« Flux noutăţi
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateCyberlawDrept comercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrepturile omuluiDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 
2 comentarii

Regulamentul Roma II și provocările aplicării în România
02.02.2021 | George TRANTEA, Loredana CRISTEA, Iulia DOBRE

JURIDICE - In Law We Trust Monitor Dosare
George Trantea

George Trantea

Loredana Cristea

Loredana Cristea

Iulia Dobre

Iulia Dobre

Deși intrat în vigoare de mai bine de un deceniu, Regulamentul 864/2007[1], cunoscut și sub forma “Regulamentul Roma II”, continuă să nască provocări instanțelor române atunci când sunt chemate să se pronunțe în dosare asupra legii aplicabile obligațiilor necontractuale în raporturile juridice cu elemente de extraneitate.

Am analizat jurisprudența din toate colțurile țării și am identificat o serie de probleme recurente ale aplicării Regulamentului Roma II. Deoarece aplicarea Roma II ar putea conduce la aplicarea unor norme de drept din alt stat, de multe ori instanțele sunt tentate să se eschiveze. În majoritatea cazurilor, instanțele fac o corectă delimitare între latura substanțială și latura procedurală dar se întâlnesc și situații în care se invocă excepția de necompetență a instanțelor române pentru a evita aplicarea unor norme străine în aceste tipuri de litigii care, aparent, pot prezenta un nivel de complexitate mai ridicat. În altele se caută incidența a ceea ce doctrina numește „escape clauses”, mai exact, a normelor derogatorii prevăzute de Regulament pentru protejarea justițiabililor care sunt vădit mai legați de un anumit sistem de drept, aplicând în consecință legea română.

Semnalăm în continuare o parte din aceste tendințe pentru a fi mai ușor de identificat în viitor și a sprijini astfel utilizarea instrumentului european.

1. Conceptul de „obligație necontractuală” și interferența cu prevederile Regulamentului Roma I[2]

Domeniul de aplicare a Regulamentului Roma II include deopotrivă faptele juridice licite și ilicite așa cum sunt prevăzute și în dreptul intern. La o primă vedere, nu pare că instanțele au dificultăți în delimitarea acestora de obligațiile contractuale, însă, problema este nuanțată în contextul acțiunilor în regres exercitate de asigurătorii care sunt ținuți să despăgubească victimele accidentelor în baza unui contract de asigurare.

Spre exemplu, într-o soluție pronunțată de Judecătoria Târgu Mureș, instanța și-a întemeiat raționamentul pe dispozițiile privind obligațiile necontractuale ale Regulamentului, stabilind legea aplicabilă unei acțiuni în regres a asigurătorului împotriva asiguratului vinovat de săvârșirea faptei prejudiciabile conform art. 4 din Regulamentul Roma II, raportându-se, deci, la locul producerii prejudiciului.

Or, în condițiile în care asigurătorul era obligat contractual prin polița de asigurare să despăgubească eventualele victime ale accidentelor auto, nu se justifica atragerea unei răspunderi delictuale pentru recuperarea prejudiciului de la cocontractantul său.

2. Sfera noțiunii de ”prejudiciu”

Un alt element care conduce la soluții diferite în practică îl reprezintă noțiunea de ”prejudiciu”. Un factor determinant în stabilirea legii aplicabile unui raport juridic internațional privat îl reprezintă înțelesul pe care îl dă Roma II „prejudiciului” în preambulul său, aspect care dă naștere în practică unei jurisprudențe neunitare.

Punctul 17 din preambulul Regulamentului indică tipul de prejudicii la care trebuie să ne raportăm în cazul unor vătămări corporale sau unor daune asupra bunurilor și, fără să se limiteze la aceste două situații, întărește ideea conform căreia, din prisma Regulamentului, rămân fără relevanță efectele indirecte survenite ulterior faptei prejudiciabile tocmai pentru a spori previzibilitatea hotărârilor judecătorești și pentru a asigura un echilibru rezonabil între interesele persoanei a cărei răspundere este invocată și cele ale persoanei care a suferit un prejudiciu. Practic, din perspectiva determinării legii aplicabile sunt relevante numai daunele directe, nu și cele indirecte, cele care apar ulterior, dar sunt cauzate de aceeași faptă ilicită.

Diferența dintre cele două categorii este clarificată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza 350/14[3], decizie preluată și de instanțele naționale în considerentele lor. Exemplul elocvent este Decizia nr. 1963/2017 prin care ÎCCJ respinge acțiunea în pretenții a rudelor unei victime decedate într-un accident auto în Spania, tocmai pentru că în stabilirea legii aplicabile, instanțele trebuiau să se raporteze la legea locului producerii decesului, indiferent de locul în care se produc efectele indirecte ale prejudiciului (e.g. durerea încercată prin moartea victimei). Astfel că, operând această distincție între prejudiciu direct și indirect, Înalta Curte a reținut că legea de drept material aplicabilă litigiului nu era legea română care prevedea un termen de prescripție mai lung, ci legea spaniolă potrivit căreia acțiunea era deja prescrisă într-un termen de un an.

Deși această modalitate de interpretare ar trebuie să fie și cea îmbrățișată de celelalte instanțe în aprecierea conceptului de ”prejudiciu”, practica ne-a dovedit că soluțiile sunt diverse[4], existând multe situații în care judecătorii se raportează cu precădere la prejudiciul indirect cu scopul de a atrage aplicarea legii române (de exemplu, prin raportare la reședința rudelor victimei ca fiind locul în care s-au suferit daunele morale de către acestea).

3. Clauzele derogatorii de la aplicarea legii statului unde s-a produs prejudiciul. Escape clauses

Regulamentul Roma II stabilește o normă derogatorie de la regula care plasează răspunderea civilă delictuală în sfera sistemului de drept al statului în care s-a produs prejudiciul sau a statului reşedinţei obişnuite comune a părţilor, permițând aplicarea unei alte legi în situațiile în care fapta ilicită are legături mai strânse cu acea țară decât cele menţionate la art. 4 alin. (1) sau (2) din Regulament. Astfel, prin intermediul acestei ”escape clause” judecătorii pot justifica aplicarea legii române, în situații în care fapta ilicită, privită în întregul său, prezintă legături vădit mai strânse cu legea română.

Astfel de situații au fost identificate în jurisprudență, în special în cazul în care victimele accidentelor de cetățenie română sunt despăgubite de către propriul asigurător (e.g CASCO), iar acesta din urmă îl urmărește pe asigurătorul „făptașului”, de o altă cetățenie a unui stat membru. Instanțele[5] recurg la această „escape clause” mai ales în cazul în care asigurătorul străin este reprezentat pe teritoriul României, argumentând că ambii asigurători sunt de naționalitate română, deci există o legătură mai strânsă cu legea română, astfel încât prin excepție, aceasta din urmă va fi aplicată.

Cu toate acestea, considerăm că o astfel de interpretare nu este în acord cu obiectivele europene, în special pentru că asigurătorii se substituie părților la raportul juridic inițial, iar clauza derogatorie se justifică în cazurile în care este clar din toate circumstanțele cazului că fapta ilicită are în mod evident o legătură mai puternică cu o altă ţară. Or, având în vedere că între asigurători se dispută drepturi izvorâte din săvârșirea faptei ilicite în străinătate, nu se poate argumenta că simplul fapt al existenței unei naționalități comune determină o legătura mai strânsă cu legea română.

O altă justificare întâlnită des[6] în considerentele hotărârilor se referă la raționamentul conform căruia dacă s-ar aplica regula generală, nu s-ar atinge scopul Regulamentului – acela de protejare a victimelor faptei ilicite – motiv pentru care se impune aplicarea “escape clause” care atrage ca incidentă legea română. Semnalăm totuși că legiuitorul european prevede în preambulul la Regulament faptul că instanța națională ar trebui „să trateze fiecare cauză în parte în mod corespunzător„, astfel încât instanța națională are responsabilitatea de a analiza, de la caz la caz, dacă se impune sau nu aplicarea clauzelor derogatorii de tip “escape clauses”, fără a transforma ceea s-a dorit a fi o excepție, într-o regulă generală.

4. Acțiunile directe și subrogația

Dat fiind faptul că aplicarea Regulamentului Roma II la nivel național se rezumă preponderent la ipoteza accidentelor produse de conducătorii autovehiculelor compuse din cap-tractor și remorcă și repartizarea răspunderii între asigurătorii distincți ai celor două componente ale ansamblului, amintim câteva motivări în legătură cu această problematică.

Unele instanțe[7] au delimitat în mod corect cele două niveluri în care se aplică subrogația și s-au raportat mai întâi la Regulamentul Roma II în ceea ce privește persoanele responsabile de faptele prejudiciabile și întinderea răspunderii lor – aplicând legea conform art. 4. Într-o a doua etapă, au analizat prevederile art. 7 din Regulamentul Roma I pentru a verifica posibilitatea asigurătorului de a se subroga conform legii aplicabile contractului de asigurare,

Astfel, deși instanțele au în vedere hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauzele conexate 359/14 și 475/14 care susțin întocmai opinia mai sus menționată, ajung la concluzii diferite. Spre exemplu[8], s-a argumentat că art. 19 din Regulament impune să se verifice în legea care guvernează raportul dintre asigurător și persoana responsabilă atât existența dreptului asigurătorului de a se subroga, cât și posibilitatea de a se regresa la rândul lui. Mai mult decât atât, o confuzie[9] frecventă privește aplicarea legii de la reședința obișnuită și comună a părților raportului obligațional de regres, fără o analiză prealabilă a legii aplicabile raportului juridic delictual. Se ajunge, în acest fel, la eludarea prevederilor de drept internațional privat prin folosirea clauzei derogatorii în alte situații decât cele avute în vedere de spiritul Regulamentului.

5. Lex tertia. Proba legii străine

Nu în ultimul rând, o altă practică relativ uzuală identificată în jurisprudența instanțelor române este aceea de a crea indirect o lex tertia, fiind întâlnită în special în situațiile în care instanțele stabilesc o lege străină aplicabilă raportului juridic delictual, iar legea română în ceea ce privește acordarea daunelor moratorii. De exemplu, într-o hotărâre instanța a stabilit că legea germană este legea de drept material aplicabilă în cauză având în vedere locul producerii prejudiciului, însă în ce privește penalitățile incidente și cuantumul acestora, a aplicat legea română, creând astfel o lex tertia.

În alte cazuri, în schimb, instanțele[10] au respins acțiunile cu care au fost învestite în situații în care raționamentul a condus la aplicarea unei legi străine, pe motiv că partea care a invocat aplicabilitatea legii străine nu a făcut și dovada conținutului ei, iar acesteia îi revenea sarcina probei. Totuși, conform art. 2562 C.civ., conținutul legii străine se stabilește de instanța de judecată, ținută să depună toate diligențele în obținerea acesteia în spiritul principiului rolului activ, putând totodată obliga partea care invocă legea străină să facă dovada sa. Totuși, în cazul imposibilității de a afla într-un termen rezonabil conținutul legii străine, alin. (3) din același articol permite aplicarea legii române, o soluție de respingere a acțiunilor pe motivul necunoașterii legii străine și neprobării de către parte fiind, așadar, eronată.

Concluzie

Analiza jurisprudenței relevante în materie reflectă, așadar, că deși instanțele sunt tot mai familiare cu Regulamentul Roma II, practica în domeniu este în continuare neunitară, existând în continuare o oarecare reticență a judecătorilor în soluționarea dosarelor cu elemente de extraneitate. Astfel, tendința generală a instanțelor, a practicienilor și a părților pare să se orienteze mai degrabă spre găsirea acelor elemente din dosar care să atragă aplicabilitatea legii române, nu doar pentru a asigura o mai mare protecție victimei prejudiciului sau pentru că legea română prezintă o legătură mai strânsă cu fapta ilicită, dar și pentru a permite o mai facilă analiză asupra soluției îmbrățișate având în vedere familiaritatea cu sistemul de drept românesc.


[1] Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (în continuare ”Regulamentul Roma II” sau ”Regulamentul”)
[2] Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (în continuare Regulamentul ”Roma I”).
[3] Hotărârea Curții (Camera a patra) din 10 decembrie 2015, Cauza Florin Lazar împotriva Allianz SpA.
[4] A se vedea Decizia nr. 126/2017 – Tribunalul Mureș, Decizia nr. 206/2015 – Tribunalul Dolj, Decizia nr. 604/2019 – Curtea de Apel București
[5] A se vedea spre exemplu Deciziile nr. 102/2019, 3712/2019, 7409/2019, 7415/2019 – Tribunalul București
[6] A se vedea spre exemplu Sentințele nr. 8946/2014 și 17696/2014 – Judecătoria Sectorului 1 București
[7] A se vedea Sentințele nr. 7452/2019 și 1406/2019 – Judecătoria Sectorului 1 București
[8] A se vedea opinia separată a Deciziei nr. 1001/2019 a Curții de Apel București
[9] A se vedea Sentința nr. 9135/2019 – Judecătoria Sectorului 1 București
[10] Sentințele nr. 9546/2015, 8514/2016 –  Judecătoria Buftea, Decizia nr. 4083/2018 – Tribunal Ilfov


