« Flux noutăţi
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateCyberlawDrept comercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrepturile omuluiDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Cauzele de neimputabilitate. Aspecte esențiale privitoare la noțiunea de constrângerea morală
18.02.2021 | Ștefania ZORCĂ (HOȚOIU)

JURIDICE - In Law We Trust Monitor Dosare
Ștefania Hoțoiu

Ștefania Hoțoiu

Abstract

Conceptul de infracțiune a căpătat de-a lungul timpului multiple definiții, astfel încât acesta a fost privit și folosit sub forma mai multor accepțiuni de către specialiștii în materie.

Într-o primă accepțiune, infracțiunea este desemnată ca fiind o faptă descrisă de legea penală, alături de elementele sale constitutive care, în ansamblul lor, definesc o anumită infracțiune. Împreună cu acestea, odată cu interzicerea acestor fapte, destinatarilor normei penale le este descrisă și conduita construită pe baza unor anumite valori sociale, conduită ale cărei acțiuni le sunt sugerate în vederea împiedicării înfăptuirii oricăror acțiuni ce sunt de natură a leza valorile sociale.

Într-o altă accepțiune, conceptul de infracțiune este utilizat în sensul unei fapte concrete săvârșite de către făptuitor și ale cărei trăsături esențiale corespund întocmai descrierilor faptelor incriminate.

Infracțiunea este așadar o instituție fundamentală a dreptului penal, care, alături de alte asemenea instituții precum: răspunderea penală și sancțiunile de drept penal formează structura materiei.

Conform art.15 din noul Cod penal, infracțiunea este „fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o.”[1]

Sub incidența articolului sus menționat putem observa faptul că infracțiunea nu reprezintă pur și simplu înfăptuirea unui act contrar normelor legale în vigoare, ci aceasta însumează o serie de elemente, necesare a fi îndeplinite printre care: fapta să fie prevăzută de legea penală, să fie săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o.

Întorcându-ne asupra dispozițiilor art. 15 Cod penal și, totodată, la subiectul ce face obiectul acestei lucrări amintim faptul că imputabilitatea, una dintre trăsăturile esențiale ale infracțiunii, este un termen lipsit de o explicație concretă, de o definire concisă, ceea ce conduce la abordarea unui înțeles comun, obișnuit. Astfel, „a imputa” înseamnă a reproșa, a atribui cuiva fapte, atitudini, gesturi nepotrivite, condamnabile.

Constrângerea morală reprezintă una dintre cauzele de neimputabilitate, astfel încât de-a lungul anilor de practică în domeniu, din conținutul jurisprudenței, se pot extrage situații numeroase în contextul cărora un individ, aflat sub efectele constrângerii morale, ajunge să comită fapte ce depășesc limitele normelor aflate în vigoare, chiar contrare acestora, fapt ce conduce persoana respectivă în situația constituirii unui act infracțional.

Cauzele de neimputabilitate

În susținerea afirmațiilor precedente, cauzele de neimputabilitate vizează înșiruirea unor situații concrete în contextul cărora răspunderea penală a unei persoane poate fi înlăturată, fapta fiind săvârșită sub egida uneia sau mai multor cauze ce dovedesc neimputabilitatea acțiunii sau inacțiunii respective.

În sensul legii penale, prin imputabilitate înțelegem acea situație juridică în care o persoană este găsită vinovată atribuindu-se o faptă prevăzută de legea penală. Mai exact, imputabilitatea este definită de constatarea săvârșirii, în concret a unei fapte pe care normele penale în vigoare o prevăd ca fiind săvârșită de către o persoană determinată, faptă ce corespunde conținutului obiectiv al normei de incriminare comisă de acea persoană cu forma de vinovăție cerută de lege și nejustificată.

În legislația penală română, cauzele de neimputabilitate constituie un element de noutate înlocuind noțiunea de cauze ce înlătură caracterul penal al faptei, folosită în Codul penal de la 1968, sau noțiunea de „cauze care apără de răspundere sau o micșorează” folosită în Codul penal de la 1936, ori noțiunea de „cauze care înlătură pedeapsa sau o micșorează” folosită în Codul penal de la 1864.

Cauzele de neimputabilitate reprezintă stări, situații sau împrejurări prevăzute de legea penală, a căror existență în timpul comiterii unei fapte incriminate face ca acea faptă să nu mai poată fi reproșată, imputată persoanei care a comis-o.

Aceste cauze comportă la rândul lor o serie de condiții ce fac posibilă înlăturarea caracterului penal al faptei, astfel încât acestea trebuie să existe în momentul săvârșirii faptei.

Prin urmare, imputabilitatea presupune atribuirea persoanei determinate a unei fapte prevăzute de legea penală, adică o imputațiune de fapt, în sensul că acea faptă aparține prin materialitatea sa acelei persoane, și o imputație psihică, ce este caracterizată prin intenție, culpă sau intenție depășită, dar și forma și, eventual, în modalitatea descrisă de norma de incriminare.[2]

O faptă este neimputabilă unei persoane dacă aceasta nu a aparținut în materialitatea ei acelei persoane suspectate de comiterea ei, ori nu a fost comisă cu forma de vinovăție prevăzută de norma de incriminare sau a fost justificată.[3]

În timp ce cauzele ce înlătură caracterul imputabil al faptei, fac ca aceasta să nu constituie infracțiune, cauzele care înlătură răspunderea penală presupun existența unei infracțiuni și considerente de politică penală ce determină aprecierea conform căreia este necesară înlăturarea răspunderii penale.[4]

Clasificarea cauzelor de neimputabilitate

Cauzele de neimputabilitate sunt definite nu doar prin prisma efectelor pe care acestea le pot crea asupra situației de fapt, înlăturând unul dintre caracterele necesare ale existenței infracțiunii, ci și prin prisma contextului în care acestea sunt descrise în normele de incriminare.

Astfel, având în vedere cele menționate anterior, menționăm clasificarea cauzelor de neimputabilitate ca fiind următoarea: cauze generale de neimputabilitate și cauze speciale de neimputabilitate.

Cauzele generale de neimputabilitate sunt reglementate în partea generală a Codului penal stabilind că orice faptă, săvârșită în condițiile descrise în normele de incriminare, nu constituie infracțiune. Această clasificare generală a cauzelor de neimputabilitate este reglementată în conținutul art.24-31, Cod penal, Partea generală.

Cauzele generale de neimputabilitate sunt descrise în partea specială a Codului penal producând efecte ce se află în strânsă legătură cu faptele la care sunt prevăzute. În doctrina penală, cauzele care înlătură imputabilitatea, au fost clasificate sub forma unor cauze ce înlătură acest caracter ca urmare a incapacităților psiho-fizice ale subiectului, incapacități în care sunt incluse: iresponsabilitatea, minoritatea, intoxicația, cauze care înlătură de fapt imputabilitatea ca urmare a intervenției unui eveniment imprevizibil, irezistibil, imposibil de înlăturat, din acestea făcând parte și constrângerea fizică, morală și cazul fortuit.

De asemenea, clasificarea cauzelor de neimputabilitate poate fi constituită și prin prisma celor care operează in rem, precum cazul fortuit, și celor care produc efecte in personam, precum celelalte cauze.[5]

Astfel, atunci când se constată că o faptă prevăzută de legea penală a fost săvârșită în condițiile vreuneia dintre cauzele de neimputabilitate, acea faptă nu va constitui infracțiune prin prisma înlăturării caracterului imputabil ce conduce la neputința aplicării unei pedepse sau a unei măsuri educative.

Conceptul de constrângere morală

Potrivit art.25 Cod penal nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin amenințare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului, ori a altuia și care nu putea fi înlăturat prin alt mod.

Constrângerea morală poate fi definită ca fiind acea cauză care înlătură imputabilitatea faptei în situația în care autorul acesteia a săvârșit-o, ca urmare a amenințării cu un pericol grav, pentru persoana sa ori a altuia și căreia nu i-a putut rezista.[6]

Spre deosebire de constrângerea fizică provocată de un factor fizic irezistibil, extern sau intern, constrângerea morală rezultă din presiunea exercitată asupra voinței, fie printr-o cauză externă, cum ar fi fapta unui terț, fie printr-o cauză internă cum ar fi emoția sau pasiunea autorului faptei.[7]

În doctrina penală au existat de-a lungul timpului o multitudine de opinii privitoare la principiul conform căruia amenințarea, în condițiile producerii unei situații de constrângere, este de natură a înlătura imputabilitatea faptei. Unii autori invocă lipsa existenței unei libere voințe, în timp ce alții aduc drept argument inutilitatea pedepsei față de un individ care a acționat constrâns de amenințare.

Astfel, doctrina penală română contemporană invocă o justificare obiectivă conform căreia la baza conflictului dintre valoarea pusă în pericol de către cel amenințat și interesul lezat prin fapta comisă de către acesta stă ocrotirea permanentă a legii.

Constrângerea morală poate fi privită sub forma exercitării unei presiuni pe care o persoană o realizează prin orice mijloace asupra psihicului altei persoane, în așa fel încât, sub stăpânirea unei temeri grave, persoana constrânsă nu își poate dirija în mod liber voința și săvârșește o faptă prevăzută de legea penală.[8]

O faptă este considerată ca fiind comisă din cauza amenințării atunci când săvârșirea ei a fost „necesară și indispensabilă” pentru ca persoana amenințată să înlăture pericolul la care se găsea expusă, ea sau o persoană apropiată lui, dacă amenințarea se realizează.[9]

Așadar, constrângerea morală, psihică reprezintă o altă formă de amenințare, o modalitate prin intermediul căreia cel amenințat este pus în situația de a suferi răul cu care este amenințat, ori de a săvârși fapta prevăzută de legea penală voită de către cel care exercită inițial amenințarea.

Mai mult decât atât, constrângerea morală constă în realizarea unei acțiuni exercitate de către o persoană asupra psihicului unui alt individ prin amenințarea cu un pericol grav, iminent, inevitabil și injust, acțiuni care are drept urmare lipsirea făptuitorului de posibilitatea deținerii controlului asupra voinței sale. Sub stăpânirea acestei temeri, cel ce săvârșește fapta este determinat să încalce legea penală. În acest context, făptuitorul este responsabil, se află în stare de conștiență față de fapta sa, însă nu poate decide liber comportamentul pe care să îl urmeze, libertatea de voință fiindu-i afectată, motiv pentru care săvârșirea faptei nu i se poate imputa.

Prin urmare, constrângerea morală reprezintă acțiunea realizată de către un individ asupra altuia în scopul afectării emoționale și psihice a acestuia în vederea urmăririi unui anumit mobil și în scopul obținerii unor obiective precise, acțiune ce are drept rezultat pierderea controlului persoanei amenințate în așa măsură încât starea resimțită, generată de amenințările înaintate de către celălalt să fie de natură a inhiba capacitatea de gândire rațională asupra momentului efectiv, implicit de a conduce individul amenințat la exercitarea unor fapte asemenea celor descrise în constrângerea a cărei țintă este, rezultatul dorit urmărind în fapt eliminarea respectivei constrângeri.

Justificarea constrângerii morale

Doctrina penală este unanimă în a aprecia că amenințarea, atunci când a condus la o reală constrângere, înlătura imputabilitatea.[10]Cu toate acestea, unii autori nu sunt de acord asupra motivelor ce justifică această concluzie, deoarece unii dintre aceștia invocă lipsa unei voințe libere, întrucât, spun ei, în realitatea de fapt, nu voința celui care este amenințat activează, ci voința celui care amenință. Pe de altă parte, unii dintre autori amintesc inutilitatea pedepsei față de cel care activează constrâns de amenințare, fiind cert faptul că, fără acea amenințare, nu numai că nu ar fi comis infracțiunea, ci nici nu reprezintă o personalitate periculoasă, motiv pentru care eficacitatea pedepsei nu ar exista.

De asemenea, în conținutul doctrinei există o justificare obiectivă conform căreia în cazul unei amenințări, ca și în orice alte cazuri de constrângere, putem regăsi o adevărată coliziune de drepturi existând cel puțin o ciocnire a două interese: interesul persoanei amenințate și interesul lezat prin infracțiunea comisă de către cel amenințat. Problematica apare față de faptul că ambele interese sunt ocrotite de lege, însă nu este clar stabilit care dintre aceste interese trebuie să primeze. Și în cazul acestei întrebări, răspunsurile au fost diferite, astfel încât fiecare justificare oferea o rezoluție serioasă de natură a înlătura imputabilitatea în caz de amenințare, implicit de natură a limita condițiile existenței acestei cauze de neimputabilitate.

Este cert faptul că ceea ce justifică înlăturarea imputabilității, în toate cazurile de constrângere psihică și deci în cazul de amenințare, este că elementul subiectiv în cei doi factori ai săi(volitiv și intelectiv) nu mai este conform conceptului pe care îl impune acestui element rațiunea de a fi a represiunii.[11]

Practic, această justificare a constrângerii morale vizează stabilirea unor raționamente ce stau la baza deciziilor conform cărora o anumită faptă poate sau nu poate fi încadrată ca fiind potrivită considerentelor ce definesc existența constrângerii morale drept cauză , cauză ce conduce ulterior la imposibilitatea celor ce înfăptuiesc legea penală de a atribui realizarea respectivei fapte individului ce a suportat amenințarea respectivă acționând în consecință.

Normele ce reglementează existența cauzelor de neimputabilitate și condițiile ce fac o faptă posibilă a se încadra în acestea definesc însemnătatea fiecărei noțiuni în parte, însă evidențierea aspectelor ce țin de conturarea conceptului în sine nu este suficientă pentru absorbirea unei fapte într-una dintre aceste cauze, întrucât pentru relizarea corectă a unei astfel de concluzii este necesar a fi cunoscute și condițiile în care o astfel de acțiune poate fi absolvită drept cauză de neimputabilitate prin intermediul constrângerii morale, dar și efectele acesteia.

Condițiile constrângerii morale

Așa cum am specificat anterior, constrângerea morală își are existența în situația comiterii unei fapte prevăzute de legea penală doar în momentul în care respectiva acțiune întrunește toate condițiile prevăzute de normele ce reglementează neimputabilitatea faptei, ceea ce înseamnă că aceste condiții trebuie îndeplinite cumulativ, adică în integralitatea lor, parțialitatea nefiind suficientă pentru eliminarea răspunderii penale a făptuitorului.

Astfel, pentru ca dispozițiile art.25 din Codul penal să fie incidente, organul judiciar este cel îndrituit a constata întrunirea colectivă a condițiilor statuate ce constau în următoarele:

a) Acțiunea de constrângere trebuie să existe și să fie exercitată asupra psihicului unei persoane de către o altă persoană prin intermediul amenințării. Acest fapt presupune că amenințarea prin care se exercită constrângerea morală trebuie să determine o presiune puternică asupra psihicului celui constrâns, astfel încât să fie înlăturată posibilitatea acestuia de a manifesta o liberă determinare și de a-și dirija voința în situația respectivă. Această amenințare trebuie să fie efectuată de către un individ ce urmărește nemijlocit comiterea faptelor cu care amenință, toate acestea conducând la existeța unor alternative: fie persoana amenințată săvârșește fapta ce i se pretinde, ori ea sau o altă persoană va avea de suferit un anumit rău, o vătămare adusă persoanei.[12]

Un alt element interesant ce face obiectul discuției privitoare la modalitatea de exercitare a acestei amenințări este constituit de faptul că nu există o relevanță conform căreia presiunea psihică ar trebui să fie generată de o amenințare orală sau scrisă, iar în cazul în care amenințarea orală ar fi însoțită de o amenințare de ordin material precum agitarea unei arme albe, efectul ar fi același.

Amenințarea trebuie să preceadă săvârșirea faptei prevăzute de legea penală de către persoana constrânsă și să existe pe întreaga durată de comitere a acelei fapte.[13]

b) Persoana ce suferă amenințarea sau o altă persoană trebuie să fie expusă unui pericol actual grav, iminent și injust, astfel încât presiunea psihică trebuie să se refere la un pericol pregnant asupra persoanei făptuitorului sau asupra altei persoane, existența unui eventual grad de rudenie între aceștia nefiind cerută în mod expres de lege.

Pericolul necesar stabilirii unei astfel de situații trebuie să vizeze un rău ireparabil ori greu de remediat. O asemenea gravitate ar putea prezenta amenințările ce fac trimitere la valorile sociale legate de persoana omului precum: viața, libertatea, integritatea corporală ș.a, mai exact ce fac trimitere la valori susceptibile de a crea o puternică presiune psihică capabilă să paralizeze voința subiectului.

Deși în conținutul legii nu este menționată în mod concis necesitatea ca între răul cu care se amenință și cel rezultat din săvârșirea faptei să existe o anumită proporție, această condiție este subînțeleasă. Spre exemplu, este de la sine înțeles că o amenințare cu bătaia nu va putea nicicum justifica săvârșirea unui omor.[14]

De asemenea, pericolul creat în contextul amenințării trebuie să fie unul actual sau iminent, adică pe cale de a se produce. Dacă starea de pericol nu îndeplinește aceste condiții înseamnă că persoana amenințată ar avea posibilitatea de a evita răul, astfel încât săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală nu ar fi justificată. De exemplu, o scrisoare de amenințare cu un pericol deosebit de grav, o amenințare prin telefon nu sunt de natură să creeze constrângerea psihică și, în consecință, să înlăture caracterul imputabil al faptei.[15]

Mai mult, răul cu care persoana este amenințată trebuie să fie injust, întrucât constrângerea morală nu se poate reține atunci când persoana care a săvârșit infracțiunea este amenințată că va fi denunțată, întrucât cea care exercită amenințarea nu face altceva decât să își îndeplinească îndatorirea cetățenească.

c) Înlăturarea pericolului să nu poată fi posibilă în alt mod decât prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală către care tinde acțiunea de constrângere prin amenințare. Modalitatea de sâvărșire a faptei nu are relevanță, fie că aceasta este sub forma consumată sau sub forma tentativei pedepsibile, ori dacă cel constrâns ar urma să acționeze în calitate de autor, instigator, complice și nici dacă fapta este de factură omisivă sau comisivă. Această condiție poate fi îndeplinită spre exemplu atunci când o persoană sub amenințarea unui revolver săvârșește un fals.

În cazuri asemenea, în care inevitabilitatea pericolului este evidentă, cel amenințat nu se află în fața unei alternative,  ci în fața unei constrângeri sub care nu va putea rezista.

În ipoteza în care pericolul grav ar putea fi evitat prin acțiunea de denunțare a celui ce exercită amenințarea fie prin alarmă sau orice alte căi, condiția inevitabilității nu va mai fi îndeplinită, întrucât la îndemâna celui amenințat se aflau și alte posibilități.

Pe parcursul evaluării posibilităților de înlăturare a pericolului vom avea în vedere nu numai felul amenințării și gravitatea acesteia, dar și starea și, în special, condiția psihică și emotivitatea persoanei amenințate, siguranța eficienței mijloacelor de înlăturare care puteau, eventual, fi folosite, cât și toate împrejurările cauzei susceptibile de a pute în lumină situația reală.

Examinând practica judiciară, mai ales cea publicată, rezultă că soluțiile instanțelor sunt corecte în ceea ce privește incidența constrângerii morale în cazuri concrete. Cele mai multe dintre soluții sunt de respingere a invocării constrângerii morale[16]. În acest sens s-a decis că fapta inculpatului de a fi dat ajutor autorului delapidării, ca urmare a temerii pe care acesta i-a inspirat-o și a amenințărilor că îl va îndepărta din serviciu, deoarece acesta era recividivist, nu constituie o constrângere morală, existând și alte căi prin care inculpatul putea îndepărta pericolul fără a comite o infracțiune[17]. Într-o altă speță s-a decis că, întrucât pericolul cu care inculpatul pretinde că a fost amenințat putea fi înlăturat și prin alte mijloace, comiterea infracțiunii de furt calificat în formă continuată, prin patru acte materiale, nu poate fi săvârșită sub imperiul constrângerii.[18]

Prin urmare, pentru constatarea existenței constrângerii morale în contextul săvârșirii unei fapte prevăzute de legean penală este necesară îndeplinirea cumulativă a tuturor condițiilor reglementate, analiza situațiilor de fapt fiind în realitate cea care conduce la posibilitatea sau imposibilitatea înlăturării caracterului penal al faptei.

Efectele constrângerii morale

Orice acțiune, inacțiune se soldează cu o consecință, cu un efect, motiv pentru care existența unei constrângeri morale în momentul săvârșirii unei infracțiuni este, de asemenea, de natură a crea o serie de efecte instaurate asupra făptuitorului, mai exact asupra situației ce planează asupra caracterului de vinovăție al acestuia.

În cazul în care odată cu săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală se constată faptul că aceasta a fost comisă ca urmare a unei constrângeri morale, fapta respectivă nu va fi imputabilă autorului, în schimb persoana ce a efectuat acțiunea de constrângere morală va răspunde moral ca instigator la infracțiunea săvârșită.

Constrângerea morală înlătură de principiu răspunderea civilă pentru prejudiciul cauzat, motiv pentru care persoana în cauză, realizând constrângerea, urmează să răspundă.

Dacă organul judiciar ajunge să constate faptul că infracțiunea a fost omisă ca urmare a unei constrângeri morale, acea faptă nu va mai putea fi imputabilă acelei persoane. Individul ce a realizat acțiunea de constrângere morală va fi cel ce va răspunde dispozițiilor regăsite în art.52 alin.3 Cod penal, dispoziții ce prevăd participația improprie, modalitatea intenției, lipsa vinovăției.

Fiind o cauză de neimputabilitate, efectele produse de existența constrângerii morale sunt in personam.

Constrângerea morală înlătură așadar, orice alte efecte pe care persoana le-ar fi putut suporta în cazul lipsei acesteia pentru prejudiciul cauzat.

În cazul în care persoana constrânsă a comis fapta fiind în eroare de fapt cu privire la existența acțiunii de constrângere sau la intesitatea acesteia, problema răspunderii civile va putea fi pusă în discuție în măsura culpei acesteia.[19]

Concluzii

Așadar, constrângerea morală reprezintă reacția, starea unui individ, ce survine în urma unor fapte de amenințare de natură a-i crea un dezechilibru psihic, emoțional suficient încât caracterul volitiv și intuitiv al acestuia să fie afectat în așa măsură încât acțiunile sale să fie cel puțin asemănătoare amenințărilor suferinte. Totuși, reținem că nu putem încadra drept faptă săvârșită sub egida constrâgerii morale, o acțiune ce depășește vădit pericolul ilustrat de amenințarea inițială, suferită de către făptuitor, dar nici o faptă ce îndeplinește doar parțial unele dintre elementele statuate în conținutul normelor penale ce reglementează posibilitatea înlăturării răspunderii penale. Astfel, constrângerea morală este stabilită în urma unui amplu proces de examinare a situației de fapt, a elementelor ce au stat la baza comiterii infracțiunii, a modalităților în care amenințarea a fost realizată, a reacțiilor la amenințare și nu în ultimul rând la efectele produse, de factură a leza individul ce a suferit consecințele infracțiunii cu care inițial ar fi amenințat făptuitorul.

În concluzie, constrângerea morală este una dintre cauzele de neimputabilitate care, odată îndeplinite, înlătură posibilitatea organului judiciar de a se îndrepta împotriva făptuitorului, mai exact de a imputa, reproșa acea faptă acestuia, justificarea sa stând tocmai în comiterea acelei acțiuni sub semnul unei temeri grave, cauzate de un pericol inevitabil, iminent, pe care nu ar fi avut cum să-l evite sub nicio altă posibilitate, în afara celei abordate la momentul realizării infracțiunii.


[1] Cod penal, art. 15, alin. 1
[2] Ilie Pascu, Andreea Simona Uzlău, Gheorghe Muscalu, Drept. Penal. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 217
[3] Idem
[4] Constantin Sima, Drept penal. Partea generală vol.I, Ed. Hamangiu, 2015, București, p. 174
[5] Ilie Pascu, Andreea Simona Uzlău, Gheorghe Muscalu, Drept. Penal. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 218
[6] Constantin Sima, Drept penal. Partea generală vol. I, Ed. Hamangiu, 2015, București, p. 178
[7] G.Stefani, G.Levasseur, B.Bouloc, Droit Penal general, 1981, p.358
[8] G.Antoniu, Costică Bulai, Dicționar de drept penal și procedură penală, Ed. Hamangiu, 2011, București, p. 202
[9] Vintilă Dongoroz, Explicații teoretice ale codului de procedură penală român, Ed. C.H.Beck, 2003, p. 349
[10] Vintilă Dongoroz, Explicații teoretice ale codului de procedură penală român, Ed. C.H.Beck, 2003, p. 349
[11] Ilie Pascu, Andreea Simona Uzlău, Gheorghe Muscalu, Drept. Penal. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 223
[12] Vintilă Dongoroz, Explicații teoretice ale codului de procedură penală român, Ed. C.H.Beck, 2003, p. 377
[13] Ilie Pascu, Andreea Simona Uzlău, Gheorghe Muscalu, Drept. Penal. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 224
[14] Trib. Suprem, S.Pen., Dec. Nr. 2052/1976, în Repertoriul 1976-1980, p. 78
[15] Ilie Pascu, Andreea Simona Uzlău, Gheorghe Muscalu, Drept. Penal. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 224
[16] Ilie Pascu, Andreea Simona Uzlău, Gheorghe Muscalu, Drept. Penal. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 225
[17] G. Antoniu, C. Bulai, Practică judiciară penală, Ed. Academiei române, București, p. 220
[18] C.A. București, S.aII-a pen., Dec. Nr. 153/1999 în C.P.J.P. 1999, p. 32
[19] Vintilă Dongoroz, Explicații teoretice ale codului de procedură penală român, Ed. C.H.Beck, 2003, p. 380-381


Ștefania Hoțoiu

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Monitorizarea inteligentă a dosarelor de instanţă: Monitor Dosare

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.