitive, pe de o parte, şi a principiului legalităţii în ceea ce priveşte, pentru cazul de faţă, stabilirea în mod legal a cauzei de încetare a procesului penal.

Cu titlu introductiv, trebuie subliniat că recursul în casație pentru cazul acestei hotărâri preliminare ține evident de chestiuni de drept și nu de fapt, iar restrângerea principiului autorității de lucru judecat derivă din însăși legea internă, iar nu automat din simpla aplicare a hotărârii preliminare. S-ar prezuma deci că legea însăși a făcut echilibrul între principiile concurente, în special prin prevederea unui termen pentru calea de atac extraordinară (esențial sub aspectul previzibilității și stabilității raporturilor juridice formate în baza unei hotărâri judecătorești definitive).

Prin ipoteză, conform hotărârii preliminare, încetarea procesului penal apare dispusă în mod greşit, urmând să se observe modalitatea în care norma de drept unional incidentă poate fi aplicată în mod corect în interpretarea astfel dată cu titlu preliminar.

Pentru punerea în aplicare a dreptului Uniunii cu efect deplin, în lipsa unei armonizări la nivel unional, statele membre pot alege căile procedurale pe care le consideră necesare (principiul autonomiei procedurale), cu condiția ca acestea să nu conțină condiții sau termene care fac imposibil acest lucru (principiul efectivității) și să nu fie mai restrânse decât cele ale unei acțiuni similare de drept intern (principiul echivalenței)[10]. În acest context, potrivit obligației de interpretare conformă, interpretarea legii interne trebuie să se facă potrivit dreptului Uniunii Europene, cu limita de interpretare contra legem, astfel că „revine instanțelor naționale ca, în măsura posibilului, să interpreteze dreptului național astfel încât aplicarea acestora să contribuie la punerea în practică a dreptului comunitar”.[11]

În primul rând, întrebarea care s-ar pune ar fi dacă caracterul eronat al soluției de încetare ar trebui apreciat în funcție de forma în care trebuia interpretată norma europeană în momentul pronunțării soluției pe fond sau din momentul soluționării recursului în casație.

Aşa cum s-a arătat mai sus la pct. II.2., potrivit jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie, hotărârea preliminară interpretează norma de drept comunitar/unional, aşa cum trebuia înţeleasă încă de la intrarea în vigoare a acesteia, fiind aplicabilă raporturilor juridice anterioare momentului pronunţării hotărârii preliminare, astfel că hotărârea preliminară nu creează sau modifică legea, ci este pur declarativă, cu consecința că, în principiu, produce efecte de la data la care norma interpretată a intrat în vigoare (Cauza C-455/08, Hotărârea din 23 decembrie 2009, pct. 39). Cu alte cuvinte, Înalta Curte, în cadrul recursului în casaţie, nu ar putea decât să aplice dreptul intern prev. de art. 155 alin. 1 C.pen., prin raportare la prevederile unionale incidente, astfel cum ele trebuiau să fie interpretate şi aplicate de la data intrării lor în vigoare.

Mai mult, ținând seama și de caracterul pur declarativ al hotărârii preliminare, jurisprudența Curții de Justiție a mai subliniat că nu este necesar ca prevederea de drept UE să fi fost invocată anterior în cauză, chiar dacă aceasta a fost judecată în mod definitiv, astfel că în cadrul unei proceduri care are ca obiect reexaminarea unei decizii rămase definitivă în temeiul unei hotărâri pronunțate de către o instanță de ultim grad, această hotărâre fiind întemeiată pe o interpretare eronată a dreptului comunitar/unional, având în vedere jurisprudența Curții ulterioară acestei hotărâri, dreptul comunitar/unional nu impune condiția să fi fost invocat anterior în aceeaşi cauză (Cauza C-2/06, Kempter, Hotărârea din 12 februarie 2008, Marea Cameră, pct. 38-46). Așa fiind, din perspectiva instanței europene, ar apărarea clar că nu ar avea relevanţă dacă prevederile de drept UE incidente, respectiv articolul 325 alineatul (1) TFUE și articolul 2 alineatul (1) din Convenția, au fost sau nu invocate anterior în cauza principală.

Astfel, argumentul potrivit căruia calea de atac a recursului în casaţie „nu poate fi raportată decât la fondul legislativ existent la momentul pronunțării hotărârii recurate” sau „la regulile de drept existente la data pronunțării deciziei în apel”, nu ar împiedica luarea în considerare a normelor de drept unional, în condiţiile în care acestea se aplică în forma interpretată prin hotărârea preliminară de la data intrării lor în vigoare, iar nu de la data soluţionării pe fond a cauzei. A raționa altfel ar însemna – printr-o interpretare a legii interne – să se nege ori să se ignore caracterul declarativ al hotărârii preliminare, în contra obligației de interpretare conformă, făcând practic imposibilă punerea în aplicare cu efect deplin a dreptului Uniunii Europene, cu nerespectarea deci a principiului efectivității dreptului Uniunii Europene.

De altfel, în opinia contrară celei prezente, trebuie să fim convinşi că argumentul invocat în aceasta este conform jurisprudenţei în materie a curţii supreme și a instanței constituționale privind admisibilitatea recursurilor în casaţie pentru motive de ordin intern și nu cumva este un argument aplicabil particular doar pentru hotărârile preliminare, ipoteză care ar contraveni vădit principiului echivalenţei. Altfel spus, trebuie să fim pregătiţi să acceptăm că, în cazul unor situaţii similare privind hotărâri de interpretare ale Înaltei Curţi (HP sau RIL) sau chiar a unor decizii ale Curţii Constituţionale (în funcţie de jurisprudenţa ei specifică), recursurile în casaţie ar fi – de asemenea – inadmisibile.

Or, în cazuri similare, atunci când însăşi Înalta Curte a procedat la interpretarea obligatorie a unei dispoziţii interne, au fost admise recursurile în casaţie declarate împotriva hotărârilor definitive pronunţate anterior recursului în interesul legii (este adevărat, pe un alt caz de recurs în casaţie, însă raţiunea de admisibilitate pare să fie aceeaşi). De exemplu, în raport cu Decizia nr. 1/2019 (RIL), în ipoteza în care instanţa de apel a dispus condamnarea inculpatului atât pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă, cât şi pentru infracţiunea de favorizarea infractorului, Înalta Curte a admis recursul în casaţie şi a dispus în consecinţă, pe baza aceloraşi norme penale, interpretate însă – nu potrivit „fondului legislativ existent la momentul pronunțării hotărârii recurate” – ci conform recursului în interesul legii pronunțat ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti (Î.C.C.J., secţia penală, Decizia nr. 175/RC din 15 mai 2019, privind recursul în casaţie declarat împotriva Deciziei penale nr.1323/A/2018 din 13 noiembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Cluj – Secţia penală şi de minori, www.scj.ro [12]).

Argumentul privind necesitatea luării în considerare a fondului legislativ de la data judecării cauzei pe fond nu pare să fie aplicabil nici în ipoteza pronunţării unei decizii de către Curtea Constituţională. Astfel, există practică a Înaltei Curți în sensul că recursul în casație, întemeiat pe dispozițiile art. 438 alin. 1 pct. 7 C.proc.pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală), constituie un mijloc procesual prin care poate fi invocată dezincriminarea, ca efect al unei decizii a Curții Constituționale de admitere a excepției de neconstituționalitate privind norma de incriminare, cu respectarea condițiilor privind termenul de exercitare a recursului în casație. În consecință, incidența Deciziei Curții Constituționale nr. 406/2006 – în sensul verificării existenței ori a inexistenței încălcării unei legi, ordonanțe sau ordonanțe de urgență – poate fi examinată pe calea recursului în casație, în baza dispozițiilor art. 438 alin. 1 pct. 7 C.proc.pen., cu respectarea condițiilor privind termenul de exercitare a căii de extraordinare de atac (ÎCCJ., secția penală, Decizia nr. 179/RC din 26 aprilie 2017, privind recursul în casaţie declarat împotriva Deciziei penale nr. 1174/A din 12 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Cluj – Secţia Penală şi de Minori, www.scj.ro [13]).

În sfârșit, cazul de recurs în casație privind prescripția a fost criticat pentru lipsa includerii soluției greșitei ne-dispuneri a încetării procesului penal (critică asumată chiar de instanța constituțională prin Decizia nr. 453/2020), în vederea aplicării tocmai a art. 155 C.pen., în forma ulterioară judecării definitive (în apel) a cauzelor, dată de Decizia 358/2022. Mai mult, este cunoscut că a fost sesizată Curtea Constituțională cu privire la această omisiune legislativă, urmând să se pronunțe cu privire la constituționalitatea acestei omisiuni legislative, cu posibilitatea declarării textului constituțional numai în măsura în care s-ar acoperi această omisiune[14]. În cadrul acestor sesizări, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat opinie oficială a instanţei asupra excepţiei, conform art. 29 alin. 4 din Legea nr. 47/1992, republicată, în sensul că excepţia este admisibilă (deci ar avea relevanţă concretă în cauză) şi fondată (textul art.438 alin.1 pct.8 C.proc.pen. ar fi neconstituţional în măsura în care nu prevede şi ipoteza inversă a omisiunii dispunerii încetării procesului penal în caz de condamnare). Din această opinie se poate astfel concluziona că ar fi trebuit admise recursurile în casaţie pentru aplicarea art. 155 alin. 1 C.pen. în interpretarea dată de Decizia nr. 358/2022. Or, acest lucru nu ar însemna altceva decât că s-ar da textului legal incident interpretarea ulterioară momentului judecării pe fond (în apel), în sensul deciziei instanţei constituţionale – adică exact ceea ce se refuză hotărârii preliminare în prezenta cauză. Altfel spus, pentru evitarea unei duble măsuri incompatibile cu principiul echivalenţei, admiterea unui recurs în casaţie pentru aplicarea un text legal într-o formă ulterioară judecăţii pe fond (în apel) date de o decizie a Curţii Constituţionale ar trebui să conducă – în baza principiului echivalenţei – la admiterea unui recurs în casaţie pentru aplicarea un text legal într-o formă ulterioară judecăţii pe fond (în apel) date de o hotărâre preliminară a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. 

Aşa fiind, eventuala aplicare a art. 155 alin. 1 C.pen., în cadrul acestui caz de recurs în casație, într-o formă diferită de cea din perioada pronunțării pe fond, dată printr-o nouă interpretare, precum ar fi cea ulterioară a instanței constituționale (de exemplu, cea dată de Decizia 358/2022), ar părea să fie în contradicție cu argumentul respingerii aceluiași recurs în casație, în cazul pronunțării ulterioare a hotărârii preliminare a instanței europene (precum hotărârea preliminară de față) – argument invocat în cea dintâi opinie, în sensul că recursul în casație „nu poate fi raportat decât la fondul legislativ existent la momentul pronunțării hotărârii recurate” sau „la regulile de drept existente la data pronunțării deciziei în apel”.

În consecință, numai prin respingerea recursurile în casație declarate prin raportare la o nouă interpretare a textului incident, dată de eventuale soluții obligatorii ale instanțelor interne (instanța constituțională sau supremă), s-ar păstra similitudinea modalității de aplicare a recursului în casație prin raportare la interpretarea ulterioară a instanței europene și s-ar respecta principiul echivalenței din dreptul Uniunii Europene.

În al doilea rând, motivaţia respingerii recursurilor în casaţie cu argumentaţia că la judecata cauzei s-a avut în vedere dreptul unional prin raportare la jurisprudenţa anterioară a Curţii de Justiţie (Taricco 2) şi s-a ținut seama caracterul de drept material al prescripţiei trebuie raportată la jurisprudenţa de la acea dată a instanţelor naţionale şi a curții supreme, în special.

Astfel, este cunoscută situația anterioară generalizată în sensul că cererile de trimitere preliminară privind interpretarea dreptului unional privind prescripţia au fost respinse anterior ca inadmisibile, condiţii în care trebuie să se fi apreciat aplicabilitatea celor trei ipoteze și a criteriilor CILFIT[15], respectiv: (i) chestiunea invocată nu este pertinentă; (ii) norma comunitară a făcut deja obiectul unei interpretări a instanței europene (acte éclairé); (iii) aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile, posibilitate apreciată în funcție de caracteristicile proprii dreptului comunitar, de dificultățile specifice privind interpretarea acestuia și de riscul divergențelor de jurisprudență în cadrul Comunității (acte clair). Or, lipsa de pertinență a întrebării preliminare apare acum ca vădit nefondată faţă de pronunţarea pe fond a instanţei europene; inadmisibilitatea nu pare să fi fost nici măcar antamată în cauză prin motive relevante, conform pct. 58 şi urm. din hotărârea preliminară. Mai departe, dispozițiile de drept european, precum art. 325 TFUE, deși au făcut obiectul unei interpretări anterioare prin saga Taricco, situația internă părea cu totul particulară, izvorând din soluții ale unei instanțe constituționale, nu direct din lege, ceea ce ar fi exclus în mod rezonabil concluzia acte éclairé. În fine, nici ipoteza acte clair nu pare să fi fost analizată, impunând de altfel criterii specifice deosebite.

În acest context, apare întrebarea firească dacă a existat, într-adevăr, o jurisprudenţă națională relevantă prin raportare la dreptul unional în momentul judecării cauzelor și a rămânerii definitive a hotărârilor instanțelor interne?

De altfel, din data de 22 februarie 2023, moment din care s-a înregistrat public la Curtea de Justiție cererea de hotărâre preliminară (sau chiar mai devreme din 10 februarie 2023 când a fost înregistrată prima cauză cu nr. C-74/23), inculpații ar fi putut fi în măsură să ia cunoştinţă de declanşarea procedurii publice de pronunţare a hotărârii preliminare, ceea ce ar atribui previzibilitate situației lor procesuale, de natură a atenua impactul înfrângerii autorității de lucru judecat și a contribui, chiar și dincolo de restricțiile legale firești ale recursului în casație, la echilibrul principiilor concurente. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CtEDO) subliniază, pe terenul art. 7 din Convenție (CEDO), că dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin practica judiciară este o parte bine înrădăcinată și necesară în tradiția juridică a statele părți la convenție, cu condiția ca evoluția rezultată să fie în concordanță cu esența infracțiunii și să fie previzibilă în mod rezonabil, astfel că art. 7 nu poate fi interpretat ca interzicând o astfel de clarificare treptată a regulilor răspunderii penale prin interpretare judiciară de la caz la caz (S.W. c. Regatului Unit, pct. 36; Streletz, Kessler și Krenz c. Germaniei [MC], pct. 50; Kononov c. Letoniei [MC], pct. 185; Norman c. Regatului Unit, pct. 60 și 66). Acest lucru se aplică atât practicii naționale, cât și jurisprudenţei internaționale (Milanković c. Croației, § 59).

În continuare, caracterul de drept material al întreruperii prescripţiei răspunderii penale – stabilit prin HP 67/2022 – nu pare să aibă relevanţă în cazul recursurilor în casaţie, în condițiile în care hotărârea preliminară, pe baza căreia aceste recursuri s-ar admite, nu face nicio distincţie în acest sens. Astfel, pe de o parte, trimiterea preliminară a instanţei naţionale a privit ipoteza din perspectiva generalizată a practicii judiciare care lua în considerare, cu efect retroactiv, în baza principiului mitior lex, caracterul de drept material al dispoziţiei legale de întrerupere a prescripţiei, declarate ca fiind neconstituţionale pentru nerespectarea principiului legalităţii sub aspectul previzibilităţii normei de drept material. Pe de altă parte, hotărârea preliminară a instanţei europene a ales să separe principiul mitior lex de principiul legalităţii, înlăturând doar aplicarea retroactivă a normei în forma neprevizibilă, fără contestarea naturii juridice de drept material a prevederii legale privind întreruperea prescripţiei sau a fundamentului raţional privind imprevizibilitatea aceleiaşi norme legale privită sub aspectul principiului legalităţii pentru perioada dintre cele două decizii ale instanţei constituţionale[16]. Sub acest aspect, există şi o consecinţă practică: nu pot fi luate în considerare actele de întrerupere a prescripţiei din perioada dintre cele două decizii ale Curţii Constituţionale, cu relevanţă practică în cazurile în care nu există acte cu efect întreruptiv de prescripţie anterioare celei dintâi decizii, existând astfel posibilitatea împlinirii termenului de prescripţie, după caz.

