Secţiuni » Arii de practică » Protective » Drept constituţional
Drept constituţional
DezbateriCărţiProfesionişti

Pledoarie pentru ridicarea la rang constituțional a statutului opoziției parlamentare în Parlamentul României
10.02.2021 | Cristian IONESCU

Secţiuni: Articole, Content, Drept constitutional, Opinii, Selected
JURIDICE - In Law We Trust
Cristian Ionescu

Cristian Ionescu

Deși instituția Parlamentului a luat naștere din cerința constituirii unui organism care să exprime voința suverană a unei comunități naționale în ansamblul său, rare au fost situațiile în istoria constituțională a statelor europene, când în Adunarea reprezentativă s-a exprimat o voință unică, care să fie împărtășită la unison de întreaga comunitate a cetățenilor. Aceasta deoarece în societate, interesele sociale se structurează pe diferite criterii obiective și, mai ales, subiective, iar în Adunările reprezentative se duce o luptă crâncenă pentru susținerea priorității unor interese în defavoarea altora și, chiar, se întreprind acțiuni parlamentare ale majorității, împotriva intereselor politice ale minorității.

Din derularea acestor confruntări de natură parlamentară, a rezultat la un moment dat, opoziția, ca forță politică minoritară în Parlament. Momentul nașterii ideii de opoziție parlamentară este diferit de la o țară sau alta, dar autorii, pentru a delimita majoritatea de opoziție, invocă data de 28 august 1789 când în Adunarea națională constituantă din Franța revoluționară, s-a dezbătut un text legislativ de rang constituțional care acorda Regelui posibilitatea de a exercita un drept de veto asupra legilor votate de Adunare. Din cauza vacarmului făcut de partizanii textului propus (reprezentanții nobilimii), ca și de adversarii propunerii (deputații Stării a III-a), președintele Adunării a invitat fiecare parte să treacă la dreapta și, respectiv, la stânga fotoliului din care prezida.[1] Așa s-a format distincția dintre orientarea de „dreapta”, ca forță politică și cea de „stânga”. Ulterior, termenul de opoziție parlamentară a intrat în vocabularul științei politice, al sociologiei, precum și în limbajul juridic.

Democrația de tip occidental are la bază, între altele, ideea de diversitate în cele mai extinse aspecte ale vieții sociale. În viața politică, diversitatea apare ca rezultat al principiului pluralismului, în temeiul căruia cetățenii se pot asocia liber în partide și participă ca membri ai acestora, la diferite acțiuni politice. Aleși în Parlament, reprezentanții partidelor vin cu zestrea voturilor obținute din partea alegătorilor și vor exercita o putere de vot, proporțională cu numărul de voturi primite de partidul politic pentru care au candidat.

În forul legiuitor, membrii acestuia se organizează în grupuri parlamentare, conform configurației politice rezultate din alegeri și își vor exercita mandatul, activând în cadrul majorității parlamentare sau în opoziție. Aceasta din urmă, constituie piesa centrală a funcționalității sistemului politic, întrucât opoziția va fi reprezentanta în Parlament a unei părți a corpului electoral și susținătoarea intereselor acesteia.[2]

Dacă majoritatea este factorul determinant și pionul care asigură stabilitatea guvernamentală, partidele parlamentare care formează opoziția, au vocația fisurării stabilității Guvernului și înlăturării acestuia de la putere.

Cum una dintre funcțiile esențiale ale oricărui Parlament, organizat pe principiile democrației constituționale, este cea de control parlamentar, opoziția este cea care în mod deosebit își asumă acest rol, întrucât partidul politic/coaliția de partide care formează majoritatea parlamentară va avea întotdeauna interesul să sprijine Guvernul și să blocheze prin vot acțiunile de control parlamentar inițiate de opoziție.[3] La rândul ei, o opoziție activă, decisă să-și joace toate șansele și să încerce, la rândul său, să fragilizeze legăturile de solidaritate existente între majoritate și Guvern, va căuta să se situeze cât mai mult în centrul jocurilor de putere și al echilibrului de forțe în Parlament.

În afara funcției sale de reprezentare a intereselor unei părți (minoritare) a corpului electoral, rațiunea de a fi a opoziției parlamentare, rezidă astfel, în acțiunea de control a activității majorității parlamentare și a Guvernului, precum și în promovarea, ca alternativă, a propriilor soluții legislative și politice.[4] Tocmai de aceea, se cuvine să se recunoască opoziției, prin text constituțional formal și expres, statutul de contra-putere la puterea deținută de majoritatea parlamentară.[5]

Conceptul de „statut al opoziției” exprimă un ansamblu de norme scrise și cutume parlamentare, care fixează locul și rolul opoziției în organizarea și funcționarea Parlamentului. Recunoașterea unui asemenea statut la nivel constituțional, se impune, indiferent care ar fi algoritmul politic rezultat din ponderea fiecărui grup parlamentar, întrucât indiferent de numărul parlamentarilor care fac parte sau care apelează pe parcursul legislaturii pentru afilierea la opoziție, aceasta trebuie să se bucure de anumite drepturi de exprimare și manifestare a propriei identități ca o alternativă la programul majorității.[6]

Principial, majoritatea și opoziția parlamentară se află pe poziții de adversitate politică și, desigur, prin forța voturilor de care dispune, majoritatea se va impune iar în final va fi victorioasă. Tocmai de aceea, este importantă înțelegerea legitimității rolului opoziției într-un stat de drept. Opoziției trebuie să i se recunoască anumite drepturi dar nu ca un simplu privilegiu, ci ca un act legitim, proporțional cu zestrea electorală a acesteia.[7]

Se va evita astfel, ca forța instituțională redusă a opoziției, dată de numărul mic de voturi pe care le deține, față de cele ale majorității, să mai poată fi neglijată prin impulsuri de putere din partea majorității. Acesta este motivul pentru care, este necesar ca rolul și poziția opoziției să fie consacrate chiar în textul constituțional. În acest fel, s-ar asigura un echilibru între forțele parlamentare și chiar extraparlamentare. Din acest punct de vedere, devin mai clare finalitatea și legitimitatea politică ale opoziției: să ofere o alternativă la puterea existentă, până la schimbarea raporturilor de forțe din Parlament și accederea opoziției la putere. În aceasta constă utilitatea constituțională a opoziției.[8]


[1] O. Rozenberg, È. Thiers, L’opposition parlementaire, Les études, La Documentation Français, 2013, p. 9. Este cunoscut că în Franța, primele constituții au ignorat tema opoziției parlamentare. Constituția celei de-a V –a Republici,  adoptată în 1958 sub semnul întăririi puterii executive, în fruntea căreia se afla de Gaulle ca prim-ministru, a rezervat opoziției un rol minor și, în general, a impus o raționalizare a lucrărilor Adunărilor parlamentare. Opoziția parlamentară a fost însă puternic revigorată în urma revizuirii Constituției la 23 iulie 2008. În urma revizuirii, opoziția a căpătat un statut constituțional conținând privilegii importante, care i-au permis să se opună mai eficient majorității. În plus, Constituția a recunoscut în art. 51-1 și drepturile grupurilor minoritare, adică a acelor grupuri  care își păstrează libertatea de a susține, în funcție de propriile interese politice, când majoritatea, când opoziția (a se vedea și art. 19 alin. 4 din Regulamentul Adunării Naționale). A se vedea, J. Charruau, Une spécificité sénatoriale: les „espaces réservés” aux groupes minoritaires et d’opposition, Revue française de droit constitutionnel, no. 118/2019, p. 285-314.
[2] A se vedea pe larg, S. Giulj, Le statut de l’opposition en Europe, Notes et Ètudes Documentaires, La Documentation Française, no. 4585-4586/1980, p. 11.
[3] C. Ionescu, Analiza fundamentelor teoretice și politice ale controlului parlamentar. Studiu de drept comparat, Revista de Drept Public, nr. 3/2006, p. 13.
[4] B. Nabli, L’Opposition parlementaire: un contre-pouvoir politique sais par le droit, Pouvoirs, no. 133/2010, p. 127.
[5] Ibidem.
[6] C. Ionescu, Analiza fundamentelor teoretice și politice… cit. supra, p. 16.
[7] B. Nabli, op. cit., p. 127.
[8] A se vedea, M.-C. Ponthoreau, L’opposition comme garantie constitutionnelle, Revue de Droit Public et de la Science Politique, no. 118/2002, p. 1157.


Prof. univ. dr. Cristian Ionescu

Cuvinte cheie: , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

Autori JURIDICE.ro
Juristi
JURIDICE pentru studenti
JURIDICE NEXT









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

↑  Înapoi în partea de sus a paginii  ↑

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti