Regimul căilor de atac aplicabil hotărârii prin care sunt soluționate mai multe cereri principale sau incidentale, dintre care unele sunt supuse numai apelului, iar altele atât apelului, cât şi recursului, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție
13 noiembrie 2023 | Șerban SÂRBU
Șerban Sârbu
I. Introducere
1. Principiul unicității căii de atac reprezintă unul dintre principiile materiei căilor de atac în dreptul procesual civil român. Este consacrat prin dispozițiile art. 460 C.pr.civ. (intitulat, „Unicitatea căii de atac”), regăsite în Cartea a II-a „Procedura contencioasă”, Titlul al II-lea „Căile de atac”, Capitolul I „Dispoziții generale” din același act normativ[1].
2. Fundamentul principiului unicității căii de atac constă în ideea că hotărârea judecătorească reprezintă un act jurisdicțional unitar, astfel încât regimul căilor de atac aplicabil hotărârii nu poate fi decât tot unul unitar, indiferent de tipul cererilor soluționate prin hotărâre[2].
3. În aplicarea acestei concepții generale, legiuitorul Noului Cod de procedură civilă a reglementat, cu titlu de noutate, la nivelul dreptului pozitiv[3], o serie de ipoteze de aplicare a principiului unicității căii de atac prin prevederile legale citate anterior, pe care nu le voi relua, întrucât sunt suficient de clar delimitate prin textul legal indicat.
4. Deși aceste dispoziții legale sunt menite să valorifice anumite tendințe convergente ale practicii judiciare dezvoltate sub imperiul Vechiului Cod de procedură civilă, ele generează, în prezent, divergențe în interpretarea și aplicarea Noului Cod de procedură civilă, atât la nivelul practicii judiciare, cât și la nivelul doctrinei.
5. Ipoteza reglementată de legiuitor care suscită cele mai acute dispute este aceea a dispozițiilor art. 460 alin. (3) C.pr.civ., potrivit cărora: „[î]n cazul în care prin aceeași hotărâre au fost soluționate mai multe cereri principale sau incidentale, dintre care unele sunt supuse apelului, iar altele recursului, hotărârea în întregul ei este supusă apelului. Hotărârea dată în apel este supusă recursului”. Interpretările contradictorii ale acestor prevederi legale s-au dezvoltat, în special, în jurul determinării regimului căilor de atac aplicabil hotărârii prin care sunt soluționate mai multe cereri principale sau incidentale, dintre care unele sunt supuse numai apelului, iar altele atât apelului, cât şi recursului.
6. În esență, într-o primă orientare, majoritară, instanțele judecătorești au statuat că, dacă prin aceeași hotărâre sunt soluționate mai multe cereri principale sau incidentale, dintre care unele sunt supuse numai apelului, iar altele atât apelului, cât şi recursului, atunci calea de atac inițială este apelul, părțile având posibilitatea formulării recursului împotriva deciziei pronunțate în apel.
7. Într-o a doua orientare, instanțele judecătorești au reținut că, în cazul aceleiași ipoteze, calea de atac inițială este apelul, împotriva tuturor dispozițiilor sentinței pronunțate în primă instanță, părțile având posibilitatea formulării recursului împotriva deciziei pronunțate în apel, numai în ceea ce privește dispozițiile deciziei referitoare la cererile principale sau incidentale susceptibile de recurs, potrivit legii.
8. Divergența de interpretări apare și la nivelul jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a validat, pe rând, în practica sa fiecare dintre cele două orientări rezumate anterior.
II. Miza
9. Miza imediată, procedurală, a disputei este în sine importantă; ea are în vedere stabilirea exactă sau, cel puțin, previzibilă a căilor de atac aflate la dispoziția părților în acele procese judiciare (nu puține) în care sunt deduse judecății mai multe cereri principale și incidentale, unele supuse numai apelului, iar altele supuse atât apelului, cât și recursului. Vor avea părțile din aceste procese dreptul la recurs în legătură cu toate cererile principale sau incidentale deduse judecății sau numai în legătură cu unele dintre acestea – spre exemplu, cele pentru care legea prevede expres dreptul la recurs, iar nu și cele pentru care legiuitorul a consacrat numai calea de atac a apelului?