În acest context, nu sunt afectate nici Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale şi nici Hotărârea Preliminară nr. 67/2022 a Înaltei Curţi, iar întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale a avut şi continuă să aibă în dreptul naţional – potrivit HP 67/2022 – caracter de drept material penal atât în perioada judecării pe fond a cauzelor penale, cât şi acum în cadrul recursurilor în casaţie, în condițiile în care raţionamentul instanţei europene nu se bazează pe contestarea acestui caracter în dreptul intern.

În al treilea rând, este adevărat că dreptul Uniunii Europene nu impune desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti rămase definitive pentru motivul pronunţării ulterioare a unei hotărâri preliminare de către Curtea de Justiţie, decât în mod excepţional (e.g., cauza Lucchini, mai sus citată).

Cu toate acestea, este la fel de adevărat că dreptul Uniunii Europene impune aplicarea acestuia în mod efectiv şi prin mijloace echivalente aplicării dreptului naţional – inclusiv în cazul desfiinţării unor hotărârii judecătoreşti definitive – în baza principiului efectivităţii şi a principiului echivalenţei (cauza C-676/17, Oana Mădălina Călin, Hotărârea din 11 septembrie 2019, pct. 34 și urm.).

Procedând astfel la identificarea căilor legale de atac pentru aplicarea hotărârii preliminare în ipoteza desfiinţării unei hotărâri definitive anterioare pronunţării acesteia, se poate face diferenţa între căile de atac procedurale exprese de natură formală pentru cazul pronunțării unei hotărâri preliminare, prin care s-ar permite desfiinţarea hotărârilor definitive pentru motivul expres prevăzut al pronunțării hotărârii preliminare (precum este cazul revizuirii în baza unei hotărâri CtEDO) şi căile de atac procedurale pentru cazuri de altă natură, prin care s-ar putea ajunge la desfiinţarea hotărârilor definitive pentru orice alt motiv, care ar putea să facă totodată și obiectul unei hotărâri preliminare (precum este cazul de față).

În dreptul procesual penal intern, nu este prevăzută vreo cale de atac extraordinară expresă pentru ipoteza formală a pronunţării ulterioare a unei hotărâri preliminare (cum este cazul revizuirii în baza unei hotărâri CtEDO în materie penală), condiţii în care trebuie analizat dacă există o astfel de cale de atac pentru alte motive, în special de drept intern, de natura celor care constituie obiectul hotărârii preliminare, conform principiului echivalenţei. Odată identificată o astfel de cale procedurală, ea trebuie aplicată şi desfiinţată hotărârea definitivă în baza hotărârii preliminare, în aceleaşi condiţii în care aceeaşi hotărâre ar putea fi casată în baza vreunui alt motiv similar de drept intern.

În dreptul procesual penal intern, este însă prevăzută o astfel de cale de atac extraordinară expresă pentru ipoteza care face obiectul hotărârii preliminare, aceasta fiind consacrată pentru constatarea încetării greşite a procesului penal pe calea recursului în casaţie pentru orice motiv de drept intern. Existența acestei căi de atac ar trebui astfel – în mod similar dreptului intern – să poată conduce la constatarea încetării greşite a procesului penal şi în cazul pronunțării unei hotărâri preliminare în baza căreia se poate ajunge la această soluţie.

În aceste condiţii, aplicarea hotărârii preliminare nu s-ar putea face decât conform regimului ei juridic, care îi atribuie caracter pur declarativ, ceea ce ar însemna că norma unională să fie aplicată în interpretarea ei de la data adoptării, nu de la data pronunţării hotărârii preliminare. Altfel spus, norma de drept european ar fi împiedicat, încă de la adoptarea ei, încetarea procesului penal în baza prescripţiei răspunderii penale. A considera altfel ar însemna să se contrazică sau să se ignore caracterul declarativ al hotărârii preliminare cu consecinţa înfrângerii principiului efectivităţii şi echivalenţei dreptului Uniunii Europene.

De altfel, prevederea procedurală națională incidentă nu face nicio distincţie după cauza care a determinat greşita dispunere a încetării procesului penal, putându-se aprecia că nici interpretul nu ar trebui să facă vreo astfel de diferenţă (ubi lex non distinquit, nec nos distinguere debemus).

În fine, înfrângerea autorităţii de lucru judecat nu s-ar face decât în condiţiile restrictive ale recursului în casaţie, în special în termenul prevăzut expres de lege, astfel că eventuale critici privind instabilitatea raporturilor juridice trebuie să țină seama că această minimă imprevizibilitate se produce în baza legii și cu respectarea condițiilor restrictive ale acesteia, ca necesar echilibru între principiu legalității și cel al securității juridice.

În această opinie secundă, nu s-ar putea invoca contrar nici Hotărârea din 6 octombrie 2015 (Dragoș Constantin Târșia, C-69/14) prin care s-a reţinut că principiile echivalenței și efectivității nu se opun „ca o instanță națională să nu aibă posibilitatea de a revizui o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată în cadrul unei acțiuni de natură civilă, în cazul în care această hotărâre se dovedește a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reținută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene ulterior datei la care hotărârea menționată a rămas definitivă, chiar dacă o astfel de posibilitate există în ceea ce privește hotărârile judecătorești definitive incompatibile cu dreptul Uniunii pronunțate în cadrul unor acțiuni de natură administrativă”.

Cauza Târșia diferă însă de situația de față sub dublu aspect.

Pe de o parte, în cauza invocată era aplicabilă o cale de atac expresă de natură formală pentru cazul pronunțării unei hotărâri preliminare (spre diferență de situația de față privind calea de atac a recursului în casație pentru motivul de fond privind prescripția), iar pe de altă parte, principiul echivalenței a fost respins pentru lipsa caracterului similar al acțiunilor în cadrul cărora s-a pronunțat hotărârea definitivă (acțiunea în care s-a pronunțat hotărârea definitivă în cauza principală era de natură civilă, în timp ce acțiunea pentru pentru care legea prevedea calea de atac extraordinară ce se dorea a fi similară era de natură administrativă, nu civilă).

Astfel, în cauza Târșia în mod expres s-a reținut că principiul echivalenței „implică un tratament egal al acțiunilor întemeiate pe o încălcare a dreptului național și a celor, similare, întemeiate pe o încălcare a dreptului Uniunii, iar nu echivalența normelor procedurale naționale aplicabile unor litigii de natură diferită cum sunt, în cauza principală, litigiul civil, pe de o parte, și litigiul administrativ, pe de altă parte. În plus, principiul echivalenței nu este pertinent într‑o situație care, așa cum se întâmplă în litigiul principal, privește două tipuri de acțiuni întemeiate, și una, și cealaltă, pe o încălcare a dreptului Uniunii” (cauza C-69/14, Târșia, Hotărârea din 6 octombrie 2015, Marea Cameră, pct. 34).

Vădit diferit de Târșia, în ipoteza de față de drept penal, dreptul intern procedural, pe de o parte, nu prevede deloc o cale de atac pentru ipoteza formală privind pronunţarea unei hotărâri prealabile ulterioare, însă prevede, pe de altă parte, o cale de atac pentru motivul de fond ce face obiectul hotărârii preliminare, cale procedurală care ar trebui astfel să fie aplicată și pentru ipoteza de drept european, numai așa putându-se aprecia că se respectă principiul echivalenței.

Tot în Târșia, diferit de situația noastră, nu s-a pus problema invocării vreunui motiv de desfiinţare a hotărârii definitive (civile), pentru motive de drept precum cele care au făcut obiectul hotărârii preliminare (restituirea unei taxe interne percepute în contra dreptului unional), având în vedere că procedura internă civilă nu prevede un astfel de caz particular, astfel că principiul echivalenței nici măcar nu a fost luat în considerare din această perspectivă. Procedura penală prevede însă, așa cum s-a spus în această opinie secundă, un astfel de caz de drept material în ipoteza aplicării greşite a încetării procesului penal, caz în care, prin echivalenţă, ar trebui să se aplice prin raportare şi la dreptul unional, cu tot regimul juridic declarativ al hotărârii preliminare.

Pentru aceste motive, în această din urmă opinie, Înalta Curte ar putea admite recursurile în casaţie și desfiinţa deciziile date în apel, dispunând rejudecarea de către instanţa de apel. În caz de jurisprudență neunitară, ar putea fi declanșate mecanismele de unificare a practicii judecătorești, mai ales că situația incidență afectează o importantă componentă a regimului juridic al acestei căi de atac extraordinare, care – cu siguranță – va mai fi antamată în practica curții supreme, ipoteză în care instanța supremă trebuie să fie consecventă în practica sa, așa cum cere însăși principiul securității juridice, pe care tocmai îl apără prin jurisprudența invocată.

V. Hotărârea preliminară se aplică tuturor cauzelor penale indiferent de obiectul lor sau doar în cauzele privind infracţiuni a căror relaţii sociale protejate intră în sfera de aplicare a prevederilor unionale interpretate?

V.1. Într-o opinie, hotărârea preliminară s-ar aplica tuturor cauzelor penale indiferent de obiectul lor, având în vedere că nu ar exista un temei rezonabil pentru a se face diferenţa între ele sub aspectul aplicabilităţii acesteia, în condiţiile care nu s-ar putea justifica protecția mai mare acordată valorilor sociale din domeniile atribuite Uniunii Europene față de valorile sociale de pur drept intern (infracțiunilor contra persoanei, de exemplu, care sunt prescriptibile).

V.2. Într-o altă opinie, hotărârea preliminară s-ar aplica doar în domeniul protecţiei intereselor financiare ale Uniunii Europene.

În acest sens, se poate avea în vedere că prin hotărârea preliminară se interpretează doar normele europene privind protecția intereselor financiare ale UE, precum art. 325 TFUE și Convenția PIF.

Convenţia PIF face diferența între frauda gravă şi frauda minoră (cu referire la suma minimă), astfel:

– art. 2 din Convenția PIF:

– în alin. 1 prevede frauda gravă (necesită pedepse privative de libertate) – statele membre urmează să stabilească câte o sumă minimă care nu poate să fie mai mare de 50.000 de euro (deci poate fi mai mică)

– în alin. 2 prevede frauda minoră (sancţiuni de altă natură) – un stat poate să prevadă alte sancţiuni pentru sume totale mai mici de 4.000 de euro

Pentru circumstanțierea domeniului de aplicare al Convenției PIF urmează a se vedea şi Protocoalele anexate la Convenţie:

– Protocolul 1 din 27 septembrie 1996 privind corupţia activă (funcţionarul pretinde etc.)/corupția pasivă (orice persoană oferă etc.)

– Protocolul 2 din 19 iunie 1997 privind răspunderea persoanelor juridice, confiscarea și spălarea de bani.

În această opinie, Convenţia PIF şi protocoalele sale se aplică doar în cazul infracţiunilor prin care sunt afectate interesele financiare ale UE, de exemplu:

– infracţiuni de evaziune fiscală cu TVA (a se vedea cauza C-617/10, Åkerberg Fransson, pct. 24-31);

– infracţiuni privind fondurile europene, prev. de art. 18¹ din Legea 78/2000;

– infracţiuni privind achiziţiile publice cu fonduri europene, infracţiuni de spălare a banilor cu fonduri europene etc.

În concluzie, Convenţia PIF şi protocoalele sale ar urma să se aplice conform art. 2 alin. 1 din PIF în caz de fraudă gravă (pasibile de sancţiuni privative de libertate), urmând a se analiza în fiecare caz în parte modalitatea în care statul membru (România) a stabilit în legislaţia internă suma minimă pentru calificarea fraudei ca fiind gravă, care în orice caz nu poate să fie mai mare de 50.000 de euro.

Dincolo însă de domeniul protecției intereselor financiare ale UE, Curtea de Justiție a mai fost sesizată cu alte cauze privind modul de interpretare a unor acte normative europene prin raportare la situația internă a prescripției răspunderii penale, după cum urmează:

1. Cauza C-74/23, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. Serviciul Teritorial Braşov, înregistrată la data de 10 februarie 2023, formulată în dosarul penal nr. 1866/62/2018, având ca obiect infracţiuni de corupţie (apel).

Această cauză a fost strămutată de la Curtea de Apel Braşov la Curtea de Apel Ploieşti prin sentinţa penală nr. 116 din 28 februarie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală în dosarul penal nr. 357/1/2023, prin care s-a dispus, totodată, menţinerea actelor îndeplinite în cauză de Curtea de Apel Braşov până la data de 06.12.2022, inclusiv (cererea de hotărâre preliminară a fost dispusă ulterior prin încheierea din data de 10 februarie 2023). Ca urmare a acestei sentinţe, prin încheierea din data de 2 martie 2023, Curtea de Apel Braşov a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea dosarului penal nr. 1866/62/2018 al Curţii de Apel Brașov la Curtea de Apel Ploieşti.

2. Cauza C-75/23, Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov, înregistrată la data de 10 februarie 2023, în dosarul penal nr. 1834/62/2018, având ca obiect infracţiuni de evaziune fiscală (apel).

3. Cauza C-131/23, Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Braşov, înregistrată la data de 3 martie 2023, în dosarul penal nr. 314/64/2022, având ca obiect infracţiuni de corupţie (contestaţie în anulare).

4. Cauza C-223/23, Redu, înregistrată la data de 11 aprilie 2023, formulată în dosarul penal nr. 13731/197/2022, având ca obiect infracţiuni de conducere a unui autovehicul fără permis de conducere (contestaţie în anulare).

În mod obișnuit în astfel de situații, în fiecare dintre cauzele sesizate Curţii Europene de Justiţie, instanța europeană întreabă instanţa de trimitere dacă îşi mai menţine cererile de pronunţare a unei hotărâri preliminare, făcând, totodată, trimitere expresă la hotărârea preliminară deja pronunțată, la care se referă ca având un obiect similar cu celelalte cauze aflate pe rolul acesteia (în toate cauzele pendinte la Curtea de Apel Brașov au fost menținute trimiterile preliminare).

În aceste condiții, în funcție de răspunsul instanței de trimitere, Curtea de Justiție ar urma să se pronunțe în consecință prin ordonanță motivată, dacă consideră astfel, în baza articolului 99 din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție, cu referire la Răspunsul prin ordonanță motivată, având următorul cuprins: „Atunci când o întrebare formulată cu titlu preliminar este identică cu o întrebare asupra căreia Curtea s-a pronunțat deja, atunci când răspunsul la o astfel de întrebare poate fi în mod clar dedus din jurisprudență sau atunci când răspunsul la întrebarea formulată cu titlu preliminar nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile, Curtea, la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general, poate oricând să decidă să se pronunțe prin ordonanță motivată.”.

