« Secţiuni « Articole « RNSJOpiniiPovestim cărţi
Opinii

De-a dreptul și cinematografia: Fracture
29.01.2021 | Lavinia TEC

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Lavinia Tec

Lavinia Tec

La Editura Universității de Vest din Timișoara a apărut volumul De-a dreptul și cinematografia (coordonatori: Lavinia Tec, Florentin Țuca).

Continuăm publicarea unor extrase din contribuțiile invitaților din cadrul secțiunii Actorii dreptului.

FRACTURE– O ruptură între dreptate și justiție

Cătălin Lungănașu[*]

Fracture (2007)/Ruptura, thriller/polițist, regia: Gregory Hoblit, distribuție: Anthony Hopkins, Ryan Gosling, Billy Burke, Rosamund Pike, Embeth Davidtz, produs de: Castle Rock Entertainment.

”Filmul arată implicit ruptura între dreptate și justiție, cu o mică deosebire față de realitate prin aceea că atât personajele, cât și publicul știu în egală măsură adevărul obiectiv. În realitate, adevărul obiectiv este greu de atins, fiind sugrumat de suma adevărurilor subiective. Probabil că regizorul a ales această variantă pentru a fi sigur că mesajul este transmis, în caz contrar dubiile putând rămâne pe mai departe pertinente. Dacă ne-ar fi fost prezentată doar perspectiva unui singur personaj, incertitudinea că realitatea obiectivă ar fi fost aceeași persista până acolo încât discrepanța între dreptate și justiție s-ar fi estompat. Mai mult, dacă nu ne-ar fi fost expusă de la început scena tentativei de omor, filmul chiar ar fi avut o pronunțată notă polițistă, iar sentimentul de dreptate (și nevoia de dreptate) s-ar fi suprapus identic peste adevărul judiciar și modul în care se înfăptuiește dreptatea prin intermediul justiției. Astfel, oricine ar fi înțeles sensul lui in dubio pro reo și ar fi căzut de acord asupra ideii că este de preferat un infractor liber decât un nevinovat condamnat. ”

(…)

”Revenind la principala emoție transmisă de film, ne vedem nevoiți a recunoaște că adevărul judiciar nu se suprapune întru totul adevărului obiectiv, ipoteză în care justiția instituțională poate înregistra un eșec în rolul său de a face dreptate socială. În mod particular, privind subiectiv, cazurile în care o persoană poate aprecia că i se produce o nedreptate probabil că sunt mai numeroase, iar explicațiile pot fi dintre cele mai variate. Cred că este în natura umană să ne fie mai ușor să acuzăm decât să ne asumăm propria vină, motiv pentru care nemulțumiți de rezultatul unui proces vor fi mereu. Cu toate acestea, în mod obiectiv, general, dreptatea trebuie înfăptuită și, în mod cert, nu se poate rezuma la percepția subiectivă a unui singur actor implicat – în speță, inculpatul. Ceea ce poate părea o nedreptate pentru inculpat este o înfăptuire a dreptății pentru persoana vătămată, însă problema rămâne strict una subiectivă pentru ambii participanți. Pentru societate însă se realizează actul de justiție și se atinge dezideratul de dreptate, cel vinovat fiind sancționat, în timp ce victimei i se repară prejudiciul adus. ”

(…)

”Pentru juriști, probabil că o primă surpriză apare în momentul în care Theodore, inculpatul acuzat de tentativă de omor renunță la avocatul din oficiu și se apără singur, fără avocat ales. Pentru infracțiunea de tentativă de violență în familie [căci aceasta ar fi încadrarea în dreptul nostru intern potrivit art. 32 alin. 1 raportat la art. 199 alin. 1 și art. 189 alin. 1 lit. a) C. pen.], asistența juridică este obligatorie în dreptul românesc [art. 90 lit. c) C. proc. pen.], în timp ce, în procesul expus în film singura consecință este aceea că inculpatului i se atrage atenția de judecător că renunțarea la serviciile unui avocat nu poate constitui motiv pentru eventuala cale de atac. Tot în aceeași procedură – care pare asemănătoare cu camera preliminară în dreptul românesc (art. 342 – art. 348 C. proc. pen.), în film inculpatul renunță la dreptul de a-și pregăti apărarea și solicită începerea judecății.

Un alt element ce impresionează este dat de scena în care judecătorul de caz (altul decât cel de cameră preliminară, spre deosebire de procedura penală din România) stă la masă cu inculpatul și cu procurorul, ambii chemați în biroul judecătorului. Asistăm la o negociere efectivă între cele trei persoane implicate, fără grefieri, fără consemnări, fără înregistrări. Pur și simplu se discută cursul procesului, respectiv poziția procesuală a inculpatului (care, cel mai probabil, dacă nu ar fi renunțat la dreptul de a avea un avocat, ar fi fost asistat de un apărător) și a procurorului, respectiv dacă acesta din urmă poate prezenta probe noi în acuzare. Mai mult, în același cadru informal se dispune cu privire la proces, respectiv judecătorul stabilește care va fi cursul procesului în sensul că mai acordă un termen de judecată pentru ca procurorul să își poată prezenta eventualele probe noi și înlătură probele nelegale. Cu toate acestea, în ciuda lipsei de formalism a ședinței de negociere, discuția rămâne una oficială, iar poziția autoritară a judecătorului se vede în momentul în care îi atrage atenția inculpatului să fie atent la limbaj și să nu își forțeze norocul, situație în care acesta imediat arată un comportament extrem de respectuos față de judecător. Mă întreb retoric cum ar fi în România ca judecătorul să poată avea o asemenea discuție liberă cu părțile unui proces (nu neapărat penal) și cât de eficientă ar deveni judecarea oricărei cauze dacă ar exista o asemenea negociere supervizată de magistrat? Desigur că ar trebui să pornim de la premise clar stabilite, cum ar fi respectul datorat (chiar și doar în aparență) atât instanței, cât și adversarului, precum și ideea de bună-credință a magistratului (cel puțin) pentru a nu exista suspiciuni de părtinire. Cu toate acestea, probabil că printr-o mai bună cultură juridică generală, o asemenea situație s-ar putea implementa, iar cursul unui litigiu ar fi mult mai eficient și mai rapid.