10. Miza mediată a disputei este, însă, și mai semnificativă. Ea vizează, în primul rând, limitele dreptului fundamental al liberului acces la justiție, consacrat prin dispozițiile art. 21 alin. (1)-(3) din Constituție, precum și așteptările legitime ale justițiabililor privind căile de atac disponibile în procesele judiciare în care sunt implicați. Totodată, ea are în vedere previzibilitatea și ponderea resurselor financiare necesare parcurgerii până la bun sfârșit a proceselor judiciare. Este cunoscut că taxele de timbru, onorariile profesionale și celelalte cheltuieli corespunzătoare unei căi de atac suplimentare, de o complexitate ridicată, ce pune inclusiv probleme de admisibilitate, nu pot fi trecute cu vederea și fac, în repetate rânduri, diferența între un drept sau un interes legitim care vor obține protecția juridică acordată de lege și un drept sau un interes legitim iluzorii.
11. Dincolo de acest aspecte, posibila aprofundare a unei astfel de incertitudini procedurale la nivelul jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție naște riscul angajării răspunderii Statului Român pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil, prevăzut de dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului („CEDO”) (similar cauzei Beian c. Romania, nr. 30658/05, Hotărârea din 06.12.2007[4] ș.a.).
12. Aceste elemente sunt suficiente pentru justificarea cercetării temeiurilor problemei de interpretare a dispozițiilor art. 460 alin. (3) C.pr.civ., precum și a identificării metodelor care ar putea conduce la unificarea practicii judiciare în ceea ce privește aplicarea acestor prevederi legale.
13. Prezentul articol are în vedere exclusiv prezentarea practicii divergente a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 460 alin. (3) C.pr.civ., deși același demers poate fi extins și la instanțele de rang inferior instanței supreme, după cum vom exemplifica, precum și motivarea sintetică a îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a unui recurs în interesul legii, care să asigure practica viitoare unitară a instanțelor române.
III. Practica neunitară a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 460 alin. (3) C.pr.civ.
14. Într-o primă orientare, majoritară, prin jurisprudența instanței supreme s-a statuat că, dacă prin aceeași hotărâre sunt soluționate mai multe cereri principale sau incidentale, dintre care unele sunt supuse numai apelului, iar altele atât apelului, cât şi recursului, atunci calea de atac inițială este apelul, părțile având posibilitatea formulării recursului împotriva deciziei pronunțate în apel.
15. În susținerea acestei orientări, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că pentru interpretarea și aplicarea prevederilor art. 460 C.pr.civ. nu este necesară decelarea căilor de atac pentru fiecare capăt de cerere dedus judecății în parte. Principiul unicității căii de atac presupune un efect extensiv, care deschide posibilitatea formulării recursului împotriva hotărârii pronunțate în apel, inclusiv în raport cu soluția dată unei cereri principale sau incidentale supuse doar apelului.
16. Cu alte cuvinte, sesizarea instanței cu mai multe cereri principale sau incidentale determină posibilitatea formulării apelului şi, ulterior, a recursului, dacă aceste căi de atac sunt prevăzute, în mod individual, fie şi numai pentru una dintre aceste cereri principale și incidentale. De asemenea, sesizarea instanţei printr-o singură cerere, din care se disting mai multe capete principale de cerere, deschide posibilitatea formulării apelului şi, ulterior, a recursului, dacă aceste căi de atac sunt prevăzute, în mod individual, fie şi numai pentru un singur capăt principal al acţiunii.
17. Cea mai importantă resursă jurisprudențială care validează această orientare este Decizia nr. 6/08.02.2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept[5].
18. Prin această decizie, instanța supremă a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi – Secţia a II-a Civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, cu privire la următoarea chestiune de drept: „[î]n interpretarea dispoziţiilor art. 460 din Codul de procedură civilă, care sunt calea de atac şi termenul de exercitare a acesteia în cazul în care, prin aceeaşi hotărâre, se soluţionează mai multe cereri principale, dintre care unele sunt supuse numai apelului, iar altele atât apelului, cât şi recursului?”
19. Deși sesizarea Curții de Apel Galați a fost respinsă ca inadmisibilă și deci dezlegările Înaltei Curți nu se bucură de forța obligatorie reglementată prin dispozițiile art. 521 alin. (3) C.pr.civ., considerentele instanței supreme sunt relevante pentru forța lor argumentativă, prin ele statuându-se următoarele[6]:
„[…] 43. Cât priveşte opiniile teoretice exprimate de judecători, acestea sunt cvasiunanime, în sensul lipsei unei dificultăţi de interpretare a dispoziţiilor art. 460 din Codul de procedură civilă.
44. Astfel, s-a arătat că, în ipoteza dată, în interpretarea art. 460 din Codul de procedură civilă, nu este necesară decelarea căilor de atac pentru fiecare capăt de cerere în parte. Textul legal extinde posibilitatea formulării apelului pentru o cerere principală care în mod obişnuit nu este supusă acestei căi de atac, precum şi posibilitatea formulării recursului (împotriva hotărârii pronunţate în apel), pentru o cerere principală supusă doar apelului.
45. Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale rezultă că principiul unicităţii căii de atac are în vedere un efect extensiv al căilor de atac, inclusiv pentru cereri principale care sunt supuse fie doar apelului, fie doar recursului (în sensul că sesizarea instanţei printr-o singură cerere, din care se disting mai multe capete principale, determină posibilitatea formulării apelului şi, ulterior, recursului, dacă aceste căi de atac sunt prevăzute, în mod individual, fie şi numai pentru un singur capăt principal de acţiune). Prin urmare, dacă prin aceeaşi hotărâre se soluţionează mai multe cereri principale, dintre care unele sunt supuse numai apelului, iar altele atât apelului, cât şi recursului, calea de atac iniţială este apelul, părţile având posibilitatea formulării recursului împotriva deciziei pronunţate în apel […]
83. Dispoziţiile legale supuse interpretării sunt cele ale art. 460 din Codul de procedură civilă, iar prin sesizare se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să stabilească, pe cale de interpretare, care este calea de atac şi termenul de exercitare a acesteia în cazul în care, prin aceeaşi hotărâre, se soluţionează mai multe cereri principale, dintre care unele sunt supuse numai apelului, iar altele atât apelului, cât şi recursului.
84. Dincolo de împrejurarea că art. 460 alin. (3) şi (5) din Codul de procedură civilă permit o soluţie facilă, determinată de simpla interpretare literală a textelor de lege, la întrebarea formulată prin sesizare, autorul sesizării nu justifică modul în care aceste dispoziţii legale au incidenţă directă sau implicită în cauză […]”.
20. Raționamentul instanței supreme citat anterior era unul previzibil întrucât în același sens era și practica sa de casație anterioară. Spre exemplu, prin Decizia civilă nr. 1459/21.09.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II-a Civilă, instanța supremă a reținut următoarele[7]:
„[…] În speța dedusă judecății, instanța a fost învestită cu două capete de cerere principale, respectiv: constatarea nulității absolute a contractului de garanție reală imobiliară de rang I autentificat din 06 aprilie 2011 de B.N.P. C. și a oricăror acte subsecvente acestuia și constatarea nulității absolute a Promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, autentificate din 02 iulie 2012 de același birou notarial și a oricăror acte subsecvente acesteia […]
Valoarea contractului de garanție reală imobiliară de rang I autentificat din 06 aprilie 2011 este de 200.000 euro, echivalentul a 890.020 lei, avându-se în vedere cursul BNR la data introducerii acțiunii – 2 iulie 2013 (1 euro = 4,4501 lei).
Valoarea Promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, autentificate din 02 iulie 2012 este de 258.322,36 euro, echivalentul a 1.149.560,33 lei, avându-se în vedere cursul BNR la data introducerii acțiunii – 2 iulie 2013 (1 euro = 4,4501 lei).
Conform prevederilor art. XVIII din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv.
Având în vedere prevederile legale mai sus menționate, precum și faptul că valoarea capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a Promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, autentificate din 02 iulie 2012 de B.N.P. C. se situează peste pragul de 1.000.000 lei, raportat și la dispozițiile art. 460 alin. (3) din noul C. proc. civ., potrivit căruia, în cazul în care prin aceeași hotărâre au fost soluționate mai multe cereri principale sau incidentale, dintre care unele sunt supuse apelului, iar altele recursului, hotărârea în întregul ei este supusă apelului, iar hotărârea dată în apel este supusă recursului, Decizia nr. 1895 din 19 noiembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, este susceptibilă a fi atacată cu recurs […]”.
21. De asemenea, prin Decizia civilă nr. 1229/01.07.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II-a Civilă, instanța supremă a statuat, în mod similar, că[8]:
„[…] Hotărârea atacată pe calea revizuirii a fost pronunțată într-un apel, care fusese promovat împotriva unei sentințe date de judecătorie, într-un litigiu în care obiectul cererii principale îl constituia, potrivit aprecierii primei instanțe expuse la 14.03.2016, când a respins excepția de necompetență materială, o cerere întemeiată în drept pe dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. h) C. proc. civ., adică o obligație de a face.
Privit din această perspectivă, litigiul ar fi urmat să parcurgă numai judecata în primă instanță și în apel, întrucât calea de atac a recursului este suprimată de art. 483 alin. (2) C. proc. civ. în mai multe ipoteze, care o includ și pe cea a cererilor întemeiate pe art. 94 pct. 1 lit. h) C. proc. civ.
O asemenea abordare ar ignora însă faptul că în dosar a fost formulată și o cerere reconvențională, având ca obiect acțiune în constatare (în concret, a calității pârâtei, de constructor de bună-credință asupra celor două clădiri în discuție).
Or, pentru acțiunile în constatare legea nu mai suprimă dreptul la recurs.
Cererea reconvențională este o cerere incidentală, așa cum rezultă din art. 30 alin. (6) C. proc. civ., pentru că este formulată de pârâtul care are pretenții derivând din același raport juridic cu reclamantul sau strâns legate de acesta, în cadrul unui proces deja demarat, aflat în curs de desfășurare.
Potrivit art. 460 alin. (3) C. proc. civ., <<În cazul în care prin aceeaşi hotărâre au fost soluţionate mai multe cereri principale sau incidentale, dintre care unele sunt supuse apelului, iar altele recursului, hotărârea în întregul ei este supusă apelului. Hotărârea dată în apel este supusă recursului>>.
Așa fiind, atât timp cât soluția dată cererii reconvenționale era supusă nu doar apelului, ci și recursului, Înalta Curte impune părților concluzia că decizia civilă nr. 172/A/26.02.2019 a Tribunalului Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în întregul ei, era supusă recursului, mențiunea inexactă din dispozitiv, potrivit căreia ar fi definitivă, neafectând dreptul părților de a o ataca, după cum prevede art. 457 alin. (2) C. proc. civ. […]”.
22. Într-o a doua orientare, jurisprudența instanței supreme a reținut că, dacă prin aceeași hotărâre sunt soluționate mai multe cereri principale sau incidentale, dintre care unele sunt supuse numai apelului, iar altele atât apelului, cât şi recursului, atunci calea de atac inițială este apelul, împotriva tuturor dispozițiilor sentinței pronunțate în primă instanță, părțile având posibilitatea formulării recursului împotriva deciziei pronunțate în apel, numai în ceea ce privește dispozițiile deciziei referitoare la cererile principale sau incidentale susceptibile de recurs, potrivit legii.
23. În susținerea acestei orientări, Înalta Curte de Casație și Justiție a pornit de la recunoașterea principiului unicității căii de atac, reglementat prin art. 460 C.pr.civ., potrivit căruia hotărârea judecătorească este un act procedural cu caracter unitar, caracter ce se imprimă și regimului căilor de atac aplicabil hotărârii.
24. Cu toate acestea, instanța supremă a arătat că principiul legalității căii de atac, consacrat prin dispozițiile art. 457 C.pr.civ. și prin cele ale art. 129 din Constituție, prevalează în raport cu principiul unicității căii de atac, în sensul că unitatea căii de atac este dată doar de căile de atac prevăzute de lege, nefiind posibil ca, în temeiul prevederilor art. 460 alin (3) C.pr.civ., să se deschidă căi de atac pe care legiuitorul nu le-a stabilit.
25. Cu alte cuvinte, potrivit celei de-a doua orientări, instanța supremă nu a mai acordat relevanță efectului extensiv al principiului unicității căii de atac pe care îl aplicase în argumentarea primei sale orientări jurisprudențiale.
26. Cu titlu de exemplu, amintim că această orientare a fost validată prin Decizia civilă nr. 1046/20.04.2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II-a Civilă, prin care instanța supremă a statuat că[9]:
„[…] Prin raportare la pretențiile exprimate prin cererile formulate mai sus arătate, instanţa de recurs constată că, în cauză, se suprapun două tipuri de acțiuni:
– o acţiune specială întemeiată pe dispozițiile art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 193/2000, promovată de Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, în calitate de subiect de drept îndrituit prin lege să acționeze, având natura unei acțiuni în încetare, cu caracter sancționator în scopul de a descuraja agenții economici de la adoptarea unor comportamente contrare legii;
– o acţiune personală, pusă la dispoziția consumatorului în temeiul prevederilor art. 14 din Legea nr. 193/2000, având natura unei acțiuni în anulare supusă condițiilor legale, cu efecte care se pot întinde până la momentul încheierii contractului.
Instanţa de recurs observă că există o diferență specifică între prevederile art. 13 şi cele ale art. 14 din Legea nr. 193/2000, în sensul că primul text reglementează şi o răspundere contravențională, pe lângă răspunderea civilă comună ambelor texte de lege, ceea ce a determinat legiuitorul să supună hotărârile pronunțate în rezolvarea situațiilor litigioase ivite unor căi de atac diferite. Astfel, în procedura reglementată de art. 14 din lege, diferendul dintre consumator şi comerciant poate parcurge 3 grade de jurisdicție, însă, în cazul art. 13 din lege, diferendul dintre organul de constatare şi profesionist poate parcurge numai două grade de jurisdicție. Așadar, hotărârea pronunțată de Tribunal cu privire la soluţionarea cererii principale este supusă numai apelului, nefiind susceptibilă de a fi atacată cu recurs. În privința cererii de intervenție principale formulată de intervenientul J., hotărârea pronunțată în primă instanţă este supusă apelului, iar decizia pronunțată în apel este supusă recursului.
În acest cadru, instanţa de recurs reține că nu sunt incidente prevederile art. 460 alin. (3) C. proc. civ., invocate de recurenta-pârâtă, O. S.A. pentru a susține posibilitatea de a critica prin recurs aspecte în legătură cu fapta contravențională reținută în sarcina sa şi cu sancțiunea aplicată.
În cauză, nu se verifică ipoteza pe care o reglementează art. 460 alin. (3) C. proc. civ., aceea ca prin hotărârea pronunțată să fie soluționate o cerere principală şi una incidentală, dintre care una să fie supusă apelului, iar cealaltă recursului. Situația premisă din cauză este aceea că hotărârea cu privire la soluţionarea cererii principale este supusă numai apelului, iar cu privire la cererea incidentală, hotărârea este supusă, atât apelului, cât şi recursului. Prin urmare, calea de atac a apelului este comună, hotărârea nefiind susceptibilă de recurs în privința dispoziţiilor care rezolvă cererea principală.