V.3. Într-o altă opinie, cu titlu de lege ferenda, nimic nu ar împiedica extinderea domeniului de aplicabilitate al hotărârii preliminare printr-o jurisprudenţă unitară şi constantă (conform standardului CtEDO privind calitatea legii, a se vedea cauza Borcea c. României, Decizia din 15 octombrie 2015, pct. 58) sau în baza unei hotărâri obligatorii a Înaltei Curți (HP sau RIL) prin care ar urma să se solicite interpretarea prevederilor art. 155 C.pen. în sensul oferit de raţionamentul Curţii de Justiţie. Astfel, printr-o atare practică nu s-ar face altceva decât să se urmeze raționamentului instanței europene prin realizarea unei distincții – așa cum s-a făcut în teza secundă a răspunsului la prima întrebare preliminară – între principiul legalității (sub aspectul previzibilității legii penale în sensul deciziilor instanței constituționale) și principiul legii penale mai favorabile (mitior lex). Această abordare ar depinde de concepţia Înaltei Curți cu privire la echilibrul care trebuie făcut între, pe de o parte, importanţa valorilor ocrotite penal privind ordinea publică şi drepturile victimei şi, pe de altă parte, drepturile fundamentale ale acuzatului sub aspectul legii penale mai favorabile în această situație specială. Caracterul de drept substanţial al prescripţiei – stabilit fără echivoc în dreptul penal intern prin HP 67/2022 – nu ar împiedica adoptarea niciuneia dintre soluţiile posibile, astfel cum s-a procedat prin raţionamentul făcut de însăşi Curtea de Justiţie, cunoscut fiind – așa cum subliniază constant doctrina occidentală – că niciun principiu de drept nu poate fi absolutizat (cu excepția pluralismului politic și a protecției demnității umane).[17]

Ipoteza în care practica naţională ar urma jurisprudenţa instanței europene de la Luxemburg, prin reducerea unui standard intern mai favorabil acuzatului/infractorului, nu ar fi deloc singulară în Uniunea Europeană, în condițiile în care, cu alte ocazii, state membre cu democrații mai avansate și tradiții mai îndelungate în protecția drepturilor omului, și-au redus un astfel de standard mai favorabil, în acord cu o hotărâre preliminară a Curții de Justiție (a se vedea reducerea standardului național de către Curtea Constituțională din Spania – Tribunal constitucional, după chiar prima sa trimitere preliminară, formulată în cauza Melloni, C‑399/11, privind predarea persoanei solicitate în baza unui mandat european de arestare emis în vederea executării pedepsei fără condiția – stabilită în dreptul intern spaniol și care constituia un adevărat standard mai favorabil – de a fi rejudecată în orice caz în care hotărârea de condamnare a fost pronunțată în lipsă). După cum a afirmat Curtea în cauza Melloni, orice altă soluție ar pune la îndoială uniformitatea standardului de protecție astfel cum este definit în dreptul Uniunii și ar submina principiul recunoașterii reciproce. De altfel, Melloni, deși mult dezbătută, nu ar fi altceva decât o expresie a „pluralismului constituțional” în Uniunea Europeană.[18]

În fine, utilitatea unei astfel de decizii obligatorii ar consta şi în evitarea pe viitor a formulării altor întrebări prealabile, în oricare materie de drept unional, cu incidenţă în dreptul penal intern, de către oricare dintre instanțele naționale, de prim sau ultim grad jurisdicțional, conform art. 267 TFEU.

VI. Este posibilă aplicarea hotărârii preliminare în condiţiile interzicerii analogiei în dreptul penal?

VI.1. Într-o opinie, aplicarea hotărârii preliminare ar fi problematică întrucât ar implica folosirea analogiei în materia dreptului penal material, prin trimitere la prevederile dreptului unional astfel interpretate (art. 325 TFEU și Convenția PIF).

VI.2. Într-o altă opinie, interzicerea analogiei în dreptul penal – principiu general recunoscut în dreptul penal material – nu ar avea legătură cu situaţia de faţă, în condiţiile în care dreptul unional incident ar avea aplicabilitate directă în dreptul intern, aşa cum s-ar fi statuat expres prin hotărârea preliminară (subl.ns.):

– pct. 96: „În speță, articolul 325 alineatul (1) TFUE și articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF sunt formulate în termeni clari și preciși și nu sunt însoțite de nicio condiție, astfel încât ele au efect direct (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C357/19, C379/19, C547/19, C811/19 și C840/19, EU:C:2021:1034, punctul 253, precum și jurisprudența citată);

– pct. 97: „În consecință, revine, în principiu, instanțelor naționale sarcina de a da efect deplin obligațiilor care decurg din articolul 325 alineatul (1) TFUE și din articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF, precum și de a lăsa neaplicate dispozițiile interne care, în cadrul unei proceduri care privește fraude grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, împiedică aplicarea unor sancțiuni efective și disuasive pentru a combate astfel de infracțiuni (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C357/19, C379/19, C547/19, C811/19 și C840/19, EU:C:2021:1034, punctul 194, precum și jurisprudența citată).”.

Cu alte cuvinte, inculpatul ar urma să răspundă penal în baza articolului ce prevede infracţiunea în dreptul intern, prin raportare la art. 155 C.pen., (care devine incident prin prisma prescripţiei răspunderii penale ca instituţie de drept material), cu aplicarea în mod direct a dreptului unional incident (e.g., art. 325 TFUE și art. 2 din Convenția PIF), astfel cum a fost interpretat prin decizia Curţii de Justiţie, care tocmai acest lucru îl statuează – aplicabilitatea directă şi efectul deplin a prevederilor unionale incidente.

A căuta analogia în această situație ar implica, prin ipoteză, constatarea lipsei aplicabilității unei norme de drept, acesta fiind motivul pentru care s-ar aplica o altă normă edictată pentru același rațiuni – operație interzisă firește în dreptul penal material modern. Însă aplicabilitatea directă a normei europene ar infirma ipoteza analogiei, ce are ca scop complinirea unei lacune juridice, care nu ar exista în situația de față, tocmai datorită aplicabilității directe a prevederii de drept european.

De altfel, constatarea incidenței analogiei – interzisă în dreptul penal material – pentru aplicarea dreptului unional în această situație, ar face obiectiv imposibilă aplicarea interpretării din hotărârea preliminară, soluție care ar contraveni rațiunii însăși a oricărei hotărâri jurisdicționale, pronunțată pentru a fi aplicată și a avea efect util (actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat).

VII. Este necesară analizarea în concret sau în abstract a riscului sistemic de impunitate?

VII.1. Într-o opinie, aplicarea hotărârii preliminare ar fi problematică întrucât ar implica analizarea în concret a riscului sistemic de impunitate conform raţionamentului acesteia. Într-o primă abordare, aprecierea riscului nici nu ar fi de competenţa unei instanţe judecătoreşti, în condiţiile în care ar implica analiza de ansamblu a unei jurisprudenţe interne, aspect care ar depăşi evident competenţa unei instanţe ordinare de judecată. Tot în această opinie dar într-o altă abordare, riscul de impunitate ar trebui analizat în fiecare cauză, luând în considerare ritmicitatea actelor de procedură efectuate în acea cauză, urmând să se aprecieze imposibilitatea antamării riscului de impunitate dacă s-ar constata că autorităţile au eşuat în asigurarea duratei rezonabile a procesului penal (apreciat prin raportare la criteriile convenţionale cunoscute privind complexitatea cauzei, miza ei pentru acuzat, conduita inconsecventă a autorităţilor şi dilatorie a acuzatului).

VII.2. Într-o altă opinie, riscul de impunitate ar fi fost statuat expres în raţionamentul din hotărârea preliminară a curţii europene (subl.ns.):

Pct. 91: „Din elementele care precedă se poate deduce că situaţia juridică… generează un risc sistemic de impunitate…”.

Pct. 94: „… Astfel, o atare situație, care afectează o dispoziție cu aplicabilitate generală care era aplicabilă oricărei proceduri penale și a cărei neînlocuire ca urmare a declarării neconstituționalității sale nu era previzibilă nici pentru autoritățile însărcinate cu urmărirea penală, nici pentru instanțele penale, implică riscul intrinsec ca numeroase cazuri de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii să nu poată fi sancționate din cauza împlinirii acestui termen, în special în cauzele a căror complexitate impune efectuarea unei cercetări mai îndelungate de către autoritățile penale.”.

Mai mult, instanţa de trimitere a subliniat reticenţa internă privind aplicabilitatea acestui criteriu prin însăşi sesizarea formulată în cauză, ceea ce a condus curtea europeană să ia act în mod expres de această situaţie procesuală internă şi să-şi expună raţionamentul de la pct. 91 şi 94, mai sus expuse, tocmai în considerarea acestei precizări. Astfel, la pct. 30-33 din Cererea de hotărâre preliminară (disponibilă pe site-ul CJUE în dosarul cauzei la lista documentelor), instanţa de trimitere a precizat chestiunile de interes privind sintagma risc sistemic de impunitate, astfel că instanța europeană a putut să aibă în vedere în mod particular conceptul respectiv, pe care l-a aplicat la pct. 91 şi 94 din hotărâre, utilizând o formulare clară şi necondiţionată în sensul că „situaţia juridică… generează un risc sistemic de impunitate…” şi că „implică riscul intrinsec”, primind astfel consideraţiile din cererea instanţei de trimitere cu privire la caracterul generalizat al situaţiei interne ce vizează un text legal din partea generală a codului penal şi la consecinţele deosebite subliniate în ultimul raport MCV al Comisiei (a se vedea pct. 150 şi pct. 154-156 din Cererea de hotărâre preliminară).

De altfel, la fel ca în cazul chestiunii anterioare privind interzicerea analogiei în dreptul penal, și în ipoteza imposibilității aprecierii riscului sistemic de impunitate soluția instanței europene s-ar dovedi neaplicabilă în mod general în contra finalității intrinseci a acesteia. Pe de altă parte, aprecierea în concret în fiecare cauză a riscului sistemic de impunitate ar implica evaluarea criteriilor privind durata fiecărui proces penal și ar determina aplicarea sancțiunii încetării procesului penal, remediu ce nu pare specific duratei exagerate a procedurii, sancționabilă doar cu reducerea pedepsei penale conform practicii CtEDO (Michelioudakis c. Greciei, 2012, pct. 77). Dimpotrivă, se poate spune că instanța europeană privește critic prescripția răspunderii penale, reamintind constant că „este dificil să se considere că obligațiile procedurale care decurg din art. 2 și 3 din Convenție au fost respectate în cazul în care o anchetă se încheie, precum în speță, ca urmare a intervenției prescripției răspunderii penale, din cauza inactivității autorităților” (Mocanu și alții împotriva României, pct. 346). În fine, aplicarea de la caz la caz a criteriilor convenționale privind durata rezonabilă a procesului penal ar afecta previzibilitatea situației procesuale, subminând tocmai ceea ce se dorește a fi protejat prin respectarea principiului legalității sub aspectul previzibilității normei materiale de drept penale privind întreruperea prescripției.

Nu trebuie omisă şi aprecierea generalizată a riscului sistemic de impunitate consacrat cu alte ocazii, de exemplu prin Hotărârea Euro Box Promotion şi alţii (cauza C-357/19), considerat astfel prin hotărârea instanţei interne (Decizia nr. 41/2022 a Înaltei Curţi[19]), în sensul că riscul nu se raportează exclusiv la situaţia concretă din cauză, însăşi conceptul de „risc” exprimând probabilitatea iar nu certitudinea, neavând semnificaţia împlinirii iminente a termenului de prescripţie într-o cauză dată, semnificaţie care ar genera, prin ea însăşi, o practică judiciară neunitară şi nici nu se rezumă în mod exclusiv la împlinirea termenului de prescripţie, ci se referă la orice altă împrejurare care ar avea aptitudinea de a produce acest rezultat.

VIII. Prin aplicarea hotărârii preliminare se poate încălca dreptul fundamental al acuzatului privind aplicarea legii penale mai favorabile?

VIII.1. Într-o opinie, prin aplicarea hotărârii preliminare se poate încălca dreptul fundamental al acuzatului sub aspectul aplicării legii penale mai favorabile întrucât legea internă prevede un standard mai favorabil decât cel unional, fiind deci aplicabil art. 20 alin. 2 din Constituţia României, având următorul cuprins: „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”.

VIII.2. Într-o altă opinie, această analiză privind drepturile acuzatului a fost deja făcută prin însăşi hotărârea curţii europene, astfel încât nu ar mai fi necesară reluarea ei de către instanţa naţională, mai ales că ea ţine de esenţa raţionamentului soluţiei adoptate (subl.ns.):

Pct. 123: „În asemenea împrejurări, ținând seama de necesara punere în balanță a acestui din urmă standard național de protecție, pe de o parte, și a dispozițiilor articolului 325 alineatul (1) TFUE și ale articolului 2 alineatul (1) din Convenția PIF, pe de altă parte, aplicarea de către o instanță națională a standardului menționat pentru a repune în discuție întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale, trebuie considerată ca fiind de natură să compromită supremația, unitatea și efectivitatea dreptului Uniunii, în sensul jurisprudenței amintite la punctul 110 din prezenta hotărâre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C357/19, C379/19, C547/19, C811/19 și C840/19, EU:C:2021:1034, punctul 212).”.

Pct. 124: „În consecință, este necesar să se considere că instanțele naționale nu pot, în cadrul procedurilor jurisdicționale prin care se urmărește sancționarea pe plan penal a infracțiunilor de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, să aplice standardul național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), astfel cum este menționat la punctul 119 din prezenta hotărâre, pentru a repune în discuție întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale.”.

Mai mult, același tip de analiză s-a regăsit foarte bine antamat în HP 67/2022, fiind deci recunoscut şi aplicat şi în dreptul intern chiar în ipoteza noastră: „În acest context, în cazul în care instanţa de apel a examinat incidenţa dispoziţiilor referitoare la prescripţia răspunderii penale, se impune punerea în balanţă a principiilor autorităţii de lucru judecat şi securităţii raporturilor juridice în ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti rămase definitive ulterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi până la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 cu existenţa unei practici judiciare generalizate referitoare la modalitatea în care a fost examinată instituţia întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale prin prisma efectelor primei decizii a instanţei de contencios constituţional (sub.ns.).”.

În trecut, însăşi Curtea Constituţională a procedat în acest sens prin Decizia nr. 511/2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 125 alin. 3 din Codul penal, care au declarat imprescriptibile infracţiunile contra păcii şi omenirii şi cele contra vieţii comise cu intenţie sau praeterintenţie, reţinând că „dincolo de controversele doctrinare cu privire la natura juridică a instituţiei prescripţiei…şi… indiferent de modul în care legislaţia sau doctrina califică instituţia prescripţiei, aceasta, prin finalitatea ei, este aceeaşi în toate sistemele de drept europene… Într-o atare situaţie, legiuitorul a avut de ales între principiul securităţii raporturilor juridice şi echitatea juridică, ambele componente fundamentale ale statului de drept. Fiind sarcina legiuitorului să decidă cărui principiu îi acordă prevalenţă, acesta, fără a interveni arbitrar şi ţinând seama de valoarea primordială a dreptului la viaţă consacrat de art. 22 alin. (1) din Constituţia României, a optat pentru aplicarea imediată a dispoziţiilor din materia prescripţiei, mai severe, inclusiv pentru infracţiuni comise anterior, pentru care termenul de prescripţie a executării pedepsei nu s-a împlinit încă (subl.ns.)”.

De altfel, s-ar putea considera că dispoziţiile constituţionale antamate, prev. de art. 20 alin. 2 din Constituția României, care prevăd prioritatea standardului intern mai favorabil, nu ar putea fi citite decât împreună cu alineatul precedent al aceluiași articol, potrivit căruia „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.”. Astfel, cele două alineate ale articolului 20 din Constituție – care prevăd, mai întâi, obligația de interpretare a dispozițiilor constituționale conform cu tratatele internaționale, iar mai apoi, obligația de aplicare a standardului intern mai favorabil – s-ar afla într-o relație dialectică de tip consecutiv, în sensul că cea din urmă obligație de aplicare a standardului mai favorabil ar subzista doar în cazul imposibilității interpretării conforme a standardului intern. Or, atunci când punem în aplicare dreptul unional prevederile constituționale privind drepturile omului ar trebui interpretate prin raportare la Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Mai mult, în baza art. 148 din Constituția României, dreptul unional în întregul său ar urma să aibă prevalență asupra legilor interne. În concluzie, s-ar putea pleca de la premisa că, în paradigma integrării europene, standardul intern în materia drepturilor omului se stabilește prin raportare la standardul unional, în mod special atunci când este aplicabilă Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene (precum sunt în cazul de față prevederile art. 49 din cartă privind principiul legalității infracțiunilor și pedepselor).

IX. Prin aplicarea hotărârii preliminare s-ar putea încălca un drept fundamental al acuzatului şi antrenarea responsabilităţii statului în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în baza Convenţiei Europene a Drepturilor Omului?

IX.1. Într-o opinie, prin aplicarea hotărârii preliminare se poate încălca dreptul fundamental al acuzatului prev. de art. 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), privind principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, având în vedere că ar fi trebuit aplicat standardul intern mai favorabil, în condiţiile în care Convenţia nu prevede decât un standard minim (pentru acest standard și cerințele de previzibilitate a legii, inclusiv rolul pe care îl are în acest sens funcția decizională a instanțelor de judecată, a se vedea cauza Borcea c. României, Decizia din 15 octombrie 2015, pct. 54-67).

IX.2. Într-o altă opinie, standardul european de protecţie a drepturilor omului a fost luat în considerare prin însăşi hotărârea preliminară a Curţii de Justiţie.

Astfel, după cum se știe, potrivit art. 52 alin. 3 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, „înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale”. De altfel, deși înfăptuită pe considerente preponderent economice, începând încă din anii 1970, Curtea de Justiție și-a recunoscut propria competență în asigurarea respectării drepturilor fundamentale ca „principii generale de drept”, condiții în care instanțele naționale trebuiau să se abțină de la a se pronunța cu privire la actele CEE pe baza surselor naționale de protecție a drepturilor fundamentale, statuând în jurisprudența sa istorică că „respectarea drepturilor fundamentale face parte integrantă din principiile generale de drept protejate de Curtea de Justiție. Protecția acestor drepturi, deși inspirată de tradițiile constituționale comune statelor membre, trebuie să fie asigurată în cadrul structurii și obiectivelor Comunității” (cauza 11-70, Internationale Handelsgesellschaft, Hotărârea din 17 decembrie 1970, pct. 4).

Mai departe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CtEDO) ar urma astfel să aplice, în cauzele în care ar fi sesizată, așa-denumita prezumție Bosfor, potrivit căreia protecția drepturilor fundamentale oferită în cadrul sistemului UE este cel puțin echivalentă cu cea prevăzută în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu excepția cazului în care se dovedește că a fost în mod vădit deficitară.

De altfel, sunt cunoscute exemple în care Curtea de Luxemburg a aplicat un standard superior de protecție a drepturilor omului față de Curtea de la Strasbourg, precum cauzele Kadi.[20]

S-ar putea astfel concluziona că protecţia drepturilor omului în această ipoteză nu a fost nicidecum vădit deficitară, instanţele naţionale, prin raportare la hotărârea Curţii de Justiție, nefăcând altceva decât să procedeze la realizarea unui just echilibru între drepturile acuzatului şi necesitatea protejării interesului public şi a drepturilor victimei. Dimpotrivă, din acest ultim punct de vedere CtEDO ar putea fi sesizată de orice persoană vătămată (fizică sau juridică), care ar putea să se plângă cu șase de succes de încălcarea de către stat, prin aplicarea prescripției răspunderii penale, a obligaţiilor sale pozitive pe terenul anumitor articole convenţionale, care implică asemenea obligații pozitive de anchetă sau de protecție a anumitor drepturi fundamentale.

În definitiv, din perspectiva relației dintre cele două instanțe europene, doctrina subliniază că cele două curți europene aparțin aceleiași povești – protecția dreptului omului la un înalt standard european.[21]

X. Este atinsă identitatea naţională (constituțională) prin aplicarea hotărârii preliminare?

X.1. Într-o opinie, s-a pus în discuţie dacă nu cumva, prin aplicarea hotărârii preliminare și înlăturarea standardului intern mai favorabil, s-ar aduce atingere însăși identității noastre naționale constituționale, care ar trebui astfel susținută și protejată, situația de față fiind o bună ocazia pentru instanța noastră constituțională să procedeze la o definire a acesteia. Mai mult, s-a vehiculat ideea sesizării Curţii Constituţionale pentru analizarea constituționalității Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană.[22]

X.2. Într-o altă opinie, prin hotărârea preliminară au fost luate pe deplin în considerare soluţiile instanţei noastre constituţionale, care nu au fost înlăturate în raţionamentul instanței europene, în condiţiile în care s-a stabilit, în concret, că în perioada dintre cele două decizii ale Curții Constituționale prevederea legală incidentă a fost afectată de imprevizibilitate, așa cum hotărâse și instanța noastră constituțională prin cea din ultimă decizie. După cum se știe, Curtea Constituțională nici nu a făcut vreo precizare în soluția sa ultimă cu privire la modalitatea de aplicare a acesteia.

Totuși, dacă s-ar aprecia că acesta ar putea să fie un caz care să determine un control de constituţionalitate al Tratatului de aderare la UE, ne-am putea aminti de singura ipoteză similară petrecută în Uniunea Europeană. Astfel, Curtea Constituțională a Poloniei a fost cea care a declarat – pentru prima dată în istoria UE – că mai multe prevederi ale Tratatului privind Uniunea Europeană, precum articolul 1 (primul și al doilea paragraf), articolul 2, articolul 4 (3) și articolul 19 alineatul (1) sunt incompatibile cu constituția, deoarece privează constituția de superioritatea acesteia și impun instanțelor poloneze să respecte jurisprudența Curții de Justiție într-un mod în care, în sensul unei interpretări ultra vires, încalcă direct ordinea constituțională și subminează prerogativele suverane etatice care nu au fost transferate UE.[23]

Despre situația Poloniei, doctrina de autoritate în materie a arătat că ceea ce pare și mai paradoxal este că, pentru Tribunalul Constituțional, această abordare nu contrazice apartenența Poloniei la Uniune[24]. Cu alte cuvinte, pare de la sine înțeles că nu s-ar putea beneficia de integrarea europeană dacă nu s-ar respecta regulile de drept europene, indiferent de motivele invocate, precum identitatea națională constituțională, care oricum nu pare susținută rezonabil în soluția tribunalului constituțional polonez.[25]

Limitele priorității dreptului european din perspectiva instanțelor constituționale/supreme ale statelor membre sunt cunoscute ca fiind tot atâtea blocaje în aplicarea principiului supremației dreptului UE: blocajul standardului de protecție a drepturilor omului (prin care se dorește ca nivelul de protecție european să nu fie inferior celui național, ca o condiție a acceptării supremației dreptului UE); blocajul ultra vires și problema de Kompetenz-Kompetenz (prin care se pune în discuție cine are competența ultimă de a se pronunța asupra competenței organelor UE și a constata eventualitatea depășirii competențelor astfel atribuite, respectiv instanța europeană sau instanțele naționale supreme sau constituționale) și blocajul identității naționale (apare cel mai frecvent invocat de instanțele naționale, ca un corolar al celorlalte două limite, ce își regăsește acum temeiul chiar în dreptul primar european prin în art. 4 alin. 2 din TFUE).

În acest context, identitatea națională (constituțională) pare să țină de o trăsătură fundamentală a unui sistem juridic al unui stat membru, care merită să fie contrapusă efortului de integrare europeană, așa cum s-a mai evidențiat cu alte ocazii în încercarea de definire a acesteia: identitatea națională ar reprezenta acea trăsătură specială a ordinii juridice interne, care s-a format de a lungul timpului, cu un pronunțat caracter specific culturii juridice naționale, în cadrul căreia se integrează în mod natural și necesar, deosebindu-se în ordinea juridică internațională sau supranațională, cu consecința analizei imperativului prezervării ei atunci când contravine acestora din urmă, ca unic mod de salvgardare a structurii fundamentale a construcției juridice naționale, în scopul menținerii propriei căi de dezvoltare națională și a promovării valorilor naționale specifice. Per a contrario, identitatea națională nu poate ține de o caracteristică generală, comună statelor membre, pentru că și-ar pierde caracterul său național prin care se identifică și se definește. Ea nu poate fi spontană, răspunzând unor interese sau preocupări de moment, ci se construiește de-a lungul vremii, rezistând testului timpului. În felul acesta, ea devine parte din arhitectura de stat națională și contribuie la formarea tradiției juridice interne. Ea poate fi definită doar prin raportare la ceea ce se opune, intrând în concurență cu exigențele integrării europene, față de care nu se poate prefigura decât ca singura cale pentru prezervarea specificului național și promovarea valorilor noastre naționale.[26]

Se poate acum întrevedea și ultima chestiune controversată: ipoteza juridică de față – căutarea acelui just echilibru firesc între, pe de o parte, salvgardarea drepturilor victimei/asigurarea ordinii sociale și, pe de altă parte, dreptul acuzatului/infractorului la aplicarea unei legi penale mai favorabile izvorâte dintr-o situație particulară – face ea parte din nucleul nostru constituțional identitar, de natură să zădărnicească sau chiar să pună capăt integrării noastre europene, cu toate consecințele ce derivă din aceasta?

[1] Hotărârea preliminară este disponibilă, inclusiv trimiterea preliminară, pe site-ul oficial al Curții de Justiție, la secțiunea Jurisprudență – Formular de căutare.
[2] Paul Craig, Gráinne de Búrca, Dreptul Uniunii Europene – Comentarii, jurisprudență și doctrină, control științific și revizie traducere Beatrice Andreșan-Grigoriu, ed. a VI-a, Editura Hamangiu, București, 2017, p. 569; Koen Lenaerts, Ignace Maselis, Kathleen Gutman, EU Procedural Law, Oxford University Press, 2014, p. 25.
[3] Cauza C‑173/09, Elchinov, Hotărârea din 5 octombrie 2010, Marea Cameră, pct. 29 și urm.
[4] Cauza 135/77, Bosch [1978] E.C.R. 855, pct. 4.
[5] Cauzele conexate 76, 86–89 & 149/87, Seguela and Others, [1988] ECR 2397, pct. 11–14.
[6] Koen Lenaerts, The rule of Law and the Coherence of the Judicial System of the European Union, în Common Market Law Review, vol. 44, pp. 1625–1659, 2007, p. 1642.
[7] Frans Vanistendael, Consequences of the Act Clair Doctrine for the National Courts and Temporal Effects of an ECJ Decision, disponibil aici.
[8] Takis Tridimas, The ECJ and the National Courts – Dialogue, Cooperation, and Instability, în The Oxford Handbook of European Union Law, coordonatori Antony Arnull and Damian Chalmers, Oxford University Press, 2015, p. 407.
[9] Cauza 43-75, Defrenne, Hotărârea din 8 aprilie 1976, pct. 69-75; Cauzele C-25/14 și C-26/14, UNIS și alții, pct. 47-53.
[10] Cauza 33/76, Rewe, 1976, pct. 5 și 45/76, Comet, 1976, pct. 13-16.
[11] Cauza C-119/05, Lucchini, Hotărârea din 18 iulie 2007, Marea Cameră, cu privire chiar la interpretarea dreptului intern privind autoritatea de lucru judecat, pct. 60.
[12] Publicată şi în M. Udroiu, Sinteze de Procedură penală – Partea specială, vol. II, ed. 3, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, p. 805.
[13] Publicată şi în M. Udroiu, op.cit., p. 807.
[14] A se vedea site-ul Curţii Constituţionale la secţiunea Jurisprudenţă – Căutare dosare – Titlu obiect: se va introduce textul legal incident: “COD PROCEDURĂ PENALĂ art. 438 alin. 1 pct. 8”, la adresa: https://dosare.ccr.ro/#/CautareDosare
[15] Cauza 283/81, Cilfit și alții, Hotărârea din 6 octombrie 1982.
[16] A se vedea pct. 122 din Hotărârea Lin – „Astfel, contrar standardului național de protecție referitor la previzibilitatea legii penale, care, potrivit instanței de trimitere, se limitează la neutralizarea efectului de întrerupere al actelor de procedură efectuate în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale, și 30 mai 2022, data intrării în vigoare a OUG nr. 71/2002, standardul național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) ar permite, cel puțin în anumite cazuri, neutralizarea efectului de întrerupere al unor acte de procedură efectuate chiar și înainte de 25 iunie 2018, dar după intrarea în vigoare a Codului penal la 1 februarie 2014, respectiv pentru o perioadă mai mare de patru ani.”.
[17] Dominique Rousseau, Pierre-Yves Gahdoun, Julien Bonnet, Droit du contentieux constitutionnel, ediția a 12-a, Editura LGDJ, Paris, 2020, pag. 313-320; Michel Troper, Dominique Chagnollaud, Traité international de droit constitutionnel, vol. I, Editura Dalloz, Paris, 2012, p. 493-497.
[18] Monica Claes, The Primacy of EU Law in European and National Law, în The Oxford Handbook of European Union Law, coordonatori Antony Arnull and Damian Chalmers, Oxford University Press, 2015, p. 204 și 210.
[19] Disponibilă şi ea pe site-ul CJUE la cauza respectivă (C-357/19).
[20] Cauzele conexate C-402/05 și C-415/05, citate în acest sens, de exemplu, în Vassilis P. Tzevelekos, When elephants fight it is the grass that suffers: ‘hegemonic struggle’ in Europe and the side-effects for international law, în volumul comun Human rights law in Europe: the influence, overlaps and contradictions of the EU and the ECHR, coordonatori Kanstantsin Dzehtsiarou, Tobias Lock, Theodore Konstadinides, and Noreen O’Meara, Editura Routledge, Londra și New York, 2014, p. 11.
[21] Sionaidh Douglas-Scott, A tale of two courts: Luxembourg, Strasbourg and the growing European human rights acquis, în Common Market Law Review, vol. 43, 2006, pp. 629–665.
[22] Pentru astfel de articole de presă, a se vedea, de exemplu: https://inpolitics.ro/weber-dezvaluire-soc-am-fost-presata-anul-acesta-sa-atac-la-ccr-tratatul-de-aderare-la-ue_1837003117.html
[23] A se vedea Hotărârea din 7 octombrie 2021, K 3/21, la adresa: https://trybunal.gov.pl/en/hearings/judgments/art/11662-ocena-zgodnosci-z-konstytucja-rp-wybranych-przepisow-traktatu-o-unii-europejskiej
[24] Marek Safjan, L’identité constitutionnelle polonaise, în Revista de Derecho Comunitario Europeo, 72, mai-august 2022, pp. 371-391, disponibil la adresa: https://www.cepc.gob.es/sites/default/files/2022-09/3981502-safjan.html – autorul este judecător la Curtea de Justiție și fost președinte al Curții Constituționale poloneze din 1998 până în 2006, precum și profesor de drept civil la Universitatea din Varșovia.
[25] Pentru detalii privind situația Poloniei, a se vedea Raport pentru Parlamentul European – Niels Petersen, Patrick Wasilczyk, The Primacy of UE Law and the Polish Constitutional Law Judgement, la adresa: https://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/STUD/2022/734568/IPOL_STU(2022)734568_EN.pdf
[26] Vlad Neagoe, Principiul supremației dreptului Uniunii Europe – identitatea națională ca limită a acestuia, trimis spre publicare în volumul colectiv din 2023 – „Ordinea juridică europeană” – proiect în cadrul Societății Române de Drept European.

Jud. drd. Vlad Neagoe, Curtea de Apel Braşov – secţia penală

Citeşte mai mult: C-107/23 PPU | Lin, Curtea de Justitie a Uniunii Europene (CJUE), prescriptia raspunderii penale, principiul supremației dreptului Uniunii Europene, Vlad Neagoe

Vă invităm să publicaţi şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, detalii aici!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill şi My Justice.

Newsletter JURIDICE.ro

Am citit, am înţeles şi sunt de acord cu Politica privind protecţia datelor şi condiţiile procesatorului de newsletter Privacy Policy

Da, vreau să primesc newsletter

Abonare

Login | Nu aveti cont? Click aici pentru abonare!