Oglinzi și portrete: avocați în afara cadrului lor de lucru – figuri de avocați în călătoriile de studiu
21 noiembrie 2023 | Ioana PRÂNDUREL
Ioana Prândurel
În viața mea profesională există avocați de vreo 13 ani. Dacă la început am fost foarte impresionată de ceea ce mulți dintre ei doreau și chiar se străduiau să afișeze, pe măsură ce mă apropiam, puteam să văd în spatele perdelei de fum și paiete. Totul s-a produs și pe măsură ce am avansat în vârstă.
Încă mă întreb dacă avocatura, prin natura ei, atrage persoane cu anumite trăsături de caracter sau viceversa. Într-o discuție recentă cu o prietenă avocat am concluzionat încântate că ambele sunt valabile.
O să întâlniți aici mai multe trăsături pe care cel mai probabil le veți recunoaște fie la dumneavoastră, fie la cei din jur. Sunt introvertită și-mi place să observ oamenii, așa că despre asta vreau să vă scriu astăzi.
M-am oprit cu gândul la o figură de doamnă avocat pe care o păstrez printre cele mai ușor de remarcat din ultima perioadă. Când am cunoscut-o eram în seara de dinaintea unei perioade de trei zile de city break studios într-un muzeu european în care sigur nu aveam altfel cum să parcurgem totul decât în trei zile la rând de vizită.
Doamna avocat era înaltă, roșcată, cu trăsături ferme și în același timp foarte drăgălașe. Avea în jur de 35 de ani, poate spre 40. Fuma țigări slim și părea foarte încântată să facă parte din grupul nostru, pe care abia îl cunoștea. Am ieșit cu toții la masă pentru a ne cunoaște. Ca la fiecare city-break studios pe care îl organizăm, aveam cu noi în jur de 15 persoane, câțiva deveniți participanți fideli, câțiva care veneau pentru prima oară. Stând afară la o țigară, am aflat repede de la doamna roșcată că nu știa dacă se va potrivi acestui grup, că mai multe zile în același muzeu, oricât de mare ar fi el, ar putea să o facă să fie mai atrasă de shopping decât de cunoaștere. Îi plăceau foarte mult pantofii, iar orașul în care ne aflam îi era bine-cunoscut pentru magazinele pe care le mai vizitase de multe ori. Mi-a plăcut că aveam o pasiune comună, îmi plac și mie pantofii, am moștenit asta de la bunica mea.
Am rămas să mai stăm de vorbă, era o perioadă rece, însă fumătorii, fie și ei de ocazie, se însuflețesc repede atunci când împărtășesc nu doar una, ci mai multe plăceri. Am aflat că era o călătoare pasionată, că probabil văzuse orașul în care eram chiar de mai multe ori decât unii dintre noi, organizatorii, că îi plăcea să guste mâncăruri tradiționale, să se plimbe mult, să danseze și să facă shopping. Mărturisesc că există ceva din această facere de shopping care mă zgârie pe timpan. Mi-am spus că trebuie să las deoparte prejudecățile când am ascultat în continuare că doamna din fața mea se auto-provoca prin participarea la un grup de persoane dornice de studiu, de vizite îndelungate în muzee. Își dorea să își îndrepte mai mult atenția către plăceri pe care nu le cunoscuse până atunci. Spunea despre ea că atinsese un nivel profesional de care era foarte mulțumită, că era mulțumită de nivelul câștigurilor sale și că își dorea să se pună pe sine în situații noi, din care să iasă din zona de confort. Mi-a spus că alesese în mod special ca în această călătorie să poarte pantofi cu toc jos, comozi, un pic butucănoși. Pentru mine a fost semn bun, avea șanse să stea cu noi la muzeu, să îi fie comod și chiar să îi placă.
Până la urmă, și muzeele pot semăna cu window-shopping-ul, mi-am spus.
A doua zi am pornit vizita de pe la 8.30, imediat după micul dejun. Dimineața era rece.
Planul nostru era să luăm la rând fiecare etaj, să ascultăm cursul pe măsură ce vedeam lucrările din muzeu, să ne oprim la prânz, să mâncăm repede ceva la restaurantul din muzeu, nu mai târziu de 1 ca să nu se aglomereze și să o luăm de la capăt. Am făcut asta, iar aglomerația m-a făcut chiar să scap din vedere că doamna roșcată nu mai era cu noi de ceva vreme când ne-am așezat la coadă la muzeu. Îmi lăsase un mesaj pe whatsapp că se simte copleșită și că a ieșit un pic să-și clătească ochii prin cartier, prin vitrine. Nu am mai văzut-o deloc în ziua aia, nici seara. Abia a doua zi, când m-a anunțat tot printr-un mesaj că întârzie, dar că va veni cu siguranță. A apărut după prânz, de data asta însă purta pantofi cu toc mai înalt și avea coafura impecabilă, aranjată proaspăt. Mirosea frumos când trecea pe lângă noi, avea și o eșarfă colorată la gât. În această zi eu am fost cea care a plecat mai repede de la muzeu, simțeam că m-a prin oboseala și nu mai asimilez. Spre mirarea mea, în timp ce mă plimbam aiurea pe străzi și mă bucura de cele câteva raze de soare răzlețe care încălzeau un pic ziua înainte să se întunece, i-am zărit silueta și am recunoscut-o pe vizavi. Avea în mână mai multe pungi de shopping, țin minte cuvântul Chloé scris pe una dintre ele. Cu pungile în ambele mâini, mergea țanțoșă cu ochii bucurându-se de vitrine.
A treia zi nu ni s-a mai alăturat de loc și nici nu a mai dat mesaj. De atunci o mai văd numai online, unde mai postează din când în când fotografii din călătoriile ei. E la fel de frumoasă, zâmbitoare și fumează.
N-ar fi rău să ne reîntâlnim, doamna avocat și cu mine, la o cafea, poate chiar într-un asemenea muzeu, să schimbăm impresii cu zâmbetele pe față. S-ar putea să îi dau ideea că pantofii comozi potriviți pentru muzee pot fi la fel de chic cum sunt cei de ultimă fiță – doar că te poartă prin istorii și culturi, nu doar vitrine. Sunt convinsă că într-o zi, descoperirile dintr-un astfel de city break studios i-ar putea oferi aceeași bucurie ca o pereche de stilettos de designer, poate chiar una și mai durabilă.
* De dragul imaginației și al protecției identității doamnei respective, am omis numele orașului și muzeului. Persoanele despre care povestesc aici sunt exponenți ai unei comunități despre care vă scriu pentru că mă fascinează, pentru că este o parte de breaslă despre care cred că este, prin forța lucrurilor, mai destupată la minte. Prin accesul la resurse mai multe, este și mai expusă la manifestări care duc către devalorizarea celor din jur, și la tot felul de excese.
