« Flux noutăţi
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateCyberlawDrept comercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrepturile omuluiDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Procedurile în cauzele cu minori. Faza de judecată
11.02.2021 | Andreea VARODI

JURIDICE - In Law We Trust Monitor Dosare
Andreea Varodi

Andreea Varodi

I. INTRODUCERE

Prezenta lucrare are ca scop aducerea în lumină a specificului procedurilor penale, în faza de judecată, în situația în care cel pus sub acuzare este minor.

Minorul este definit ca fiind persoana care nu a împlinit vârsta majoratului, 18 ani în legislația națională.

De asemenea, Directiva 800/2016 prevedere în art. 3 următoarele: în cazul în care nu este clar dacă o persoană a împlinit vârsta de 18 ani, se prezumă că persoana respectivă este copil, prezumție care a fost transpusă în legislația națională prin Legea nr. 284/2020, care a adus și această completare art. 504 din Codul de procedură penală.

La o primă vedere ar putea părea că lucrurile stau destul de simplist: în speță există o persoană pusă sub acuzare, aplicăm Codul Penal, Codul de procedură penală și alte legi speciale unde este nevoie, judecăm persoana în cauză, iar la finalul procesului aflăm verdictul: vinovată sau nevinovată.

Însă în situația în care persoana judecată nu este un adult, o serie de excepții de la regulile generale își activează aplicabilitatea. Astfel, cu toate că minorul trebuie tratat în mare parte după aceleași reguli materiale și procedurale penale, trebuie totuși avută în vedere vârsta sa fragedă și consecințele care își vor pune amprenta asupra viitorul său.

Minorul trebuie să fie tratat cu demnitate și respect, și mai ales este imperios necesar ca principiul care ghidează judecarea sa, să fie cel al interesului superior al copilului. De asemenea, trebuie avute în vedere nevoile sale speciale, aspectele legate de dezvoltarea sa psihologică și fizică.

De ce am ales să folosesc termenii de „minor” și „copil”, evitând abordarea din Codul de procedură penală, și anume, „infractori minori”?

Deoarece această terminologie este des contestată de către practică și doctrină din cauza abordării sale destul de dure și pe alocuri eronată.

În primul rând, această terminologie nu are în vedere prezumția de nevinovăție, principiu reglementat atât la nivel european, cât și la nivel național. Art. 6 alin. 2 și 48 din CEDO dispun astfel: „Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită”. Corespondentul național al acestor articole este art. 4 din Codul de procedură penală: „(1) Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă. (2) După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.” Constituția României consacră principiul in dubio pro reo în art. 23 alin. 11: „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată.”

Având în vedere forța legislativă a prevederilor mai sus menționate, prezumția de nevinovăție este conductorul în asigurarea imparțialității organelor de justiție pe toată perioada desfășurării procesului penal, numai în această modalitatea soluția acordată poate fi una justă.

Prin utilizarea termenului de „infractor minor”, legiuitorul își abrogă atribuții de care nu beneficiază și „decide” în amonte că persoana judecată este cu siguranță vinovată.

Această formulare nu are consecințe doar în privința terminologiei eronat utilizate, cât conduce și la consecințe de ordin social, opiniei publice inducându-i-se ideea potrivit căreia un cetățean care trece printr-un proces penal este indubitabil un infractor fără scrupule, situație totalmente de evitat într-o țară europeană a anului 2021.

Avem speranța că legiuitorul va avea în vedere pe viitor abordarea practicienilor și doctrinarilor și se va îndrepta spre o formulare potrivită cu contextul legislativ și social.

II. CADRUL LEGISLATIV

Procedurile penale în cazurile în care persoanele acuzate au statutul de minori își găsesc cadrul normativ în diferite surse. Pentru început, voi face o trecere în revistă a reglementărilor cu caracter obligatoriu, care vor sta la baza prezentei lucrări.

În primul rând, regulile principale care guvernează procedura în cauzele cu minori sunt regăsite pentru faza de judecată, în art. 504, 506-510 și 520 din Codul de procedură penală, dar și în Legea nr. 284/2020 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, lege care are rolul de a transpune prevederile Directivei mai jos enunțate, Directiva (UE) 2016/800. Aceste articole trebuie să fie completate de regulile generale din dreptul penal material, în privința răspunderii penale a minorilor, și anume: art. 113-116 Cod penal. Deși prevederi referitoare la minori se regăsesc în tot cuprinsul Titlului V din Codul Penal, doar cele de mai sus suscită interes pentru prezenta lucrare.

Alte cadre normative de o importanță covârșitoare în privința acestui subiect sunt reprezentate de „Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului”, iar la nivel unional trebuie avute în vedere: CEDO, CDFUE, „Directiva 2016/800 privind garanțiile procedurale pentru copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale”, „Directiva 2010/64/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 octombrie 2010 privind dreptul la interpretare și traducere în cadrul procedurilor penale”, „Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale”.

Astfel, este imperios necesar ca prevederile naționale să fie în perfectă concordanță cu cele unionale și completate unde este necesar cu acestea, deoarece numai în acest mod se poate realiza o uniformizare a respectării drepturilor procesuale în cauzele în care persoanele supuse procedurilor penale nu au atins vârsta majoratului.

Vom statua pentru un moment asupra procedurii de transpunere a legislației europene în dreptul național, cu precădere asupra transpunerii directivelor. Astfel, directiva face parte din categoria instrumentelor unionale care au scopul de a obține o armonizare a legislațiilor statelor membre. Specificul ei este oferit de faptul că mijloacele de implementare ale acesteia în legislația națională sunt lăsate la libera apreciere a statelor membre, însă obligativitatea este exprimată prin rezultatul care trebuie obținut.[1] Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că directiva reprezintă o formă de măsură legislative indirectă și de aplicabilitate generală.[2]

Cu privire la procedura transpunerii, aceasta este definită ca fiind procesul de încorporare a Directivelor UE în legislațiile naționale ale țărilor membre; este nevoie ca acestea să devină lege în statele membre într-un termen specific care este expres stipulat într-unul dintre articolele Directivei. Statelor membre li se solicită cu această ocazie să transmită Comisiei Europene, textul măsurilor lor naționale de punere în aplicare.[3]

De regulă, transpunerea unui astfel de act nu obligă adoptarea unor norme specifice exprese, fiind suficient un context juridic general favorabil atingerii acelui rezultat urmărit de actul european. Însă, este foarte important ca modul de transpunere să asigure în mod efectiv deplina aplicare a directivei într-un mod suficient de clar și precis.[4] Cu alte cuvinte, transpunerea unui astfel de act reprezintă o procedură complexă, care trebuie să aibă în vedere principiile de drept, dar și situația legislativă a statului care își va uniformiza prevederile. Transpunerea are în vedere îmbinarea necesității uniformizării dreptului cu nevoile și lacunele statului membru, astfel, nu semnifică o preluare mot-a-mot a prevederilor instituite de legiuitorul supranațional.

În problematica de față, legiuitorul român a decis să transpună Directiva (UE) 2016/800 prin adoptarea Legii nr. 284/2020. Nu se poate să nu remarcăm termenul îndelungat de care legiuitorul are nevoie pentru a uniformiza, cel puțin parțial legislația națională cu cea unională, având în vedere durata de 4 ani care a curs între apariția Directivei și adoptarea Legii nr. 284/2020, dar orice pas înainte în acest demers este binevenit, chiar mai anevoios fiind, din cauza lacunelor legislative de care sistemul nostru suferă.

Luând în considerare cele expuse în prezentul capitol, respectarea cu strictețe a tuturor drepturilor de care beneficiază persoana inculpată în procesul penal reprezintă un principiu de o valoare vitală în bunul mers al justiției, principiu care trebuie respectat indiferent de identitatea celui pus sub acuzare, dar cu atât mai mult în cazul minorilor, din cauza vulnerabilității și sensibilității pe care le prezintă.

Un proces penal desfășurat fără garanții fundamentale poate să conducă la consecințe iremediabile în viața unei persoane la început de drum.

III. ANALIZA PE ARTICOLE

În cele ce urmează, considerăm că este oportun a fi făcută o analiză asupra articolelor-cheie în cazul procedurii speciale al cauzelor cu minori, scopul fiind crearea unui fir cronologic acurat al desfășurării activității procedurale.

În primul rând, cel dintâi text legal care se va avea în vedere pentru clarificarea vârstei de la care se vor aplica procedurile speciale este art. 113 din Codul Penal: Ț(1) Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. (2) Minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ. (3) Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii”.

În literatura de specialitate este dezbătută importanța vârstei subiectului activ al infracțiunii asupra desfășurării represiunii penale. Doctrina prezintă astfel, cele patru etape principale ale vieții: copilăria, adolescența, maturitatea și bătrânețea, primele două suscitându-ne interesul pentru prezenta lucrare. În plus, fiecăreia dintre etape îi corespunde o stare psiho-fizică de care dreptul penal trebuie să țină seama, în special când este necesară aplicarea unei sancțiuni.[5]

Copilăria cuprinde etapa aproximativă de până la 14 ani; este etapa în care persoana crește, se dezvoltă, dobândește o gândire logică (crescit enundo). În această etapă, copilului îi lipsește capacitatea de a înțelege și de a-și manifesta voința conform cerințelor legii penale, incapacitate care este naturală. Această cauză conduce la imposibilitatea aplicării măsurilor represive minorilor sub 14 ani, prezumție absolută (prezumție iuris et de iure), prevăzută chiar de primul alineat al art. 113 din Codul penal. Față de aceste persoane vor putea fi luate măsuri de ocrotire, de educare, atunci când se constată că au un comportament deviant, însă pedepsele nu își găsesc locul în această etapă, deoarece din cauza incapacității naturale a copilului, pedeapsa nu își va produce finalitatea. La o vârstă atât de fragedă, pedeapsa are de multe ori efectul exact opus celui dorit, creând o suferință care va deforma chiar și caracterul format până în acel punct.[6]

Cea de-a doua etapă este adolescența, care este structurată în două faze: adolescența propriu-zisă în care este predominantă componenta copilăriei, fapt pentru care trebuie analizat de la caz la caz dacă persoana înțelege în totalitate consecințele faptelor sale; din această cauză decurge și prezumția relativă instituită de Codul penal, în privința minorilor cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani, capacitatea psiho-fizică a minorului fiind una nedesăvârșită, relativă. În faza a doua a adolescenței (sfârșitul adolescenței) predomină componenta maturității, fapt pentru care persoana va răspunde penal fără alte completări suplimentare, începând cu vârsta de 16 ani, potrivit legislației noastre.[7]

Este foarte important să avem în vedere momentul la care copilul împlinește vârsta majoratului, în funcție de acest moment se va stabili dacă cauza va fi judecată de către un complet specializat cu regulile specifice de procedură sau de către o instanță comună, fiind aplicabile regulile generale, fără alte derogări, sens în care Codul de procedură penală, dar și doctrina vin cu lămuriri: dacă suspectul (calitate care există strict în faza de urmărire penală) sau inculpatul a devenit major în timpul urmăririi penale, procedura specială nu mai este de interes, deoarece instanța nu va fi sesizată să judece un minor; dacă la momentul la care instanța este sesizată, inclusiv cu calea de atac a apelului, copilul are 18 ani, atunci cauza va fi guvernată de prevederile din Titlul IV, Capitolul III al Codului de procedură penală, însă este necesar să luăm în calcul și noile modificări legislative asupra cărora vom statua pe larg în cele ce urmează.

Prin sintagma „la data sesizării instanței” înțelegem data înregistrării dosarului la instanță în vederea parcurgerii fazei camerei preliminare.[8]

Cu toate că nu dreptul penal material face obiectul prezentei lucrări, este de interes să se facă o scurtă trecere în revistă a acestor prevederi pentru a crea o imagine de ansamblu clară. Astfel, art. 114 și 115 din Codul Penal prevăd care sunt consecințele răspunderii penale și măsurile care se pot lua făță de minori. Dacă la data săvârșirii infracțiunii vârsta minorului era cuprinsă între 14 și 18 ani se ia o măsură educativă neprivativă de libertate, iar dacă suplimentar sunt îndeplinite condițiile de la alin. 2, lit. a) sau b), este posibilă aplicarea unei măsuri privative de libertate. Situațiile în care copilului îi pot fi aplicate măsuri privative de libertate constau în săvârșirea în trecut a unei infracțiuni pentru care i-a fost aplicată o măsură educativă care nu a fost executată sau a cărei executare a început înainte ca acesta să săvârșească infracțiunea pentru care este judecat în prezent; de asemenea există și ipoteza în care minorul săvârșește o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare, ori chiar detențiunea pe viață.

Măsurile educative neprivative sunt următoarele: stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârșit de săptămână, asistarea zilnică, iar cele privative de libertate fiind internarea într-un centru educativ sau internarea într-un centru de detenție. În mod logic, aceste măsuri se iau gradual, proporțional cu faptele comise și cu comportamentul persoanei care le-a comis.

În privința sistemului sancționar aplicabil minorilor, România se află aproximativ pe aceeași lungime de undă cu celelalte state membre. Să aruncăm spre exemplu o privire la vecinii din Bulgaria, astfel, minorilor le pot fi aplicate patru dintre formele punitive care le sunt aplicate și adulților, astfel: privațiunea de libertate, probațiunea, mustrarea publică sau privarea de dreptul de a practica o anumită profesie sau activitate. Comparativ cu procedurile aplicabile adulților, măsurile punitive luate asupra copiilor vor fi mai blânde, având o durată de timp mult mai limită; termenul maxim pentru care un minor poate fi privat de libertate este de zece ani.[9] În ceea ce privește executarea pedepselor, copiii vor fi privați de libertate separat. În ipoteza în care un minor se află într-un centru special, la împlinirea vârstei majoratului, acesta va fi transferat într-un centru de detenție pentru adulți. Un aspect benefic îl constituie faptul că dacă persoana dorește să își finalizeze studiile poate solicita să rămână în centrul special până la vârsta de 20 de ani.

De asemenea, o privire comparativă poate fi aruncată către sistemul polonez care a fost des lăudat și oferit ca exemplu în ultimii ani pentru abordarea sa asupra justiției juvenile, sistemul fiind vizibil creat cu scopul de a redresa copilul dezorientat care are primul contact cu legea penală și procesual penală, și nu pe pedepsirea sa pentru cele săvârșite. În Polonia măsurile educative sunt expres și limitativ enumerate: mustrarea, supravegherea (poate fi efectuată de către părinți, tutori, curatori, instituții speciale, ofițerului de probațiune), măsuri speciale precum repararea pagubei, scuze adresate victimei, cursuri școlare speciale, interdicția de a conduce, confiscarea bunurilor obținute din comiterea faptei ilicite, plasarea minorului într-un centru specializat în care va petrece câteva ore pe zi, plasarea în instituții unde minorul va fi consiliat psihologic, va face terapie sau va fi consiliat vocațional, plasarea copilului într-un centru pentru minori. Autoritățile poloneze încearcă pe cât posibil să nu îl îndepărteze totuși pe minor de mediul său familial, cunoscând importanța prezenței familiei în dezvoltarea lui.[10]

Trecând acum la partea centrală a prezentei lucrări, și anume, procedura penală, trebuie să avem în vedere prevederile art. 506 din Codul de procedură penală, privitoare la referatul de evaluare. Ne suscită interesul alin. 2 al articolului care stipulează că instanța de judecată are obligația să dispună efectuarea referatului de evaluare de către serviciul de probațiune. Obligația nu este menținută, ci devine o facultate, dacă referatul a fost solicitat în cursul urmăririi penale.

Referatul de evaluare este reglementat prin Legea nr. 252/2013. Prin intermediul acestuia, serviciul de probațiune poate face propuneri motivate în privința măsurile educative care sunt necesar a fi luate față de minor. Referatul va fi întocmit și transmis în termen de 21 de zile de la data solicitării acestuia de către instanța de judecată.

Ce va conține in concreto un referat de evaluare? Referatul conține date despre mediul familial și social al minorului, situația educațională, profesională, conduita minorului, analiza comportamentului infracțional, riscul de săvârșire al unor infracțiuni, practic orice date relevante care îi oferă instanței indicii despre cumulul circumstanțelor care l-au condus pe inculpat spre săvârșirea infracțiunii respective încă de la o vârstă atât de fragedă. În momentul întocmirii referatului, consilierul de probațiune, care trebuie să fie o persoană temeinic pregătită în această privință, deoarece orice informații eronate conduc la consecințe grave în privința luării unei decizii de către instanța de judecată, poate colabora cu asistenți sociali, consilieri școlari, pedagogi, psihologi, medici. De asemenea, la solicitarea consilierului, instituțiile în a căror evidență se află copilul pentru îngrijire, tratament, protecție socială sau educație trebuie să pună la dispoziția acestuia în termen de 7 zile de la solicitare, toate informațiile necesare solicitate.[11]

Evaluarea minorului este definită de caracterul său personal, aceasta realizându-se în baza mai multor întrevederi între copil și consilierul de probațiune. Este posibil însă ca minorul să nu coopereze cu consilierul de probațiune, situație în care cel însărcinat cu întocmirea referatului va menționa în cuprinsul acestuia refuzul inculpatului. Alături de referat va fi atașată și declarația minorului prin care își exprimă refuzul de a colabora. În ipoteza în care inculpatul nu este găsit, consilierul va redacta  o adresă privind imposibilitatea de a redacta referatul de evaluare, pe care o va înainta instanței de judecată.[12]

Lăsând la o parte situația de excepție în care inculpatul nu este găsit, în practica judiciară au fost identificate situații în care instanța de judecată a fost nevoită să cenzureze anumite hotărâri judecătorești care au fost luate în baza unor referate de evaluare doar formale, fără o investigare reală a situației minorului. Spre exemplu, aceeași anchetă socială anterioară nu poate fi folosită într-o nouă cauză împotriva aceleiași persoane; acest fapt ar însemna ca aceeași anchetă să fie folosită pe toată perioada minoratului, nefiind luate în considerare schimbările care au avut loc între cele două momente temporale. În doctrină este susținută opinia potrivit căreia ancheta socială se va efectua chiar dacă între timp inculpatul devine major, datorită implicațiilor pe care acesta le are. De asemenea, dacă referatul nu a fost întocmit de o autoritate competentă se va considera că referatul nu este valabil, iar obligativitatea solicitării și întocmirii anchetei sociale nu a fost îndeplinită. [13]

Prevederile mai sus enunțate vor fi completate de noile modificări suferite de către art. 506 Cod de procedură penală. Astfel, a fost introdus alineatul 1 indice 1: „În cazul în care minorul este trimis în judecată, solicitarea referatului de evaluare este obligatorie, cu excepția cazului în care acest lucru ar fi contrar interesului superior al copilului”. Acest nou alineat va schimba întreaga dinamică a prevederii, în special prin consecințele pe care le produce asupra alin. 2, instanța devenind obligată să solicite referatul de evaluare în două situații: dacă ancheta socială nu a fost solicitată în cursul urmăririi sau dacă deși minorul a fost trimis în judecată, organele judiciare nu au dispus efectuarea anchetei.

Opinez asupra faptului că alineatele introduse oferă un „aer proaspăt” procedurii prin sporirea garanției oferite minorului, însă personal, consider că referatul de evaluare ar conferi multiple beneficii și în ipoteza obligativității de a fi solicitat chiar din faza de urmărire penală, într-o fază incipientă chiar, astfel, organele judiciare s-ar afla  în cunoștință de cauză despre situația personală a minorului, știind ce măsuri și soluții să propună, procedura fiind astfel simplificată.

Un aspect pozitiv este introducerea sintagmei „interesul superior al minorului”; este practic o reiterare a principiului care trebuie să ghideze întreaga procedură în care în prim-plan se află un copil. În interpretarea Comitetului pentru Drepturile Copilului această sintagmă are o triplă valență: trebuie înțeleasă ca drept material, ca principiu fundamental și ca o regulă de procedură. Ca drept material, interesul primordial al copilului se aplică direct și poate fi invocat în fața instanțelor; privitor la valența de principiu fundamental conceptul impune interpretarea în sensul în care servește cel mai eficient protecției copilului, iar ca regulă de procedură, interesul superior reprezintă o garanție în luarea deciziilor. Analiza care trebuie făcută este dictată de complexitatea conceptului, și impune determinarea conținutului său concret de la caz la caz, astfel, nu poate fi aplicată o formulă generală. Se vor avea în vedere elemente precum: opiniile copilului, identitatea sa (origine, credințe, nivelul de educație, orientarea sexuală și religioasă etc), păstrarea mediului familial, accesul la educație[14]. De aceea, încă o dată se dovedește cât de important este referatul de evaluare în luarea unei decizii juste de către instanță.

O modificare importantă și de bun augur a fost adusă de către Legea nr. 284/2020 care introduce articolului 506, alineatul 4 indice 1 și dispune următoarele: „În cazul în care elementele care constituie baza referatului de evaluare se schimbă considerabil, organul de urmărire penală sau, după caz, instanța va solicita întocmirea unui nou referat de evaluare. Solicitarea se poate face din oficiu sau în urma sesizării făcute de serviciul de probațiune, de minor ori de către părinți sau, după caz, tutore, curator ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul, cu privire la schimbările intervenite.” Consider că elementele care se modifică într-o proporție majoră trebuie evaluate de către organele judiciare în funcție de fiecare cauză în parte, fiind imposibil de a se aplica un șablon unitar, având în vedere multitudinea cauzelor care pot conduce la schimbarea elementelor constitutive ale referatului.

Lipsa referatului de evaluare are consecințe importante; dacă soluționarea cauzei s-a desfășurat fără efectuarea unei anchetei sociale, viciul de procedură va fi analizat sub lumina prevederilor nulității relative. Este necesar să se dovedească faptul că prin nerespectarea dispozițiilor alin. 2 ale art. 506 Cod de Procedură Penală, s-a adus o vătămare părților și subiecților procesuali principali, vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii pronunțate în aceste condiții[15]. Personal, consider că lipsa anchetei sociale conduce la consecințe extrem de importante, vătămarea fiind una vădită, dar atât timp cât aceasta nu se află printre cauzele de nulitate absolută expres prevăzute de Codul de Procedură Penală, nu le rămâne decât părților și subiecților procesuali principali să își dovedească prin toate mijloacele posibile și legale, vătămarea produsă prin această eroare a instanței de judecată. Fiind vorba despre nulitate relativă, aceasta va putea fi invocată până la următorul termen de judecată cu procedura completă, în situația în care în mod evident încălcarea a survenit în timpul judecății. Din cauza momentului temporar până la care referatul trebuie să existe la dosarul cauzei, și anume anterior începerii deliberărilor în fața primei instanțe, invocarea nulității relative excedează acest moment, fapt pentru care hotărârea viciată va putea fi cenzurată pe calea apelului.

O ipoteză interesantă din perspectiva obligativității solicitării de a fi întocmit referatul de evaluare este cea în care inculpatul minor încheie un acord de recunoaștere a vinovăției. Posibilitatea ca un minor să încheie un astfel de acord a fost mult blamată de-o potrivă de către doctrină, cât și de ceilalți specialiști ai dreptului, aceștia considerând că este riscant ca inculpatul să accepte o asemenea înțelegere de multe ori inechitabilă, necunoscând consecințele reale pe care o astfel de acceptare le poate avea asupra viitorului său, din cauza fragilității vârstei. Instanța a statuat prin decizia nr. 387/A din 18 iunie 2019 a Curții de Apel București, Secția I Penală, că instanța poate invoca și din oficiu neregularitatea lipsei referatului de evaluare și respingerea lui pe acest motiv (ca urmare a D.C.C. nr. 544 din 13 iulie 2017), dacă în cursul urmăririi penale nu a fost întocmit, iar ulterior, minorul a încheiat un acord de recunoaștere a vinovăției.[16] Practic ne vom afla în coroborarea a două proceduri penale cu caracter special care operează simultan, prima fiind aplicabilă datorită vârstei inculpatului, iar cea de-a doua activându-se prin prisma încheierii acordului dintre minor și procuror. Unii doctrinari opinează că în decursul încheierii acordului procurorul se va comporta asemeni unui „cvasi-judecător”, el stabilind vinovăția și sancțiunea care i se va aplica, iar activitatea instanței devine una secundară, având o activitate de control asupra acordului dintre cei indicați mai sus. Din această cauză, luând în considerare că în procedura comună dispunerea efectuării referatului de evaluare este obligatorie pentru instanță, procurorul nu va fi scutit de această sarcină, pentru identitate de tratament și transparența procedurii față de toți participanții care se află în situații similare.[17]

Să statuăm o clipă asupra valorii probante a referatului de evaluare. Luând în calcul modalitatea de obținere a acestuia, dar și elementele pe care le conține, consider că referatul de evaluare este un mijloc de probă (mijloacele de probă sunt acele mijloace legale prin intermediul cărora probele sunt administrate în procesul penal, informațiile necesare rezolvării cauzei fiind relevate de organelle judiciare și celorlalți participanți la activitatea judiciară) prin intermediul căruia se vor administra probe indirecte (informațiile cu privire la situația psihologică și socială a inculpatului). Prin probe indirecte se înţeleg probele care nu dovedesc direct existenţa ori inexistenţa faptei sau vinovăţia ori nevinovăţia inculpatului, dar care prin coroborarea lor duc la concluzia că fapta a fost săvârşită sau că inculpatul este vinovat sau nu[18]. O corectă soluționare a cauzei penale prin probe indirecte necesită o corelare și raționamente logice lipsite de lacune, care să susțină dincolo de orice îndoială rezonabilă (standard care este obligatoriu să fie respectat de către judeător), concluzia existenței infracțiunii și săvârșirea acesteia de către inculpat.[19]

După cum este cvasi-cunoscut, în dreptul procesual penal român, probele nu au o valoare prestabilită, soluția în cauză fiind luată prin analizarea întregului probatoriu administrat. Astfel, prin luarea în considerare a referatului de evaluare, judecătorul se va orienta asupra măsurilor care trebuie luate asupra minorului, în funcție de elementele de fapt prezentate de către consilierul care a întocmit ancheta socială.

În ceea ce privește compunerea instanței de judecată, aceasta își găsește reglementarea în art. 507 din Codul de procedură penală, dar dispoziția trebuie coroborată și cu Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Astfel, deși instanța care judecă cauzele în care inculpații sunt minori este constituită în complete specializate care își vor păstra competența chiar dacă pe parcursul desfășurării procesului penal, inculpatul împlinește vârsta majoratului, reglementare care evocă principiul continuității completului de judecată.[20] Este posibil ca la nivelul anumitor instanțe să fie constiuite chiar secții specializate în judecare litigiilor care au în prim-plan atât inculpați minori, dar și victime care nu au vârsta de 18 ani. În România, încă din anul 2004 la Brașov funcționează Tribunalul pentru minori și familie. Judecarea cauzelor de către astfel de complete are o importanță covârșitoare luând în calcul delicatețea unor astfel de litigii și tratamentul special de care un minor trebuie să beneficieze. Prin utilizarea completelor specializate calitatea justiției devine superioară, datorită atenției cu care sunt tratate cauzele, hotărârile instanței nefiind luate în grabă în aceste circumstanțe, fapt care duce la o asigurare că minorul va primi un tratament care să îl conducă spre reabilitare.

Nerespectarea regulilor privitoare la specializarea completului de judecată poate conduce, potrivit unor opinii doctrinare, la sancționarea cu nulitatea absolută.

Competența materială, teritorială și funcțională se determină totuși după regulile privitoare la procedura comună.[21]

Asupra art. 507 alin. 3 din Codul de procedură penală este de analizat sintagma „data sesizării instanței”, criteriul în funcție de care se determină momentul temporal al minoratului fiind vârsta inculpatului în momentul sesizării instanței. Se vor coroba în acest sens prevederile art. 329 alin. 2, art. 343 și art. 344 alin. 1 din Codul de procedură penală, iar prin „data sesizării instanței” vom înțelege data la care dosarul a fost înregistrat la instanță pentru a fi repartizat aleatoriu către judecătorul de cameră preliminară, moment care va fi particular față de cel în care judecătorul de cameră preliminară a dispus începerea judecății.[22]  De asemenea, unii doctrinari raportează această dată atât la momentul sesizării judecătorului de cameră preliminară, cât și la momentul rămânerii definitive a încheierii prin care a fost admisă plângerea formulată împotriva soluției de netrimitere în judecată și a fost dispusă începerea judecății. [23]

Pe lângă cele expuse mai sus, este oportun să analizăm și modificarea pe care a suferit-o alin 3. Legiuitorul a oferit un element de continuitate al procedurii, păstrând reglementarea inițială, însă a adus noi completări: „Dacă la data sesizării instanței, inculpatul împlinise vârsta de 18 ani, dar la data dobândirii calității de suspect era minor, instanța învestită, reținând cauza, poate decide aplicarea procedurii pentru cauzele cu infractori minori, atunci când consideră necesar, ținând cont de toate circumstanțele cauzei, inclusiv gradul de maturitate și gradul de vulnerabilitate ale persoanei vizate.”

Din dorința de a evita repetabilitatea, sintagma „data sesizării instanței” a fost analizată în cele expuse mai sus. Voi statua în continuare asupra completărilor oferite de către legiuitor. Cu siguranță noul format al alin. 3 va aduce o serie de critici în doctrină, din cauza libertății nemărginite de care instanța poate dispune în această chestiune. Consider că posibilitatea lărgită de a aplica procedura specială este potrivită, însă cu unele mențiuni; neavând niște criterii clare, precise, concise după care să se evalueze aplicarea procedurii speciale, tratamentul oferit persoanelor care participă într-o cauză penală, poate să cadă cu ușurință pe o altă pantă, și anume aceea în care tratamentul oferit acestora va fi total neunitar. Poate unele clarificări din partea legiuitorului ar fi bine-primite asupra termenilor utilizați, în consecință dacă nu vor fi oferite acum , cu siguranță practica judiciară se va afla nevoită să le solicite ulterior. Personal, sunt de părere că legiuitorul avea obligativitatea de a tranșa acest aspect: fie prevederea își păstra forma inițială, fie în toate situațiile, dacă persoana era minor la data dobândirii calității de suspect, procedura care îi va fi aplicată va fi cea specială. Este adevărat că instanța de judecată trebuie să aibă libertate în luarea deciziilor sale, însă în ipoteza de față, această libertate este extrem de largă, iar consecințele care decurg din arbitrariul oferit au o greutate însemnată, fiind în joc practice întreaga procedură în funcție de care cauza va fi soluționată.

Trebuie să se aibă în vedere și durata mare de timp care de multe ori trece între faza de urmărire penală și cea de judecată, iar instanța se poate afla în ipostaza în care va judeca un adult în temeiul procedurii în cauzele cu minori, doar pentru că are această opțiune, iar persoana a dobândit calitatea de suspect înainte de împlinirea majoratului.

Ceea ce doresc să subliniez nu este faptul că prevederea ar fi lipsită de utilitate, deoarece fiecare persoană are un grad de maturitate și vulnerabilitate diferit, iar dacă persoana în cauză necesită un astfel de tratament special, este oportun ca instanța să  uziteze această posibilitate, având în vedere că nu a fost tranșată în mod clar și concis de către legiuitor, însă ar trebui să fie prudentă pentru a nu aglomera inutil instanțele învestite cu judecarea acestor cauze fragile și a nu periclita calitatea actului de justiție unde chiar este nevoie ca judecătorii să acorde cauzei o atenție specială.

Alături de inculpatul minor, art. 508 din Codul de procedură penală prevede că se vor cita: Serviciul de probațiune (de pe lângă Tribunalul în a cărei circumscripție teritorială își are locuința inculpatul) sau Serviciul de probațiune din circumscripția teritorială a Tribunalului care funcționează pe lângă instanța sesizată, în ipoteza în care inculpatul nu își are locuința în aceeași circumscripție teritorială, părinții sau după caz, tutorele, curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul; de asemenea, pot fi citate în fața instanței și orice alte persoane a căror prezență instanța o consideră oportună pentru a oferi informații despre minor. Aceste persoane vor fi citate indiferent dacă inculpatul a împlinit sau nu vârsta de 16 ani sau chiar dacă a împlinit 18 ani pe parcursul desfășurării procesului. Spre deosebire de faza urmăririi penale, în faza de judecată, citarea persoanelor și a instituțiilor mai sus menționate este obligatorie.

Persoanele citate au îndatorirea dacă se prezintă în instanță, să dea lămuririle necesare soluționării cauzei, dar beneficiază și de dreptul de a formula cereri și propuneri în privința măsurilor care urmează a fi luate față de minor. Cu toate acestea, deși prezența lor este importantă în soluționarea cauzei, dacă vor lipsi, judecarea cauzei nu va fi stopată de această neprezentare.

Trebuie luat în calcul că omisiunea citării părinților, tutorelui, curatorului, a persoanei în îngrijirea și supravegherea căreia se află minorul sau a Serviciului de probațiune poate atrage sancțiunea nulității relative în condițiile prevăzute de art. 282 din Codul de procedură penală; omisiunea poate fi invocată doar de către inculpat sau de către partea responsabilă civilmente (care ar putea fi părintele, tutorele, curatorul), ceilalți subiecți procesuali principali fiind excluși în această chestiune. [24]

Legea nr. 284/2020 a introdus încă 3 alineate articolului 508 Cod de procedură penală, lărgind sfera persoanelor care pot fi citate; dacă niciuna dintre persoanele enumerate mai sus nu poate fi prezentă ori găsită, se va lua în considerare un alt adult indicat de inculpat și acceptat de organul judiciar, iar dacă minorul nu desemnează un alt adult sau acesta nu este acceptat de către organul judiciar, se va lua în considerare citarea altei persoane, ținând cont de interesul superior al copilului.

Consider noua prevedere ca fiind extrem de benefică, conferind o asigurare suplimentară minorului că va fi însoțit de un adult. Legiuitorul a decis să lase de-o parte formalismul excesiv și să aibă în vedere că și alți adulți pot fi alături de minor, nefiind atât de importantă legătura definită din punct de vedere legal dintre minor și adult, cât situația de facto dintre cei doi, înțelegând importanța principiului director al cauzelor cu minori: interesul superior al copilului, pe care îl reiterează chiar de două ori în cuprinsul aceluiași articol.

Elementele principale privind desfășurarea judecății sunt reglementate în art. 509 din Codul de procedură penală. Primul aspect care necesită o analiză mai amănunțită privește faptul că aceste cauze, în care sunt judecați inculpați minori, se judecă de urgență și cu precădere.

Pentru a da curs caracterului urgent al cauzelor cu minori, instanțele de judecată vor da termene scurte pentru a respecta celeritatea soluționării cauzei. De asemenea, în momentul în care se va întocmi lista de ședință pentru ziua respectivă conform prevederilor art. 361 Cod de procedură penală, se va da întâietate cauzelor cu minori, acestea vor fi primele de pe listă pentru ziua următoare, situația fiind încadrată în faza finală a alin. 8: „La întocmirea listei se ține seama de data intrării cauzelor la instanță, dându-se întâietate cauzelor în care sunt deținuți sau arestați la domiciliu și celor cu privire la care legea prevede că judecarea se face de urgență.” Deși alineatul prevede în enumerarea sa și cauzele cu deținuți sau arestați la domiciliu, consider că o cauză având ca subiect un inculpat minor este necesar să se afle printre primele pe listă deoarece sediul instanței nu este cel mai plăcut loc unde se poate afla un copil, iar un timp îndelungat petrecut înainte de luarea cauzei sale poate conduce la o periclitare în cooperarea acestuia cu organele de justiție.

Un element relativ nou în legislația românească îl constituie posibilitatea minorului de a beneficia de procedura abreviată privind recunoașterea învinuirii. Această schimbare a survenit prin modificările suferite de către  Ordonanța de Urgență nr. 18/2016.[25] Consider oportună această schimbare în viziunea legislativă, deoarece echitabil este ca și minorul să beneficieze de avantajele unei astfel de proceduri, atâta timp cât acesta este poziționat oarecum la egalitate cu un adult, asupra aspectului răspunderii penale al acestuia. Este o instituție la îndemână de utilizat în situația în care întregul probatoriu este împotriva inculpatului, fiind o ancoră de salvare pentru ca acesta să ispășească o pedeapsă mai mică datorită sincerității de care a dat dovadă, prin recunoașterea faptelor sale, recunoaștere care poate fi chiar un prim pas spre reabilitare și schimbarea acestuia pe viitor într-un adult responsabil.

Caracterul definititoriu al cauzelor cu inculpați minori îl constituie nepublicitatea ședinței de judecată, fiind o derogare de la regula generală prevăzută în art. 352 Cod de procedură penală, care prevede că ședința de judecată este una publică, cu excepția situaților  prevăzute de lege. Caracterul nepublic este o derogare și de la art. 362 în privința măsurilor preventive în cursul judecății; și în această ipoteză, judecata se va desfășura fără prezența publicului larg. Chiar dacă alte persoane nu au permisiunea de a fi prezente în sală, aceasta nu conduce la concluzia că persoanele citate nu pot rămâne în sala de judecată, însă lor le poate fi restricționat temporar accesul în condițiile art. 509, alin. 3.

Și de această dată putem să ne găsim într-o ipoteză de aplicare a nulității relative dacă instanța judecă litigiul într-o procedură publică. Cele expuse mai sus în privința nulității relative își găsesc aplicabilitatea și aici.

Norma are caracter de continuitate raportat la vechea reglementare, astfel o decizie orientativă poate fi utilă în problematica de față: prin Decizia nr. 32/02.06.2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis Recursul în Interesul Legii, statuând asupra ipotezei în care, dacă inculpatul a fost minor la data săvârșirii faptei, dar a devenit între timp major, indiferent de data survenirii vârstei majoratului, înainte sau după sesizarea instanței, ședința de judecată ar trebui să fie nepublică.[26] Având în vedere însă reglementarea noului cod, mai exact a prevederilor art. 507, alin.2 care stipulează expres că instanța va judeca potrivit dispozițiilor procedurale speciale în cauzele cu minori, dacă între timp (pe parcursul judecății în fața instanței) inculpatul a împlinit vârsta de 18 ani, dar și alin. 3 conform căruia persoana va fi judecată potrivit procedurii speciale dacă la data sesizării instanței nu împlinise 18 ani, aș fi conchis că judecata va fi nepublică doar în aceste situații, însă legiuitorul a completat alin. 3, ținând seama de prevederile la nivel european, care se pare că au coincis cu opiniile Înaltei Curți din anul 2008, cu unele nuanțe. Astfel, pe lângă situațiile de până acum în care judecata ar fi fost nepublică, nepublicitatea se va aplica și atunci când persoana a dobândit calitatea de suspect când era minor, dar la data sesizării instanței avea vârsta de 18 ani, dacă  instanța de judecată consideră necesară aplicarea procedurii speciale. Concluzionând, continuitatea este păstrată nuanțat asupra momentelor pentru care ședința va fi nepublică, dar și în privința sancțiunii nerespectării acestui principiu director, nulitatea relativă.

Unele aspecte procedurale legate de nepublicitatea ședinței de judecată sunt cele referitoare la actul în care se va menționa că ședința nu a fost una publică; de regulă, această mențiune va fi notată în încheierea de ședință ori dacă aceasta nu va fi redactată deoarece instanța se va pronunța chiar la acel termen de judecată, se va specifica în dispozitivul hotărârii judecătorești, care este identic cu minuta. Dacă pronunțarea va fi amânată, instanța considerând că are nevoie de mai mult timp pentru a delibera și a pronunța o hotărâre în cauză, cea care va conține mențiunea nepublicității va fi de această dată, încheierea de amânare a pronunțării, deoarece ședința următoare în care instanța de judecată va pronunța soluția va fi una publică, conținând mențiunile de rigoare.[27]

Corelând dreptul intern cu cel european, nepublicitatea ședinței de judecată reprezintă și o garanție a respectării participării efective în proces a minorului. Participarea publicului larg conduce la consecințe negative în desfășurarea procedurii. Un exemplu este util pentru o înțelegere mai bună a problemei în cauză; în cauza T. contra Regatului Unit, Curtea a statuat asupra problematicii publicității procesului: cauza vizează  uciderea unui copil în vârstă de doi ani de către doi copii în vârstă de zece ani. Cei doi au fost supuși unui proces public extrem de mediatizat. Procedura instanței naționale a fost parțial modificată, în sensul că ședințele au avut o durată redusă, părinții reclamantului au putut sta în apropierea acestuia în timpul procesului, era disponibil un loc de joacă pentru pauzele din cadrul ședinței . Cu toa­te acestea, reclamantul și celălalt acuzat au fost judecați într‑un tribunal pentru adulți, păstrându‑se majoritatea rigorilor unui proces penal. CEDO a constatat că reclamantul nu putuse participa în mod efectiv la proceduri din cauza publicității ședințelor de judecată și a mediatizării intense, pre­cum și din cauza capacității sale limitate de a le da instrucțiuni avocaților săi și de a furniza mărturii adecvate. Prin urmare, fuseseră încălcate drep­turile sale în virtutea articolului 6 din Convenție. Deși în dreptul nostru național cei doi copii nu ar răspunde penal, având doar vârsta de 10 ani, răspunderea penală fiind „activată” doar de la 14 ani, consider că exemplul este unul edificator și în ipoteza în care minorii ar avea vârsta răspunderii penale din dreptul românesc.

Continuând în aceeași notă „europeană”, derogarea de la principiul publicității este recunoscută expres în paragraful I, a doua frază a art. 6 din Conveție, care prevede după cum urmează: accesul în sala de ședință poate fi interzis presei și publicului, cu privire la întreaga procedură sau la o parte a acesteia, și atunci când interesele minorilor o impun.

Tot în cuprinsul art. 509 din Codul de procedură penală suscită atenția următoarele aspecte: posibilitatea instanței de a-l îndepărta pe minorul mai mic de 16 ani din sala de judecată dacă consideră că administrarea anumitor probe poate să aibă o influență negativă asupra sa, și faptul că de principiu, ascultarea inculpatului minor va avea loc o singură data.

Referitor la îndepărtarea din sală a minorului cu vârstă sub 16 ani, este nevoie a fi analizată sintagma „probe care pot să aibă o influență negativă”; aceste probe pot fi spre exemplu declarațiile oferite de persoana vătămată în cazul infracțiunilor împotriva integrității sexuale sau fizice ori chiar declarațiile oferite de către ceilalți inculpați care sunt majori. Pe lângă consecințele de ordin psihologic, influența negativă trebuie analizată prin prisma comportamentului procesual dăunător pe care este posibil să îl exercite minorul în propria cauză. Astfel, se poate întâmpla ca minorul să adopte un comportament sfidător și să facă unele declarații în defavoarea sa, din cauza nevoi sale exacerbate de afirmare care se regăsește la aceste vârste fragede. Unii doctrinari afirmă că prin „influență negativă” vom înțelege chiar posibilitatea adoptării de către inculpat a unei conduite denaturate procesuale[28] care în definitive vor avea consecințe nefavorabile asupra soluției acordate de către instanța de judecată.

Regula conform căreia minorul este ascultat o singură data, este prevăzută în alin. 5 al articolului mai sus evocat. Regula este necesară pentru a proteja minorul, trecerea acestuia printr-o procedură greoaie și tensionată în mod repetat nu are cum să îi aducă beneficii pentru dezvoltarea sa psihologică. Dar cum orice regulă are și o excepție, situația de față nu se diferențiază pentru că reascultarea poate fi admisă de judecător în cazuri temeinic justificare. Cazurile temeinic justificate se vor aprecia de instanță in concreto de la caz la caz; putem să ne imaginăm spre exemplu că un caz temeinic justificat ar fi survenirea de noi probe care necesită o clarificare din partea inculpatului sau este descoperit încă un participant la comiterea faptei. Totuși, recomandat ar fi ca judecătorul să aprecieze cu mare strictețe aceste cazuri temeinic justificate, ca minorul să nu fie supus inutil procedurii ascultării.

O problematică deloc de neglijat care a produs discuții în toate colțurile lumii este acordarea asistenței juridice obligatorii a minorului. Nu de puține ori s-a întâmplat ca organele judiciare să profite de lipsa de cunoștințe și fragilitatea suspecților și inculpaților minori, aducându-i în punctul de a mărturisi uneori chiar fapte pe care nu le-au comis, dar modalitățile de manipulare ale organelor i-au condus în acel punct defavorabil lor. Această metodă de a opera a putut să aibă loc în special din cauza faptului că minorului nu i s-a acordat o asistență judiciară sau cea care a fost acordată, a fost una pur formală.

În dreptul român această garanție este asigurată de prevederile art. 90, alin. 1, lit. a) din codul de procedură penală: „Asistența juridică este obligatorie când suspectul sau inculpatul este minori (…)”. Art. 90 se completează cu art. 91 alin. 1: „În cazurile prevăzute la art. 90, dacă suspectul sau inculpatul nu și-a ales un avocat, organul judiciar ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu.”

Cu toate că momentul crucial de la care inculpatul minor trebuie să beneficieze de sfaturile unui avocat, este faza de urmărire penală, nucleul procedurii îl constituie totuși judecata în fața instanței. Inculpatul poate fi într-adevăr reprezentat în cauză de către avocatul său, conform prevederilor art. 96 Cod de procedură penală, dar când prezența sa este necesară, asigurarea asistenței sale de către un avocat are o importanță crucială, prin prisma avocatului balanța poate fi înclinată în favoarea sau defavoarea minorului.

Prevederile speciale în cauzele cu minori se completează cu cele generale, iar din această perspectivă, în faza de judecată, este instituită obligativitatea instanței de a acorda un termen pentru angajarea unui avocat în situația în care minorul nu beneficiază de serviciile juridice ale unuia; obligativitatea este stipulată în art. 356 Cod de procedură penală.

Totodată, lipsa asistenței juridice poate fi sancționată chiar cu nulitatea absolută, acest caz fiind prevăzut în mod expres în art. 281, alin. 1, lit. f) Cod de procedură penală. Sancțiunea indică gradul importanței pe care o are asistarea suspectului sau inculpatului minor, cât și rolul indispensabil al avocatului care știe cel mai bine cum să managerieze situația, având o poziție exterioară față de cea a inculpatului, este capabil să ia decizii la rece și să ofere cele mai bune soluții la problemele clientului său. În cauzele cu inculpați minori, avocatul este nevoit să acorde o atenție sporită clientului său și să se adapteze nevoilor acestuia care sunt vădit suplimentare comparativ cu cele ale unui adult.

Asistența trebuie să fie una reală și nu doar formală, astfel aceasta neputând fi practic luată în considerare, deoarece nu are finalitatea urmărită, de a sfătui și consulta minorul în vederea obținerii unei soluții favorabile, raportat bineînțeles la faptele pe care le-a comis.

Asigurarea unei asistențe juridice este o parte componentă a dreptului la un proces echitabil, drept recunoscut atât la nivel național, cât și european. Fără consultanță temeinică de specialitate minorul se află practic pe o poziție inferioară, egalitatea de arme fiind un concept străin în astfel de ipoteze. Copilul nu are nici cunoștințele de specialitate necesare, dar nici experiența de viață necesară pentru a fi capabil să se apere împotriva acuzaților care i se aduc.

Pe lângă latura penală a cauzei, este la fel de posibil ca problema să fie judecată și pe latura sa civilă, moment la care prezența concretă a avocatului are un rol edificator. Acest rol își continuă existența chiar în situația în care acțiunea civilă a fost disjunsă de cea penală. Avocatul este dator să îi explice clientului său care este motivul pentru care va răspunde și pecuniar și care sunt consecințele pe care această răspundere le va avea asupra întregului litigiu.

La nivel european, Curtea a soluționat mai multe cauze pe acest subiect, cauze care pot fi exemple și pentru dreptul național, evident exemple de conduită care nu trebuie adoptată cu niciun preț de către organele judiciare.

În cauza Panovits/Cipru (CEDO, Panovits/Cipru, nr. 4268/04, 11 decembrie 2008) este vorba despre un minor în vârstă de 17 ani care a fost acuzat de crimă și jaf. El a fost adus la secția de poli­ție, însoțit de tatăl său. Minorul a fost arestat și dus într‑o încăpere pentru a fi supus unui interogatoriu în absența tatălui său ori a unui avocat. În timp ce reclamantul era interogat, tatăl său a fost informat cu privire la dreptul reclamantului de a lua legătura cu un avocat. Câteva minute mai târziu, tatălui i s‑a adus la cunoștință că, între timp, fiul său a recunoscut comiterea faptei. CEDO a considerat că, dată fiind vârsta reclamantului, nu se putea considera că acesta este conștient de dreptul său la reprezentare juridică înainte de a face orice fel de declarație. De asemenea, este puțin probabil ca el să fi putut aprecia în mod rezonabil consecințele interogato­riului în absența unui avocat într‑o procedură penală de anchetare a unei infracțiuni. Deși, aparent, autoritățile erau dispuse oricând să permită ca reclamantul să fie asistat de un avocat dacă li s‑ar fi solicitat acest lucru, totuși acestea nu i‑au adus la cunoștință reclamantului dreptul de a soli­cita desemnarea unui avocat din oficiu care să îl asiste gratuit dacă era cazul. Nu exista nicio dovadă că reclamantul sau tatăl acestuia au renunțat în mod expres și inechivoc la dreptul lor la asistență juridică. Prin urmare, Curtea a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (3) litera (c) coroborat cu articolul 6 alineatul (1) din Convenție ( art. 6 CEDO – dreptul la un process echitabil).

Cum am menționat și anterior, chiar dacă cele relatate au avut loc în faza de urmărire penală, consecințele negative ale lipsei avocatului sunt la fel de nefaste și în faza judecății, dacă nu chiar mai importante comparativ cu faza precedent judecății.

Pe lângă prezența avocatului ca pilon central al judecății în fața instanței, un rol important îl are bineînțeles și procurorul. Sarcinile sale nu se sfârșesc odată cu preluarea cauzei de către instanța de judecată, rolul său activ continuând pe întreaga durată a procesului penal. Prezenta sa, care temeinic va fi una activă, oferă  garanția a respectării drepturilor minorului. Cu toate că procurorul este dator să apere interesele statului și ale societății, el nu trebuie să uite că mai presus de aceste îndatoriri se află la loc de cinste obligativitatea sa de aflare a adevărului, care se va realiza punând în mișcare toate mecanismele pe care le are la îndemână: formularea de cereri, excepții, propuneri, posibilitatea de a formula concluzii, exercitarea căilor de atac în condițiile legii.

Opinez asupra faptului că procurorul nu trebuie să uite că deși îndatorirea sa este să apere interesele societății, inculpatul minor care se află de cealaltă parte a baricadei, este tot un membru al societății care merită să se reabiliteze, iar propunerea pedepsirii acestuia cât mai aspru nu este de cele mai multe ori răspunsul potrivit în soluționarea problemei, în îndreptarea caracterului infracțional de care inculpatul a dat dovada până la momentul 0, cel al judecării faptelor pe care le-a comis.

Sacțiunea judecării cauzei fără prezența procurorului este nulitatea absolută (prevăzută în art. 281 din Codul de procedură penală), care poate fi invocată în orice stare a pricipii. În ipoteza în care partea acuzată decide să se apere pe calea apelului împotriva acestei neregularități de procedură, în cazul admiterii apelului, cauza va fi trimisă spre rejudecare, potrivit prevederilor art. 421, pct. 2, lit. b) Cod de procedură penală.[29]

Trecând spre ultimele două articole care vor fi analizate în prezenta lucrare, mai exact, art. 510 Cod de procedură penală care prevede situația în care minorii vor fi judecați împreună cu persoane majore și art. 520 care face scurte precizări referitoare la judecata în apel, este necesar să facem următoarele mențiuni: astfel, referitor la art. 510 care prevede: „(1) Când în aceeași cauză sunt mai mulți inculpați, dintre care unii minori și alții majori, și nu este posibilă disjungerea, judecata are loc potrivit dispozițiilor art. 507 alin. 1 și după procedura obișnuită. (2) Cu privire la inculpații minori din aceste cauze se aplică dispozițiile referitoare la procedura în cauzele cu infractori minori” (deși nu suntem de acord cu partea finală a alineatului menționat, aceasta este formularea legiuitorului); este de remarcat că prin sintagma „și nu este posibilă disjungerea”, legiuitorul instituie o regulă asupra disjungerii cauzei în astfel de situații, judecarea împreună a minorilor și majorilor fiind excepția. [30] Asupra disjungerii sunt relevante prevederile art. 46 Cod procedură penală, care prevăd că pentru o mai bună desfășurare a judecății sau pentru motive temeinic justificate, cauza poate fi disjunsă pentru unii dintre inculpați sau unele dintre infracțiuni, iar operațiunea poate fi solicitată de către procuror, părți sau de instanță din oficiu, ceilalți participanți fiind excluși de plano de la posibilitatea de a solicita disjungerea cauzei. Având în vedere că operațiunea poate fi cerută doar în cazurile în care cauza a fost reunită din motive facultative, printr-o interpretare per a contrario se înțelege că disjungerea nu este posibilă în cazurile prevăzute la art. 43 alin. 1 și alin. 3 Cod de procedură penală.

Consecința practică pe care o are aplicarea art. 510 este cea a publicității ședinței de judecată, cu posibilitatea instanței de a o declara nepublică conform art. 352 alin. 3  și 4 Cod procedură penală, însă doar pentru o anumită perioadă de timp, acest artificiu nu va schimba automat cauza într-una nepublică.

Dacă instanța încalcă prevederile privitoare la publicitatea ședinței de judecată, încălcarea sa este pasibilă de sancțiunea nulității absolute, nerespectarea acestui caracter fiind expres menționat în cuprinsul art. 281, iar nulitatea poate fi invocată conform condițiilor expuse mai sus în prezenta lucrare.[31]

Aceasta este singura regulă de la care se va deroga în procedurile cu minori, toate celelalte prevederi fiind necesar a fi respectate, respetiv: solicitarea referatului de evaluare, persoanele care vor fi citate alături de inculpatul minor, asistența obligatorie a avocatului, ascultarea minorului o singură dată dacă circumstanțele situației o permit.

O ultimă chestiune care ne suscită atenția este art. 520 Cod procedură penală care stipulează astfel: „Dispozițiile referitoare la judecata în primă instanță în cauzele privitoare la infracțiuni săvârșite de minori se aplică în mod corespunzător și la judecata în apel.” Deși la o primă vedere articolul este unul simplist, aplicabilitatea sa practică nu este lipsită de nuanțe, dezbaterea acestora fiind lăsată în sarcina practicii și a doctrinei.

Cu toate că în apel, majoritatea regulilor din primă instanță își găsesc funcționalitatea, sunt aspecte particulare asupra cărora trebuie să ne oprim.

Pentru început, momentul temporal care va fi luat în considerare va fi cel al sesizării primei instanțe, și nu al instanței de apel, cum poate am avea tendința să considerăm. Astfel, nu prezintă importanță că inculpatul a împlinit 18 ani înainte de data sesizării instanței însărcinate cu reformarea cauzei.[32] Și în situația aceasta trebuie să ținem cont de noua completare a art. 507 și de posibilitatea extinderii utilizării procedurii speciale, chiar dacă la data sesizării instanței persoana avea deja vârsta de 18 ani împlinită.

Instanța de apel are posibilitatea să îl asculte pe minor dacă consideră că este necesar, având în vedere că ne aflăm într-o nouă etapă, dar reascultarea sa trebuie și aici privită cu maximă prudență, luând în calcul considerentele expuse mai sus despre reascultarea inculpatului minor în primă instanță.

Un element comun care conferă continuitate procedurii și reglementării este cel privitor la nepublicitatea ședinței de judecată.[33]

Art. 520 din Codul de procedură penală se va coroba cu art. 415 care face referire la retragerea apelului, în consecință, inculpatul minor nu are posibilitatea să retragă apelul declarat personal sau prin reprezentant legal, cu toate că el poate să declare apelul singur.

Alte elemente de specificitate nu mai pot fi evidențiate, deci restul prevederilor din apel i se aplică și minorului.

IV. CONCLUZII

Prezenta lucrare a avut ca scop scurta analiză a elementelor de specificitate care se regăsesc în cauzele în care inculpatul este o persoană minoră, mai exact, în faza de judecată.

Am constatat cu stupoare că deși unele elemente de protecție sunt instituite, acestea fie nu au aplicabilitatea practică scontată, fie nu sunt concepute de legiuitor într-o manieră eficientă și suficientă pentru a proteja copilul care se află într-o ipostază cu totul nouă, primul său contact cu organele judiciare și sistemul legislativ.

Încă de la primul contact cu legislația internă care reglementează procedura în cauzele cu minori, am observat perspectiva legiuitorului asupra acestor persoane, numindu-i „infractori minori”, aspect asupra căruia am statuat pe larg în primul capitol al lucrării.

Raportul de activitate al Ministerului Public pe anul 2019 cu privire la violența în familie, respectiv la implicare minorilor în comiterea infracțiunilor, arată că 6 din 100 de inculpați trimiși în judecată sunt minori, iar în anul 2019 au fost trimiși în judecată 3850 de minori. Cu toate că un factor definitoriu care conduce la aceste statistici este educația, sistemul judiciar are un rol la fel de important. Legiuitorul este dator să reglementeze un sistem care să protejeze minorul care a comis o infracțiune și să îl conducă spre reabilitare, spre înțelegerea consecințelor faptelor sale și să îi deschidă calea spre un viitor drept, modelat de înțelegerea greșelilor pe care le-a comis. Dacă reabilitarea este importantă în orice societate, cu atât mai mult aceasta este necesară în privința minorilor, aceștia fiind practic viitorul actualei societăți.

Totuși o fărâmă de speranță ne este insuflată din partea legiuitorului care a transpus Directiva (UE) 2016/800 oferind astfel noi garanții procedurale inculpatului minor. Sperăm că entuziasmul să ne fie menținut în continuare, iar aplicabilitatea practică a acestor prevederi să fie una concretă și eficientă, iar organele judiciare să profite de noile modificări legislative în favoarea tinerilor care se află poate pentru prima dată față în față cu procedurile penale.


[1] Mazilu Babel Mihaela, Zanfir Gabriela, Invocarea și aplicarea directivelor Uniunii Europene în dreptul intern-Directiva-obligația de rezultat impusă (I), (apud – P. Schlechtriew, The Growing Importance of European Law and How it Affects Teaching and Research in the Field of the Private Law Obligations (Torts, Contracts and Restitution) Texas International Law Journal, vol.36, nr.3, pag.532)
[2] Ibidem
[3] Disponibil aici , 21.01.2021, ora 21:18
[4] Mazilu Babel Mihaela, Zanfir Gabriela, Invocarea și aplicarea directivelor Uniunii Europene în dreptul intern-Directiva-obligația de rezultat impusă (I), https://sintact.ro/#/publication/151007509?keyword=zanfir%20gabriela&cm=SREST
[5] Vervasiu Brutaru, Tratamentul penal al minorului, Ed. Hamangiu, 2013, pag. 5, (apud. V. Dongoroz, Dreptul penal. Tratat, București, 1939)
[6] Ibidem, pag. 5,6
[7] Ibidem, pag. 6
[8] Mihail Udroiu, Procedură Penală. Partea Specială, Ediția 4, Ed. C.H.Beck, București, 2017, pag. 599
[9] Materialele Forumului, Justiția Juvenilă în Estul și Sud-Estul Europei, Chișinău Republica Moldova, 2006, pag. 9,10,12
[10] Juvenile Justice in Global Perspective, Franklin E. Zimring, Maximo Langer, David S. Tanenhaus, 2015, pag. 301-304
[11] Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de Procedură Penală. Partea Specială, Ed. Universul Juridic, București, 2015, pag. 519
[12] Mihail Udroiu, Procedură Penală. Partea Specială, Ediția 4, Ed. C.H.Beck, București, 2017, pag. 561
[13] Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de Procedură Penală. Partea Specială, Ed. Universul Juridic, București, 2015 pag. 521
[14] Aurora Ciucă, Interesul superior al copilului. Noi sensuri ale unei „formule magice”, UJ Mag (https://www.universuljuridic.ro/interesul-superior-al-copilului-noi-sensuri-ale-unei-formule-magice/), 22.01.2021, ora 10:59
[15] Ibidem, pag. 525
[16] M. Udroiu (coordonator), Codul de procedură penală. Comentariul pe articole, Ediția 3, Ed. C.H. Beck, 2020, pag. 2593
[17] Lucian Criste, Unele considerații privind accesul minorilor la procedura acordului de recunoaștere a vinovăției în In Honorem N. Volociu, Ed. Universul Juridic, București, 2017, pag. 247
[18]Disponibil aici, 22.01.2021, ora 12:37
[19] Bogdan Micu, Alina-Gabriela Păun, Radu Slăvoiu, Procedură penală. Curs pentru admiterea în magistratură și avocatură. Teste-grilă, Ed. Hamangiu, 2014, pag. 81
[20] M. Udroiu (coordonator), Codul de procedură penală. Comentariul pe articole, Ediția 3, Ed. C.H. Beck, 2020, pag. 2594
[21] Bogdan Micu, Alina-Gabriela Păun, Radu Slăvoiu, Procedură penală. Curs pentru admiterea în magistratură și avocatură. Teste-grilă, Ed. Hamangiu, 2014, pag. 350
[22] Ibidem, pag. 350
[23] Mihail Udroiu, Procedură Penală. Partea Specială, Ediția 4, Ed. C.H.Beck, București, 2017, pag. 562
[24] Bogdan Micu, Alina-Gabriela Păun, Radu Slăvoiu, Procedură penală. Curs pentru admiterea în magistratură și avocatură. Teste-grilă, Ed. Hamangiu, 2014 , pag. 563
[25] Ibidem, pag. 563
[26] Andrei Zamfiru, Procedură penală. Partea generală. Partea specială. Note de curs, explicații și comentarii. Noul Cod de procedură penală, Ediția a2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2015, pag. 517
[27] N. Volonciu, A.S. Uzlău, R. Moroșanu, V. Văduva, D. Atasiei, C. Ghigheci, C. Voicu, G. Tudor, T. V. Gheorghe, C.M. Chirița, T. Manea, Codul de procedură penală comentat. Ediția a3-a revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, 2017, pag. 1447
[28] Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de Procedură Penală. Partea Specială, Ed. Universul Juridic, București, 2015 pag. 524
[29] N. Volonciu, A.S. Uzlău, R. Moroșanu, V. Văduva, D. Atasiei, C. Ghigheci, C. Voicu, G. Tudor, T. V. Gheorghe, C.M. Chirița, T. Manea, Codul de procedură penală comentat. Ediția a3-a revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, 2017, pag. 1447
[30] Ibidem, pag. 1448
[31] M. Udroiu (coordonator), Codul de procedură penală. Comentariul pe articole, Ediția 3, Ed. C.H. Beck, 2020, pag. 2607
[32] N. Volonciu, A.S. Uzlău, R. Moroșanu, V. Văduva, D. Atasiei, C. Ghigheci, C. Voicu, G. Tudor, T. V. Gheorghe, C.M. Chirița, T. Manea, Codul de procedură penală comentat. Ediția a3-a revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, 2017, pag. 1449


Lucrare realizată de masteranda Andreea Varodi, sub coordonarea prof. univ. dr. Gheorghiță Mateuț

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Monitorizarea inteligentă a dosarelor de instanţă: Monitor Dosare

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.