« Flux noutăţi
Selected Top LegalVideo
JurisprudenţăCEDOCJUECCRÎCCJJurisprudenţa curentă ÎCCJDezlegarea unor chestiuni de dreptRILCurţi de apelTribunaleJudecătorii
Noutăţi legislativeProiecte legislativeMOF - Monitorul Oficial al RomânieiJOUE - Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Opinii
 1 comentariu

Despre închisoare
12.02.2021 | Gabriel CAIAN

JURIDICE - In Law We Trust Monitor Dosare
Gabriel Caian

Gabriel Caian

1. Introducere

Tema inchisorii a fost in atentia publica in anii din urma, dar atentia publica are regulile ei, iar adevarata nevoie sociala ramane deseori ascunsa sub falduri de ignoranta. Atentia este orientata de multe ori de factori conjuncturali, iar motivatiile necinstite din spatele sustinerii unei cauze legitime decredibilizeaza cauza insasi.

Despre pedeapsa inchisorii s-a vorbit in contextul analizarii cazuisticii Curtii europene a drepturilor omului (CtEDO) si a obligatiilor asumate de statul roman spre a imbunatatii conditiile din penitenciare, dupa pronuntarea unei hotarari pilot in cauza Rezmives si altii c. Romaniei[1].

Prilejul a fost speculat de persoane din zona criminalitatii gulerelor albe care au preluat tema conditiilor de detentie spre a fi mai persuasivi in decredibilizarea sistemului de justitie care i-a gasit vinovati ori era pe punctul sa o faca.

In acest fel, in mod nedorit, egalitatea in fata legii a fost contrapusa principiului demnitatii umane ori interzicerii tratamentelor inumane sau degradante, cand, de fapt, ele trebuie sa se bucure de egala atentie.

Ceea ce ne propunem noi este o vedere nu doar asupra modului cum se executa pedeapsa inchisorii in sistemul romanesc, in lumina practicii CtEDO, ci si asupra temeiurilor acestei pedepse, asupra scopurilor sale si a reusitei ori esecului atingerii acestor scopuri. Numai pornind de aici putem observa daca nu cumva viziunea asupra inchisorii in societatea contemporana s-a schimbat deja suficient de mult – chiar daca nu indraznim inca sa recunoastem -, incat sa necesite o reasezare a politicii penale in materia pedepselor. Caci, asa cum afirma Cesare Beccaria, «fericite sunt acele natiuni care nu vor astepta ca miscarea lenta a combinatiilor si vicisitudinilor omenesti ajunse la apogeu sa fie urmata, intr-un tarziu, la extremitatea relelor, de o orientare spre bine, ci vor accelera trecerile prin legi bune».[2]

Inclasabilul Michel Foucault a teoretizat in cursurile sustinute la Collège de France in anii 1974-1975, adunate ulterior in volumul Surveiller et punir[3], ceea ce numea el societatea disciplinara, constituita la sfarsitul sec. XVIII-inceput de secol XIX, in jurul unor institutii menite sa asigure omogenitatea si eficienta sociala (inchisoarea, azilul, spitalul, internatul, scoala, cazarma, uzina).

Apreciem ca nu este lipsit de interes a introduce si in dezbaterea romaneasca aceasta viziune transversala asupra societatii contemporane care ne ajuta sa formulam intrebarile corecte inclusiv in cadrul stiintei juridice.

2. Pedeapsa inchisorii de la Beccaria la Foucault

2.1. Cesare Beccaria si reformele de la sfarsitul sec. XVIII – inceputul sec. XIX

Cesare Beccaria este cel care, in contextul particular al secolului luminilor, umanizeaza ideea de pedeapsa. Imbinand convingerile contractualiste[4] cu cele utilitariste[5], el defineste pedeapsa drept “motivatia sensibila ce indeparteaza sufletul despotic al fiecarui om de a scufunda in vechiul haos legile societatii” (op.cit. pg. 36). In plus, formuleaza cu rigoare principiul legalitatii incriminarii, principiul proportionalitatii pedepsei, se opune torturii, clameaza apararea onoarei si libertatii individului, propune ca masuri de prevenire a savarsirii infractiunilor educatia, deplange coruptia magistratilor ca sursa a sentimentului de injustitie.

Totusi, desi vorbeste despre arestare, ca masura preventiva, nu dedica niciun capitol pedepsei inchisorii. Consacra parti din analiza sa, in schimb, pedepsei cu moartea, exilului, confiscarii. Aceasta, deoarece recluziunea isi face intrarea in sistemul penal abia odata cu marile reforme din perioada 1780-1820 din Europa Occidentala.

La momentul legiferarii sale, inchisoarea a facut obiectul unor critici virulente. Legea nu patrunde in inchisori, afirma Decazes in 1818[6], referitor la codul penal francez din 1810. Un argument contra era acela ca inchisoarea, punand laolalta condamnatii formeaza o comunitate de infractori care devin solidari si care vor ramane asa si dupa eliberare. Dupa cum se spunea, inchisoarea creeaza o veritabila armata de inamici interiori.[7] Nu in ultimul rand, din inchisoare ies oameni ale caror obisnuinte si caractere ii predispun in mod definitiv la criminalitate. Este vorba de ceea ce a fost denuntat drept «cercul vicios carceral» inca din anii 1815-1830.

Acestor critici li s-a furnizat un set de raspunsuri, ce pot fi sintetizate astfel : a) o modalitate care sa asigure functia de segregare a infractorilor, adica efectul pozitiv pentru societate, suprimand efectul negativ si periculos (repunerea in libertate a unor persoane predispuse la comiterea de noi infractiuni). Aceasta a fost deportarea, colonizarea ce au avut rolul lor la o anumita epoca pentru puterile coloniale; b) reforma penitenciara care isi propunea sa duca la ruperea cercului vicios carceral[8]; c) al treilea raspuns a fost acela de a acorda, cu sprijinul unor teorii stiintifice, un statut antropologic cercului carceral, facand din detinuti o categorie caracterizata de deviatie psiho-sociala, iar din puscarie un instrument politic de disciplinare a intregii societati.

In 1820, penologul american Edward Livingston justifica extinderea inchisorii ca pedeapsa par excellence, cu ajutorul urmatoarele patru trasaturi: posibilitatea de a fi gradata in functie de gravitatea infractiunii comise, impiedicarea recidivei, corectia condamnatului, caracterul suficient de bland, astfel incat juratii sa nu ezite sa o aplice, iar poporul sa nu se revolte impotriva legii[9].

2.2. Michel Foucault

Foucault este filosoful postbelic cu apetit pentru marile sinteze legate de corp, sexualitate, anormalitate, cunoastere. El isi propune sa decripteze raporturile de putere din societatea capitalista de tip industrial si constata ca aceasta se caracterizeaza prin nevoia de a supraveghea, epoca fiind caracterizata fundamental, in termenii sai, de panoptism[10]. Institutia fanion a acestei perioade, ce debuteaza la sfarsitul sec. al XVIII-lea este, dupa parerea sa, chiar inchisoarea, careia i se adauga celelalte institutii de tip disciplinar – uzina, cazarma, scoala, spitalul, azilul.

Contextul industrializarii in mediul urban, dar si cel al fragmentarii proprietatii in mediul rural, fac ca societatea sa devina intoleranta inclusiv cu micile delicte, ce pun in pericol buna desfasurare a vietii, iar organele de supraveghere sa se generalizeze. Pedeapsa cu inchisoarea reprezinta nu o etapa noua in istoria ideilor morale, ci o etapa noua in istoria raportului dintre puterea instituita si corp. Pornind de aici, se naste o anumita psihologie a deviantei ce atrage interventii corective terapeutice si punitive deopotriva. Subiectul psihologic asa cum il imaginam astazi – susceptibil de a invata si a se disciplina – s-ar fi nascut, spune Foucault, la punctul de intalnire dintre putere si corp[11]. Docilizarea corpurilor este ceea ce considera el ca se urmareste, in ultima instanta.[12]

Dar ce reprezinta atunci reeducarea, ce se va impune ca scop declarat al pedepsei inchisorii? Ea ar fi posibilitatea de a ameliora individul prin masuri care sa-l faca compatibil cu dezideratele puterii.

Antropologia punitiva a lui Foucault, pesimista in esenţă si critica faţă de umanismul penal iluminist, considera inchisoarea drept un creuzet al delincvenţei care face din aceasta un dispozitiv politic menit sa justifice in continuare controlul exercitat asupra intregii populaţii, prin institutii ale supravegherii. Obiectivul fondator al inchisorii, acela de a corecta, eşuează de la momentul instituirii sale şi va continua sa eşueze[13].

Filosoful a facut parte din comisia de reforma a sistemului penitenciar francez in anii ’70[14] ai secolului trecut, iar viziunea sa, ce a inlocuit ideea marxista de exploatare cu cea de putere, continua sa dea roade, nu atât din perspectiva drepturilor omului, cât din unghiul mai radical al găsirii condiţiilor de apariţie, temeiurilor şi scopurilor unor instituţii, inclusiv ale recluziunii penitenciare, pe calea a ceea ce a numit el, pe urmele lui Nietzsche, genealogie. Inchisoarea, in viziunea lui Foucault, este o instituţie aflată in permanentă criză fiindcă o reformare a sa reală şi eficace nu se poate produce. Ea generează delincvenţă si e destinată sa o genereze.

3. Situaţia din România

În comisiile de elaborare a Noului cod penal, intrat în vigoare la 1 februarie 2014 ori a Legii privind executarea pedepselor si a masurilor privative de libertate nu a existat, din pacate, niciun filosof cu aplecare spre dilemele contemporane. De altfel, nu există in Romania intelectuali publici influenti interesaţi de lucruri atat de prozaice precum inchisoarea. Se crede la noi, îndeobşte, în greşita tradiţie dongoroziana, că doar «tehnicianul dreptului» este în măsură să facă reglajele şi să vină cu formule legislative urmand, sigur, linia politica ceruta. Iar linia politica e orientata dupa cicluri scurte, electorale. Dimpotriva, noi credem ca, la rastimpuri, privirea filosofului e de mare folos. Şi «merită recunostinţa oamenilor acel filosof care a avut curajul ca, din biroul său (…) sa arunce in multime primele seminte mult timp neroditoare ale adevarurilor utile»[15]. Intr-adevar, teoreticianul jurist, precum şi «omul de sistem», formati de scoala de drept romanească, sunt deseori conservatori si comozi. Eforturile lor sunt atrase mult prea mult de tehnicitatea activitatii spre a mai chestiona baza problemei. Filosoful opereaza, in schimb, mai mult cu intrebarea «de ce?» decat cu intrebarea «cum?» si, in cazuri fericite, are darul de a simti mersul vremurilor cu mult inainte ca restul societatii sa perceapa schimbarile in viata cotidiana sau sa stie a le interpreta.

In doctrina romanească s-au definit pedepsele, in genere, drept masuri de constrangere cu caracter aflictiv al caror scop este apararea societăţii impotriva infractiunilor si prevenirea savarsirii de noi infractiuni, atat de cei carora li se aplica, cat si de catre alte persoane. Ele ar fi sanctiuni destinate să curme activitatea infractionala si sa determine schimbarea mentalităţii antisociale a infractorului[16]. Referitor la functiile pedepsei, s-a vorbit de functia retributiva, functia de intimidare si functia de reeducare a infractorului[17].  Dar de multa vreme nu se mai pune in discutie de ce privarea de libertate este si ar trebui sa ramana pedeapsa prin excelenţă. Se considera un fapt ce nu mai necesita comentarii si demonstratii, recluziunea carcerala părând sa ţină de o fatalitate de tip punitiv.

Legislativ, s-a statuat, de asemenea, ca „prin executarea pedepselor si a masurilor educative privative de libertate se urmareste formarea unei atitudini corecte fata de ordinea de drept, fata de regulile de convietuire sociala si fata de munca, in vederea reintegrării in societate a detinutilor sau persoanelor internate” (art. 3 alin. 2 din Legea 254/2013).

Tot ceea ce tine de pedeapsa, de scopul ei, de functiile ei, atat in doctrina, cat si în formulele legislative, precum cea de mai sus, este imbracat într-o haina lingvistica de tipul sloganului. Legiuitorul si doctrinarul, dar si judecatorul care motiveaza aplicarea unei pedepse cu inchisoarea, opereaza cu clisee tot mai greu de suportat. Reuseste inchisoarea sa remodeleze comportamentul persoanei care incalca legea penala? Pe caţi dintre autorii de omoruri sau talharii ii reeduca participarea la concursuri de recitat poezii sau la spectacole de colinde? Pe cati autori de furturi ii misca participarea la cursuri de educatie religioasa? Pe destul de putini, dupa cum arata cifrele legate de rata recidivei in Romania[18]. Oare se pune problema doar de imbunatatire a metodelor educative in inchisori sau de recunoasterea incapacitatii structurale a inchisorii de a remodela? Ce se gaseste in spatele sintagmelor „atitudine corecta fata de ordinea de drept, regulile de convietuire sociala si munca”? Oare nu certitudini legate de un model de comportament uman pe care dorim sa-l impunem ignorand faptul ca dispozitivele educative s-au schimbat masiv in lumea actuala? Si oare chiar modelul de comportament clamat are in vedere un tip just de societate?

La 24 iulie 2012, CtEDO a pronuntat o hotarare „semi-pilot” in cauza Iacov Stanciu c. Romaniei prin care a retinut ca, in pofida eforturilor autoritatilor romane de a imbunatati situatia conditiilor de detentie, exista o problema structurala in acest domeniu.

Ulterior, confruntata cu numarul in crestere de plangeri în aceeasi materie, la data de 25 aprilie 2017, CtEDO a pronuntat hotararea pilot in cauza Rezmiveş şi alţii c. României. Obiectul sesizarilor l-a constituit, cu precadere, incalcarea prevederilor art. 3 din Conventie, cu privire la conditiile de detentie din diferite unitati penitenciare sau centre de retinere si arestare preventiva ale politiei. Petentii s-au plans, printre altele, de suprapopularea celulelor, deficienta instalatiilor sanitare si lipsa igienei, calitatea proasta a hranei, vechimea materialelor primite, precum si prezenta sobolanilor si a insectelor in celule.

Ca urmare, a fost întocmit un plan de actiune la 25 ianuarie 2018 de catre Guvernul Romaniei, plan ce a primit unele ajustari pe parcurs[19]. Se vorbeste de modificari la nivel strategic, de imbunatatirea serviciului de probatiune, de pregatirea, la nivel legislativ, a unei modificări a Legii 254/2013. Ceea ce intelegem, in esenta, din lectura planului de actiune este urmatorul lucru: dupa esecul partial al aplicarii institutiei «recursului compensatoriu»[20], ne pregatim sa «intarim sistemul penitenciar» cu un numar impresionant de noi locuri de detentie[21].

La data de 19 ianuarie 2021, potrivit cifrelor oficiale[22], sistemul penitenciar avea o capacitate totala de 18.245 de locuri si gazduia 21.854 de detinuti (un nivel de ocupare de cca 120% si o rata de un detinut la 1.000 de locuitori, similar Franţei care are, insa, cu totul alte premize criminologice). Recursul comensatoriu a decongestionat intr-o oarecare măsura penitenciarele, dar, dupa abrogarea sa, fara schimbarea politicii penale, trendul de supraaglomerare se reia.

4. Experienta recenta a altor state

Italia a trecut prin aceasta experienta, in urma unei hotarari pilot similare[23] si a declarat stare de urgenta carcerala[24]. Printre masurile luate a fost introducerea detentiei la domiciliu, ca pedeapsa principala (iar nu doar ca simpla metoda de individualizare), in cazuri prevazute de lege si evaluate de judecator. Aşa cum afirma ministrul de justitie italian la acel moment, «se introduce în sanul sistemului o noua forma de detentie care se asociaza inchisorii ca pedeapsa principala »[25], urmand ca pedeapsa in penitenciar sa ramana extrema ratio.

In Franta, de asemenea, intrebarea foucauldiana vizand gasirea unei alternative pentru inchisoare, care sa pastreze efectele pozitive ale acesteia, eliminadu-le pe cele periculoase, este prezenta in dezbaterea publica[26]. Pentru a raspunde la intrebare, s-a sugerat ca trebuie separata dezbaterea penala de populismul care opune brutalitatea punitiva anomiei, ca si cum nu ar exista cale de mijloc.[27].

In Statele Unite, exista voci chiar mai radicale ce sustin ca inchisoarea nu trebuie inlocuita cu alte formule restrictive de libertate, ci cu o constelatie de institutii si strategii alternative care sa inlature inchisoarea din peisajul social si ideologic al societatii (americane) [28]. Aici sunt amintite masuri de „demilitarizare a scolilor, revitalizare a educatiei la toate nivelurile, un sistem care furnizeaza ingrijire sub aspect fizic si mental pentru toti, un sistem de justitie bazat pe reparatie si reconciliere, mai degraba decat pe represiune si razbunare”.

5. De la societatea disciplinara la societatea de control?

Analiza unor viziuni filosofice preocupate de tehnicizarea crescanda a societatii si de adaptarea metodelor socialmente admise de exercitare a autoritatii se dovedeste extrem de utila, chiar revelatoare.

Gilles Deleuze, intr-un articol din 1990[29], reia firul gandului foucauldian si dezvolta conceptul de societate de control, constatand mutatiile produse pe fondul dezvoltarii tehnicii, dar si, corespunzator, a modalitatilor de exercitare a puterii in societate. Aceste consideratii au devenit extrem de actuale.

Asa cum afirma Deleuze, societatea disciplinara avea la baza, ca mod de identificare, numarul de ordine, societatea de control are la baza parola de acces. Spitalul e in mare parte inlocuit de ingrijirile de zi si tratamentul ambulatoriu, uzina este inlocuita de intreprindere, programul de munca de 8 ore cu munca la distanta, formarea continua tinde sa se generalizeze in modalitati online (webinar), iar controlul continuu tinde sa inlocuiasca examenul. In materie de justitie penala, Deleuze ne da o cheie de lectura a romanului Procesul al lui Kafka aratand ca este revelator pentru trecerea de la disciplinar la societatea de control[30].

Justitia penala din Romania deja a facut anumiti pasi, la nivel tehnic, spre o diversificare a posibilitatilor pe care judecatorul le are la indemana in a sanctiona sau, ulterior, de a individualiza regimul de executare. Totusi, renuntarea la aplicarea pedepsei, amanarea aplicarii pedepsei si suspendarea sub supraveghere sunt modalitati care mentin in centrul filosofiei penale detentia in penitenciar. Regimul semi-deschis si deschis, aplicat unei proportii de cca 35% din totalul condamnatilor la pedeapsa cu inchisoarea nu schimba fundamental situatia[31]. Pachetul masurilor in curs de adoptare, ca urmare a condamnarilor la CtEDO, nu face decat sa perpetueze aceeasi filosofie represiv-carcerala, cu ajustari la nivelul spatiului personal sau conditiilor de igiena, fara a tine seama de esecul reinsertiei sociale reflectat in rata de recidiva la eliberare a celor inchisi. Detentia la domiciliu si utilizarea mijloacelor de supraveghere electronica ar putea fi un important pas. „Cercul vicios carceral” ar fi, cel putin, slabit.

Interesant este ca un autor roman anticipa nevoia de abandonare treptata a pedepsei inchisorii, asa cum, la sfarsitul sec. al XVIII-lea fusesera abandonate supliciile. Se intampla in 1946[32]. Ulterior, aceasta tema nu a mai fost reluata serios. Nici in timpul regimului comunist care, sub aspectul principiilor pedepsei, ne-a readus intr-un stadiu in raport cu care Beccaria era de-o impecabila modernitate[33], nici dupa 1989[34].

6. Concluzii

In vremea pandemiei, anumite procese au fost accelerate (in domeniul educatiei, muncii, sanatatii etc.), intr-o lume care oricum avea o dinamica extraordinara. Crizele au, pare-se, acest efect de evidentiere a unor mecanisme ce nu functionau bine, dar care erau acoperite de o stare generala de echilibru. Nu intamplator se spune, deci, ca trebuie profitat de pe urma crizelor propunand reformarea unor elemente disfuncte ce altfel ar fi trenat.

Azi acceptam ceea ce era de neinchipuit pana acum circa un an: ca munca la distanta, in multe domenii, este posibil sa se permanentizeze, ca educatia la distanta va capata alta pondere, iar cursurile online vor face o concurenta serioasa predarii fata catre fata, ca videoconferintele se vor extinde la multe domenii in care prezenta fizica nu este strict necesara (inclusiv in justitie), ca tratamentul ambulatoriu si consultatiile medicale prin mesagerie electronica sau telefon se vor extinde si mai mult.

Or, pe noi, aceste schimbari ne-au surprins cu institutii (scoala, spital, penitenciar etc.) deja prost asezate, anacronice, marcate de tranzitii nesfarsite si lipsuri majore, la nivel de finantare, la nivel de personal, la nivel de atitudine. In acest context, plecand de la nevoia respectarii standardelor Consiliului Europei, noi construim penitenciare. In loc de a arde etape si de a adopta o strategie cu bataie lunga, derivata dintr-un umanism (post-umanism?) de secol XXI, care sa se bazeze pe nivelul actual al tehnologiei si pe mutatiile din societate, noi nu cautam alternative modelului carceral caruia alte tari i-au adus deja importante corective.

Ne gasim astfel in situatia de a urmari uneori neintelept obiective pe care alte state europene le-au abandonat sau sunt pe cale sa le abandoneze. Sau de-a trata doar simptomul (supraaglomerarea), in loc sa ne preocupam curajos de cauze (politica penala).

Sa adaugi fortarete carcerale actualului arhipelag penitenciar inseamna sa eviti gasirea altor modalitati punitive si sa ratezi momentul de a atenua delincventa carcerala si a scadea rata recidivei.

Dintre argumentele lui Livingston pentru inchisoare, amintite mai sus (sectiunea 2.1.), ramane doar acela al posibilitatii gradarii pedepsei dupa gravitatea faptei, dar nici acest lucru nu este in sine multumitor, practica fiind nu doar neunitara (intodeauna a fost), ci vizibil neunitara, prin faptul ca informatia circula extrem de usor.

Nu impartasim in totalitate mizele politice si premisele teoretice ale autorilor francezi amintiti. De pilda, nu intrezarim eliminarea oricarei ierarhii din societatea umana, dupa cum nici nu suspectam ca orice forma de autoritate este o forma insidioasa de dominare si putere.

Credem, pe de alta parte, in linia lui Foucault si Deleuze, ca societatea nu mai tolereaza verticalele rigide, ca autoritatea trebuie sa fie, gradual, epurata de violenţa, intr-o societate ce pune accentul, la nivel practic, pe autonomia individului. O lume fara ierarhii este de neinchipuit, dar o lume fara inchisori ori cu inchisori destinate exclusiv cazurilor extreme, indraznim sa credem ca poate exista. Schimbarea pe care o cere spiritul vremurilor in materia pedepselor ar trebui privita nu doar ca simpla cosmetizare institutionala, ci ca mutare radicala a accentului de pe recluziunea penitenciara pe forme mai putin invazive de control, dublate de forme educative adaptate, de responsabilizare si de creare a unui climat de justitie sociala.


[1] Hotararea pilot din 25.04.2017
[2] C. Beccaria, Despre infractiuni si pedepse, trad. Dora Scarlat, ed. Rosetti, Bucuresti, 2001, pg. 33-34.
[3] M. Foucault, A supraveghea si a pedepsi. Nasterea inchisorii, Ed. Paralela 45, 2005, ed. a II-a.
[4] Locke si Rousseau sunt surse de inspiratie certe, uneori chiar explicite.
[5] Beccaria era un admirator al lui Helvetius. Dezideratul «fericire maxima impartita in cel mai mare numar», la care face referire in introducere (op.cit. pg. 33) este, cel mai probabil, preluat de la acesta.
[6] Elie Decazes, Rapport au roi sur les prisons et pièces a l’appui du rapport, pe www.data.decalog.net, pg. 16
[7] M. Foucault, La société punitive, accesibila pe site-ul Collège de France, pg. 257.
[8] N. H. Julius, in lucrarea Leçons sur les prisons (1830), la care face referire M. F. op. cit. (pg. 258). Aceste idei ce vor fi dezvoltate si in cadrul Congresului de la Bruxelles in 1847, se refera la moralizarea detinutilor prin munca, educatie, religie, recompense, reducerea pedepselor, dezvoltarea unor institutii de recuperare si preventie sau de control. Este ceea ce se incearca, in linii mari, si in prezent prin diverse programe de reeducare.
[9] Joseph C. Mouledous, Pioneers in Criminology: Edward Livingston (1764-1836), Journal of Criminal Law and Criminology, septembrie 1963, pg. 291, accesibil pe www.core.ac.uk
[10] Termenul provine din arhitectura, reprezentand forma unei inchisori imaginate de Jeremy Bentham in 1791, circulara, cu tavanul din sticla, prevazută cu celule de-a lungul peretilor, orientată către un hol central. Din acest hol, supraveghetorul avea posibilitatea sa tina sub observatie toti detinutii (vezi termenul panopticon pe www.britanica.com )
[11] M. Foucault, La société punitive, precit. pg. 266
[12] M. Foucault, A supraveghea si a pedepsi, precit. p. 174
[13] A se vedea si Michel Porret, La société punitive de Michel Foucault, 17.03.2014, pe pagina web https://letemps.ch/opinions/societe-punitive-michel-foucault
[14] Membru fondator al Groupe d’Information sur les Prisons (1970-1972)
[15] C. Beccaria, idem, pg. 34
[16] C. Bulai, B. Bulai, Manual de drept penal. Partea generala. Ed. Universul juridic, Bucuresti, 2007, pg. 286
[17] F. Streteanu, D. Niţu, Drept penal. Partea generala, vol 2, Ed. Universal juridic, 2018, pg. 281
[18] Rata reîncarcerării sau recidiva reală (reoffending rate) în România este de peste 40% (recidivă postcondamnatorie şi postexecutorie) la care se adaugă cel puţin 20% deţinuţi cu antecedente penale, care comit infracţiuni după expirarea termenului de încercare, se arata intr-un comunicat al FSANP din 29.01.2018.
Este adevărat, în schimb, că o parte din criminalitate a fost exportată, împreună cu recidiva de rigoare, în Europa. Însă asta nu este o dovadă de excelență în politica penală. Este doar o externalitate nedorită a liberei circulații a cetățenilor, de care profită și infractorii, se mai arata in acelasi comunicat. El nu mai poate fi gasit pe site-ul oficial al FSANP, dar a fost preluat si este accesibil aici
[19]  Planul de actiune detaliat este accesibil aici aici
[20] Legea nr. 169/2017 pentru modificarea si completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor si masurilor privative de libertate, publicata in M. Of nr. 571/18.07.2017, a fost abrogata, intre timp, prin Legea nr. 240/2019. Prin art. 55 ind. 1 era instituita masura “compensarii” conditiilor necorespunzatoare de detentie, in sensul practicii CtEDO, pentru perioada executata dupa 24.07.2012, prin calcularea ca executate a 6 zile suplimentare la fiecare 30 de zile executate efectiv. Abrogarea s-a produs pe fondul emotiei publice determinate de fapte grave savarsite de anumite persoane eliberate mai devreme, in baza recursului compensatoriu. Totusi, acele persoane ar fi fost eliberate oricum, cu sau fara recurs compensatoriu. Problema reala este rata recidivei, consecinta a ineficientei reeducarii, a ineficientei inchisorii ca pedeapsa, iar nu eliberarea cu ceva timp mai devreme.
[21] A se vedea documentul transmis de autoritatile romane la data de 23.04.2019 Comitetului Ministrilor al Consiliului Europei, cuprinzand informatii aduse la zi in legatura cu planul de actiune din 25.01.2018 in grupul Bragadireanu si Rezmives si altii c. Romaniei, accesibil pe site-ul www.rm.coe.int. Potrivit documentului (pg. 5), s-a solicitat Bancii pentru Dezvoltare a Consiliului Europei alocarea unei sume de 177 milioane euro pentru crearea a 5.110 locuri suplimentare de detentie in perioada 2019-2023.
[22] http://anp.gov.ro/blog/lnk/statistici/ consultat la data de 11.02.2021. A se vedea si site-ul federatiei sindicatelor din sistemul penitenciar pe https://fsanp.ro/2021/01/25/cifra-zilei-18-245/
[23] Hotararea-pilot din data de 8.01.2013 pronuntata in cauza Torreggiani si altii c. Italiei.
[24] Teresa Travaglia Cicirello, Prison et urgence : l’actuelle situation italienne, in Revue de scrience criminelle et de droit penal compare nr. 1/2013, pg. 223-237, accesibil pe www.cairn.info.
[25] Teresa Travaglia Cicirello, op.cit. pg. 237
[26] Eric Farges, Penser la reforme pénitentiaire avec Michel Foucault. Apports et limites a une sociologie politique de la loi du 18.01.1994, Raisons politiques, Presses de Sciences Po 2007/1 no. 25 pg. 101-125; Rita Carlos si Adrien Maret, Des illusions de la réforme carcérale à la révolution sociale: guillotiner la prison, 29.03.2019 accesibil aici; Franck Olivar, Gilles Deleuze: des sociétés disciplinaires aux sociétés de contrôle, 23.10.2020, pe www.franceinter.frculturephilo-gilles-deleuze-des-societes-disciplinaires-aux-societes-de-controle.
[27] Michel Porret, precit., pg. 2
[28] Angela Y. Davis, Are prisons obsolete? Seven Stories Press New York, 2003, pg. 107 „An abolitionist approach that seeks to answer questions such as these would require us to imagine a constellation of alternative strategies and institutions, with the ultimate aim of removing the prison from the social and ideological landscapes of our society. In other words, we would not be looking for prisonlike substitutes for the prison, such as house arrest safeguarded by electronic surveillance bracelets. Rather, positing decarceration as our overarching strategy, we would try to envision a continuum of alternatives to imprisonment-demilitarization of schools, revitalization of education at all levels, a health system that provides free physical and mental care to all, and a justice system based on reparation and reconciliation rather than retribution and vengeance.” Autoarea este militanta pentru drepturile omului, profesor de filosofie la Birmingham (Alabama) cu convingeri marxiste, pentru care discriminările de gen si rasiale ori pe criterii economice se afla la baza sistemului carceral. Ea apreciază ca doar aparent indivizii sunt cei condamnați pentru săvârșirea faptelor penale, când, de fapt, categorii întregi sunt condamnate la infracționalitate prin lipsa educației, sărăcie si polarizare economica, prejudecăți rasiale etc.
[29] G. Deleuze, Les sociétés de contrôle, in L’Autre journal, 1 mai 1990, reluat ca post-scriptum la volumul Pourparlers. 1972-1990, Edition de Minuit, 1990, accesibil pe www.cainrn.info .
[30] „Kafka qui s’installait déjà à la charnière de deux types de société a décrit dans Le procès les formes juridiques les plus redoutables:  l’acquittement appa­rent des sociétés disciplinaires (entre deux enfermements), l’atermoiement illimité des sociétés de contrôle (en variation continue) sont deux modes de vie juridiques très différents, et si notre droit est hésitant, lui-même en crise, c’est parce que nous quittons l’un pour entrer dans l’autre.” (op. cit. pg. 8)
[31] 8.041 detinuti in regim semi-deschis si deschis din totalul de 21.783, la data de 19.01.2021, conform datelor ANP. Acestia se reintorc in penitenciar in proportie ridicata, chiar daca au vocatie la si beneficiaza de liberare conditionata.
[32] Petre Pandrea, Criminologia dialectica, Fundatia Regele Mihai I, 1946, pg. 134-135. «Odata cu disparitia vrajei (a caracterului sacral si simbolic al pedepsei n.n. G.C) si tehnicizarea lumii se va ajunge, probabil, la teluri de pura utilitate sociala a pedepsei (…) In locul temnicerului vor apare, probabil, medicul si pedagogul. In locul functiunii de vindicta comunitara, pedeapsa va implini, abia atunci, functiunea de aparare sociala». Devii usor melancolic rasfoind respectiva carte de criminologie romaneasca, rezultat al reflectiei unui autor-jurist exersat in jocul cu conceptele si cu sistemele filosofice. Prin contrast, inflatia de certitudini pe fond de saracie culturala in care se formeaza azi studentii, in facultatile de drept, este usor ingrijoratoare.
[33] Afirmatia domnului V. Papadopol din studiul introductiv la editia din 1965 (Ed. Stiintifica, Bucuresti), pg. XX-XXXVII, cum ca dreptul socialist a dus la indeplinirea dezideratelor autorului italian era una evident propagandistica. In realitate, modernitatea lui Beccaria se deduce, inainte de toate, din faptul ca pedepsele sunt rationalizate, pe baza unui principiu contractualist, asa cum aratam mai sus. Or, comunismul de tip stalinist a reintrodus infractiunile politice, lupta de clasa fiind principiul fundamental al dreptului penal din perioada respectiva. A se vedea, de pilda, infractiunea de «uneltire contra ordinii sociale» incriminata la articolul 209 al Codului Penal din 1948, ce a stat, in mare masura, la baza represiunii politice din anii de dupa razboi.
[34] De altfel, asa cum arata Sergiu Bogdan in studiul introductiv la noua editie, din 2001, a cartii lui Beccaria, multe idei ale autorului italian s-au realizat la noi mult mai tarziu, dupa 2000 si nu complet. De aceea poate, fiindca modernizarea dreptului penal roman a fost un proces deloc liniar, Beccaria ni se pare atat de actual in discursul sau umanist. De pilda, reglementarea erorii de drept – cauza de neimputabilitate, despre care el vorbeste in 1767, s-a facut abia in 2014 (art. 30 NCP); dezincriminarea homosexualitatii si a adulterului, de care el vorbeste in capitolul XXXI al lucrarii, s-a realizat tarziu in dreptul romanesc (2001, respectiv 2006). Pentru a nu mai vorbi de caracterul nefast al practicii neunitare pe care el il evoca (inca o problema in sistemul nostru)- cap. IV- ori de caracterul exceptional al masurii arestului preventiv si nevoia indicarii cazurilor precise in care se dispune aceasta «pedeapsa care precede constatarea comiterii infractiunii» – cap. XXIX, pg. 107, editia Rosetti, 2001.


Jud. Gabriel Caian
Judecătoria Craiova

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Monitorizarea inteligentă a dosarelor de instanţă: Monitor Dosare

Lex Discipulo Laus

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Despre închisoare”

  1. Mulțumesc pentru acest articol deosebit! O plăcere să-l lecturez!
    Eu mă tot gândesc că ar putea fi iar o soluție trimiterea la mânăstire. Pe vremuri, și înainte de închisorile moderne, oamenii condamnați (penal) erau trimiși la mânăstiri. Cred că ar funcționa mai ales într-o țară ce are mulți credincioși. 🙂

    nu mai spun că dacă mă uit la cum ți se încalcă demnitatea în penitenciarele din România, cred că reabilitarea doar la mânăstire ar avea o șansă cât de cât (că doar știm și noi că victimele au mari șanse să devină călăi dacă tot văd că li se încalcă demnitatea … și deci și mai mult e pericolul ca cel condamnat să se abrutizeze și deloc să se reabiliteze … și apoi, România se tot miră inocent cum de … dacă pedepsele au crescut, rata infracționalității nu tot scade, ci din contră).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.