Posibila neconstituționalitate a dispozițiilor art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală (procedura ”remedierii neregularităţilor rechizitoriului” în faza camerei preliminare)
20 noiembrie 2023 | Cătălin ONCESCU
Cătălin Oncescu
Astfel cum bine se cunoaște, dispozițiile actuale ale art. 345 alin. (3) C.pr.pen. prezintă următoarea formă: „(3) În cazul în care judecătorul de cameră preliminară constată neregularităţi ale actului de sesizare sau în cazul în care sancţionează potrivit art. 280-282 C.pr.pen. actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori dacă exclude una sau mai multe probe administrate, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii, procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare şi comunică judecătorului de cameră preliminară dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei”.
Prin jurisprudența sa[1], Curtea Constituțională a stabilit că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că actul normativ trebuie să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat. De asemenea, în ceea ce privește desfășurarea procesului penal, Curtea Constituțională a statuat că normele trebuie să fie clare, precise și previzibile, ceea ce presupune, printre altele, și obligația legiuitorului de a reglementa un cadru normativ coerent în care normele edictate să se completeze și să se dezvolte reciproc într-un mod armonios, fără a crea antinomii între actul normativ care se constituie în sediul general al materiei și cele care reglementează aspecte particulare sau speciale ale acesteia[2]. Iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului[3] a arătat că legea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrariului. Amintim cu această ocazie și dispozițiile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative prin care se arată că „actele normative trebuie redactate într-un limbaj și stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar și precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale și de ortografie”.
Raportat la cele expuse în paragraful anterior, având în vedere totodată practica variată și schimbătoare ce vizează ”remedierea” neregularităților rechizitoriului, am constatat că prevederile art. 345 alin. (3) C.pr.pen. sunt lipsite de claritate, precizie și previzibilitate, deoarece nu arată sub nicio formă care este procedura efectivă de ”remediere” pe care trebuie să o urmeze procurorul în dosarele în care judecătorul de cameră preliminară constată neregularități ale actului de sesizare.
În egală măsură, este important de observat și că dispozițiile art. 345 alin. (3) C.pr.pen. nu arată nici că procurorul poate emite un ”act de remediere” a rechizitoriului, cu toate că – fără să cunoaștem motivul – practica a decis că procurorul poate emite un act separat prin care se ”remediază” astfel rechizitoriul neregulamentar.
De altfel, nu există nicio normă în Codul de procedură penală [deci inclusiv art. 345 alin. (3) C.pr.pen.] care să ne arate că rechizitoriul poate fi ”remediat” prin atașarea / anexarea unor alte documente, emise ulterior de procuror, denumite de cele mai multe ori „ordonanță”, „referat”, „note” sau „supliment de rechizitoriu”.
Realistic vorbind, un judecător de cameră preliminară va constata neregularități ale actului de sesizare doar atunci când există probleme serioase legate de obiectul și limitele judecății (adică atunci când se observă deficiențe privind descrierea faptelor și indicarea persoanelor care au săvârșit faptele respective). Așadar, chiar dacă această procedură a ”remedierii” a fost probabil gândită de legiuitor pentru a fi respectate exigențele de formă ale rechizitoriului (a se vedea și termenul restrictiv de 5 zile), de cele mai multe ori este folosită pentru a fi remediate problemele ce țin de substanța actului de sesizare a instanței de judecată.
Spre exemplu, din analiza Încheierii de şedinţă din 12.10.2023 pronunțată de Tribunalul Alba – Camera preliminară (cod ReJust: 627749983) se observă că, în procedura de ”remediere” permisă de art. 345 alin. (3) C.pr.pen., procurorul urmează să descrie în integralitate faptele și să prezinte latura subiectivă specifică infracțiunii de tăinuire, dat fiind că aceste elemente lipseau cu desăvârșire din cuprinsul rechizitoriului:
„Sub aspectul laturii subiective, procurorul se limitează la afirmaţia „deși avea cunoștință că bunul provine din săvârșirea unei infracțiuni” la momentul la care descrie fiecare act material de furt săvârşit de inculpatul ###### ###### şi acţiunea acestuia de a preda bunurile inculpatului #### precum şi la fraza „a săvârșit infracțiunea cu intenție directă, cunoscând că bunurile pe care le primește provin din săvârșirea unor infracțiuni de furt, urmărind trecerea acestora în proprietatea sa”.
Or câtă vreme intenţia (directă sau indirectă) este de natura infracţiunii de tăinuire, procurorul avea obligaţia de a prezenta motivele pentru care a ajuns la concluzia că inculpatul cunoştea efectiv că bunurile provin din săvârşirea unor infracţiuni şi, suplimentar, am spune noi, pentru a putea efectua o corectă încadrare juridică, ar fi trebuit exclusă orice înţelegere anterioară sau concomitentă săvârşirii faptelor de furt din care provin bunurile, între inculpat şi numitul ###### ######, persoană de la care se susţine că ar fi proveni bunurile. Cu atât mai mult cu cât nu se face nicio referire la motivul pentru care inculpatul ###### i-ar fi predat cu titlu gratuit bunurile inculpatului #### pentru a le folosi (presupunem acest lucru dat fiind că procurorul nu precizează în ce modalitate au ajuns bunurile în posesia sau proprietatea inculpatului ####).
Aşa fiind, reţinând argumentele expuse, ajungem la concluzia neregularităţii rechizitoriului emis în dosarul nr. ####/P/2020 la data de 15.02.2021 de Parchetul de pe lângă Judecătoria #### #####, sub aspectul lipsei de claritate a acuzaţiei formulate, urmând a fi admisă contestaţia formulată de inculpat, doar sub acest aspect.
Procurorul urmează a remedia rechizitoriul prin descrierea stării de fapt, corespunzător infracţiunii unice pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, procedând la plasarea concretă în timp a acesteia, analizând elementele de tipicitate prin raportarea la latura obiectivă cu indicarea modalităţii concrete de comitere a presupusei infracţiuni, dar şi la latura subiectivă, respectiv analiza intenţiei, directă aşa cum se arată fără vreun argument în rechizitoriu, care ar rezulta din probele enumerate în rechizitoriu şi în baza cărora a ales să dispună trimiterea în judecată”.
Din păcate, exemplul de mai sus nu este unul izolat. Analiza jurisprudenței în materie ne demonstrează că, în majoritatea covârșitoare a situațiilor, prin actul separat denumit „ordonanță”, „note”, „referat” sau „supliment de rechizitoriu” este prezentată acuzația adusă persoanei trimise în judecată, deoarece în cuprinsul rechizitoriului:
– ori nu erau descrise absolut deloc faptele pentru care persoana respectivă fusese trimisă în judecată;
– ori nu erau descrise suficient de clar pentru ca judecătorul să poată înțelege care sunt faptele efectiv săvârșite de persoana în cauză.
…..
De asemenea, mai considerăm că prevederile art. 345 alin. (3) C.pr.pen. sunt lipsite de claritate și previzibilitate deoarece nu stabilesc limitele în care procurorul poate remedia neregularitățile actului de sesizare. Așa cum menționam anterior, limita temporală impusă de acel „termen de 5 zile de la comunicarea încheierii” ne arată că legiuitorul a considerat probabil că această procedură va fi folosită strict pentru remedierea unor neregularități de formă ale rechizitoriului.
Însă, practica ne-a demonstrat că dispozițiile art. 345 alin. (3) C.pr.pen. au fost și sunt folosite pentru ca procurorul să descrie în integralitate faptele de care este acuzată o persoană. Sau, dacă ne gândim la infracțiunile continuate, există posibilitatea ca o parte dintre actele materiale care intră în conținutul acestei infracțiuni să fie descrise în rechizitoriul neregulamentar întocmit și o altă parte în ”actul de remediere” a rechizitoriului. Deci, în majoritatea covârșitoare a situațiilor, procedura ”remedierii” nu este folosită în legătură cu neregularități de formă ale rechizitoriului, ci în legătură cu neregularități de substanță care atrag imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii.
De aceea, constatăm că acest act suplimentar prin care este ”remediat rechizitoriul” reprezintă un veritabil act de sesizare a instanței, prin intermediul său fiind descrise fapte sau, după caz, fiind indicate persoane. Altfel spus, din moment ce judecătorul de cameră preliminară constată inițial că faptele nu sunt descrise în rechizitoriu, iar procurorul – în procedura de ”remediere” prevăzută de art. 345 alin. (3) C.pr.pen. – transmite un act separat în conținutul căruia descrie în mod complet și corespunzător faptele, rezultă că art. 345 alin. (3) C.pr.pen. permite a fi dispusă trimiterea în judecată a unei persoane printr-un act separat de rechizitoriu, act denumit de cele mai multe ori „ordonanță”, „note”, „referat” sau „supliment de rechizitoriu”. Subsecvent, persoana va fi judecată pentru faptele descrise în acest act suplimentar și, în ipoteza în care se ajunge la o soluție de condamnare, persoana trimisă în judecată va fi condamnată pentru faptele descrise prin acel act separat de rechizitoriu.
Iar în prezent, acest ”act de remediere a rechizitoriului” prin intermediul căruia sunt descrise faptele persoanei trimise în judecată nici măcar nu este supus verificărilor specifice camerei preliminare, ceea ce nesocotește esența și rolul prevederilor art. 342 C.pr.pen.
Din punct de vedere legal (pentru că reprezintă totuși un veritabil act de sesizare a instanței), respectivul ”act de remediere a rechizitoriului” în care sunt indicate persoane și descrise parțial ori integral fapte ar trebui să parcurgă procedura camerei preliminare. Evident, indicarea persoanelor și descrierea faptelor în actul suplimentar se realizează prin analiza unor mijloace de probă, acesta fiind un alt motiv pentru care ar trebui efectuate verificările specifice camerei preliminare și cu privire la acest act emis ulterior de procuror.
Însă, așa cum se cunoaște din practică, procedura camerei preliminare nu mai este reluată cu privire la ”actul de remediere”. Or, conform art. 342 C.pr.pen., obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie și verificarea legalității sesizării instantei, pe lângă verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Iar în ipotezele de mai sus, întâlnite extrem de des în practică, instanța este în mod real și efectiv sesizată prin acel act suplimentar intitulat „ordonanță”, „note”, „referat” sau „supliment de rechizitoriu”, emis ulterior de procuror în procedura permisă de art. 345 alin. (3) C.pr.pen.
…..
Așadar, ca urmare a redactării defectuoase a normelor art. 345 alin. (3) C.pr.pen. s-a ajuns la situația în care instanțele de judecată sunt sesizate după terminarea fazei camerei preliminare printr-un rechizitoriu neregulamentar întocmit la care este adăugat un alt act care poate fi intitulat „ordonanță”, „referat”, „note” sau „supliment de rechizitoriu”. Iar instanțele sunt obligate să judece o cauză în baza unui rechizitoriu constatat de judecătorul de cameră preliminară ca fiind un document neregulamentar întocmit, la care este atașat în mod nelegal și forțat un alt act care conține elemente suplimentare rechizitoriului respectiv.
Persoanele trimise în judecată sunt puse astfel în situația de a răspunde unor acuzații vagi și amestecate, care fac imposibilă o apărare efectivă. Mai precis, dat fiind că rechizitoriile neregulamentar întocmite sunt ”remediate” prin atașarea la acestea a unor „ordonanțe”, „note” sau „suplimente de rechizitoriu”, inculpații sunt obligați a reconstitui acuzarea și probele pe care se întemeiază respectiva acuzare prin rearanjarea, in sistem puzzle, a datelor din rechizitoriul neregulamentar la care se adaugă datele din „actul de remediere a rechizitoriului”.
Având în vedere importanța pe care o prezintă rechizitoriul ca act de sesizare a instanţei, nu ar trebui uitat că legea procesual penală a acordat o atenție deosebită reglementării, formei și conținutului acestuia. De aceea, formularea acuzaţiilor într-o manieră deficitară printr-un rechizitoriu neregulamentar la care este atașat un act suplimentar erodează însăşi baza noţiunii de drept la apărare, care devine astfel un drept teoretic şi iluzoriu, iar nu unul concret şi efectiv, aşa cum impune jurisprudenţa CEDO în materie[4].
Amintim cu această ocazie și normele art. 371 C.pr.pen. (intitulat „Obiectul judecăţii”), care stabilesc că „judecata se mărgineşte la faptele şi la persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei”. Or, în situațiile în care trimiterea în judecată s-a realizat în baza unui rechizitoriu și a unui ”act de remediere” atașat ulterior, ne întrebăm la ce fapte şi la ce persoane se va mărgini judecata: la cele regăsite în rechizitoriul considerat neregulamentar întocmit sau la cele din cuprinsul actului atașat? De asemenea, ne putem întreba și care este în mod efectiv actul de sesizare a instanței. Evident, întrebările anterioare nici nu ar fi trebuit vreodată formulate, având în vedere că dispozițiile procesual penale ne spun clar că unicul act de sesizare a instanței este rechizitoriul. Însă, așa cum bine se cunoaște, instanțele de judecată sunt deseori sesizate atât prin rechizitoriul neregulamentar, cât și prin „ordonanța”, „referatul”, „notele” sau „suplimentul de rechizitoriu” despre care se susține că a remediat rechizitoriul. Iar în situațiile în care faptele sunt descrise în integralitate prin ”actul de remediere”, rechizitoriul nu mai are niciun sens, instanța judecând prin raportare la actul suplimentar; ceea ce este total absurd.
Oferim astfel un alt exemplu care demonstrează că „suplimentul de rechizitoriu”, „ordonanța”, „notele” sau „referatul” au fost admise ca fiind modalitatea în care pot fi expuse anumite fapte care ori nu au fost deloc arătate prin rechizitoriu, ori au fost descrise neclar:
„Prin Încheierea de ședință din 4 decembrie 2014, instanța de control judiciar, în baza art. 345 alin. (2) NCPP, a constatat neregularitatea actului de sesizare, constând în aceea că nu cuprindea datele privitoare la fiecare faptă, la fiecare act material reținut în sarcina inculpatului A. (…) arătându-se în esență că se impunea, în ceea ce-l privește pe contestator, detalierea actelor de autorat, complicitate, instigare, data comiterii, când, cui, ce informații secrete de serviciu au fost divulgate etc.
La termenul de judecată din 15 decembrie 2014, DIICOT a depus la dosar ”supliment rechizitoriu”, arătând că s-a conformat solicitărilor instanței făcute prin încheierea din 4 decembrie 2014, fiind astfel înlăturate neregularitățile actului de sesizare.
Analizând motivele reiterate de către contestator, după depunerea la dosar a ”suplimentului de rechizitoriu”, judecătorul de camera preliminara a constatat ca acestea nu mai subzista, neregularitățile sesizate fiind remediate.”[5]
Așa cum se poate observa din această speță, în cuprinsul acelui ”supliment de rechizitoriu” parchetul a descris în integralitate faptele reținute în sarcina inculpatului A. („actele de autorat, complicitate, instigare, data comiterii, când, cui, ce informații secrete de serviciu au fost divulgate etc.”), iar acest inculpat nu a mai fost judecat în baza rechizitoriului, ci în baza ”suplimentului de rechizitoriu”.
Însă, „suplimentul de rechizitoriu” nu este și nici nu a fost vreodată reglementat de Codul de procedură penală, acesta fiind probabil unul dintre motivele pentru care s-a renunțat la intitularea actului de ”remediere” în acest sens, fiind optat pentru denumirea de „ordonanță”. Însă, câtă vreme suntem de acord că procurorul poate emite ordonanțe în cursul fazei de urmărire penală, nu putem fi de acord că aceste ordonanțe mai pot fi emise după ce rechizitoriul a fost emis (moment la care urmărirea penală este finalizată, procurorul dezînvestindu-se). În egală măsură, nu putem fi de acord nici că „suplimentul de rechizitoriu”, „notele”, „referatul” sau orice alt document emis ulterior de procuror ar putea remedia un rechizitoriu neregulamentar întocmit.
Din punctul nostru de vedere, odată ce judecătorul a constatat că rechizitoriul este neregulamentar întocmit, acest act nu mai poate fi ”remediat” prin atașarea / anexarea unor alte documente emise ulterior de procuror. Practic, ne putem imagina un rechizitoriu care are 357 de pagini, iar judecătorul de cameră preliminară, după ce l-a analizat, a constatat că este neregulamentar întocmit. Acest document de 357 de pagini (care are o anumită formă impusă de art. 328 C.pr.pen. și o existență materială) va rămâne în continuare un document neregulamentar întocmit, indiferent de felul, forma, titlul sau conținutul actelor care îi sunt atașate ulterior. Rechizitoriul în sine (documentul care are 357 de pagini) trebuie refăcut în acord cu cele stabilite de judecătorul de cameră preliminară și retransmis apoi către instanță. Evident, remedierea corespunzătoare a actului de sesizare nu poate fi efectuată în acel termen de 5 zile care curge de la comunicarea încheierii.
Mai oferim în cele ce urmează un alt exemplu pentru a se observa că procedura ”remedierii” rechizitorului se desfășoară în afara cadrului stabilit de Codul de procedură penală:
„În jurisprudenţă şi în doctrină s-a accentuat imperativul descrierii faptelor cu suficiente elemente încât să rezulte fără echivoc concordanţa cu norma de incriminare şi să poată fi stabilit obiectul judecăţii, iar persoana acuzată să înţeleagă, chiar beneficiind de asistenţă juridică, ce conduită i se reproşează şi care este semnificaţia penală a acesteia.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, în cazul infracţiunii continuate, descrierea în concret a fiecărui act material este esenţială pentru a putea stabili dacă se poate desprinde unitatea de rezoluţie infracţională şi dacă acţiunile/inacţiunile imputate inculpatului realizează, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni, conform dispoziţiilor art. 35 alin. 1 Cod penal.
Raportat la aceste considerente, judecătorul de cameră preliminară a constatat neregularitatea actului de sesizare (respectiv a Rechizitoriului nr. ####/P/2019 din data de 31.03.2021 al Parchetului de pe lângă Judecătoria ###### #####), sub aspectul omisiunii procurorului de a indica numărul actelor materiale şi de a realiza o descriere în fapt, concretă, a fiecărui act material care intră în conţinutul infracţiunii de influenţarea declaraţiilor în formă continuată, prevăzută de art. 272 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal, infracţiune pentru săvârşirea căreia inculpatul ######## #### ###### a fost trimis în judecată.
Încheierea a fost comunicată Parchetului de pe lângă Judecătoria ###### #####, pentru a proceda potrivit dispoziţiilor art. 345 alin. 3 Cod procedură penală.
La data de 07.09.2021, Parchetul de pe lângă Judecătoria ###### ##### a înaintat la dosar Actul de remediere rechizitoriu din data de 06.09.2021, în cuprinsul căruia a fost reformulată secţiunea „În drept” a actului de sesizare, precizându-se în mod expres că inculpatul ######## #### ###### este trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii de influenţare a declaraţiilor în formă continuată, prevăzută de art. 272 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal (două acte materiale), şi realizându-se o descriere distinctă a acestor acte materiale (fila 31).
La termenul din data de 22.09.2021, în camera de consiliu, nu au mai fost formulate cereri şi nici nu au fost invocate excepţii, astfel că judecătorul a acordat cuvântul în dezbateri asupra finalizării procedurii de cameră preliminară.
Astfel fiind, în continuarea analizei, judecătorul constată că rechizitoriul, astfel cum a fost regularizat prin Actul de remediere din data de 06.09.2021, cuprinde datele referitoare la fapta reţinută în sarcina inculpatului ######## #### ######, la încadrarea juridică a acesteia, la profilul moral al inculpatului, la actele de urmărire penală efectuate, dispoziţia de trimitere în judecată, persoanele care urmează a fi citate în proces, cu indicarea calităţii acestora şi a locului unde urmează a fi citate, precum şi cheltuielile judiciare.
Totodată, observă că rechizitoriul şi actul de remediere a neregularităţilor (care formează corp comun cu acesta) au fost verificate sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria ###### #####, fiind astfel îndeplinite, sub aspectul conţinutului actului de sesizare, toate cerinţele impuse de art. 328 raportat la art. 286 alin. 2 Cod procedură penală.
Astfel fiind, judecătorul de cameră preliminară constată că Rechizitoriul nr. ####/P/2019 al Parchetului de pe lângă Judecătoria ###### ##### este legal întocmit, cu respectarea dispoziţiilor art. 328-330 Cod procedură penală, astfel încât Judecătoria ###### ##### este legal sesizată cu soluţionarea dosarului nr. ####/279/2021”. (Judecătoria Piatra-Neamț, Încheiere finală camera preliminară nr. 1193/2021 din 22.09.2021, cod ReJust: eded84gdg)
…..
Analiza jurisprudenței a demonstrat că, după intrarea în vigoare a actualului Cod de procedură penală, s-au întâlnit situații diferite privind procedura ”remedierii”:
– inițial, practica majoritară a parchetelor era aceea de a fi emis un „supliment de rechizitoriu”, iar instanțele acceptau aceasta modalitate de remediere;
– în prezent, practica majoritară a parchetelor este aceea de a fi emisă o „ordonanță” prin care este remediat rechizitoriul, iar instanțele acceptă și aceasta modalitate de remediere;
– în viitor, este posibil să se considere că art. 345 alin. (3) C.pr.pen. a creat un nou act procedural („actul de remediere a neregularităților actului de sesizare”) și probabil practica se va schimba din nou.
Important este și faptul că practica a mai acceptat ”remedierea” neregularităților rechizitoriului printr-un răspuns al parchetului care a conținut „precizări, lămuriri sau completări ale actului de sesizare” și atunci când acest răspuns a avut următoarele forme[6]:
– proces-verbal;
– referat;
– precizări;
– note.
Se observă însă că toate aceste schimbări ale practicii cu privire la denumirea ”actului de remediere a rechizitoriului” au avut loc în condițiile în care – cu excepția formei de prezentare – așa-zisa ”procedură de remediere” prevăzută de dispozițiile art. 345 alin. (3) C.pr.pen. nu s-a modificat în vreun fel de la intrarea în vigoare a Codului de procedură penală și până în prezent.
Mai exact, la intrarea în vigoare în codului, ”procedura de remediere” era împărțită în două alineate, cuprinse tot de art. 345 C.pr.pen., după cum urmează:
„(2) În cazul în care judecătorul de cameră preliminară constată neregularităţi ale actului de sesizare, în cazul în care sancţionează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori dacă exclude una sau mai multe probe administrate, încheierea se comunică de îndată parchetului care a emis rechizitoriul.
(3) În termen de 5 zile de la comunicare, procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare şi comunică judecătorului de cameră preliminară dacă menține dispoziția de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei.”
Ulterior, prin OUG nr. 82 din 10 decembrie 2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, art. 345 C.pr.pen. a fost regândit, astfel că cele două alineate de mai sus au fost grupate într-unul singur, care este în vigoare și în prezent:
„(3) În cazul în care judecătorul de cameră preliminară constată neregularităţi ale actului de sesizare sau în cazul în care sancţionează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori dacă exclude una sau mai multe probe administrate, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii, procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare şi comunică judecătorului de cameră preliminară dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei.”
Comparând vechile alineate (2) și (3) ale art. 345 C.pr.pen. cu actualul alineat (3) al art. 345 C.pr.pen., se poate observa că ”procedura de remediere” este aceeași. Oricum, varianta inițială cu cele două alineate a fost în vigoare pentru puțin timp (între februarie 2014 – decembrie 2014), motiv pentru care putem face excepție de această perioadă pentru a fi înțeles raționamentul nostru.
Astfel, raportat la faptul că procedura de ”remediere” prevăzută de dispozițiile art. 345 alin. (3) C.pr.pen. nu a cunoscut nicio modificare, completare sau detaliere începând cu anul 2015 și până în prezent, considerăm că schimbările dese ale practicii în toată această perioadă cu privire la denumirea actului de ”remediere” demonstrează lipsa de previzibilitate, claritate și certitudine a dispozițiilor art. 345 alin. (3) C.pr.pen.
…..
Apoi, odată ce emiterea unei „ordonanțe” a devenit practica majoritară, s-a decis (la fel, fără niciun fel de temei legal) că ordonanța respectivă „face corp unitar cu rechizitoriul, având valoare egală cu actul de sesizare”. Însă, așa cum bine se cunoaște:
– nu există nicio mențiune în Codul de procedură penală care să precizeze că o ordonanță emisă de procuror poate face corp comun (sau corp unitar) cu rechizitoriul;
– nu există nicio mențiune în Codul de procedură penală care să precizeze că o ordonanță emisă de procuror poate remedia un rechizitoriu neregulamentar întocmit;
– nu există nicio mențiune în Codul de procedura penală care să precizeze că ordonanța respectivă are valoare egală cu rechizitoriul sau că se poate substitui unui rechizitoriu.
Evident, susținerile de mai sus sunt aplicabile și în cazul celorlalte acte de remediere intitulate după caz „supliment de rechizitoriu”, „proces-verbal”, „referat”, „precizări” sau „note”, fiind întâlnite destule exemple în practică unde se arată, spre exemplu, că „precizările transmise de parchet în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii fac corp comun cu rechizitoriul, având valoare egală cu actul de sesizare”. De altfel, în exemplul de practică oferit puțin mai sus, parchetul a transmis un ”Act de remediere rechizitoriu”, iar judecătorul de cameră preliminară a reținut că „rechizitoriul şi actul de remediere a neregularităţilor formează corp comun”.
Toate aceste „creații” ale practicii judiciare sunt dovezi suplimentare ale efectelor nocive pe care le au dispozițiile art. 345 alin. (3) C.pr.pen. cu privire la desfășurarea procesului penal, mai ales că există dispoziții clare care arată că rechizitoriul este unicul act de sesizare a instanței. Spre exemplu, art. 329 alin. (1) C.pr.pen. (intitulat „Actul de sesizare a instanței”) arată că rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanței de judecata. De asemenea, art. 328 alin. (3) C.pr.pen. consacră regula unicității actului procedural prin care este finalizată urmărirea penală: procurorul întocmeşte un singur rechizitoriu chiar dacă lucrările urmăririi penale privesc mai multe fapte ori mai mulţi suspecţi şi inculpaţi şi chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite.
…..
Astfel cum precizam mai sus, după intrarea în vigoare a actualului Cod de procedură penală, ”remedierea” rechizitoriului în temeiul art. 345 alin. (3) C.pr.pen. s-a realizat prin acte întocmite de procuror care au purtat diverse denumiri: „Supliment de rechizitoriu” sau „Ordonanță” (în cele mai multe cazuri), respectiv „Proces-verbal”, „Referat”, „Precizări” și „Note”. De asemenea, am identificat deja dosare în care actul emis de procuror poartă denumirea de „Act de remediere a rechizitoriului”, oferind un exemplu în acest sens mai sus. Este evident că această situație creată de dispozițiile art. 345 alin. (3) C.pr.pen. depășește cu mult granițele certitudinii, procedura camerei preliminare fiind guvernată de instabilitate sub aspectul ”remedierii” rechizitoriului.
Această stare este însă inacceptabilă în ceea ce privește procesul penal, fiind absurd ca parchetele și instanțele să procedeze azi într-un fel și mâine în alt fel, fără a exista niciun fel de modificare legislativă prealabilă. Din punctul nostru de vedere, toate aceste “creații jurisprudențiale” efemere demonstrează că dispozițiile art. 345 alin. (3) C.pr.pen. încălcă obligația de respectare a Constituției României și a normelor legale derivate, astfel cum aceasta rezultă din art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.
Însă, aceste “creații jurisprudențiale” încalcă nu doar dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5) din Constituția României, ci și pe cele ale art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituție care stabilesc că doar prin lege organică se reglementează organizarea și funcționarea instanțelor judecătorești și a Ministerului Public. Așa cum precizam mai sus, nicio lege organică nu permite a fi remediat rechizitoriul printr-un supliment de rechizitoriu, ordonanță, note sau referat care „face corp unitar cu rechizitoriul, având valoare egală cu actul de sesizare a instanței”.
S-ar pune astfel chiar problema unui conflict constituțional între Ministerul Public și instanțe, pe de-o parte, și Parlamentul României, pe de altă parte. După cum se poate observa, Ministerul Public și instanțele s-au subrogat legiuitorului și au stabilit o practică judiciară care nu este întemeiată pe norme procesual penale, ceea ce a dus la situația în care justiția să nu mai fie înfăptuită în baza legii, ci pe baza unor ”creații jurisprudențiale” care se schimbă de la an la an, de la parchet la parchet și de la instanță la instanță.
…..
Nu în ultimul rând, lipsa de previzibilitate, claritate și certitudine a dispozițiilor art. 345 alin. (3) C.pr.pen. a condus la o practică neunitară și în ceea ce privește soluționarea contestațiilor în procedura camerei preliminare (art. 347 C.pr.pen.). Mai precis, în situațiile în care judecătorul de cameră preliminară de la instanța de fond nu a constatat neregularităţi ale rechizitoriului, dar completul care soluționează contestația observă astfel de probleme, în practică se întâlnesc următoarele orientări jurisprudențiale:
– completul care soluționează contestația restituie cauza la judecătorul de cameră preliminară de la instanța de fond pentru ca acest judecător să pună în aplicare procedura „remedierii neregularităţilor actului de sesizare”;
– completul care soluționează contestația solicită în mod direct procurorului care a întocmit rechizitoriul să remedieze neregularităţile actului de sesizare.
Astfel cum am afirmat deja, opinia noastră este aceea că, odată ce un rechizitoriu a fost declarat neregulamentar, remedierea acestuia nu poate fi realizată prin atașarea unui act care să-l ”remedieze”. Cu toate acestea, pentru a fi observate problemele pe care le creează dispozițiile art. 345 alin. (3) C.pr.pen., dorim să mergem până la capăt cu raționamentul și să analizăm cele două orientări jurisprudențiale prezentate mai sus.
Dacă ne raportăm strict la textele de lege identificate în cuprinsul art. 347 alin. (3) C.pr.pen., [„Contestaţia se soluţionează în camera de consiliu (…) Dispoziţiile art. 345 şi 346 se aplică în mod corespunzător.”], putem spune că a doua orientare este cea corectă și că se poate solicita procurorului – direct în calea de atac a contestației – să remedieze neregularităţile actului de sesizare.
Însă, dacă avem în vedere că judecătorul de cameră preliminară de la instanța de fond este cel care va judeca fondul cauzei atunci când se dispune începerea judecăţii la finalul fazei de cameră preliminară, este deosebit de util ca obiectul și limitele judecăţii să fie stabilite în mod clar în fața acestui judecător, și nu direct în contestație.
Mai mult decât atât, în majoritatea covârșitoare a situațiilor întâlnite în practică, ”remedierea” rechizitoriului constă în descrierea și prezentarea acuzațiilor prin intermediul ”actului de remediere”. Iar dacă această ”remediere” s-ar realiza direct în contestație, înseamnă că persoanele trimise în judecată nu vor mai putea contesta încheierea prin care completul care soluționează contestația constată că rechizitoriul a fost ”remediat”. Această ipoteză reprezintă clar o încălcare a dreptului la două grade de jurisdicţie în materie penală, astfel cum este consfințit de art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Însă, nici nu ar putea fi imputată această problemă completului care soluționează contestația deoarece legiuitorul spune clar prin normele art. 347 alin. (3) C.pr.pen. că „dispoziţiile art. 345 şi 346 se aplică în mod corespunzător” în contestație; deci, pot fi aplicate în contestație inclusiv dispozițiile actuale privind remedierea rechizitoriului, prevăzute de art. 345 alin. (3) C.pr.pen.
Totodată, ca urmare a faptului că legiuitorul arată că „dispoziţiile art. 345 şi 346 se aplică în mod corespunzător” cu ocazia soluționării contestației, cel puțin la nivel ipotetic, putem întâlni următoarea situație:
– judecătorul de cameră preliminară de la instanța de fond constată neregularitatea rechizitoriului și solicită procurorului să remedieze neregularităţile actului de sesizare; procurorul transmite în termen de 5 zile un ”act de remediere a rechizitoriului”, însă judecătorul constată că neregularitatea nu a fost remediată de procuror și dispune restituirea cauzei la parchet, motiv pentru care parchetul formulează contestație;
– în calea de atac a contestației, dat fiind că potrivit art. 347 alin. (3) C.pr.pen. „dispoziţiile art. 345 şi 346 se aplică în mod corespunzător”, completul care soluționează contestația solicită în mod direct procurorului care a întocmit rechizitoriul să remedieze neregularităţile actului de sesizare, astfel că procurorul trimite un al doilea ”act de remediere a rechizitoriului”; iar completul care soluționează contestația consideră că neregularitatea a fost remediată de procuror, admite contestația formulată de parchet și dispune începerea judecăţii.
Prin urmare, se poate ajunge chiar la concluzia că judecata se va desfășura în baza unui rechizitoriu (act procedural neregulamentar întocmit), precum și în baza a două ”acte de remediere a rechizitoriului”. Din moment ce a fost admisă contestația formulată de parchet împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară de la instanța de fond prin care se statua că neregularitatea nu a fost remediată de procuror, per a contrario înseamnă că procurorul a ”remediat rechizitoriul” inclusiv prin primul act transmis în fondul camerei preliminare. Însă, separat de această discuție, trebuie observat că dispozițiile procesual penale actuale permit ca procurorul să ”remedieze” rechizitoriul încă o dată în contestație prin emiterea unui al doilea ”act de remediere”, dacă judecătorul de cameră preliminară de la instanța de fond constată că neregularitatea rechizitoriului nu a fost ”remediată”.
Având în vedere situația ipotetică de mai sus cu dubla ”remediere” a rechizitoriului, precum și practica neunitară a instanțelor în ceea ce privește soluționarea contestațiilor atunci când completul care soluționează contestația observă neregularităţi ale actului de sesizare, considerăm și de data aceasta că singura soluție pentru a fi rezolvată problema legată de ”procedura remedierii” rechizitoriului este de a fi declarate neconstituționale în integralitate normele art. 345 alin. (3) C.pr.pen. Mai simplu spus, existența normelor art. 345 alin. (3) C.pr.pen. creează practicienilor tot felul de probleme, în loc să ajute la desfășurarea rapidă și corectă a fazei camerei preliminare.
….
Concluzionând, pe lângă schimbările de optică frecvente, precum și diferențele de practică identificate la nivelul instanțelor și parchetelor, se observă că problema esențială este aceea că dispozițiile actuale ale art. 345 alin. (3) C.pr.pen. permit ca instanțele de judecată din România să fie sesizate cu două acte procedurale diferite (rechizitoriul neregulamentar + ”actul de remediere a rechizitoriului”). Iar în ceea ce privește acuzația adusă persoanei trimise în judecată, aceasta se regăsește:
– ori în ambele acte, deoarece faptele nu erau suficient de clar descrise în rechizitoriu astfel încât judecătorul să poată înțelege acuzația (culmea, aceasta este situația mai puțin dramatică);
– ori doar în cel de-al doilea act care ”remediază” rechizitoriul neregulamentar, dat fiind că descrierea faptelor lipsea cu desăvârșire din rechizitoriu.
Pare că această procedură a „remedierii rechizitoriului” a ajuns să fie folosită pentru ca o persoană să fie trimisă în judecată cu orice preț, în condițiile în care este mult mai important ca actul trimiterii în judecată și, subsecvent, judecata în sine să se realizeze în mod legal. Totodată, începând cu punctul de vedere al persoanei trimise în judecată, continuând cu percepția celorlalți actori implicați în procesul penal și terminând cu opinia publică, este lesne de afirmat că din toate aceste unghiuri trebuie să se vadă că actul de justiție se realizează în mod corect. Or, aceste demersuri permise de art. 345 alin. (3) C.pr.pen. prin care rechizitoriul neregulamentar întocmit pare că este ”cârpit” prin emiterea unui act ulterior (act în care sunt descrise de fapt acuzațiile și indicate probele) nu ajută absolut deloc la formarea unei opinii în sensul corectitudinii actului de justiție, ci dimpotrivă.
Ne asumăm repetarea, astfel că dorim să subliniem din nou următoarele aspecte:
– nu există nicio normă în Codul de procedură penală care să arate că procurorul poate emite „act de remediere rechizitoriu”, „supliment de rechizitoriu”, „referat”, „note”, „ordonanță” sau orice alt act prin care să fie remediat un rechizitoriu neregulamentar întocmit;
– nu există nicio normă în Codul de procedură penală care să arate că acest act emis ulterior de procuror formează corp comun (sau corp unitar) cu rechizitoriul neregulamentar și, mai mult decât atât, că transformă rechizitoriul neregulamentar întocmit într-un rechizitoriu regulamentar sau că ambele acte se combină și se transformă împreună într-un rechizitoriu regulamentar;
– există însă norme care ne spun că rechizitoriul este unicul act de sesizare a instanței, că judecata se mărgineşte la faptele şi la persoanele arătate în acest rechizitoriu unic, iar logica ne spune că, odată ce un rechizitoriu este considerat neregulamentar întocmit, singura posibilitate de a-l remedia este de a-l reface.
Din punctul nostru de vedere, dispozițiile art. 345 alin. (3) C.pr.pen. trebuie eliminate în integralitate din cuprinsul Codului de procedură penală. Apreciem că inclusiv parchetele vor aprecia această eliminare, chiar dacă nu se va întâmpla de la început. Pe parcurs însă se va ajunge la concluzia că atât graba de a fi remediat cât mai repede rechizitoriul (termen de 5 zile de la comunicarea încheierii), cât și faptul că acuzația este împărțită între cele două acte (rechizitoriul neregulamentar + ”actul de remediere”) nu ajută deloc la sesizarea corectă a unei instanțe, în sensul art. 327 – 328 C.pr.pen.; în egală măsură, această manieră de a proceda nu ajută nici la rezolvarea judicioasă a unei cauze. Și chiar nu vedem nicio problemă ca dosarul să fie restituit în integralitate parchetului atunci când rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar apoi într-un termen rezonabil să fie trimis din nou la instanță împreună cu rechizitoriul remediat (act unic de sesizare a instanței). În plus, având în vedere că nu va mai exista procedura ”remedierii rechizitoriului” în faza camerei preliminare, suntem convinși că parchetele se vor responsabiliza pe acest palier, iar numărul rechizitoriilor neregulamentar întocmite va scădea în mod considerabil.
Nu în ultimul rând, suntem de părere că și instanțele de judecată vor aprecia eliminarea dispozițiilor art. 345 alin. (3) C.pr.pen., deoarece nu vor mai fi nevoite să judece prin raportare atât la un rechizitoriu neregulamentar, cât și la un act subsecvent în care, de cele mai multe ori, sunt descrise în integralitate faptele care au fost cu desăvârșire omise în rechizitoriu. Evident, încheierea prin care judecătorul de cameră preliminară de la instanța de fond a constatat neregularitatea rechizitoriului va putea fi atacată cu contestație, în acord cu prevederile art. 347 C.pr.pen., la fel cum sunt atacate încheierile prin care sunt sancționate actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, respectiv încheierile prin care sunt excluse una sau mai multe probe administrate în cursul urmăririi penale.
[1] Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 307 din 5 aprilie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial nr. 53 din 23 ianuarie 2012 sau Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial nr. 674 din 1 noiembrie 2013.
[2] Decizia nr. 72 din 29 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 332 din 2 mai 2019, paragraful 51.
[3] Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66.
[4] C. Voicu, C. Oncescu, Actul procedural prin care procurorul remediază neregularitățile actului de sesizare în procedura camerei preliminare (juridice.ro)
[5] Curtea de Apel Suceava – Secția penală, Încheierea nr. 78 din 19.12.2014, apud T. Manea, A.S. Uzlău, C. Voicu, Camera preliminară. Practică judiciară, ed. Hamangiu 2017, p. 55
[6] C. Ghigheci, Cereri si excepții de cameră preliminară. I. Procedura, regularitatea actului de sesizare, legalitatea actelor de urmărire penală. Comentarii și jurisprudență, ed. Hamangiu 2017, p. 106
Avocat Cătălin Oncescu
