« Flux noutăţi
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateCyberlawDrept comercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrepturile omuluiDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Aspecte referitoare la sarcina probei în etapa admisibilității în principiu a contestației în anulare în materie penală
08.02.2021 | Raul Alexandru NESTOR

JURIDICE - In Law We Trust Monitor Dosare
Raul Alexandru Nestor

Raul Alexandru Nestor

Abstract

Respect for the principle of res judicata requires the legislator to regulate in detail and extremely restrictive in matters of extraordinary remedies. The admission of an extraordinary remedy implies the removal of the power of res judicata, the consequences being extremely wide in the case of the abolition of a final solution. The regulation of the admissibility procedure in principle of the annulment appeal is the consequence of the prevalence of the res judicata authority, the court being able to examine only the cases provided by law and invoked in support of the request, as well as the evidence submitted or invoked in the file. The request in principle for supplementing the evidentiary material or for invoking an exception which would be judged by another court cannot be accepted. Illegal settlement of an extraordinary appeal would lead to unfair consequences, leading to the transformation of the extraordinary appeal into a disguised appeal. If a forgery of a document is alleged, an incidental forgery cannot be investigated in an annulment appeal.

I. Scurte considerații asupra modului actual de reglementare a căilor extraordinare de atac

Unul dintre efectele esențiale ale unei hotărâri judecătorești definitive pronunțate în materie penală este autoritatea de lucru judecat. În absența unei definiții legale în Codul de procedură penală intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014, în literatura de specialitate s-a susținut că autoritatea de lucru judecat reprezintă „puterea sau forța acordată de lege hotărârii judecătorești definitive, de a fi executată și de a împiedica o nouă urmărire pentru aceeași faptă.”[1]

O analiză succintă a legislației penale anterioare și a jurisprudenței elaborate sub imperiul acesteia, demonstrează că autoritatea de lucru judecat reprezintă o formă de concretizare a principiului ne bis in idem, reglementat de articolul 6 din Codul de procedură penală și de articolul 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, raportat la articolul 20 din Constituție și la articolul 50 din Carta Europeană a Drepturilor Omului. Așa cum s-a arătat în mod constant și doctrină, scopul principiului ne bis in idem este de a „interzice reluarea procesului penal ce a fost închis printr-o hotărâre definitivă, pentru ca persoana cu privire la care s-a pronunțat o hotărâre definitivă să nu fie nevoită să trăiască cu temerea că un nou proces penal va putea fi pornit împotriva sa pentru aceleași fapte (…) aplicabil ori de câte ori autoritățile competente formulează împotriva unei persoane o acuzație în materie penală, în sensul art. 6 par. 1 CEDO, cu privire la fapta pentru care s-a pronunțat deja o hotărâre definitivă.”[2]

Jurisprudența instanței de contencios constituțional demonstrează o preocupare constantă pentru abordarea principiului autorității de lucru judecat și definirea acestuia. Extrem de relevantă este în acest sens Decizia nr. 365/25.06.2014[3] (par. 38-40), decizie în considerentele căreia Curtea Constituțională a reținut că: „rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii și poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunțării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativîn sensul că împiedică o nouă urmărire și judecată pentru faptele și pretențiile astfel soluționate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat.

De principiu, hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări și schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunțării hotărârii, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. În aceste situații apare necesitatea de a se pune de acord conținutul hotărârii puse în executare cu situația obiectivă și a se aduce modificările corespunzătoare în desfășurarea executării. Totodată, Curtea observă căprincipiul respectării autorității de lucru judecat este de o importanță fundamentală atât în ordinea juridică națională, cât și în ordinea juridică comunitară și la nivelul Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 par. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, trebuie interpretat în lumina preambulului la Convenție, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunțată în Cauza Brumărescu împotriva României, par. 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părți nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive și executorii cu unicul scop de a obține o reanalizare a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa. Instanțele superioare nu trebuie să își folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare, și nu pentru a proceda la o nouă analiză (…).”

În acord cu cele statuate de Curtea Constituțională, principiul autorității de lucru judecat presupune forța de care trebuie să beneficieze o hotărâre judecătorească definitivă, fiind prezumată că reflectă adevărul iar o nouă judecată nu mai este posibilă decât în cazul căilor extraordinare de atac.

Pornind de la o asemenea premisă, atât în reglementarea anterioară cât și în Codul de procedură penală în vigoare de la data de 1 februarie 2014, legiuitorul român a optat pentru o reglementare strictă în materia căilor extraordinare de atac, stabilind în mod detaliat cine poate exercita o asemenea cale de atac, cazurile în care poate fi exercitată, precum și termenul care trebuie respectat pentru legala sesizare a instanței. Acest mod de reglementare la care legiuitorul a recurs în mod constant nu este altceva decât consecința necesității respectării principiului securității raporturilor juridice. Așa cum în mod judicios s-a arătat în lucrările elaborate sub imperiul Codului de procedură penală 1969, ”securitatea juridică implică principiul res iudicata care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești, iar o derogare de la acest principiu poate fi justificată doar atunci când este impusă de circumstanțe excepționale.”[4]

În Codul de procedură penală sunt reglementate patru căi extraordinare de atac, respectiv revizuirea, contestația în anulare, recursul în casație și redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsă.

Revizuirea este instituită, ca regulă, pentru îndreptarea hotărârilor judecătorești definitive ce conțin erori judiciare, ca urmare a reținerii unor situații de fapt neconforme cu realitatea, contestația în anulare permite înlăturarea erorilor produse de vicii procedurale. Recursul în casație se exercită în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, scopul fiind acela de verificare a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile provocând o reexaminare doar a chestiunilor de drept.

Dacă în cazul revizuirii, legiuitorul a reglementat un mod de eliminare a erorilor judiciare de fapt, a încălcării normelor constituționale sau a drepturilor garantate de Convenția europeană, contestația în anulare a fost reglementată drept un remediu în scopul înlăturării erorilor de procedură.

Conform jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, ”revizuirea constituie o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătorești definitive pronunțate de instanțele penale, având caracterul unei căi de atac de retractare care permite instanței penale să revină asupra propriei sale hotărâri și, în același timp, caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate și înlăturate erorile judiciare în rezolvarea cauzelor penale.

Revizuirea se formulează împotriva unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat, în temeiul unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, descoperite după judecată și care fac dovada că aceasta se întemeiază pe o eroare judiciară” (Decizia nr. 9/2011 privind completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 8/2011).[5]

Spre deosebire de revizuire, contestația în anulare are în vedere înlăturarea unor erori de procedură, referitoare la exercitarea drepturilor procesuale ale părților sau ale persoanei vătămate ori a celor referitoare la instanța de judecată.

Acestă diferență esențială între revizuire și contestație în anulare are consecințe și în reglementarea modului de administrare a mijloacelor de probă în etapa admisibilității în principiu, etapă reglementată în cazul ambelor căi extraordinare de atac.

Desigur că în cazul procedurii de verificare a admisibilității în principiu a unei căi extraordinare de atac nu se examinează fondul cauzei, ci numai îndeplinirea formală a condițiilor de admisibilitate referitoare la: categoria persoanelor care au vocația procesuală de a exercita calea extraordinară de atac; termenul de introducere a cererii; instanța competentă; indicarea temeiului (cazul de contestație în anulare sau de revizuire) invocat în calea de atac și corespondența acestuia cu motivele prevăzute de lege pentru promovarea căii de atac respective, însă mijloacele de probă pe care instanța le poate examina în această etapă, reprezintă un aspect decisiv în adoptarea unei soluții de admitere în principiu.

II. Reglementarea tezei probatorii în cazul căilor extraordinare de atac

În cazul revizuirii, în etapa admisibilității în principiu, instanța va examina mai întâi dacă cererea de revizuire este făcută în condițiile prevăzute de lege, adică dacă aceasta corespunde cerințelor prevăzute de art. 456 alin. (2) și (3) din Codul de procedură penală, dacă a fost formulată în termen și de persoana îndreptățită să o folosească, precum și pentru unul din temeiurile prevăzute în art. 453 din Codul de procedură penală, dacă se referă la o hotărâre penală definitivă care a soluționat fondul cauzei, dacă faptele și mijloacele de probă nu au fost deja învederate într-o cerere anterioară de revizuire și care a fost judecată definitiv și dacă acestea conduc, în mod evident, la stabilirea existenței unor temeiuri legale care permit revizuirea.

Fiind o cale de atac de reformare, legea anterioară de procedură penală impunea procurorului să efectueze o cercetare prealabilă, înaintând ulterior instanței competente un referat cu propuneri corespunzătoare. În reglementarea actuală, aceste verificări sunt de competența instanței care va trebui să verifice motivele invocate. În consecință, în faza admiterii în principiu nu se administrează probe, însă, dacă probele propuse de revizuent nu sunt suficiente pentru ca instanța să poată decide asupra admisibilității cererii, aceasta are posibilitatea, acordată de dispozițiile art. 456 alin. (4) din Codul de procedură penală, de a pune în vedere celui ce a făcut cererea să o completeze într-un termen determinat, nerespectarea unei astfel de obligații atrăgând respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă.

O asemenea posibilitate este oferită instanței sesizate cu examinarea în principiu a unei cereri de revizuire, tocmai ca urmare a unei reglementări detaliate asupra mijloacelor de probă care pot fi propuse în susținerea temeiului de revizuire invocat.

Conform art. 454 alin. (1) din Codul de procedură penală: ”Situațiile care constituie cazurile de revizuire prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)d) se dovedesc prin hotărâre judecătorească definitivă prin care instanța s-a pronunțat asupra fondului cauzei constatând existența falsului sau existența faptelor și săvârșirea lor de respectivele persoane.” De asemenea, potrivit alin. 2 al aceluiași articol, ”în cazurile în care dovada nu poate fi făcută potrivit alin. (1) datorită existenței unei cauze care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, proba cazurilor de revizuire prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)d) se poate face în procedura de revizuire, prin orice mijloc de probă.”

Dacă în cazul reglementării unei căi extraordinare de atac prin care se tinde la înlăturarea unor erori de fapt, este explicabilă opțiunea legiuitorului pentru o indicare detaliată a mijloacelor de probă ce pot fi propuse în susținerea unui anumit caz de revizuire, fiind permisă inclusiv efectuarea unor verificări pe cale incidentală cu privire la proba cazurilor de revizuire, însă numai ulterior admiterii în principiu, în cazul contestației în anulare, se pare că legiuitorul a avut în vedere cu prioritate caracterul de retractare al acestei căi de atac, contestația în anulare nemaivând în vedere erori de fapt, ci doar erori de procedură.

În consecință, conform art. 431 alin. (2) din Codul de procedură penală: ”instanţa, constatând că cererea de contestaţie în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute la art. 426 şi că în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate.”

Prin folosirea sintagmei ”se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar”, legiuitorul pare a exprima o idee diametral opusă celei avute în vedere în cazul cererii de revizuire. În cazul unei contestații în anulare, credem că erorile de procedură trebuie să fie reținute pe baza unor mijloace de probă depuse ori aflate la dosar, legea nemaifăcând o enumerare a mijloacelor de probă care pot fi propuse în susținerea unui caz de contestație în anulare, nemaifiind reglementată nici posibilitatea administrării pe cale incidentală a unor mijloace de probă care să susțină temeiul de contestație în anulare invocat.

Uneori, chiar legea procesual penală reglementează obligația ca un anumit mijloc de probă pe care se întemeiază temeiul contestației în anulare, să fi existat anterior soluției definitive atacate pe calea contestației în anulare. În acest sens este cazul de contestație în anulare prevăzut de dispozițiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală – când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal. Conform jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, ”cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală se întemeiază exclusiv pe modul viciat al instanței de apel de a judeca și nu pe modul în care aceasta a examinat și motivat neincidența cazului de încetare a procesului penal. Numai în situația în care instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cauzei de încetare a procesului penal – pentru care existau la dosar probele necesare care conduceau la soluția de încetare a procesului penal – se poate constata o eroare de procedură, adică o nepronunțare imputabilă instanței care, prejudiciind interesele legitime ale părții, îi dă dreptul să formuleze contestație în anulare.”(Decizia nr. 10/2017 privind soluționarea sesizării formulate de Curtea de Apel București – Secția I penală în Dosarul nr. 6.664/2/2016, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a unei probleme de drept.).[6]

Analiza succintă a cazurilor de contestație în anulare demonstrează că această cale de atac poate fi introdusă doar pentru încălcări ale legii de procedură, o altă interpretare presupunând transformarea contestației în anulare, ca și cale extraordinară de atac, într-un apel deghizat, ajungându-se la posibilitatea pronunțării unei soluții diametral opuse, exclusiv pe baza unei interpretări diferite date acelorași elemente avute în vedere de instanța de apel, de către judecători din cadrul aceleiași instanțe.

O nouă analiză a fondului cauzei poate fi poate opera numai în ipoteza în care în cadrul contestației în anulare apar elemente noi circumscrise unei erori de procedură a instanței de apel, pornindu-se, în mod obligatoriu, de la principiul prezumției legalității hotărârilor judecătorești.

III. Orientări jurisprudențiale referitoare la probatoriul analizabil în etapa admisibiltății în principiu a contestației în anulare.

În absența unor dispoziții detaliate referitoare la mijloacele de probă administrabile și a sarcinii probei în etapa admisibilității în principiu a contestației în anulare, o sintagmă de tipul ”se invocă ori se depun dovezi care sunt la dosar” a generat în practică interpretări diferite, cu consecințe evidente asupra soluției de admitere în principiu a căii extraordinare de atac.

Așa cum a reținut în mod constant Înalta Curte de Casație și Justiție, ”admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a cerinţelor privind respectarea termenului de exercitare prevăzut de legea procesual-penală, invocarea de motive care se sprijină pe cazurile prevăzute, precum şi invocarea de dovezi în sprijinul căii extraordinare de atac exercitate, care se depun sau se află la dosarul cauzei.

Prin urmare, examinarea temeiniciei contestaţiei nu poate avea loc decât ulterior procedurii admisibilităţii în principiu.”[7]

În etapa admisibilității în principiu, instanța sesizată pe calea contestației în anulare va trebui să analizeze dacă între cazul de contestație în anulare invocat și situația de fapt invocată există o corespondență, dacă există probe în susținerea situației de fapt invocate, precum și dacă anterior, o altă instanță a procedat la o analiză similară a acelorași aspecte factuale. Legea actuală de procedură penală, spre deosebire de revizuire, nu permite instanței nici să dispună admiterea în principiu a contestației în anulare pentru completarea dovezilor depuse sau existente la dosar și nici administrarea unor probe în susținerea temeiului de contestație în anulare, pe cale incidentală. Având în vedere caracterul de cale de atac de retractare, deci de mijloc prin care sunt corectate erori de procedură anterioare, lipsa materialului probator invocat în susținerea cazului de contestație în anulare, ca și insuficiența acestuia, ar trebui să justifice o soluție de respingere ca inadmisibilă a cererii.

Deși aparent clar reglementate obligațiile instanței în etapa admisibilității în principiu, în practica judiciară pot fi întâlnite soluții prin care cererea a fost examinată exclusiv prin raportare la materialul depus și la cel existent la dosar, dar și soluții prin care cererea a fost admisă în principiu, însă numai în considerarea necesitării completării dovezilor depuse la dosar în susținerea cazului de contestație în anulare invocat.

În sensul ultimei orientări jurisprudențiale, vom menționa Decizia penală nr. 1039/18 noiembrie 2020[8], pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. 1508/310/2018/a2. Astfel, pe rolul instanței a fost înregistrată cu numărul de dosar menționat, contestaţia în anulare formulată în temeiul art. 426 lit. a) din Codul de procedură penală, de contestatorul condamnat A.B. împotriva deciziei penale nr. 177 din 19.02.2020 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. 1508/310/2018.

Prin încheierea de ședință pronunțată la termenul din 10 iunie 2020[9], în temeiul art. 431 din Codul de procedură penală, a fost admisă în principiu contestația în anulare, fiind stabilit un nou termen pentru judecarea căii extraordinare de atac sub aspectul temeiniciei.

În considerentele soluției de admitere în principiu, s-a reținut că petentul şi-a argumentat contestaţia pe dispoziţiile art. 426 lit. a) din Codul de procedură penală, depunând şi dovezi în acest sens, respectiv înscrisurile care demonstrează împrejurarea că la data la care contestatorul ar fi semnat dovada de primire a citaţiei pentru termenul la care s-a judecat cauza în fața instanței de apel, nu se afla în raza teritorială a localităţii de domiciliu, fiind plecat pentru a efectua o deplasare în interes de serviciu într-o altă localitate.

Rezumând motivul avut în vedere în susținerea soluției de admitere în principiu a contestației în anulare, reținem că petentul a invocat lipsa de procedură în fața instanței de apel pe motivul că nu s-a aflat în localitate la primirea citației, iar semnătura aplicată pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare la rubrica ”destinatar” nu a fost executată de el.

Deși a fost invocată o lipsă de procedură cu inculpatul apelant în fața instanței de apel la ultimul termen de judecată în calea ordinară de atac, de natură a justifica incidența art. 426 lit. a) din Codul de procedură penală: „când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate”, viciile de citare care ar fi putut justifica o soluție de admitere în principiu a contestației în anulare pot consta în nerespectarea dispozițiilor referitoare la mențiunile pe care trebuie să le cuprindă citația, la locul unde se citează partea sau la întocmirea dovezii de primire ori a procesului verbal menționat de art. 261 din Codul de Procedură penală.

Or, exercitând contestația în anulare, petentul a invocat lipsa de procedură în fața instanței de apel pe motivul că nu s-a aflat în localitate la primirea citației iar semnătura aplicată pe citație la rubrica ”destinatar” nu îi aparține, în cauză existând astfel indiciile comiterii unei infracțiuni de fals intelectual prev. de art. 321 C.pen.

Fără a analiza dacă un asemenea motiv ar putea susține incidența cazului de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. a) din Codul de procedură penală sau ar fi putut justifica exercitarea unei alte căi extraordinare de atac pentru remedierea unor erori de fapt, instanța a admis în principiu contestația în anulare (considerând că temeiul invocat pe calea căii extraordinare de atac este susținut de materialul probator depus la dosar).

Ulterior admiterii în principiu a contestației în anulare, în cauză a fost dispusă efectuarea unei expertize grafoscopice, din concluziile acesteia rezultând că semnătura olografă aplicată pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare pentru termenul la care cauza a fost judecată de instanța de apel, nu a fost executată de contestatorul condamnat A.B.

În concluzie, după admiterea în principiu a contestației în anulare, au fost administrate probe care să completeze dovezile invocate inițial în etapa admisibilității în principiu, deși dispozițiile art. 431 din Codul de procedură penală nu permit o asemenea procedură, instanța ajungând practic să cerceteze pe cale incidentală incidența unei infracțiuni de fals intelectual prev. de art. 321 C.pen. Or, după cum am arătat anterior, dacă o asemenea formă de cercetare pe cale incidentală este permisă și reglementată de lege în anumite situații în calea de atac a revizuirii, în cazul contestației în anulare, o asemenea ipoteză nu este prevăzută, o investigare pe cale incidentală a falsului pretins comis pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare, putând produce efecte asupra unor persoane care nu are nicio calitate în procesul respectiv.

Desigur că în cauză au fost depuse la dosar dovezi care pot justifica reținerea unei suspiciuni rezonabile conform căreia nu contestatorul A.B. ar fi semnat pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare, însă chiar în condițiile acestui probatoriu, instanța sesizată cu judecarea temeinicie contestației în anulare nu poate proceda la desființarea înscrisului falsificat nici măcar pe cale incidentală, astfel încât să fie reținută incidența unui motiv de contestației în anulare, respectiv cel referitor la lipsa de procedură cu apelantul inculpat.

Chiar dacă în mod criticabil, după admiterea în principiu a contestației în anulare au fost încuviințate și administrate probe pentru reținerea unei infracțiuni de fals intelectual, totuși desființarea înscrisurilor în cadrul procesului penal este o măsură care are ca scop restabilirea, de către organele judiciare, a ordinii încălcate prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, prin înlăturarea, în tot sau în parte, dintre înscrisurile producătoare de efecte juridice a celor falsificate.

Dispozițiile normative care ar pemite aceste măsuri sunt cele prevăzute de art. 25 alin. (3) din Codul de procedură penală și de art. 404 alin. (4) lit. i) din Codul de procedură penală, potrivit cu care „dispozitivul trebuie să mai cuprindă, după caz, cele hotărâte de instanță cu privire la: (…) i) rezolvarea oricărei alte probleme privind justa soluționare a cauzei”.

Din moment ce, conform art. 371 C.pr.pen., judecata se mărginește la faptele și persoanele arătate în actul de sesizare, o asemenea dispoziție legală devine aplicabilă  nu numai în privința soluțiilor acțiunii penale, prevăzute la art. 396 C.pr.pen., ci în toate privințele în care, în latură penală, instanța trebuie să se pronunțe subsecvent soluționării acțiunii penale.

Ca și consecință a acestor limite, nici instanța sesizată pe calea contestației în anulare, nu poate dispune vreo măsură, dacă aceasta ar fi în afara limitelor judecății, astfel cum ele sunt arătate în art. 371 C.pr.pen.

Prin urmare, în materia desființării înscrisurilor, aceste limite legale fac ca măsura să nu poată fi luată decât dacă vreuna dintre faptele deduse judecății constă în falsificarea unor înscrisuri. Instanța nu va putea verifica validitatea unui înscris, în sensul că nu poate cerceta conformitatea lui cu realitatea, decât dacă acțiunea penală cu care este învestită îi permite aceasta, adică dacă această verificare constituie totodată obiect al soluționării acțiunii penale.

În consecință, atunci când nu este învestită cu o astfel de faptă (respectiv o infracțiune de fals intelectual), instanța penală nu poate dispune desființarea unor înscrisuri, pentru că, nefiind în limitele învestirii sale, ea nu poate cerceta condițiile de întocmire a acestora.

În cazul unei contestații în anulare în care se invocă lipsa procedurii de citare, instanța nu poate reține nici măcar incidental falsificarea semnăturii olografe aplicate pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare, astfel încât să rețină că în realitate procedura de citare nu a fost îndeplinită și să dispună anularea deciziei pronunțate anterior de instanța de apel. Un asemenea procedeu ar conduce la reținerea cu titlu definitiv al unui efect al caracterului fals al înscrisului, în absența unei soluții de anulare a acestuia.

Or, în condițiile în care instanța nu a cercetat modul de întocmire a respectivului înscris, întrucât această chestiune nu a făcut obiectul judecății, ea nu era îndreptățită nici să constate caracterul fals sau adevărat și nici să dispună desființarea acestuia.

Concluzia că, în lipsa învestirii cu o faptă constând în falsificarea unui înscris, acesta nu poate fi desființat, chiar dacă din cercetări rezultă caracterul lui fals, este întărită de lipsa din reglementarea procesual penală actuală a oricăror dispoziții privind cercetarea pe cale incidentală a falsului și privind abilitarea instanței să procedeze la desființarea lui în urma unei astfel de verificări.

Numai dacă ar fi existat și în actualul Cod de procedură penală o asemenea reglementare, instanțele ar fi avut posibilitatea să desființeze înscrisuri pe care le constată false atunci când acest aspect nu a făcut obiectul acuzației, ca excepție, ce ar fi fost expres prevăzută, de la dispozițiile art. 371 C.pr.pen.

Față de precedentele reglementări procesual penale care permiteau cercetarea unei infracțiuni de fals pe cale incidentală, în Codul de procedură penală actual, legiuitorul a introdus, prin art. 5491, procedura desființării înscrisurilor subsecvent unei soluții de clasare. O asemenea procedura este inițiată de către procurorul care, investigând o infracțiune de fals în înscrisuri, este împiedicat, în condițiile art. 16 C.pr.pen., să exercite acțiunea penală și să dispună trimiterea în judecată a vreunei persoane.

Soluționarea acestei cereri a procurorului, de desființare a înscrisurilor pe care le-a dovedit ca fiind falsificate, are tot natura unei verificări pe cale principală a înscrisurilor, însă diferența esențială față de aceeași măsură dispusă în procedura de  judecare a infracțiunii de fals, este aceea că în procedura specială judecătorul nu este învestit și cu acțiunea penală, respectiv cu solicitarea procurorului de tragere la răspundere penală a persoanei vinovate de infracțiunea care a generat înscrisul fals.

În cadrul procedurii speciale, procurorul nu va putea solicita decât desființarea acelor înscrisuri pentru care a efectuat cercetări sub aspectul vreuneia dintre infracțiunile din capitolul „Falsuri în înscrisuri” din Codul penal, al celei prevăzute la art. 311 alin. (1) din Codul penal sau al uneia similare din legile speciale, infracțiune care să se fi circumscris cel puțin cadrului procesual al urmăririi penale in rem.

În condițiile actualului cadru normativ, numai în urma unei soluții definitive de condamnare pentru comiterea unei infracțiuni de fals sau în urma unei soluții pronunțate de judecătorul de cameră preliminară în procedura prevăzută de art. 5491 C.proc.pen se poate dispune desființarea înscrisului, în speță a unei dovezi de îndeplinire a procedurii de citare posibil falsificate, numai ulterior persoana interesată având deschisă calea unei contestații în anulare.

Or, în cauza soluționată cu titlu definitiv la care am făcut anterior referire, contestatorul a solicitat admiterea contestației în anulare ca și consecință a falsificării semnăturii sale olografe pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare, instanța sesizată cu judecarea căii extraordinare de atac procedând în mod nepermis la cercetarea pe cale incidentală a unei infracțiuni de fals prin dispunerea unui raport de expertiză grafoscopică.

Reținerea caracterului falsificat al dovezii de îndeplinire a procedurii de citare pe cale incidentală, cu consecința admiterii cererii și desființării soluției pronunțate de instanța de apel ar fi fost în măsură să conducă la consecințe în planul oricărui demers judiciar având ca obiect desființarea pe cale principală a înscrisului respectiv, fiind afectată chiar prezumția de nevinovăție a persoanei bănuite de implicare în activitatea de falsificare a înscrisului respectiv. În opinia contestatorului condamnat, deși nu s-au început niciun fel de cercetări pe cale principală sub aspectul activității de falsificare a dovezii de îndeplinire a procedurii de citare, o instanță penală ar putea constata deja caracterul fals al înscrisului și ar da și eficiență juridică, anulând o decizie definitivă.

În concluzie, chiar dacă dovada de îndeplinire a procedurii de citare a fost falsificată iar semnătura olografă nu ar fi fost executată de contestatorul condamnat, acest aspect nu poate fi analizat și valorificat pe cale incidentală de instanța sesizată cu judecarea contestației în anulare, fiind necesară parcurgerea în mod prealabil a unei proceduri prin care să se strabilească în principal dacă înscrisul a fost sau nu falsificat, nefiind însă esențialmente necesară și identificarea și sancționarea autorului infracțiunii de fals.

În măsura în care s-ar permite instanței sesizate cu judecarea unei căi extraordinare de atac să constate fie și pe cale incidentală falsificarea dovezii de îndeplinire a procedurii de citare, o astfel de soluție ar putea fi invocată cu autoritate de lucru judecat,ulterior într-un alt proces în care s-ar efectua cercetări sub aspectul unei infracțiuni de fals intelectual. Deși după admiterea în principiu a contestației în anulare, administrarea probei cu expertiza grafoscopică a avut loc la solicitarea contestatorului condamnat, expertul desemnat având la dispoziție doar înscrisul defăimat ca fals și probele de comparație luate contestatorului, neexistând o parte care să aibă posibilitatea de a contesta acest mijloc de probă sau de a formula obiecțiuni ori de a recurge la serviciile unui expert parte. Admiterea contestației în anulare și rejudecarea apelului ar fi condus la consecințe profund inechitabile față de persoana care ar putea fi identificată drept posibil autor al infracțiunii de fals intelectual. Acesta nu ar avea la dispoziție o altă cale de procedură pentru a infirma constatările unui raport de experitiză grafoscopică efectuat într-un litigiu în care nu a avut niciun fel de calitate și în consecință nici nu a fost citat, neputând formula apărări.

Cercetarea pe cale incidentală a falsului intelectual și anularea în consecință a deciziei pronunțate de instanța de apel ar fi fost în măsură să conducă și la lipsa de conținut a unei proceduri de desființare a unui înscris falsificat, conform art. 5491 din Codul de procedură penală, neputându-se concepe ca un înscris să fie considerat falsificat în urma unei verificări pe cale incidentală și nefalsificat într-o altă procedură ulterioară.

Chiar dacă soluția de anulare a unui înscris falsificat pe cale incidentală era o soluție extrem de favorabilă contestatorului, acesta putând obține admiterea contestației în anulare, desființarea deciziei pronunțate de instanța de apel și rejudecarea căii ordinare de atac, implicațiile soluției de admitere a contestației în anulare ar fi fost mult mai ample, autoritatea de lucru judecat putând fi apoi invocată în orice altă procedură subsecventă în care s-ar fi impus constatarea caracterului falsificat al dovezii de îndeplinire a procedurii de citare.

Respectarea standardului specific dreptului la un proces echitabil ar fi justificat mai întâi anularea înscrisului falsificat pe cale principală, fie prin sesizarea instanței cu judecarea unei infracțiuni de fals intelectual, fie prin sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu solicitarea de desființare a înscrisului falsificat, efectelor subsecvente urmând a li se oferi eficiență numai ulterior desființării înscrisului falsificat pe cale principală.

IV. Consecințe posibile ale erorilor intervenite în procesul de soluționare a unei căi extraordinare de atac

Fără a mai face o referire amplă la sistemul căilor extraordinare de atac, se poate observa că în ultima perioadă legiuitorul a înțeles să restrângă cât mai mult riscul de desființare a hotărârilor judecătorești definitive, stabilind un cadru normativ extrem de restrictiv pentru exercitarea acestor căi de atac, în aproape toate legislațiile europene fiind reglementată o procedură de tip ”filtru” în care instanța este chemată mai întâi să se pronunțe asupra admisibilității în principiu, rejudecarea unei cauze și reanalizarea probelor care au înlăturat inițial prezumția de nevinovăție având loc numai după parcurgerea unei asemenea proceduri prealabile în care, de regulă nu sunt administrate mijloace noi de probă.

Această orientare a legiuitorului național nu este altceva decât consecința garantării principiului autorității de lucru judecat și, implicit, a stabilității hotărârilor judecătorești definitive, deziderat impus și de jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Dacă în peisajul legislativ existent anterior anului 2001, existau mai multe căi extraordinare de atac, ulterior legiuitorul a înțeles cu precizie necesitatea garantării stabilității raporturilor juridice statornicite printr-o hotărâre definitivă, renunțând la o parte din aceste căi și reglementând extrem de detaliat exercitarea altora.

În hotărârea pronunțată în cauza Ștefan vs. Romania (cauza 28319/03, 6 aprilie 2010)[10] sub aspectul încălcării articolul 6 par. 1 din Convenție, Curtea a statuat că anularea unei decizii definitive nu a fost justificată în speță și că utilizarea unui recurs extraordinar nu a reprezentat decât un ”apel deghizat” al reprezentanților Ministerului Public, demers procedural care a rupt justul echilibru al intereselor existente in cauză.

În fapt, data de 5 noiembrie 2001 Tribunalul Giurgiu a pronunțat o hotărâre de condamnare pentru săvârșirea unei tentative la infracțiunea de omor, aplicând o pedeapsă de 3 ani si 6 luni închisoare, reținând în favoarea persoanei condamnare circumstanțe atenuante, respectiv lipsa antecedentelor penale, preexistența unor conflicte interfamiliale cu victima, precum și faptul că victima a contribuit, prin acțiunile sale, la săvârșirea faptei.

Împotriva acestei hotărâri inculpatul a declarat apel, respins de Curtea de Apel Bucuresti la data 12 februarie 2002, soluția Tribunalului Giurgiu devenind definitivă și executorie în urma renunțării persoanei acuzate la judecarea recursului, renunțare de care s-a luat act printr-o hotărâre a Curții Supreme de Justiție pronunțate la 29 mai 2002.

În urma condamnării sale, reclamantul a formulat mai multe cereri de revizuire, context în care a fost informat că, la cererea Parchetului, procurorul general al României a formulat recurs în anulare pe motiv că nu existau circumstanțe atenuante în favoarea reclamantului, iar calificarea juridică a faptelor a fost incorectă.

La data de 19 februarie 2003, Curtea Suprema de Justiție a admis recursul în anulare, a casat parțial decizia Tribunalului Giurgiu, a recalificat fapta în tentativă de omor calificat, condamnându-l pe reclamant la o pedeapsă de cinci ani de închisoare.

În cauza Ștefan vs. Romania, Curtea europeană a apreciat că respectarea dreptului la un proces echitabil și a principiului securității raporturilor juridice presupun ca nicio parte să nu aibă posibilitatea de a solicita revizuirea unei decizii definitive și executorii cu unicul scop de a obține o reexaminare a situației de fapt din speță. În mod special, revizuirea unei hotărâri nu trebuie să devină un ”apel deghizat”, iar simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra aceleiași situații nu este suficient pentru a constitui premisa unei rejudecări a aceleiași cauze.

Cu toate acestea, Curtea europeană a reținut că reexaminarea unei cauze penale este compatibilă cu prevederile Convenției, însă stabilirea atingerii dreptului la un proces echitabil de către autoritățile statului trebuie făcuta diferit, în funcție de circumstanțele fiecărei cauze în parte.

În opinia Curții, procurorul avea obligația de a rectifica pretinsele erori înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive, respectiv prin promovarea căilor ordinare de atac, ceea ce nu s-a întâmplat în speță.

Curtea a mai constatat că aceasta cale de atac aleasă de autorități pentru rectificarea unei decizii definitive nu era accesibilă și părților, procurorul general fiind singurul în drept să o promoveze. Or, procurorul general, acționând în calitate de superior ierarhic al procurorului care a participat la procedura în fața instanțelor ordinare, a adus atingere principiului egalității armelor.

Deși ulterior legiuitorul s-a conformat exigențelor Curții europene, abrogând calea extraordinară de atac a recursului în anulare, reglementând în continuare procedee ”filtru” pentru celelalte căi extraordinare de atac, tendința de a recurge la o asemenea modalitate prin care se tinde la înlăturarea autorității de lucru judecat este extrem de prezentă în peisajul judiciar actual.

Apreciem că aspectele analizate în cauza Ștefan vs. Romania, pot fi considerate aplicabile și în cazul contestației în anulare, nefiind în niciun caz scopul legiuitorului de a transforma o cale extraordinară de atac într-un ”apel deghizat”.

Prin urmare, procedura de verificare a condițiilor de admisibilitate, fiind caracterizată de contradictorialitate în condițiile prezenței procurorului și a citării părților, presupune o verificare a cerințelor reglementate expres și limitativ de lege.

Instanța sesizată cu cererea de contestație în anulare va trebui să verifice dacă titularul cererii a fost parte ori persoana vătămată în procesul soluționat prin hotărârea atacată ori are calitatea de procuror, exigență prevăzută de art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, dacă cererea de contestație în anulare cuprinde cazurile de contestație și motivele aduse în susținerea acestora, conform art. 427 alin. (2) din Codul de procedură penală, dacă cererea de contestație în anulare a fost introdusă în termenul legal, dacă motivele pe care se sprijină contestația sunt menționate la art. 426 Cod procedură penală și dacă în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, astfel cum impun dispozițiile art. 431 alin. (2) teza a III-a din Codul de procedură penală.

Ca și consecință a naturii juridice a procedurii de tip ”filtru”, numai dacă sunt  îndeplinite cumulativ toate aceste condiții, se impune admiterea în principiu a contestației în anulare.

Conținutul acestei proceduri de verificare a admisibilității în principiu presupune o analiză a întrunirii condițiilor de admisibilitate, neexistând posibilitatea de a admite contestația în principiu și apoi de a administra alte probe în susținerea motivului pe care se întemeiază calea extraordinară de atac cu scopul de a verifica dacă acest motiv este sau nu incident. O soluție de admitere în principiu presupune o verificare corectă și completă a tuturor condițiilor de admisibilitate chiar în procedura tip ”filtru”

Or, în situația examinată anterior, fiind dispusă după admiterea în principiu, administrarea probei cu expertiza grafoscopică, pentru a demonstra că nu contestatorul a executat semnătura olografă pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare pentru ultimul termen în fața instanței de apel, dacă din concluziile raportului de expertiză întocmit ar fi rezultat că totuși contestatorul este cel care a semnat pe dovadă, deși contestația în anulare era vădit inadmisibilă, o asemenea soluție ar fi fost lipsită de temei legal, deoarece instanța admisese anterior în principiu cererea, administrând probe tocmai pentru susținerea cazului de contestație invocat. Prin acest procedeu de prelungire a probațiunii după admiterea în principiu a contestației în anulare, instanța a preluat rolul pe care contestatorul ar fi trebuit să îl exercite în cursul procedurii de tip ”filtru”, acestuia din urma revenindu-i integral sarcina probei cazului de contestație în anulare.

O trimitere formală la un caz de contestație în anulare (în speța menționată fiind invocate dispoziţiile art. 426 lit .a) din Codul de procedură penală și fiind depuse dovezi, respectiv înscrisuri care ar fi demonstrat împrejurarea că la data la care contestatorul ar fi semnat dovada de primire a citaţiei pentru termenul la care s-a judecat cauza în fața instanței de apel, nu se afla în raza teritorială a localităţii de domiciliu, fiind plecat pentru a efectua o deplasare în interes de serviciu într-o altă localitate), fără precizarea unor aspecte faptice neechivoce și fără invocarea de pretinse dovezi corelative nu satisface exigențele dispozițiilor legale citate și nu ar fi justificat admiterea în principiu a acestei căi extraordinare de atac.

Rolul pe care instanța sesizată cu judecarea acestei căi extraordinare de atac îl are în procedura de ”filtru” este descris prin dispozițiile art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală, legiuitorul precizând expres instanța examinează”.

Legea procesual penală nu se referă la un simplu filtru administrativ, la o verificare pur formală în urma căreia se ia act că se regăsesc cerințele enumerate, fiind reglementată obligația instanței de a delibera.

Examinarea admisibilității în principiu presupune verificarea existenței unei concordanțe aparente între cazul de contestație (dintre cele prevazute la art. 426 C. pr. pen.), motivul pe care se sprijină și dovada invocată.

Credem că depunerea la dosar a unor bonuri eliberate de unități specializate în comercializarea carburanților auto sau depunerea unor bonuri fiscale, chiar având ca dată a emiterii data la care a fost semnată dovada de îndeplinire a procedurii de citare pentru ultimul termen în fața instanței de apel, nu pot constitui mijloace pertinente de probă pentru admisibilitatea unei contestații în anulare, neputând demonstra că persoana care susține că nu a semnat pe citație, nu s-ar fi aflat în localitate la momentul primirii citației remise de către factorul poștal sub luare de semnătură. Înscrisurile depuse în susținerea cazului de contestație în anulare invocat nu beneficiază de un regim special de eliberare, fiind cunoscut că în practică se poate solicita eliberarea unei chitanțe sau a unei facturi fiscale pe numele unei persoane fizice sau juridice indicate de solicitant, iar furnizorul acestor documente specifice evidenței contabile nu este ținut de obligația verificării veridicității datelor declarate. Prin urmare, tocmai pentru a nu se transforma calea de atac a contestației în anulare într-o altă cale ordinară de atac, probatoriul depus în susținerea cazului de contestație invocat trebuie să aibă o anumită substanțialitate și nu putea fi completat prin dovezi administrate ulterior admiterii în principiu a cererii, tocmai că aceste dovezi ar putea susține o soluție de respingere ca inadmisibilă a cererii sau, în caz contrar ar putea reprezenta o formă de verificare pe cale incidenată a unei infracțiuni de fals, aspect pe care legea actuală de procedură penală nu îl mai permite.

În concluzie, chiar dacă exercitarea contestației în anulare este reglementată de norme stricte, regimul mijloacelor de probă fiind extrem de limitat, o asemenea orientare legislativă este consecința obligației de garanție de stabilității raporturilor juridice, respectiv de asigurare a prevalenței autorității de lucru judecat. Orice eludare a regimului specific acestei căi extraordinare de atac, orice soluție de admitere având la bază o intepretare extensivă a regimului probator, riscă să genereze consecințe extrem de inechitabile atât pentru participanții în procesul respectiv, cât și pentru alte presoane, lipsite de orice calitate în cauza în care a fost exercitată calea de atac, persoane împotriva cărora ar putea fi invocat un mijloc de probă administrat pe care nu ar fi avut nici cea mai mică posibilitate de a-l cunoaște sau de a-l contesta.

Această concluzie are valabilitate atât în situațiile în care contestația în anulare este exercitată împotriva soluției definitive de achitare, cât și atunci când este criticată o soluție de condamnare rămasă definitivă în fața instanței de apel. Oricât de mare ar fi inechitatea intervenită prin rămânerea definitivă a unei hotărâri judecatorești, desființarea acesteia prin folosirea eronată a unei căi extraordinare de atac este de natură să genereze un dezechilibru major, tocmai pentru că pe cale artificială se ajunge la înfrângerea autorității de lucru judecat.

Insistăm asupra condițiilor restrictive în care poate fi admisă în principiu contestația în anulare, tocmai pentru a evita riscul pronunțării unor soluții prin încălcarea legii procesual penale, în contextul în care părțile recurg oarecum excesiv la folosirea acestei căi extraordinare de atac, mai ales în situația unor modificări legislative cu privire la aspecte de natură să justifice aparent exercitarea contestației în anulare.  

Potrivit Legii nr. 207/2018[11] pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, art. 54, alin. (2) a fost modificat având inițial următorul conținut:(2) Apelurile și recursurile se judecă în complet format din 3 judecători, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel”.

Asupra acestei dispoziții s-a revenit ulterior, respectiv prin Ordonanța de urgență nr. 92/2018[12] pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției, prin art. VI al acestui act normativ stabilindu-se că ”Dispozițiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, privitoare la judecarea apelurilor în complet format din 3 judecători se aplică apelurilor formulate în procese pornite începând cu data de 1 ianuarie 2020”, însă apelurile formulate în cauzele penale înregistrate în primă instanță începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 242/2018[13] pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, până la data publicării OUG nr. 92/2018, sunt judecate în continuare de un complet format din trei judecători.

În condițiile acestor modificări legislative, chiar dacă termenul pentru intrarea în vigoare a dispozițiilor relative la alcătuirea completului de apel din trei judecători a fost din nou prorogat, pe rolul instanțelor de judecată au fost înregistrate contestații în anulare întemeiate pe dispozițiile art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală – când instanța de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate.

În esență, contestatorii care au introdus asemenea cereri au arătat că decizia instanței de apel a fost pronunțată de un complet de doi judecători, invocând în etapa admisibilității în principiu, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor din Ordonanța de urgență nr. 92/2018 referitoare la judecarea apelurilor în complet format din 3 judecători numai pentru apelurile formulate în procese pornite începând cu data de 1 ianuarie 2020. Cum această dispoziție privind alcătuirea completurilor de apel din trei judecători a fost în mod succesiv prorogată, pe calea excepțiilor ridicate în procedura de verificare a admisibilității în principiu, a fost invocată neconstituționalitatea acestor acte normative de prorogare succesivă.

Chiar dacă sunt întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute de Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată[14], fiind obligatorie sesizarea instanței de contencios constituțional, invocarea acestei excepții și constatarea caracterului admisibil nu pot justifica totuși o soluție de admitere în principiu a contestației în anulare. Așa cum am arătat anterior, examinarea admisibilității în principiu presupune verificarea existenței unei concordanțe aparente între cazul de contestație (dintre cele prevazute la art. 426 C. pr. pen.), motivul pe care se sprijină și dovada invocată. Or, presupunând că ulterior excepția de neconstituționalitate ar fi admisă, constatându-se caracterul neconstituțional al dispoziției de suspendare a reglementării privind alcătuirea completului de apel din trei judecători, credem că o asemenea decizie nu ar putea conduce la intrarea imediată în vigoare a dispoziției normative a cărei aplicare a fost suspendată, legiuitorul având la dispoziție un termen de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituţie, tocmai pentru a pune în acord actul normativ cu decizia de constatare a neconstituționalității.

Măsura legislativă a suspendării dispoziţiei legale cuprinse la articolul VI din Ordonanța de urgență nr. 92/2018 nu poate fi nesocotită, deoarece, atâta timp cât o dispoziţie legală este suspendată, o astfel de prevedere normativă nu face parte din ordinea de drept, altfel spus, pe perioada suspendării este ca şi cum respectiva reglementare nu ar exista, iar o decizie a Curții Constituționale nu poate produce efecte decât de la data publicării în Monitorul Oficial, dată ulterioară soluției de admitere în principiu a contestației în anulare.

În concluzie, chiar dacă se va constata neconstituționalitatea actului normativ de suspendare, o asemenea soluție nu poate retroactiva și deci nu poate produce efecte pentru perioada anterioară admisibilității în principiu, neputându-se reține că instanța de apel care a pronunțat soluția atacată pe calea contestației în anulare nu a fost compusă potrivit legii.

Dispozițiile privind examinarea în principiu a contestației în anulare impun instanței să examineze dovezile depuse ori invocate aflate la dosar, conform articolului 431 alin. (2) din Codul de procedură penală, nefiind reglementată posibilitatea instanței de a completa aceste dovezi ulterior admiterii în principiu sau de a accepta exercitarea unei căi extraordinare de atac numai cu scopul de a realiza un cadrul procesual adecvat sesizării Curții Constituționale, urmând ca temeinicia cererii să fie apreciată în funcție de modul de soluționare a excepției de neconstituționalitate.

Interpretarea în mod extrem de larg a condițiilor prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu a contestației în anulare nu reprezintă altceva decât o încălcare a principiului autorității de lucru judecat, nefiind acceptabil ca prin eludarea normelor de procedură să se ajungă la o nouă soluționare a unei căi de atac ordinare. Rejudecarea artificială a unei cauze soluționate cu titlu definitiv anterior, nu poate fi apreciată decât ca un mod de reparare a unei eventuale soluții greșite printr-o eroare și mai mare, tocmai pentru că prin încălcarea principiului autorității de lucru judecat se ajunge la un apel deghizat, procedeu interzis atât de juriprudența actuală a Curții Europene a Drepturilor Omului cât și de dispozițiile legii de procedură penală, extrem de restrictive în materia condițiilor de admisibilitate.


[1] Pop, Drept procesual penal. Partea Specială, Cluj, 1948, p. 555.
[2] Udroiu, Principiile și limitele aplicării legii procesual penale, p. 42;
[3] Monitorul Oficial 587 din 6 august 2014;
[4] Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 872;
[5] Monitorul Oficial, Partea I nr. 717 din 12 octombrie 2011;
[6] Monitorul Oficial, Partea I, nr. 392 din 25 mai 2017;
[7] Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, decizia 108/2006, scj.ro;
[8] Accesibilă la adresa portaljust.ro;
[9] Accesibilă la adresa portaljust.ro;
[10] Hotărârea este disponibilă pe site-ul Curții Europene, secțiunea HUDOC;
[11] Monitorul Oficial nr. 636 din 20 iulie 2018;
[12] Monitorul Oficial nr. 874 din 16 octombrie 2018;
[13] Monitorul Oficial nr. 868 din 15 octombrie 2018;
[14] Monitorul Oficial nr. 807 din 3 decembrie 2010.


Judecător Raul Alexandru Nestor, Curtea de Apel Ploiești

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Monitorizarea inteligentă a dosarelor de instanţă: Monitor Dosare

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.