Soluția care se impune cu privire la calea de atac este aceea reglementată prin art. 460 alin. (4) C. proc. civ., întrucât hotărârea cu privire la soluţionarea cererii principale este supusă numai apelului, iar, în privința soluției date cererii de intervenție principale, hotărârea este supusă, atât apelului, cât şi recursului.
Hotărârea este un act de procedură cu caracter unitar, caracter care se imprimă şi căii de atac. Principiul unicității căii de atac reglementat prin art. 460 alin. (4) C. proc. civ. vizează ipoteza în care într-un proces s-au formulat mai multe cereri, iar hotărârea cu privire la o cerere principală sau incidentală nu este supusă niciunei căi de reformare, stabilindu-se, totodată, că hotărârea cu privire la celelalte cereri este supusă căilor de atac în condiţiile legii. Prin soluția legislativă pe care o conține textul art. 460 alin. (4) C. proc. civ. se reglementează concursul dintre principiul legalității căii de atac, prevăzut de art. 7 C. proc. civ. şi de art. 129 din Constituție şi principiul unicității căii de atac, prevăzut de art. 460 C. proc. civ., dându-se prevalență principiului legalității căii de atac, în sensul că unitatea căii de atac este dată doar de căile de atac prevăzute de lege, nefiind posibil a se deschide căi de atac pe care legea nu le stabilește. Cum hotărârea pronunțată în temeiul art. 13 din Legea nr. 193/2000 este supusă numai apelului, rezultă că nu se poate critica prin intermediul recursului soluția pronunțată în aceste limite, în timp ce soluția cu privire la acţiunea promovată pe temeiul art. 14 din Legea nr. 193/2000 este supusă şi căii de atac a recursului, situație în care devin aplicabile dispozițiile art. 460 alin. (4) C. proc. civ. […]”.
27. Considerentele acestei din urmă decizii surprind, întrucât ea este pronunțată ulterior Deciziei nr. 6/08.02.2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum și celorlalte hotărâri ale instanței supreme care au validat prima orientare jurisprudențială și nu conține vreo motivare specifică pentru îndepărtarea instanței de recurs de la soluția statornicită anterior în practica Înaltei Curți.
28. Deși considerentele cuprinse în Decizia nr. 6/08.02.2021 nu se bucură de forța obligatorie reglementată prin dispozițiile art. 521 alin. (3) C.pr.civ., ele legitimează, în mod rezonabil, atât ideea lipsei unei probleme de interpretare a dispozițiilor art. 460 alin. (3) C.pr.civ., cât și pe aceea a unei practici unitare a instanțelor române cu privire la aplicarea lor. Or, această din urmă decizie de speță a Înaltei Curți demonstrează exact contrariul (desigur, ea nu putea fi avută în vedere de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept care se pronunțase anterior).
29. Pe de altă parte, este observabil că raționamentul însușit de instanța de recurs, prin această ultimă decizie, tinde la ineficientizarea principiului unicității căii de atac și a efectului extensiv implicat de acest principiu, în fața cărora s-ar putea presupune că mereu ar prevala principiul legalității căii de atac, ceea ce ar echiva cu o interpretare contra legem a dispozițiilor art. 460 alin. (3) C.pr.civ.
30. Însă dincolo de problema stabilirii interpretării valide a dispozițiilor art. 460 alin. (3) C.pr.civ., din hotărârile judecătorești prezentate anterior rezultă că jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție este neunitară sub acest aspect.
31. Pentru acest motiv, este oportună analiza îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a sesizării instanței supreme cu un recurs în interesul legii, în vederea interpretării şi aplicării unitare a prevederilor legale analizate.
IV. Admisibilitatea recursului în interesul legii cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 460 C.pr.civ.
1. Dispozițiile art. 515 C.pr.civ. impun două condiții cumulative de admisibilitate a recursului în interesul legii, anume: (i) problema de drept să fi fost soluționată diferit de instanțele judecătorești; și (ii) instanțele judecătorești să fi soluționat diferit problema de drept prin hotărâri definitive[10].
2. În cazul analizat, consider că ambele condiții de admisibilitate sunt îndeplinite.
3. Problema de drept constă în interpretarea dispozițiilor art. 460 alin. (3) C.pr.civ. și poate fi formulată după cum urmează:
„În interpretarea dispoziţiilor art. 460 alin. (3) din Codul de procedură civilă, care este regimul căilor de atac aplicabil hotărârii prin care sunt soluționate mai multe cereri principale sau incidentale, dintre care unele sunt supuse numai apelului, iar altele atât apelului, cât şi recursului?”
4. Problema de drept de drept a fost soluționată diferit de instanțele constituite la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție:
a) Într-o primă orientare, majoritară, instanța supremă a statuat că, dacă prin aceeași hotărâre sunt soluționate mai multe cereri principale sau incidentale, dintre care unele sunt supuse numai apelului, iar altele atât apelului, cât şi recursului, atunci calea de atac inițială este apelul, părțile având posibilitatea formulării recursului împotriva deciziei pronunțate în apel (a se vedea, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a Civilă, Decizia civilă nr. 1459/21.09.2016[11]; Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a Civilă, Decizia civilă nr. 1229/01.07.2020[12]);
b) Într-o a doua orientare, instanța supremă a reținut că, dacă prin aceeași hotărâre sunt soluționate mai multe cereri principale sau incidentale, dintre care unele sunt supuse numai apelului, iar altele atât apelului, cât şi recursului, atunci calea de atac inițială este apelul, împotriva tuturor dispozițiilor sentinței pronunțate în primă instanță, părțile având posibilitatea formulării recursului împotriva deciziei pronunțate în apel, numai în ceea ce privește dispozițiile deciziei referitoare la cererile principale sau incidentale susceptibile de recurs, potrivit legii (a se vedea, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a Civilă, Decizia civilă nr. 1046/20.04.2021[13]).
5. Cele 3 hotărâri judecătorești indicate anterior sunt hotărâri definitive, după cum rezultă inclusiv din conținutul lor. Desigur ele pot fi completate cu hotărâri judecătorești definitive similare pronunțate la nivelul Curților de Apel, prin care au fost validate orientări contradictorii similare:
a) Prima orientare, majoritară și la nivelul Curților de Apel, a mai fost validată prin Decizia civilă nr. 424/21.12.2022 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – Secția I Civilă[14]; prin Decizia civilă nr. 151/25.02.2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – Secția I Civilă[15], precum și prin Decizia civilă nr. 294/01.11.2017 pronunțată de Curtea de Apel Iași – Secția Civilă[16];
b) A doua orientare a mai fost confirmată prin Decizia civilă nr. 923/10.12.2019 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă[17].
6. Prin urmare, consider că sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu recurs în interesul legii în vederea interpretării unitare a dispozițiilor art. 460 alin. (3) C.pr.civ., în temeiul prevederilor art. 514 și urm. C.pr.civ., este admisibilă și ar putea fi utilă din perspectiva asigurării previzibilității regimului căilor de atac aplicabil hotărârilor prin care sunt soluționate mai multe cereri principale sau incidentale, dintre care unele sunt supuse numai apelului, iar altele atât apelului, cât şi recursului.
V. Concluzii
32. Regimul căilor de atac aplicabil hotărârilor prin care sunt soluționate mai multe cereri principale sau incidentale nu poate fi un element de surpriză sau un aspect arbitrar pentru părțile implicate în procesul judiciar, ele trebuind să poată înțelege cu exactitate consecințele inițierii sau participării lor la proces, încă de la debutul său.
33. Fără a relua miza acestei probleme de drept pe care am prezentat-o pe larg în debutul articolului, reamintesc că ea are implicații asupra limitelor liberului acces la justiție al părților, asupra sarcinii financiare pe care o presupune parcurgerea până la bun sfârșit a procesului judiciar, precum și a asigurării protecției legale a drepturilor și intereselor lor legitime.
34. Nu în ultimul rând, aprofundarea unei practici neunitare la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la acest aspect, ridică riscul încălcării principiului securității juridice și a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin dispozițiile art. 6 parag. 1 din CEDO.
35. Pentru aceste motive, consider oportună sesizarea instanței supreme cu un recurs în interesul legii în vederea interpretării și aplicării unitare a dispozițiilor art. 460 alin. (3) C.pr.civ.
[1] Potrivit dispozițiilor art. 460 alin. (3) C.pr.civ.:
„(1) O cale de atac poate fi exercitată împotriva unei hotărâri numai o singură dată, dacă legea prevede acelaşi termen de exercitare pentru toate motivele existente la data declarării acelei căi de atac.
(2) Dacă prin aceeași hotărâre au fost soluționate şi cereri accesorii, hotărârea este supusă în întregul ei căii de atac prevăzute de lege pentru cererea principală.
(3) În cazul în care prin aceeași hotărâre au fost soluționate mai multe cereri principale sau incidentale, dintre care unele sunt supuse apelului, iar altele recursului, hotărârea în întregul ei este supusă apelului. Hotărârea dată în apel este supusă recursului.
(4) Dacă hotărârea cu privire la o cerere principală sau incidentală nu este supusă nici apelului şi nici recursului, soluția cu privire la celelalte cereri este supusă căilor de atac în condiţiile legii.
(5) În cazurile prevăzute la alin. (2)-(4), termenul de apel sau, după caz, de recurs este cel de drept comun, chiar dacă prin legi speciale se prevede altfel”.
[2] În același sens, a se vedea, V.M. Ciobanu în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă: comentat și adnotat. Vol. I – art. 1-526, Editura Universul Juridic, București, 2016, p. 1279; și A. Dimitriu în Gh. Piperea, C. Antonache, P. Piperea, A. Dimitriu, I. Sorescu, M. Piperea, A. Rățoi, Codul de procedură civilă: Comentarii și explicații, Editura C.H. Beck, București, 2019, p. 862.
[3] În același sens, a se vedea, V.M. Ciobanu în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă: comentat și adnotat. Vol. I – art. 1-526, Editura Universul Juridic, București, 2016, p. 1266.
[4] Disponibilă la adresa electronică: http://old.csm1909.ro/csm/linkuri/14_02_2008__14192_ro.PDF.
[5] Disponibilă la adresa electronică: https://www.iccj.ro/2021/02/08/decizia-nr-6-din-8-februarie-2021/.
[6] Idem.
[7] Disponibilă la adresa electronică: https://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=133217#highlight=##.
[8] Disponibilă la adresă electronică: https://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=177406#highlight=##.
[9] Disponibilă la adresa electronică: https://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=186228#highlight=##.
[10] A se vedea: G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ediția a IV-a, rev. și adăug., Editura Hamangiu, București, 2017, p. 830.
[11] Disponibilă la adresa electronică: https://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=133217#highlight=##.
[12] Disponibilă la adresă electronică: https://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=177406#highlight=##.
[13] Disponibilă la adresa electronică: https://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=186228#highlight=##.
[14] Disponibilă la adresa electronică: https://www.rejust.ro/juris/g8ge36d22.
[15] Disponibilă la adresa electronică: https://www.rejust.ro/juris/894d82g3.
[16] Disponibilă la adresa electronică: https://www.rejust.ro/juris/8898856g.
[17] Disponibilă la adresa electronică: https://www.rejust.ro/juris/4625dd2g.
Av. Șerban Sârbu