Pentru practicieni, posibil să se evidențieze o altă deosebire față de sistemul nostru național: cauza lui Theodore a primit primul termen disponibil. Mergând pe sistemul unui control al încărcăturii instanței, cauzele sunt repartizate doar în funcție de finalizarea celor deja înregistrate, iar cele pe rol primesc termene foarte scurte, astfel că litigiul efectiv nu înregistrează tergiversări. Evident că un asemenea sistem este de dorit în condițiile în care procedura devine una eficientă, judecarea cu celeritate nu rămâne doar un deziderat greu de atins, iar judecătorul are posibilitatea efectivă de a se apleca asupra problemei juridice cu care este sesizat.

Am fost plăcut surprins că, în cadrul ședinței de negociere, judecătorul dispune cu privire la probele nelegale și le înlătură făcând referire expresă la regula fruit of the poisonous tree. Regula este cunoscută și în dreptul nostru intern, fiind preluată din sistemul anglo-saxon (art. 118 și art. 280 alin. 2 C. proc. pen., spre exemplu) în sensul că actele aflate în legătură cu un act lovit de nulitate sunt, la rândul lor, supuse anulării, fiind „rodul unui pom otrăvit.”

(…)

”Diferit față de sistemul nostru de drept (și mult mai interesant și pragmatic, din punctul meu de vedere), judecătorul a pronunțat soluția de achitare imediat în timpul ședinței, fără a se retrage spre deliberare. Desigur că pronunțarea minutei în ședință publică este regula și în sistemul nostru de drept (cu excepții mai ales în procedura civilă, însă și în procedura penală când pronunțarea se face în camera de consiliu), însă niciodată nu înainte de a fi epuizată etapa deliberării, ca moment procesual distinct. Or, în film rezultă exact contrariul în condițiile în care soluția de achitare era evidentă, iar opinia juraților nici nu a mai fost necesară. În dreptul nostru intern, asemenea situații pot fi întâlnite numai în cazul încheierilor de ședință, când instanța se pronunță în timpul procesului, chiar în ședința de judecată asupra unor cereri sau excepții, niciodată însă asupra fondului cauzei. Nici măcar în cauzele atipice sau abreviate – cum ar fi un ordin de protecție sau o măsură preventivă – judecătorul nu se poate pronunța direct în sala de judecată în continuarea dezbaterilor pe fondul cauzei, fiind obligat a se retrage pentru deliberare și a reveni ulterior. Dacă o asemenea regulă s-ar fi putut justifica în trecut cel puțin din necesitatea întocmirii minutei (pe care ulterior judecătorul o citește în ședința în care revine) tocmai pentru a avea garanția preciziei soluției și dovada înregistrării acesteia, în prezent, în condițiile în care toate ședințele de judecată, indiferent de materie, se înregistrează cel puțin audio, o asemenea formalitate excesivă rămâne lipsită de justificare.

Fără a le menționa expres, filmul atinge și subiectul unor principii fundamentale ale dreptului penal și procesual penal: in dubio pro reo și ne bis in idem. Astfel, în lipsa armei crimei, Theodore este achitat, fiind astfel un impediment insurmontabil. În dreptul nostru național probele nu au o valoare prestabilită (art. 103 alin. 1 C. proc. pen.), fiind supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării lor coroborate. Corelativ, condamnarea se poate dispune numai atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă (art. 103 alin. 2 și art. 396 alin. 2 C. proc. pen.), în contextul în care orice asemenea îndoială va fi interpretată în favoarea inculpatului (art. 4 alin. 2 C. proc. pen.).”

(…)

”Principiul ne bis in idem, aplicat integral în povestea filmului, fără însă a fi exprimat concret, atrage toate consecințele specifice ulterior soluției de achitare, de la resemnarea colegilor lui William, la sentimentul de neputință al acestuia și chiar la sinuciderea detectivului Nunally. N-am să insist asupra acestui aspect având în vedere că întreaga situație prezentată nu diferă de dreptul nostru intern, dar și pentru că, în cazul în care veți viziona acest film, veți înțelege modul în care principiul de drept enunțat își găsește locul în întreaga poveste.

În ciuda organizării total diferite a procuraturii din SUA față de Ministerul Public din România, totuși am observat și câteva asemănări: subordonarea ierarhică și grija față de statistică. Pentru personajele implicate în povestea filmului, cazul lui Theodore a fost doar un dosar ratat care le va strica evidențele – chiar superiorul lui William îi spune, la un moment dat, ca va fi nevoie să se găsească un responsabil pentru acest eșec.”

(…)

” Prin modul remarcabil în care este transmis mesajul filmului, Fracture depășește noțiunile strict juridice și atinge oarecum însăși esența individului, punctele sensibile ale fiecăruia și nevoile primare, între care și cele privitoare la nevoia de securitate și dreptate. Pe cale de consecință, pentru cei care încă nu au vizionat acest film, îl recomand cu toată încrederea. ”


[*] Cătălin Lungănașu este judecător la Judecătoria Timișoara și asistent universitar la Facultatea de Drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara, la disciplinele Drept procesual civil și Dreptul european al afacerilor.


Av. conf. univ. dr. Lavinia Tec
Facultatea de Drept, Universitatea de Vest din Timișoara

 
Secţiuni: Content, Opinii, Selected | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD