CJUE. C-497/22 – Roompot Service. Contract având ca obiect cesiunea folosinței, pe o durată scurtă, a unui bungalow situat într-un parc de vacanță. Jud. dr. Octavia Spineanu-Matei, judecător raportor
16 noiembrie 2023 | JURIDICE.roJud. dr. Octavia Spineanu-Matei, judecătorul român la Curtea de Justiție a Uniunii Europene, a fost judecător raportor.
„Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie civilă – Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 – Competențe exclusive – Litigii în materie de închiriere a unor imobile – Contract având ca obiect cesiunea folosinței, pe o durată scurtă, a unui bungalow situat într-un parc de vacanță încheiat între un particular și un profesionist din domeniul turismului care exploatează acest parc de vacanță”
Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 24 punctul 1 primul paragraf din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012[1].
La 23 iunie 2020, EM a rezervat, pe site-ul internet al Roompot Service, un bungalow în parcul acvatic Waterpark Zwartkruis, situat în Noardburgum (Țările de Jos). Rezervarea în cauză includea, pe lângă cesiunea folosinței acestei locuințe, un ansamblu de prestări de servicii furnizate în schimbul unui preț global de 1.902,80 euro, care a fost plătit integral de EM. Întrucât EM nu a efectuat șederea în cauză și nu și-a modificat rezervarea, acesteia i-a fost rambursată de către Roompot Service suma de 300 de euro.
EM a sesizat Tribunalul Districtual din Neuss, Germania, cu o cerere având ca obiect rambursarea de către Roompot Service a soldului, și anume a sumei de 1.602,80 euro, însoțit de dobânzi și de cheltuieli. Aceasta din urmă a contestat competența internațională a instanțelor germane de a soluționa o asemenea cerere.
Printr-o decizie din 1 octombrie 2021, Tribunalul Districtual din Neuss a respins această cerere ca nefondată.
EM a declarat apel împotriva acestei decizii la Tribunalul Regional din Düsseldorf, Germania, care este instanța de trimitere.
Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 24 punctul 1 primul paragraf din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că intră în sfera noțiunii de „închiriere de imobile”, în sensul acestei dispoziții, un contract încheiat între un particular și un profesionist din domeniul turismului prin care acesta din urmă pune la dispoziție o locuință de vacanță pentru folosință personală de scurtă durată, situată într-un parc de vacanță exploatat de acest profesionist, și care cuprinde, pe lângă cesiunea folosinței acestei locuințe, un ansamblu de prestări de servicii furnizate în schimbul unui preț global.
Curtea a amintit că, având în vedere caracterul lor derogatoriu, dispozițiile articolului 24 punctul 1 din regulamentul menționat nu trebuie interpretate într-un sens mai larg decât impune obiectivul lor. În ceea ce privește obiectivul urmărit de această dispoziție, din jurisprudența Curții reiese că motivul esențial al atribuirii competenței exclusive instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia este situat imobilul în cauză constă în împrejurarea că instanța de la locul situării imobilului este cea mai în măsură, dată fiind proximitatea, să aibă o bună cunoaștere a situațiilor de fapt și să aplice normele și uzanțele care sunt, în general, cele ale statului membru în care este situat imobilul.
Pentru a stabili dacă un litigiu intră în sfera acestei competențe exclusive este necesar să se examineze, pe de o parte, dacă acest litigiu privește un contract de închiriere a unui imobil și, pe de altă parte, dacă obiectul litigiului menționat are legătură directă cu drepturile și obligațiile care decurg din acest contract de închiriere, întrucât, astfel cum reiese din jurisprudență, nu este suficient ca același litigiu să aibă o legătură cu un contract de închiriere având ca obiect un imobil pentru a intra în competența instanței din statul membru pe teritoriul căruia este situat acest imobil.
Curtea a mai amintit că, în Hotărârea din 15 ianuarie 1985, Rösler (241/83, EU:C:1985:6), în Hotărârea din 26 februarie 1992, Hacker (C-280/90, EU:C:1992:92) și în Hotărârea din 27 ianuarie 2000, Dansommer (C-8/98, EU:C:2000:45), a avut ocazia să se pronunțe cu privire la prima parte a acestei examinări și a stabilit, în acest cadru, criterii care permit să se deosebească un „contract de închiriere” care intră în competența exclusivă menționată de un contract complex care are ca obiect un ansamblu de prestări de servicii și care nu intră în sfera acestei competențe.
În acest scop, instanța de trimitere va trebui, în primul rând, să examineze dacă prestările de servicii suplimentare în cauză, efectuate în plus față de cesiunea folosinței locuinței de vacanță care face obiectul acestui contract, conferă contractului menționat un caracter complex. Aceasta ar fi situația printre altele atunci când aceste servicii sunt oferite în schimbul unui preț global în aceleași condiții precum cele oferite clienților unui complex hotelier, rămânând așadar în afara domeniului de aplicare al articolului 24 punctul 1 primul paragraf din Regulamentul nr. 1215/2012. În schimb, nu orice prestație suplimentară care are un caracter accesoriu în raport cu o asemenea cesiune a dreptului de utilizare modifică neapărat calificarea contractului în cauză drept contract de închiriere, ci va trebui să fie examinată în contextul acestui contract.
Împrejurarea că agenția de turism nu este proprietarul locuinței, dar se subrogă în drepturile acestuia nu este prin ea însăși de natură să modifice o eventuală calificare a contractului în cauză ca închiriere a unui imobil. În schimb, dacă această agenție de turism intervine în calitate de profesionist din domeniul turismului și propune, în cadrul unui sejur organizat, punerea la dispoziție a unor servicii suplimentare în considerarea cărora este acceptată oferta, o asemenea împrejurare poate constitui un indiciu al naturii complexe a acestui contract.
În consecință, prin hotărârea pronunțată la data de 16 noiembrie 2023[2], Curtea a stabilit că articolul 24 punctul 1 primul paragraf din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că nu intră în sfera noțiunii de „închiriere de imobile”, în sensul acestei dispoziții, un contract încheiat între un particular și un profesionist din domeniul turismului prin care acesta din urmă pune la dispoziție o locuință de vacanță pentru folosință personală de scurtă durată, situată într-un parc de vacanță exploatat de acest profesionist, și care cuprinde, pe lângă cesiunea folosinței acestei locuințe, un ansamblu de prestări de servicii furnizate în schimbul unui preț global.
[1] Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1).
[2] Hotărârea integrală, în limba de procedură, care a fost limba germană, dar și traducerea în limba română pot fi accesate aici
