« Flux noutăţi
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateCyberlawDrept comercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrepturile omuluiDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 

Competența de judecare a măsurilor de protecție specială și alternativă. Cine judecă ce?
05.02.2021 | Anca MOLDOVAN

JURIDICE - In Law We Trust Monitor Dosare
Anca Moldovan

Anca Moldovan

Introducere

Vorbind despre protecția copiilor din perspectiva actualelor norme legale, am optat a dezbate o problemă care vizează tutela și plasamentul, ambele reprezentând forme prin care minorii pot beneficia, în anumite situații, de protecție legală. Tutela, pe de o parte, constituie o formă de protecție alternativă, conform Legii nr. 272/2004, și potrivit căreia orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinților săi sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora, are dreptul la protecție alternativă, protecție care include instituirea tutelei, măsurile de protecție specială prevăzute de actul normativ în discuție, adopția[1].

Darea în plasament, pe de altă parte, constituie cea mai frecvent utilizată formă de ocrotire a minorilor, fiind o soluție care se dispune în majoritatea cazurilor. Aceasta constituie o măsură de protecție specială având caracter temporar și care poate fi dispusă, în condițiile actului normativ menționat, după caz, la o persoană sau familie, la un asistent maternal sau într-un serviciu de tip rezidențial[2], plasamentul copilului care nu a împlinit vârsta de 7 ani putând fi dispus numai la familia extinsă sau substitutivă și nu într-un serviciu de tip rezidențial, cu excepția cazurilor în care acesta prezintă handicapuri grave, cu dependență de îngrijiri în servicii de tip rezidențial specializate[3].

Important de reținut este faptul că ambele măsuri de protecție nu sunt definitive, neputând fi dispuse decât pe o perioadă determinată de timp. Astfel, prin prisma incertitudinii situației minorului care poate implica schimbări pe parcursul timpului, legea permite anumite modificări ale formei de protecție stabilite inițial în sensul că indiferent de măsura stabilită, aceasta poate înceta sau se poate modifica, prin noțiunea de ”modificare” înțelegând că se poate menține sau se poate înlocui cu o altă măsură, dar numai în condițiile legii și în funcție de împrejurările existente la momentul instituirii protecției[4].

Regulile de competență materială. Cine judecă ce?

Trecând la regulile de judecată a acestor măsuri, ne oprim deopotrivă asupra competenței materiale a instanțelor, unde la o primă vedere, constatăm faptul că potrivit dispozițiilor speciale în materie, cauzele privind stabilirea măsurilor de protecție specială sunt de competența tribunalului de la domiciliul copilului, iar dacă domiciliul copilului nu este cunoscut, competența revine tribunalului în a cărui circumscripție teritorială a fost găsit copilul[5]. Prin urmare, ținând cont de faptul că măsurile de protecție specială la care se referă legiuitorul sunt strict cele reglementate la art. 59 din Legea nr. 272/2004, respectiv plasamentul în regim de urgență, plasamentul și supravegherea specializată, rezultă fără echivoc că în situațiile având drept obiect măsurile expres enumerate vor fi trimise spre judecare tribunalului.

În paralel, Codul Civil[6] împreună cu Legea nr. 71/2011[7] specifică faptul că procedurile privind ocrotirea persoanei fizice sunt de competenţa instanţei de tutelă şi familie stabilită potrivit legii, denumită în continuare instanţa de tutelă[8], iar până la reglementarea prin lege a organizării şi funcţionării sale, atribuţiile instanţei de tutelă prevăzute în Codul civil, vor fi îndeplinite de instanţele, secţiile sau, după caz, completele specializate pentru minori şi familie. În temeiul dispoziţiilor legale mai sus invocate raportate la regulile procedurale privind competenţa materială[9] în vigoare, rezultă fără doar şi poate faptul că judecătoria devine instanţa competentă a judeca cererile în materie de minori şi de familie, prin urmare inclusiv cele având drept obiect tutela.

În acelaşi sens este şi jurisprudenţa[10] actuală, arătând că indiferent de situaţia minorului, dar în special dacă este vorba despre numirea/înlăturarea/înlocuirea unui tutore, întotdeauna, în toate cazurile, instanţa de tutelă este cea care se pronunţă printr-o hotărâre judecătorească.

Reiterând cele deja analizate, constatăm existenţa a două reguli speciale de procedură pentru măsurile de protecţie a minorilor, şi anume, pe de o parte, competenţa tribunalului pentru plasament în regim de urgenţă, plasament şi supraveghere specializată conform Legii nr. 272/2004 şi pe de altă parte, competenţa judecătoriei pentru tutelă, potrivit Codului civil şi de procedură civilă în vigoare.

