Secţiuni » Articole » Opinii
OpiniiPovestim cărţiImaginarul dreptului
Condiţii de publicare

Duelul între puterea cuvântului și cea a argumentului juridic la romani. Legal Advocacy in the Roman World, de John A. Crook
09.02.2021 | Ionela CUCIUREANU

Secţiuni: Content, Opinii, Povestim cărți, Selected
JURIDICE - In Law We Trust
Ionela Cuciureanu

Ionela Cuciureanu

Într-o epocă „corporate”, în care cuvântul trebuie să fie cât mai sec, cât mai „politically correct” și cât mai în litera legii, călătorind sub zodia muzei retoricii, drumețul obosit de paradigma „concluzii pe fond, domnul/doamna avocat” ori „emailul trebuie să fie cât mai business, clientul e CEO, nu are timp de citit povești”, își caută în deșertul juridic, cu îndărătnicia cu care prințul din Levant al lui Doinaș își căuta mistrețul cu colți de argint, iar emirul lui Macedonski Bagdadul, o oază.

De fapt, când și de ce am uitat noi, căutătorii contemporani mult prea grăbiți ai unei aride și indigeste eficiențe contabilicești, retorica? De când am dezumanizat una dintre cele mai profund umane arte (perseverez în a considera Dreptul o artă, nu doar un domeniu sau o știință) în favoarea celerității, a brevității, și a urmăririi nesățioase a idealului corporatist al cifrelor umflate în spatele cărora se întrevede, ca un reproș veșnic nerostit, colțul unei pungi de pufuleți?

Ei bine, cel puțin din perspectivă temporală, situația prezentă reprezintă mai degrabă excepția, decât regula. De ce spunem aceasta? Pentru că, de la primele semne de emergență timidă a dreptului în paleta preocupărilor umane, retorica a fost apanajul sine qua-non al pledoariei juridice, iar antichitatea consacră exemple celebre de maeștri ai manevrării cuvântului în scopul de convinge cu privire la veridicitatea afirmațiilor sau temeinicia faptelor prezentate. Și aici avem în vedere atât arta profesionistului dreptului pe care astăzi îl numim „avocat”, cât și a celui pe care astăzi l-am numi „legiuitor”, Cicero fiind poate cel mai strălucit exemplu al îmbinării armonioaase a acestor două fațete complementare și (cel puțin pe atunci) mai mult sau mai puțin interdependente ale juristului.

De altfel, nu este întâmplătoare nici apariția, nici perpetuarea acestei simbioze a dreptului și retoricii în lumea greco-romană și nu altundeva. Spre exemplu, dacă privim spre regiunea ce reprezintă, fără îndoială, leagănul civilizației umane, Mesopotamia, care a lăsat posterității primele noțiuni despre conviețuirea ființelor umane în societăți extinse și organizate (care, în urma unei evoluții care poate că nici astăzi nu s-a încheiat, au devenit… state), întâlnim coduri de legi (studenții mei m-au auzit, cu siguranță, amintind despre Codul lui Hammurabi), dar nu întâlnim retori vestiți. Cine poate numi, astăzi, un avocat akkadian? Dar un retor babilonian? Sau, poate, un politician asirian? Nu putem, pentru că în entitățile amintite nici adoptarea, nici aplicarea normelor de drept nu făcea obiectul unei dezbateri contradictorii între stat și societate sau între părțile unui litigiu. În societățile amintite, care au stat la baza tradiției politico-juridice a societății ahemenide de mai târziu și, prin intermediul acesteia, a societăților orientale (non-romane, dar și romane) ulterioare, dreptul era mai degrabă subordonat voinței statului (confundată, de multe ori, cu cea a suveranului), servind drept instrument, nu drept limită a acesteia.

Prin contrast, întâlnim retori vestiți în Grecia clasică. De Dracon ne amintim doar prin prisma legilor sale… draconice, dar oare de Solon sau Pericle cum ne amintim? Îi cunoaștem mai mult drept legiuitori sau, mai degrabă, drept retori? Pentru că ei au întrunit ambele calități. Însă faptul că ni-i amintim mai degrabă ca retori decât ca legiuitori spune mai mult decât orice altceva despre importanța argumentării dreptului în societatea ateniană.

Și dacă despre Platon sau Aristotel ne amintim și în calitatea lor de filosofi ai statului și dreptului este pentru că, poate pentru prima dată în istoria cunoscută, într-o societate precum cea a polisurilor grecești dreptul nu mai putea fi creat exclusiv în mod arbitrar, ci avea nevoie de un fundament filosofic al cărui funcție principală nu era alta decât aceea de a convinge. Destinatarii normei trebuiau convinși de utilitatea acesteia, de necesitatea existenței și respectării ei. Iar în acest demers, succesul argumentelor filosofice se baza pe arta exprimării acestora cel puțin în aceeași măsură precum pe conținutul lor.

Din Grecia clasică ajungem, unde altundeva decât în Republica romană, ce reprezintă poate primul exemplu de stat modern din întreaga existență a civilizației umane, un stat ale cărui instituții (fără a fi identice, desigur) sunt suficient de asemănătoare cu cele contemporane încât să le putem asimila, compara și, mai presus de toate, înțelege. Ei bine, ce observăm că se întâmpla în acest stat? Tot pentru prima dată, dreptul nu mai era dezbătut doar în momentul creării, ci și în momentul aplicării sale. Iar aici intervine o artă nouă, inspirată din cea a retorului-legiuitor, dar care nu se suprapune peste aceasta: arta retorului-avocat.

Din această perspectivă, lucrarea lui Crook[1] este o incursiune în retorica lumii romane și mai ales în explorarea paradigmei avocat – jurisconsult, retorică – argument juridic. Autorul menționează faptul că în vremea lui Cicero se făcea o demarcație clară între avocați și jurisconsulți, citându-l în acest sens pe prietenul lui Cicero, celebrul jurisconsult Aquilius Gallus, care atunci când i s-a prezentat de către părți o problemă care era discutabilă mai degrabă în fapt, decât în drept a declarat că „Aceasta nu ține de drept, aceasta este treaba lui Cicero”.  Cicero însuși, în De oratore nu se sfiește de altfel să afirme faptul că a cunoaște dreptul nu este mai util pentru un avocat decât a cunoaște alte domenii, cum ar fi geografia sau istoria.

A lăsat, însă, acest mod de a înțelege crearea și aplicarea dreptului o moștenire durabilă? Răspunsul este, cu siguranță, da, dar poate nu în modul în care ne așteptăm să îl regăsim. Din vechea artă a argumentării dreptului în ambele etape ale existenței sale (geneza și „viața” propriu-zisă), secolele de autoritarism imperial au suprimat-o, treptat, pe prima, lăsând-o în viață doar pe a doua. Dar ce viață!, am putea exclama astăzi, pe baza unor exemple precum activitatea unui Papinian sau efortul de codificare al unui Iustinian.

În ceea ce o privește pe prima, ea avea să renască, în mod surprinzător, datorită tradițiilor surprinzător de democratice (cum am spune astăzi) a unor populații pe care Cicero le-ar privi, de la înălțimea erudiției sale și a mândriei romane, drept barbare. Este vorba despre nimeni altele decât societățile tribale germanice. Da, acele triburi în care adunarea războinicilor își alegea conducătorul, dar îl și limita. Aplica dreptul, dar înainte de aceasta îl și adopta. Și, într-o adevărată îmbinare a funcțiilor executive și a controlului parlamentar de astăzi, desfășurau acțiuni de luptă și împărțeau prăzile conform normelor dreptului consuetudinar, dar numai după ce aceeași adunare decidea unde și când se desfășura fiecare campanie.

Odată ajunși aici, ne-am putea întreba, astăzi, unde își găsesc dreptul și retorica antice locul în acest cadru? Ei bine, tocmai acest cadru descentralizat și surprizător de liber a creat premisele redescoperirii tradițiilor antice, valorificării lor prin scrieri și dezbateri și reinserării în viața cotidiană juridică, atunci când societățile medievale nou-formate au atins maturitatea necesară revalorificării tradiției juridice romane (care tocmai datorită eforturilor entității romane rămase în viață în estul Europei, Basileia tōn Rhōmaiōn, nu a pierit). Și, când acest lucru s-a putut întâmpla, care este una dintre cele șapte discipline fundamentale care, alături de drept, constituiau fundamentul curriculei universitare medievale? Nu cumva tot retorica?

CE MI-A PLĂCUT

Fluiditatea scriiturii este unul din elementele cele mai atractive ale cărții lui Crook, reușind să ofere cititorului elemente de cultură (juridică) și civilizație antică ce cu siguranță se pot prezenta și într-o manieră dacă nu indigestă, atunci măcar pronunțat livrescă, într-un stil agil, săltăreț, care îndeamnă la lectură inclusiv pe cititorul mai puțin familiarizat cu perioada în cauză.

De asemenea, bogăția, diversitatea izvoarelor învocate creează, cărămidă cu cărămidă, o perspectivă dacă nu completă, atunci măcar solidă, asemenea unui edificiu roman construit de la zero, dar temeinic, într-o provincie îndepărtată. Iarăși, din punct de vedere temporal, deși este un studiu dedicat lumii romane, cititorul va fi plăcut surprins de multiplele ancore aruncate în modernitate, creând un angrenaj ideatic care se remarcă printr-o logică istorică ce creează un veritabil lanț cauzal însoțit de numeroase punți conceptuale între lumea antică analizată și peisajul contemporan în care ne ducem existența.

CE NU MI-A PLĂCUT

Partea de început. La fel ca romanele lui Balzac, unde un cititor mai „nărăvaș” își poate pierde avântul citind câteva zeci de pagini abundând în descrieri și detalii, lucrarea de față se deschide cu un mise en scene poate puțin prea greoi și prea distanțat de subiectul pe care își propune efectiv să îl abordeze.

TOP 3 CITATE

• The alleged quest for legal ‘truth’ is, however, based on a misunderstanding. Of course, a legal rule is a contingent fact, and you can tell the truth about what it is (i.e. state it correctly) or tell a lie about it. But the rule itself is neither true nor false: it is either so or not so. Legal argument is not in the sphere of truth-and-falsehood but in that of right-and-wrong; it is a search for a way of deciding who is entitled to win within thpe rules of a game, a contest, an agon.[2]

• In the Roman courts the advocates engaged in a struggle with no holds barred, and many of the considerations they adduced a modern court would exclude, by automatic rules, as irrelevant:numerous recent studies make one point or another in relation to that fact.[3]

• Pugliese likewise states that in the Ciceronian age (which he, as is customary, regards as the heyday of rhetoric in the courts) proof was not in order to convince but to persuade: it was ‘global’ – to produce a general climate of sentiment in favour of one’s client – and so a mélange of argument and testimony, fact and law. That ‘globality’ of the ancient advocate’s conception of his task is a very well-taken point, but there is nothing necessarily reprehensible about the ‘globality’ except to those who are wedded to a tight concept of evidence and an ‘autonomous legal science’, as, unfortunately, is Pugliese. He says, for example, that though it may seem extraordinary to us that advocates did not think it their prime business to know the law, we must remember that rhetoric came from Greece, where they did not have an ‘autonomous legal science’; as to which the point already taken in the Introduction above may be repeated, that there are those nowadays who would be glad to see legal science come down a bit from the chilly heights of its autonomy.[4]

Astfel, având în fața ochilor tabloul sublim al simbiozei dreptului și retoricii, care, împreună, au făcut ca noi, astăzi, să putem alege să ne grăbim și să fim eficienți, în loc să fim obligați la aceasta, ne putem întreba nu cumva este datoria noastră sacră de a nu o uita nici pe una, nici pe cealaltă dintre aceste surori, și de a le trata întotdeauna ca pe o familie, chiar sacrificând o mică parte din eficiența specifică mai degrabă unor extrem-orientali pentru scopul mai înalt al păstrării a ceea ce ne definește cu adevărat? Întrebarea rămâne deschisă, iar lectura lui Crooke poate fi un catalizator al acestei meditații.


[1] Disponibilă aici.
[2] Pretinsa căutare a „adevărului” legal se bazează, totuși, pe o neînţelegere. Desigur, o regulă juridică este un fapt contingent, și puteți spune adevărul despre ceea ce este (adică spuneți-l corect) sau spune o minciună despre asta. Dar regula în sine nu este nici adevărată, nici falsă: ea fie este așa, fie nu este așa. Argumentul juridic nu se află în sfera adevărului și minciunei, dar în cel al binelui și răului; este o căutare a unui mod de a decide cine are dreptul să câștige în conformitate cu regulile unui joc, un concurs, un agon. , p. 4.
[3] În instanțele romane avocații se angajau într-o luptă în care nu existau restricții, iar  multe dintre considerațiile pe care le aduceau în sprijinul pledoariilor lor, ar fi excluse de  o instanță modernă, în mod automat, ca irelevante: numeroase studii recente subliniază un element sau altul în relație cu acest fapt, idem p. 17.
[4] Pugliese afirmă de asemenea că în epoca ciceroniană (cu privire la care el consideră că a fost perioada de glorie a retoricii în instanțe) dovezile nu era folosite pentru a convinge,  ci pentru a persuada: a fost „global” – pentru a produce un climat general în favoarea clientul cuiva – și deci o combinație de argumente și mărturii, de fapt și drept. Acea „globalitate” a concepției avocatului antic cu privire la sarcina sa este un punct foarte bine conturat, însă nu este nimic în mod necesar condamnabil cu privire la această perspectivă„globală”, decât din partea celor care împărtășesc un concept foarte strict cu privire la probă și la „știința juridică autonomă”, așa cum, din păcate, este Pugliese. El spune, de exemplu, că, deși ne poate părea extraordinar că avocații nu credeau că este misiunea lor principală să cunoască dreptul, trebuie să ne amintim că retorica a venit din Grecia, unde nu aveau o „știință juridică autonomă”; cu privire la care punctul deja luat în Introducere mai sus poate fi repetat, că există astăzi cei care ar fi bucuroși să vadă legal că știința coboară puțin de pe culmile reci ale autonomiei sale, idem, p. 21.


Av. Ionela Cuciureanu

Cuvinte cheie: , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti