Dreptul UE și arbitrajul comercial internațional: între dialog și imperativitate
21 noiembrie 2023 | Iulian CHETREANU
Iulian Chetreanu
1. Subiectul poate surprinde la prima vedere. Orice specialist de drept internațional privat cunoaște că instrumentul european major în materie de competență internațională în materie civilă și comercială[1] exclude, în mod clar și fără ambiguitate, arbitrajul.
2. Pragmatic, această excluziune se explică prin existența Convenției de la New York, un instrument de coordonare performant și larg ratificat inclusiv de statele membre ale Uniunii europene. Astfel, un text european în materie nu era necesar. În plus, și cât de straniu nu ar fi să admitem acest fapt, există inclusiv o justificare metafizică a unui « ordin juridic arbitral », o viziune a unui arbitraj complet detașat de ordinele juridice naționale și respectiv de sistemul de drept al Uniunii europene.[2]
3. Pornind de la ultima idee, sistemul de drept european și arbitrajul internațional trebuie tratate drept două structuri „suverane”. Curtea de justiție însăși recunoaște că arbitrajul este exclus din Regulament ca „materie în întregime”[3]. Totodată, există anumite fricțiuni între cele două ansambluri din moment ce un judecător al unui stat membru UE este vizat. În acest caz, scopul Curții de Justiție a Uniunii europene (CJUE) este de a articula dreptul european într-un sens favorabil dialogului între cele două ansambluri.
4. Astăzi, relația între cele două ansambluri este dificilă. Curtea de justiție nu ratează ocazia de a perturba, sau chiar a rupe, acest dialog, prin impunerea autoritară a unei soluții, ceea ce poate fi calificat de „imperativitate”. West Tankers, Achmea, London Steamship sunt doar câteva ilustrații a unei tendințe globale a dreptului UE de a reglementa arbitrajul, în pofida excluziunii exprese ale arbitrajului din Regulamentul Bruxelles I bis.
A. Noțiunea de dialog
5. În esență, dialogul între cele două ansambluri poate fi asigurat prin două metode: sau dreptul UE recunoaște inaplicabilitatea sa și astfel se „retrage” (a), sau se articulează cu arbitrajul printr-un partaj vertical și orizontal al competențelor (b).
a) Inaplicabilitatea dreptului UE în materia de arbitraj
6. Prima metodă consistă în neutralizarea conflictului prin retragerea dreptului UE. Judecătorul național (judecător de drept comun al Uniunii europene) sau CJUE (în cadrul procedurii întrebărilor preliminare) ar urma să declare că arbitrajul este exclus din domeniul de aplicare material al Regulamentului Bruxelles I bis. Soluția tradițională a CJUE este excluderea arbitrajului „în întregime” datorită încrederii în arbitraj.[4]
7. De asemenea, merită menționat faptul că tendința dreptului european spre dialog depinde de intensitatea fricțiunii între cele două ansambluri – în moment ce două tribunale ale două state membre ale UE sunt implicate, CJUE, de regulă, nu rămâne indiferentă și ia poziție în favoarea dreptului UE (West Tankers, London Steamship). Însă, din moment ce nu există decât un punct de contact între cele două ansambluri – un singur judecător național implicat, dreptul UE tinde spre dialog.
8. Fenomenul poate fi ilustrat prin exemplul somațiilor anti-suit. Somațiile anti-suit (anti-suit injunctions în engleză) reprezintă un ordin al unui judecător sau arbitru prin care destinatarul somației este obligat să nu inițieze sau continue o instanță pe altă cale decât cea convenită în cadrul unei convenții de arbitraj sau clauze atributive de jurisdicție. În caz contrar, destinatarul se află “in contempt of court” și riscă anumite sancțiuni pecuniare și penale. Obiectiv, o dată cu ieșirea Regatului Unit al Marii Britanii din UE, întrebarea nu mai este relevantă, dar precedentul este un exemplu al dificultăților de dialog și a metodei de soluționare a conflictului prin retragerea dreptului UE.
9. Primul conflict major s-a iscat după ce Curtea supremă a Regatului Marii Britanii (House of Lords pe atunci) a adresat o întrebare preliminară CJUE dacă somația este interzisă în raport cu o clauză de arbitraj. În trecut, CJUE a considerat că somația anti-suit ce protejează o clauză atributivă de jurisdicție este contrară principiului încrederii mutuale din moment ce se opune tribunalelor unui alt stat membru[5]. Respectiv, House of Lords a întrebat CJUE dacă aceeași soluție se extinde convenției de arbitraj. Răspunsul așteptat de judecătorii englezi era non-extinderea soluției precedente somațiilor ce protejează arbitrajului din motiv că arbitrajul este exclus în întregime.
10. Spre mirarea tuturor, CJUE răspunde în speța West Tankers: „pronunțarea, de către o instanță dintr-un stat membru, a unei somații (…), pentru motivul că o asemenea procedură ar fi contrară unei convenții de arbitraj, este incompatibilă cu Regulamentul (…)”. CJUE consideră că „excepția de necompetentă (…) întemeiată pe existența unei convenții de arbitraj, inclusiv chestiunea validității acestei convenții de arbitraj, face parte din domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 44/2001.”[6]
11. Concret, CJUE trebuia să tranșeze între două alternative: încrederea în instituțiile judiciare ale statelor membre ale UE și încrederea în arbitraj[7]. CJUE a ales să prevaleze încrederea în instituțiile judiciare, perturbând astfel dialogul între cele două ansambluri, pe când cealaltă alternativă pare obiectiv mai potrivită. Încrederea în arbitraj, retragerea dreptului UE din ecuație, ar fi permis recunoașterea unui efect util somației, evitarea procedurilor paralele și deciziilor ireconciliabile, totul apreciat de judecătorul național destinatar, în aplicarea dreptului său național.
12. Intervenția legislatorului european a fost necesară pentru a restabili dialogul între dreptul UE și arbitrajul. Considerentul 12 din Regulamentul în vigoare enunță clar că un tribunal național care se regăsește confruntat cu obligații contradictorii între Convenția de la New York din 1958 și Regulamentul Bruxelles I bis, urmează să acorde prioritate Convenției de la New York[8]. Încrederea în arbitraj este astfel reafirmată expres, chiar dacă, în pofida intervenției legislatorului, dialogul rămâne incert.[9]
13. În sens opus, CJUE a afirmat că dreptul UE nu se aplică din moment ce un arbitru emite o somație anti-suit (și nu un judecător național), chiar înaintea modificării Regulamentului Bruxelles I bis[10], ceea ce denotă tendința dreptului UE de a intra în dialog din moment ce există doar un singur punct de contact între cele două ansambluri.
b) Articulația verticală și orizontală
14. A doua metodă constă în aplicarea simultană și consecutivă a celor două ansambluri. Dreptul concurenței este un exemplu în acest sens. Protecția concurenței este un domeniu sensibil pentru buna funcționare a pieței comune, ceea ce explică caracterul imperativ al reglementării. Respectiv întrebarea – ce ar trebui sa facă un tribunal arbitral care constată un acord restrictiv de concurență în cadrul examinării cererii de arbitraj?
15. Jurisprudența franceză consideră că litigiul rămâne arbitrabil[11], însă competența arbitrului va fi limitată și aprecierea sa va fi controlată ulterior de un judecător național. Respectiv, arbitrul poate impune sancțiuni de natură civilă (nulitatea contractului, poate condamna la prejudicii), în schimb sancțiunile de natură administrativă sau penală sunt de competența autorităților naționale sau europene și se află dincolo de puterile arbitrului. Ulterior, aprecierea arbitrului urmează a fi controlată de instanțele naționale în cadrul procedurii de anulare a sentinței arbitrale.[12]
16. Pe scurt, arbitrabilitatea litigiilor de dreptul concurenței, repartiția competențelor între tribunalele naționale și arbitru (articulație orizontală) și controlul ulterior al sentinței arbitrale în aplicarea dreptului european (articulație verticală) este un model al dialogului.
17. În schimb, în această ecuație, amploarea controlului instanței naționale a sentinței arbitrale determină eficacitatea dialogului. Pe moment, subiectul rămâne incert, CJUE nu a avut ocazia de a se pronunța asupra acestei întrebări. Dar exista două posibilități: judecătorul național se limitează la o constatare flagrantă, efectivă, caracterizată a ordinii publice sau judecătorul național controlează aprecierea tribunalului arbitral. În terminologia de specialitate, aceste două alternative sunt prezentate drept „control minimal” și corelativ „control maximal” a sentinței arbitrale.
18. Recent, Bundesgerichtof-ul german a aderat la teza maximalistă: „Nici un sistem juridic nu poate accepta ca încălcările celor mai fundamentale norme ale sale să fie confirmate de propriile instanțe, indiferent dacă aceste încălcări sunt sau nu manifeste sau evidente [ … ]. În măsura în care este în discuție aplicarea unor astfel de norme elementare ale ordinii publice, interdicția de revizuire au fond nu se aplică, astfel încât este necesară o revizuire a hotărârii pe fond.”[13]. Pe cale de consecință, judecătorul german a călcat în picioare Convenția de la New York[14] și, în acest fel, a perturbat dialogul dreptului UE cu arbitrajul.
19. În practica judiciară franceză, soluția tradițională este exact opusul – controlul minimal al sentinței arbitrale. În esență, controlul minimal al sentinței se justifică prin faptul că aprecierea unui comportament contrar dreptului concurenței este extrem de delicat și necesită o atenție particulară. Respectiv, soluția optimă este cea de a face încredere în arbitru care dispune de timpul necesar cât și de expertiza juridică necesară pentru a caracteriza un astfel de comportament. Judecătorul național tratează un astfel de dosar printre multe alte dosare și nu dispune de timpul necesar pentru a analiza în detaliu ansamblul elementelor pertinente. De aia, judecătorul național poate controla sentința arbitrală doar în măsura în care aprecierea arbitrului este manifest eronată.[15]
20. Însă soluția rămâne incertă la ziua de azi. Din 2017, Curtea de apel din Paris și Curtea supremă (Cour de cassation) a trecut la un control maximal a sentinței arbitrale în materie de corupție și spălare de bani[16]. Pe moment, nu s-a prezentat ocazia de a se pronunța în materie de dreptul concurenței, însă aplicarea controlului maximal nu este exclusă. În raționamentul său, regula de drept este generală: „Deși sarcina Curții de apel, sesizată în temeiul acestui text, se limitează la examinarea viciilor enumerate în acesta, nu există nicio limitare a competenței sale de a cerceta în drept și în fapt toate elementele referitoare la viciile în cauză”.
21. Atât Curtea supremă federală germană cât și Curtea supremă franceză manifestă tendința impunerii excesive a dreptului material al UE în controlul sentinței arbitrale.
B. Reglementarea imperativă a arbitrajului de către dreptul UE
22. Reglementarea arbitrajului a început cu arbitrajul investițional. Pornind de la tratatele europene, CJUE afirmă că autonomia și uniformitatea dreptului material european este amenințată de incapacitatea tribunalelor arbitrale de a interpreta dreptul UE.[17]
23. Ceea ce este marcant este refuzul Curții de justiție de a iniția un dialog cu arbitrajul. Este adevărat că un tribunal arbitral nu este un tribunal în sensul dreptului UE. Și da, un tribunal arbitral nu poate asigura aplicarea uniformă a dreptului UE. În schimb, tribunalele naționale pot formula întrebări preliminare Curții în cadrul controlului unei sentințe arbitrale (Eco Swiss, 1999). Cu alte cuvinte, exista posibilitatea unei articulări verticale (I A b). Răspunsul CJUE la acest argument a fost invocarea generică a distincției între arbitrajul comercial și investițional, un argument care nu este nici potrivit, nici convingător. În schimb, CJUE a ales să condamne la moarte arbitrajul investițional intra-UE, iar adevăratul motiv constă în lupta cu ajutorul ilegal de stat.
24. Același fenomen s-a produs în raport cu arbitrajul comercial internațional în speța London Steamship, care reprezintă cea mai brutală și frontală ruptură de dialog.[18]
25. Pe scurt, vasul Prestige s-a scufundat în largul coastei spaniole și a poluat regiunea în mod semnificativ. Statul spaniol a compensat prejudiciul victimelor și s-a subrogat în drepturile acestora. Organismul de asigurare (London P&I Club) a inițiat un arbitraj la Londra (în baza clauzei de arbitraj conținută în contractul de asigurare), solicitând o decizie declarativă conform căreia organismul de asigurare nu este responsabil civil.
26. Tribunalul arbitral conchide că acțiunea statului spaniol are o natură contractuală și atât clauza de arbitraj cât și clauza pay to be paid i se aplică[19]. Ulterior, sentința arbitrală este „transformată în decizie de justiție” în baza articolului 66(1) Arbitration Act 1996 ce prevede în mod schematic o procedură prin care un tribunal englez poate prelua termenii unei sentințe arbitrale sub formă de decizie. Cu toate acestea, decizia nu este o retranscriere mecanică a sentinței arbitrale dar trece filtrul instanței de judecată.
27. Concomitent, tribunalele spaniole condamnă organismul de asigurare într-o procedură paralelă. Litigiul apare în instanța de exequatur a deciziei spaniole în Regatul Unit al Marii Britanii în baza Regulamentului Bruxelles I bis. Judecătorul britanic formulează o întrebare preliminară CJUE dacă decizia engleză poate fi considerată drept o „decizie ireconciliabilă” în sensul art. 34(3) din Regulament.
28. Rezultatul est îngrozitor: articolul 34(3) din Regulament trebuie interpretat în sensul că o hotărâre pronunțată de o instanță a unui stat membru și prin care se preiau termenii unei sentințe arbitrale nu constituie o hotărâre în sensul acestei dispoziții pentru că încalcă „dispozițiile si obiectivele fundamentale ale regulamentului”, și anume „efectul relativ al unei clauze compromisorii cuprinse într‑un contract de asigurare și normele privind litispendența”. Curtea conchide că hotărârea engleză nu poate sa se opună hotărârii spaniole în cadrul procedurii de exequatur.
29. Decizia poate fi calificată drept un West Tankers n°2. CJUE se pronunță de facto asupra anumitor întrebări care sunt niște întrebări de pur drept de arbitraj, în pofida intervenției legislatorului european care a reformat Regulamentul Bruxelles I bis întru a afirma expres autonomia arbitrajului în raport cu Regulamentul european! Decizia Curții traduce nimic altceva decât imperativitatea excesivă a dreptului UE.
30. Decizia este complet eronată din următoarele motive. În primul rând, în pofida faptului că arbitrajul este exclus din domeniul de aplicare material al Regulamentului, CJUE transpune clauzei compromisorii regimul juridic al clauzei atributive de jurisdicție și astfel, aplică convenției de arbitraj articolul 25 din Regulament. Ceea ce este cu adevărat șocant este lipsa unei argumentări (chiar și una artificială, științifico-fantastică de stil Achmea) ce ar justifica transpunerea aceluiași regim. În același sens, Curtea consideră litispendența drept un principiu fundamental al Regulamentului (de când?), și mai șocant, aplică litispendența (prevăzută de articolul 29 din Regulament) unui tribunal arbitral, principiu care nu i se aplica per se[20]. Or, necesită reiterat faptul că arbitrajul este exclus din domeniul material al Regulamentului!
31. De asemenea, decizia comentată poate afecta principiul kompetenz-kompetenz. CJUE oferă justițiabililor de rea credință posibilitatea (dacă nu și dreptul) de a introduce o instanță în fața unui judecător național, cu încălcarea frontală a clauzei compromisorii datorită acestei decizii ce le servește de carte blanche! Acest risc este în special prezent în Franța, unde Curtea suprema (Cour de cassation) consideră în drept pozitiv că opozabilitatea clauzei compromisorii din contractul de asigurare victimei nu constituie o cauză de nulitate sau inaplicabilitate manifestă a clauzei de arbitraj.[21]
32. Dintr-o perspectivă generală, soluția este intolerabilă. Cert, arbitrajul este exclus din domeniul material al Regulamentului, dar judecătorul național aplicând Regulamentul nu poate ignora existența unei sentințe arbitrale care a trecut prin procedura de exequatur. Întrebarea este simplă – cum putem să ne imaginam că o decizie aplicabilă pe teritoriul național nu produce efecte în raport cu o decizie posterioară din străinătate între aceleași parți, cu același obiect si aceeași cauză?
33. Exemplele evocate de Avocatul general vorbesc de la sine[22]. Urmărind logica CJUE, rezulta că: (1) o decizie din Bolivia poate face obstacol recunoașterii unei decizii irlandeze în ordinul juridic francez, în timp ce o decizie franceză (ex: exequatur a unei sentințe arbitrale care nu respectă principiile fundamentale identificate de CJUE) nu poate fi invocată în același sens; (2) o sentință arbitrală ce nu respectă principiile fundamentale ale Regulamentului produce efecte în toate statele lumii semnatare ale Convenției de la New York, în afară statele UE, și anume statul în care se află sediul tribunalului arbitral. Ruptura de dialog și coerență este manifestă!
34. Astăzi, Curtea de justiție a identificat două principii fundamentale, mâine ar putea identifica alte principii, spre exemplu calificarea autonomă a materiei contractuale (Jakob Handte, 1992). Un tribunal arbitral care s-ar estima competent pentru un litigiu între un producător și ultimul cumpărător (în cadrul unui lanț de contracte), litigiu calificat de Curtea de Justiție drept delictual, ar risca cenzura pentru că clauza compromisorie ar fi inopozabilă…
35. Arbitrul Peter Gross[23] scrie: „Aceasta hotărâre calcă în picioare această excepție, și în acest fel, eludează arbitrajul și procedurile judiciare, împreună cu distincțiile stabilite între clauzele de arbitraj și clauzele atributive de jurisdicție.”[24]. Arbitrul conchide în raport cu excepția de necompetență derivată din hotărârea precedentă a CJUE: „Cu mare respect și după o analiză atentă, în cazul în care această chestiune ar trebui să fie supusă unei decizii, nu pot accepta că hotărârea CJUE mă obligă. Nu este o concluzie la care ajung cu ușurință, dar este una la care ajung fără ezitare reală.”[25]
36. Justice Butcher, care intervine în instanța de anulare a sentinței arbitrale precedente[26], s-a înclinat în același sens: „după părerea mea, decizia CJUE nu dă efect excluderii arbitrajului din Regulament și nu ține cont de jurisprudența care a recunoscut că excepția de arbitraj este eficientă pentru a exclude arbitrajul in întregime.”[27]
C. Concluzie generală
37. În concluzie, evoluțiile recente în materie prezintă o metamorfoză a relațiilor între dreptul UE și arbitrajul internațional de la dialog spre imperativitate, începând cu arbitrajul investițional și terminând cu arbitrajul comercial internațional. Și mai grav, CJUE impune această imperativitate (1) fără baza legală și (2) din proprie inițiativă[28].
38. Relația între dreptul UE și arbitraj a devenit confuză. O stare de incertitudine privind consecințele spețelor enumerate plutește în aer[29]. Și cel mai probabil, CJUE va spori preocupările cu privire la soarta arbitrajului comercial.
39. În perioada apropiată, CJUE urmează să se pronunțe asupra unei spețe Mytilinaios. În cadrul unui arbitraj comercial internațional, un tribunal arbitral a stabilit tariful la energia electrică între un producător și furnizor de electricitate elen (controlat de statul elen) și societatea Mytilinaios, principalul său client. Producătorul depune plângere la Comisia europeană, susținând că sentința arbitrală conține un ajutor ilegal de stat. Comisia europeană a respins plângerea. Însă, Tribunalul Uniunii europene a considerat că, de fapt, Comisia trebuia să efectueze propria analiză asupra acestor elemente de o complexitate particulară ca sa evalueze dacă metoda de determinare a tarifelor aplicată de tribunalul arbitral este adecvată și suficient de plauzibilă cu condițiile normale de piață[30]. Specificitatea speței constă în faptul că speța se află la limita între arbitrajul comercial și investițional întrucât implică indirect o persoană publică. Decizia Curții de Justiție a UE va urma, iar concluziile avocatului general sunt îngrijorătoare.[31]
40. În plus, Comisia europeană urmează să depună un proiect de revizuire a Regulamentului Bruxelles I bis. Articolul 1(2) d) din Regulamentul în vigoare privind excluderea arbitrajului urmează a fi menținut în redactarea sa actuală? Legislatorul european se va transforma oare în legislator mondial al arbitrajului internațional? Pe lângă aceste întrebări tulburătoare, există și propuneri plauzibile. În ceea ce ține de circulația sentințelor arbitrale, Yves Hendrickx propune ca decizia de exequatur a sentinței să fie considerată drept „decizie” care poate circula liber în UE, fără proceduri locale de exequatur.[32] A suivre.
[1] Regulamentul (UE) No 1215/2012 din 12 decembrie 2012 (Regulamentul Bruxelles I bis), art. 1 (2) lit. d): „Prezentul regulament nu se aplică în ceea ce privește: (d) arbitrajul”
[2] Emmanuel Gaillard, Aspects philosophiques du droit de l’arbitrage international, Brill, 19 iulie 2010, §59 et seq.; în practica judiciară franceză – Cass. 1ère civ., 23 martie 1994, n° 92-15.137 (Hilmarton); Cass. 1ère civ., 29 iunie 2007, n° 05-18.053 (Putrabali)
[3] CJCE, Marc Rich & Co AG c. Societa Italiana Impianti PA, 25 iulie 1991 (§22 et seq.)
[4] CJCE, Marc Rich, 25 iulie 1991, prec.
[5] CJCE, 27 aprilie 2004, C-159/02 (Turner): “(…) răspunsul la întrebarea preliminara este următorul convenția trebuie interpretată în sensul că se opune acordării unei ordonanțe prin care o instanță a unui stat contractant interzice unei părți la o procedură pendinte în fața sa să inițieze sau să continue o procedură judiciară în fața unei instanțe a unui alt stat contractant, chiar dacă această parte acționează cu rea-credință în scopul de a împiedica o procedură deja pendinte.”
[6] CJCE, West Tankers, 10 februarie 2009, C-185/07, §27 și §34
[7] K. von Popp, EU Law and International Arbitration Managing Distrust Through Dialogue, Hart, 2021. p. 62
[8] P. Wilinski, „Interaction between international commercial arbitration and EU law”, International arbitration and EU Law, Elgar, 2021, p. 11, §1.35
[9] Într-o speță recentă Nori Holding Ltd v. Public Joint-Stock Company “Bank Otrkitie Financial Corporation” 2018 EWHC 1343 (Comm), Justice Males a respins solicitarea de a emite o somație tip anti-suit din cauza procedurii pendinte în fața tribunalelor cipriote. Justice Males afirmă la par. 90 raționamentul său: „considerentul 12 nu a făcut nimic pentru a submina sau chiar pentru a aborda principiile fundamentale privind eficacitatea regulamentului… dacă legiuitorul UE a intenționat să inverseze decizia West Tankers, a ales un mod ciudat de a face acest lucru”.
[10] CJUE, Gazprom, 13 mai 2015, C-536/13, §44: « (…) Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o instanță dintr-un stat membru să recunoască și să execute (…) o sentință arbitrală care interzice unei părți să formuleze anumite cereri în fața unei instanțe din acest stat membru, în măsura în care regulamentul menționat nu reglementează recunoașterea și executarea într-un stat membru a unei sentințe arbitrale pronunțate de un tribunal arbitral într-un alt stat membru »; pentru o analiza mai amplă, Sophie J. Lamb QC, B. Williams si R. Price, „The relationship between anti-suit relief, EU law and the New York Convention”, International Arbitration and EU Law, Ed. Elgar, 2021, p. 44 et seq., spec. p. 64-65
[11] CA Paris, 29 martie 1991 (Ganz); CA Paris 19 mai 1993 (Labinal)
[12] Din perspectiva dreptului francez – C. Dubarry, E. Loquin, RTD. Com., 1993, p. 494 et seq.; dintr-o perspectivă generală, comparativă și istorică a fenomenului – Bernard Hanotiau, „Arbitration and European competition law”, Reports of the International Colloquium of CEPANI, April 25, 1997, p. 33-60
[13] German Federal Court of Justice, Case No. KZB 75/21, 27 septembrie 2022, §15
[14] Alexis Mourre, ‘Is Commercial Arbitration Entering in Dangerous Waters in the European Union?’, in Lawrence Boo and Lucy F. Reed (eds), Asian International Arbitration Journal, (© Kluwer Law International; Kluwer Law International 2023, Volume 19, Issue 1), pp. 1-8: „rezultatul tuturor acestor lucruri este ca (…) finalitatea sentinței si revizuirea limitata care este impusa de Convenția de la New York este aruncata peste fereastra”.
[15] Spre exemplu CA Paris, 18 noiembrie 2004 (Thales Air Defence BV v. GIE Euromissile); Cass. 1ère civ., 4 iunie 2008 (SNF c/ Cytec)
[16] Spre exemplu, Cass. 1ère civ., 23 martie 2022 (Belokon); Cass. 1ère civ., 07 septembrie 2022 (Sorelec)
[17] CJUE, Slovakische Republik c. Achmea BV, 6 martie 2018, C-284/16, spec. §42, §§53-55, pentru o analiza amplă George A. Bermann, „General aspects of Investor-State Dispute Settlement”, International Arbitration and EU Law, Ed. Elgar, prec., p. 242 et seq., spec. p. 255
[18] CJUE, London Steam-Ship Owners’ Mutual Insurance Association Limited, 20 iunie 2022, C-700/20, §§55-73
[19] Contractul de asigurare conține o clauză specifică în materie de asigurări maritime „pay to be paid”, conform căreia autorul compensează prejudiciul victimelor și ulterior poate solicita rambursarea sumelor date de la organismul de asigurare. Respectiv, o acțiune directă a victimei împotriva organismului de asigurare este exclusă.
[20] Pentru o analiză completă, S. Bollée, „L’arbitrage assujetti aux “règles fondamentales” du Règlement Bruxelles I? Réflexions critiques sur l’arrêt London Steam-Ship, note sous CJUE, 20 juin 2022”, Revue de l’Arbitrage 2022, pp. 1541-1554
[21] Cass. 1ère civ., 19 decembrie 2018, n°17-28.951
[22] Concluziile Avocatului General Domnul Anthony M. Collins, C-700/20 spec. §§68-69
[23] Sentința din 6 ianuarie 2023, §§123-137
[24] Ibid., §123
[25] Ibid., §137
[26] High Court of England and Wales, 6 octobrie, 2023, The London Steam-ship Owner’s Mutual Insurance Association Limited v. The Kingdom of Spain, No [2023] EWHC 2473 (Comm), rezumat succint al faptelor si ratio legis Iulian Chetreanu, Paris Baby Arbitration Biberon, Monthly Arbitration Newsletter November 2023, n° 64, p. 20-21 (în limba engleză și franceză)
[27] Ibid, §236
[28] Ibid., §314 (3) judecătorul englez subliniază ca CJUE a depășit competența prin faptul că a răspuns la o întrebare care nu i-a fost adresată, iar acest răspuns nu poate fi obligator pentru o instanță națională
[29] Claire Debourg, « La portée de la jurisprudence Achmea / PL Holdings: exclusion de l’arbitrage commercial », Revue de l’arbitrage, 2023, urmează sa fie publicat
[30] Tribunalul UE, comunicat de presă n° 161/21, cauzele T-639/14 RENV; T-352/15; T-740/17
[31] Concluziile avocatului general M. Maciej Szpunar, aff. C-701/21 P si C-739/21 P, 7 sept. 2023, § 100 et seq., spec. §118
[32] Yves Herinckx, ‘Enforcement of Awards v. Enforcement of Judgments in the EU: Arbitration Must Catch Up’, in Maxi Scherer (ed), Journal of International Arbitration, (© Kluwer Law International; Kluwer Law International 2023, Volume 40, Issue 2), pp. 155-178
Iulian Chetreanu
Masterand – Drept internațional privat și comerț internațional, Universitatea Paris-Panthéon-Assas