George Trantea, Counsel FILIP & COMPANY
Loredana Cristea, Associate FILIP & COMPANY
Iulia Dobre, Associate FILIP & COMPANY

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Monitorizarea inteligentă a dosarelor de instanţă: Monitor Dosare

Lex Discipulo Laus

Au fost scrise până acum 2 de comentarii cu privire la articolul “Regulamentul Roma II și provocările aplicării în România”

  1. Radu RIZOIU spune:

    Foarte interesantă analiza!
    Am totuși o nedumerire: atât la pct. 1, cât și la pct. 4 se afirmă că o acțiune exercitată de un asigurător împotriva persoanei responsabile de producerea prejudiciului asigurat ar fi una de natură contractuală. La pct. 4 s indică și o decizie CJUE (C-359/14 și C-475/14).
    În ciuda a ceea ce ar putea sugera ICCJ în RIL 13/2020, eu continui să cred că logica raporturilor juridice indică un răspuns simplu. Adică: (i) totul pornește de la raportul de răspundere civilă delictuală născut (în temeiul legii) între persoana responsabilă (P) și victimă (V). Adică avem o relație PoV. Apoi, (ii) prin mecanismul subrogației (2210 NCC), asigurătorul plătitor (A) dobândește un drept de regres contra lui P. Subrogația (personală) nu schimbă obiectul raportului obligațional, ci doar o parte a acestuia. Așadar, (iii) relația inițială (PoV) devine o relație cu același obiect (o), dar între alte subiecte: PoA.
    Altfel spus, dacă inițial V trebuie să-i dea bani lui V, acum același P trebuie să-i dea aceiași bani lui A. Între A și P nu poate fi un raport contractual pentru că între ei nu s-a încheiat niciun contract. Ca să citez din decizia CJUE evocată, „numai o obligație juridică liber consimțită de către o persoană față de o altă persoană și pe care se întemeiază acțiunea reclamantului se circumscrie „materiei contractuale”” (par. 44). Decizia menționată poate fi înșelătoare, pentru că acolo regresul era, de fapt, unul bazat pe o obligație (contractuală) solidară, vehiculul fiind asigurat de A1 și remorca de A2, fiecare având contract cu una dintre părțile raportului inițial… Dar Curtea are grijă să distingă: „există obligații contractuale (…) între asigurătorii și deținătorii sau conducătorii vehiculului de tractare și, respectiv, deținătorii remorcii. În schimb, nu există niciun angajament contractual între cei doi asigurători” (par. 47).
    Așa că nu aș generaliza să afirm că orice acțiune formulată de asigurător contra persoanei responsabile este una din materia contractuală…

    • George TRANTEA spune:

      Bună seara!
      Va mulțumim frumos pentru interes și mesajul transmis.
      În dorința de a fi cât mai conciși în redactarea materialului, probabil că nu am fost suficienți de clari în expunerea situației de fapt, astfel încât mulțumim pentru ocazia de clarificare. Speța prezentată la punctul 1, care aduce în discuție delimitarea între obligațiile contractuale și necontractuale, avea în vedere ipoteza unei persoane vinovate de o faptă prejudiciabilă săvârșită în stare de ebrietate. Astfel, în ideea în care majoritatea contractelor de asigurare RCA conțin clauze care exclud răspunderea asigurătorului pentru astfel de riscuri și care îi permit acestuia să recupereze sumele achitate victimelor de la asigurat, opinia noastră este că, în legătură cu această speță, acțiunea în regres ar fi trebuit întemeiată pe contractul încheiat cu asiguratul.

      În ceea ce privește situația de la punctul 4, cea care ridică adeseori probleme, suntem de acord că regresul este o chestiune ce ține de sfera delictuală fiind guvernat de legea de la locul producerii prejudiciului (de ex., acea lege poate menționa că sunt ținuți atât asiguratorul cap-tractorului, cât și cel al remorcii, existând deci un drept de regres al unuia împotriva celuilalt), iar subrogația ține de contractul dintre asigurator și contractantul său și de legea aplicabilă acestuia (deseori legea română).

      Prin urmare, astfel cum corect ați subliniat, de cele mai multe ori acțiunea de regres a asiguratorului, fie împotriva autorului, fie împotriva altor asiguratori, este una de natură delictuală și numai posibilitatea în care are loc subrogația sa în drepturile victimei este o chestiune contractuală care se analizează prin raportare la legea aplicabilă contractului de asigurare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.