Aparent, concluzia ar fi una simplistă şi clară în sensul că în funcţie de obiectul acţiunilor promovate în justiţie, se va stabili şi competenţa instanţelor de judecată, aşa cum am menţionat mai sus, însă omisiunea legiuitorului de aplicare a principiului[11] interpretării dispoziţiilor fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelaţie cu ansamblul reglementărilor din această materie şi nu în mod izolat, are un efect răsunător în cazul de față. Astfel, analizând în detaliu conţinutul Legii nr. 272/2004, constatăm că aceasta nu reglementează în exclusivitate cele trei categorii de măsuri de protecţie specială, ci permite o flexibilizare a tuturor măsurilor, inclusiv a celor de protecţie alternativă, prevăzând posibilitatea efectuării următoarelor operațiuni legale: înlocuirea plasamentului în regim de urgență cu tutela sau cu măsura plasamentului[12].

În ipoteza celor două situaţii, rezultă fără dubiu incidenţa regulilor speciale de procedură aşa cum sunt prevăzute în Legea nr. 272/2004, instanţa competentă a judeca cele două tipuri de cereri fiind tribunalul. Apreciem însă, că din economia textului de lege, nu rezultă și posibilitatea de înlocuire a plasamentului cu tutela sau invers, determinând prin urmare incertitudinea competenței tribunalului în aceste ultime cazuri.

Incertitudinea se ivește așadar, pe fondul inexistenței unei dispoziții legale speciale care să reglementeze posibilitatea ori modul de judecare a situațiilor în care se impune înlocuirea plasamentului cu tutela sau viceversa, ceea ce generează necesitatea de aplicare a regulilor de drept comun în ceea ce privește competența instanței de tutelă, respectiv a judecătoriei[13], concomitent ori succesiv cu cele referitoare la competența tribunalului pentru plasament.

Folosind, drept urmare, reglementările legale existente şi aplicându-le în forma lor propriu-zisă, suntem de părere că într-o atare ipoteză, tribunalul nu ar putea să se pronunţe asupra cererii de înlocuire a plasamentului cu tutela aşa cum nici judecătoria nu ar putea să se pronunţe asupra cererii de înlocuire cu tutela cu plasamentul, fapt pentru care în ambele cazuri s-ar impune disjungerea petitului principal, rezultând un capăt de cerere pentru încetarea plasamentului/tutelei şi un capăt de cerere distinct pentru instituirea tutelei/plasamentului, fiecare judecat de instanţa competentă.

Sub aspect practic, ceea ce s-a vrut a fi o simplă operaţiune de înlocuire a măsurilor de protecţie s-a transformat în fapt într-un proces de judecată în care este necesar a interveni instanţe de judecată de niveluri diferite, fiecare fiind limitată în pronunţare din punct de vedere al competenţei materiale şi în funcţie de obiectul cererii cu care a fost sesizată.

Nici practica judiciară nu este unitară în acest sens, existând în prezent instanțe de judecată de la nivel național care fie admit cererile de înlocuire a măsurii de plasament prevăzută de Legea nr. 272/2004 cu tutela, fără a pune în discuție excepția de necompetență materială, fie le admit parțial în privința plasamentului și declină petitul de tutelă în competența judecătoriei, fie își declină reciproc competența de a judeca același proces, creând un conflict negativ de competență[14] și determinând, pe cale de consecință atât suspendarea judecății cauzei până la rezolvarea conflictului[15], cât și tergiversarea soluționării cererii astfel înaintate.

Practică judiciară

În susținerea celor anterior analizate, am ales să exemplific cererile având drept obiect înlocuirea plasamentului cu tutela sau viceversa.

Astfel, într-un prim caz, sesizată fiind cu o cerere de chemare în judecată prin care reclamanta a solicitat instituirea tutelei și încetarea măsurii de protecție a plasamentului dispusă față de nepotul său minor din cadrul unui centru de plasament, Judecătoria Cluj-Napoca a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj[16], arătând că încetarea măsurii de plasament constituie obiectul principal al cauzei deduse spre judecată iar raportat la acesta precum și la regulile speciale de procedură din Legea nr. 272/2004 și cele din Codul de procedură civilă[17], se impune ca tribunalul să judece respectiva cerere.

În continuare, Tribunalul Cluj a procedat la disjungerea celor două cereri principale şi la formarea unui nou dosar având ca obiect plasament, umând ca raportat la cererea din dosar privind tutela minorului, să invoce din oficiu, excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Cluj-Secţia Civil și să o admită pe cale de consecință, apreciind că în cazul tutelei sunt aplicabile dispozițiile speciale de procedură prevăzute în Codul Civil[18].

Constatându-se, așadar, un conflict negativ de competență privind cererea de instituire a tutelei, s-a dispus trimiterea dosarului Curţii de Apel Cluj în vederea soluţionării acestuia. În soluționarea aspectelor cu care a fost sesizată, Curtea a reținut pe de o parte că, norma juridică de competenţă materială prevăzută la art. 133 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 este de strictă interpretare şi se referă doar la cauzele privind stabilirea măsurilor de protecţie specială prevăzute de lege care sunt de competenţa tribunalului de la domiciliul copilului, iar pe de altă parte, în condiţiile în care măsurile de protecţie specială a copilului sunt expres şi limitativ prevăzute la art. 59 din Legea nr. 272/2004 (plasamentul în regim de urgență, plasamentul, supravegherea specializată), cererea privind instituirea tutelei nu se circumscrie cazurilor la care face referire acest temei legal, pentru a atrage competenţa tribunalului prevăzută la art. 133 alin. (1) din actul normativ menționat. Pentru toate aceste considerente, Curtea stabilește cererea reclamantei având ca obiect instituirea tutelei față de nepotul său minor ca fiind de competenţa instanţei de tutelă care, în speţa de față, este Judecătoria Cluj-Napoca[19].

Concluzionăm, așadar, faptul că interpretarea tribunalului și a Curții nu fac altceva decât să susțină cele analizate anterior, motivele expuse de către instanța superioară având caracter solid și o importanță majoră în direcția unificării practicii judecătorești.

Mergând mai departe, într-un alt caz, înregistrat pe rolul Tribunalului Sibiu, prin acțiunea formulată s-a solicitat instanței de judecată să dispună înlocuirea măsurii de plasament stabilită în cadrul Centrului de Plasament Orlat pentru minorul C.G. cu tutela în favoarea familiei S.A. și S.E., stabilirea domiciliului minorului la tutori precum și exercitarea drepturilor și obligațiilor părintești de către aceștia. În acest ultim caz, instanța de judecată a înțeles să invoce din oficiu excepția de necompetență materială a tribunalului arătând că art. 59 coroborat cu art. 133 din Legea nr. 272/2004 se referă explicit la competența tribunalului de la domiciliul copilului pentru situațiile are vizează strict cele trei măsuri de protecție specială. Ori, pentru că tutela nu se regăsește în aceste reglementări, instanța a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Sibiu, invocată din oficiu, dispunând totodată trimiterea cauzei spre competentă soluționare în favoarea Judecătoriei Sibiu[20].

Declinând așadar cauza privind înlocuirea plasamentului cu tutela în favoarea Judecătoriei Sibiu în mod integral, fără a dispune disjungerea petitelor ca în cazul de mai sus prezentat, Tribunalul Sibiu s-a dezinvestit total cu privire la această cerere, nemaiavând drept urmare nicio competență asupra acestui dosar.

În soluționarea cauzei astfel declinate, Judecătoria Sibiu a admis cererea formulată și a dispus în mod direct înlocuirea măsurii de plasament din cadrul Centrului de Plasament Orlat pentru minorul C.G. cu măsura tutelei la familia S.A. și S.E., arătând în motivare că prin prisma probelor administrate la dosar și în temeiul prevederilor legale din Codul Civil referitoare la tutelă, sunt îndeplinite condițiile privind instituirea acestei categorii de protecție alternativă astfel încât cererea dedusă spre judecată se apreciază a fi întemeiată[21].

Constatând așadar că nu există un punct de vedere unitar cu privire la instanța competentă să soluționeze, în primă instanță, cererile privind măsura de protecție alternativă a tutelei copilului minor, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că în raport cu conținutul explicit al dispozițiilor speciale de procedură din Legea nr. 272/2004, rezultă că numai pentru cauzele care se regăsesc în cuprinsul acestor norme de reglementare s-a prevăzut competența de soluționare a tribunalului de la domiciliul copilului și, respectiv, a celui în a cărui circumscripție teritorială a fost găsit copilul. Ori, examinând în detaliu prevederile art. 59 din acest act normativ, se constată că, între măsurile de protecție specială a copilului, reglementate expres prin această lege, nu se regăsește și aceea a tutelei minorului, fapt pentru care competența materială de soluționare, în primă instanță, a cererilor privind măsura de protecție alternativă a tutelei copilului nu poate fi decât aceea din dreptul comun, revenind așadar judecătoriei[22]. Emițând o atare decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a precizat expres faptul că această regulă de competență are caracter obligatoriu pentru instanțe și se va utiliza în aplicarea dispozițiilor speciale de procedură prevăzute în Legea nr. 272/2004.

Concluzii

Examinând cele mai sus prezentate, nu putem constata decât că normele în vigoare din materia protecției persoanei fizice minore, în forma în care legiuitorul a înțeles să le ofere spre aplicare, sunt incomplete și lasă loc de interpretare din moment ce completele de judecată de la aceeași instanță emit decizii diferite cu privire la cauzele având același obiect.

Este foarte adevărat că odată cu intrarea în vigoare a noului Cod Civil și prin raportare la modificările legislative ale Legii nr. 272/2004, instituțiile de drept din materia minorilor și a familiei au cunoscut o adevărată evoluție, însă din dorința de a le moderniza și de a le diversifica după modelele europene existente, s-a reușit o fragmentare normativă evidentă, cu viduri legislative de neignorat, creând drept consecință apariția unor neclarități și confuzii precum și posibilități multiple de interpretare, așa cum am demonstrat anterior.

Conchidem că în temeiul practicii neunitare existente la nivelul instanțelor de judecată, mai ales a acelora din aceeași circumscripție teritorială, există în prezent instabilitate și chiar incertitudine am putea spune, în sensul legalității și al aplicabilității hotărârilor judecătorești pronunțate în astfel de situații, conturându-se treptat un oarecare risc care ar putea aduce atingere principiului fundamental al interesului superior al copilului, care potrivit legii, trebuie să prevaleze în toate demersurile și deciziile care îi privesc, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești[23].


[1] Art. 44 din Legea nr. 272/2004
[2] Art. 62 alin. (1) lit. a, b și c din Legea nr. 272/2004
[3] Art. 64 alin. (1) și (2) din Legea nr. 272/2004
[4] Art. 72 alin. (1) și (2) din Legea nr. 272/2004 coroborat cu art. 156 C. civ.
[5] Art. 133 din Legea nr. 272/2004
[6] Art. 107 alin. (1) C. civ.
[7] Art. 229 alin (2) lit. a din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în M. Of., partea I, din 10 iunie 2011
[8] Art. 107 alin. (1) C. civ.
[9] Art. 94 pct. 1 lit. a C. proc. civ.: Judecătoriile judecă în primă instanţă cererile date de Codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel.
[10] Carmen Tamara Ungureanu, Desemnarea tutorelui sau a curatorului persoanei fizice în vederea luării în viitor a unei măsuri de protecţie, conform Codului Civil în Revista Dreptul nr. 6/2015, p. 39.
[11] Art. 6 lit. l din Legea nr. 272/2004.
[12] Art. 70 alin. (3) din Legea nr. 272/2004.
[13] Art. 107 alin. (1) C. civ.
[14] Art. 133 pct. 2 C. proc. civ.
[15] Art. 134 C. proc. civ.
[16] Sentința civilă nr. 10491 pronunțată de către Judecătoria Cluj-Napoca la data de 14 octombrie 2014.
[17] Art. 132 C . proc. civ.
[18] Sentința civilă nr. 537 pronunțată de către Tribunalul Cluj la data de 11 Noiembrie 2014.
[19] Decizia civilă nr. 126 pronunțată de către Curtea de Apel Cluj-Napoca la data de 8 decembrie 2014.
[20] Sentința civilă nr. 181 pronunțată de către Tribunalul Sibiu la data de 17 septembrie 2015 în dosarul nr. 2174/85/2015.
[21] Sentința civilă nr. 5828 pronunțată de către Judecătoria Sibiu la data de 29 octombrie 2015 în dosarul nr. 2174/85/2015 având drept obiect plasament-înlocuire plasament (declinat 155/2015) instituire tutelă.
[22] Decizia ÎCCJ III din 15 ianuarie 2007 cu privire la competența de soluționare în primă instanță a cererilor privind măsura de protecție alternativă a tutelei copilului, publicată în Monitorul Oficial nr. 732/2007 – M. Of. nr. 732 / 30 oct. 2007, www.scj.ro.
[23] Art. 2 alin. (4) din Legea nr. 272/2004.


Consilier juridic Anca Moldovan

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Monitorizarea inteligentă a dosarelor de instanţă: Monitor Dosare

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.