« Flux noutăţi
Selected Top LegalVideo
JurisprudenţăCEDOCJUECCRÎCCJJurisprudenţa curentă ÎCCJDezlegarea unor chestiuni de dreptRILCurţi de apelTribunaleJudecătorii
Noutăţi legislativeProiecte legislativeMOF - Monitorul Oficial al RomânieiJOUE - Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Opinii
 1 comentariu

Matei Balș. Spital sau loc de tortură?
23.02.2021 | Radu SORA

JURIDICE - In Law We Trust Monitor Dosare
Radu Sora

Radu Sora

Cu acordul clientului meu as vrea sa va redau povestea „intamplarilor” indurate de unul din cei care au murit in explozia din salonul 63 in noaptea sau dimineata zilei de 29 ianuarie 2021 la Spitalul Matei Bals, dar si de familia acestuia.

Povestea incepe de la momentul internarii unui om care a decedat in urma exploziei, si se termina cu momentul externarii sotiei acestuia, care, intre timp, a fost si ea internata acolo.

Intre cele doua momente, se afla multa umilinta, suferinta si mizerie umana, poate chiar malpraxis. Numele medicilor au fost anonimizate din ratiuni cunoscute de toata lumea.

Dorim sa se stie ce se intampla acolo pentru ca simtim ca desi practicile de acolo sunt de notorietate, omerta care protejeaza incompetenta, lipsa de grija si empatie fata de pacient functioneaza perfect, si nimeni nu face nimic pentru a o stopa.

„Stimate domnule Avocat,

Va scriu cele intamplate asa cum mi-ati cerut.

Tata a inceput sa aiba simptome de raceala din 12.01 iar pe 14.01 si-a facut test Covid, intr-o clinica privata, care a iesit pozitiv. S-a izolat si in 16.01 seara, impreuna cu mama, au fost testati de catre personal Smurd, chemati de catre ei, si au primit rezultatul pozitiv a doua zi, pentru amandoi, si informare DSP pentru carantina doua saptamani. Saturatia de oxigen a tatalui meu s-a inrautatit, a scazut spre 90, si au decis sa cheme ambulanta.

Inceputul umilintelor

Luni, 18.01, de dimineata, ambii mei parinti au fost preluati de ambulanta si dusi pentru investigatii la Matei Bals. In urma rezultatelor investigatiilor, tata a fost internat si mama nu, a fost dusa acasa cu o masina MAI (din cele povestite apoi), o Dacie, cu un perete separator in interior, intre sofer si locurile din spate, adaptata pentru transport covid.

In saptamana 18-24.01, Dr. C____ M____ a fost medicul de zi care l-a ingrijit pe tata. Am sunat zilnic, cel putin o data, pentru a ma informa de starea lui. Tata a fost conectat constant la oxigen suplimentar, pe timp de zi si peste noapte. Pacientii erau supravegheati pe timp de zi de un medic si personal auxiliar (9-16h) iar incepand cu ora 17h (aproximativ, din cate am dedus pe parcurs) incepea garda de noapte. La prima discutie cu Dr. C____ M________ mi-a spus ca plamanii tatalui meu sunt destul de afectati (nu mi s-a spus in ce procent), prezenta pleurezie si pericardita. Dr. C____ M_____ mi-a zis ca mama nu a fost informata in detaliu de starea tatalui meu, in ideea de a a fi protejata emotional. Aceasta a fost decizia medicului care a ales sa imi spuna mie in detaliu despre starea lui care nu era una grozava la acel moment. Am inteles ca primeste drept tratament antiviral, antibiotic, antiinflamator (intravenos) si anticoagulant subcutanat. Mi-a fost sugerat sa fac rost de un aparat de oxigen pentru acasa, sa il am in cazul in care va fi externat. M-am straduit zile la rand sa gasesc un aparat de oxigen pentru inchiriat, in aceasta perioada cererea e foarte mare. Am vorbit cu mai multe firme care se ocupa de asta, am sunat incontinuu. La un moment dat ma gandeam sa cumpar unul (pretul de vanzare este peste 5000 lei), eram disperata ca tata va fi externat nu voi avea cum sa-l sprijin. Intr-un final am gasit, l-am inchiriat, il aveam in casa, il vedeam zilnic si ma gandeam ca va fi bine pentru tata cand va iesi din spital. Reusisem sa rezolv ceva, in comparatie cu sentimentul pe care-l aveam cu restul lucrurilor, de neputinta si de incapacitate de a imi ajuta tatal.

Tata transpira foarte tare, mai ales peste noapte, si am dus la spital, in seara zilei in care s-a internat, schimburi de haine. Am dus apoi, in fiecare zi, apa, cate ceva de mancat, si bani marunt, hartii de 10 lei, (asa era obiceiul – lucru incredibil in timp de COVID – dar cand iti e frica faci orice) pentru a da personalului auxilar care veneau mai des pentru a administra tratamentul zilnic. Am tinut legatura cu mama si tata, imi era mai greu sa vorbesc cu el, comunica cu dificultate din cauza mastii de oxigen. La acel moment stiu ca erau inca 2 persoane in salon si aveau o sursa de caldura adusa din afara spitalului, nu stiu cine o adusese.

Spre sfarsitul saptamanii, joi-vineri, dr. C____ M_____ mi-a spus ca tata se simte ceva mai bine, ca vede optimist evolutia lui. Fata de aprecierea alarmanta de la inceputul saptamanii a fost o veste imbucuratoare si plina de speranta. De vineri i-a fost administrat Remdesivir, din spusele medicului nu l-au avut disponibil la farmacia spitalului pana la acel moment. M-am bucurat sa aud acest lucru, stiam ca e un antiviral foarte bun pt Covid, insa medicul mi-a spus ca si pentru acest medicament exista un timing, in sensul ca are eficacitate mai mare cu cat e administrat, cat mai la inceputul bolii. Nu aveau acest medicament in spital! In afara de tratamentul pe care l-am mentionat mai sus, informatia pe care o primeam din partea medicului era ca trebuie sa asteptam sa vedem cum reactioneaza organismul si cata capacitate de „lupta” are. Iar sentiment de disperare, angoasa, parea ca clinic totul e impredictibil.

S-a finalizat saptamana de lucru a dnei dr. C____ M_____, aveam speranta, din spusele medicului, ca la inceptul saptamanii urmatoare va fi externat, reusisem sa inchiriez si aparat de oxigen si eram increzatoare si pregatita pentru revenirea lui.

Mama era acasa si tot pe joi-vineri a inceput sa aiba simptome mai concrete si saturatia de oxigen sub 95. Cand s-a simtit foarte rau a decis ca sambata, 23.01. sa cheme ambulanta si dupa ce a fost examinata acestia au decis sa fie dusa la spital. A fost dusa la Bals si s-a decis internarea ei, in alt pavilion decat tata. (Tata a fost internat de la bun inceput in pavilion 5, parter, salon 63).

Mama a primit oxigen la inceput, tratament pentru diabet care sub inflamatie se agravase (in conditii normale il tine sub control cu alimentatie si medicatie minima), antiviral (nu Remdesivir, asa cum primise tata), antiinflamator, anticoagulant si antibiotic.

Incepand cu 25.01, medicul care l-a ingrijit pe tata a fost L_____ B______. Am reusit sa iau legatura cu ea dupa pranz, pe 25.01, pe numarul unic al spitaluilui. Am aflat de la ea ca starea tatalui meu nu e deloc imbunatatita, ci dimpotriva s-a agravat chiar sub tratamentul pe care-l primeste si ca i-a fost facut CT in acea dimineata si plamanii sunt afectati in procent (aproximativ) de 75% iar cantitatea de oxigen i-a fost marita la 30 l (fata de 5-7 l cat avusese pana atunci).

Nu mai intelegeam nimic… am simtit ca imi cade cerul in cap, mi s-au taiat picioarele, am simtit disperare si furie! Stiam de la medicul precedent ca e spre bine si ca va fi externat curand si acum aflam ca lucrurile nu sunt deloc asa, ci mai rau, nu raspunde la tratament.

Pana la acest moment, am avut incredere si speranta in tot ceea mi s-a spus de medic. Din acel moment insa, am intrebat lucruri cat mai concrete si cat m-am priceput, medicamentele pe care le primeste, am intrebat despre concluziile in urma CT, am cerut sa-i pot vedea analizele de sange in dinamica, am intrebat daca a fost vazut de un cardiolog (avand si afectare cardiaca). Dr. B______ a fost destul de deranjata de intrebarile mele si mi-a spus, pe ton iritat si ridicat, ca nu are disponibilitate si timp sa imi dea toate detaliile, ea isi face treaba, si mai ales ca acea zi era „zi de condica” si are destule lucruri de facut pe langa. Am simtit ca innebunesc, am explodat pe interior. Am realizat ca tatal meu se poate face bine doar daca are pe cineva care sa lupte pentru el. Este o concluzie macabra, dar consider ca oricine intra in spitalul Bals si este singur, este ca si mort pentru ca pe nimeni nu intereseaza ce se va intampla cu el.

Mi-a spus ca tata nu fusese vazut de niciun cardiolog pana in acel moment, nu au cardiolog permanent in spital, si va solicita sa fie vazut a doua zi, marti, 26.01. Mi-a spus ca investigatia CT nu a fost facuta cu substanta de contrast. Am intrebat de ce nu s-a folosit substanta de contrast si mi-a replicat ca e vina medicului precedent, asa a lasat indicatii sa fie facut, nu e responsabilitatea ei. Mi-a spus ca tata primeste deja de saptamana trecuta tratamentul standard care e pe final si ca nu prea mai are ce sa-i adauge, ci sa il mai regleze din doze (citez) si cam atat. Practic, s-a spalat pe maini dand vina pe medicul precedent care nemaifiind acolo, nu mai avea cum sa se apere sau sa aflu adevarul.

Auzeam la celalalt capat al telefonului acest discurs, iritat, cu vina data pe altcineva, cu justificari absurde de genul „zi de condica” si mesajul clar ca tata nu e bine deloc si nu am ce sa fac decat sa astept sa vad cum mai reactioneaza la micile reglari in dozajul tratamentului. Umilinta si disperare sunt cuvinte mici pentru ce simteam!

Voiam sa am si o a doua opinie legata de starea tatalui meu, voiam sa arat rezultatele analizelor si investigatiilor si altui medic, voiam sa-l vada si un cardiolog. Am sunat zilnic la spital (ca si saptamana ce trecuse), comunicarea nu a fost una usoara si cooperanta, incercam de zeci de ori prin centrala pana reuseam sa dau de medicul curant.

Stiam de la tatal meu ca marti seara il durea foarte tare un picior. Le-a spus asistentelor despre astea si raspunsul a fost doar „asta e” (medicul de garda nu a intervenit in niciun fel, nu l-a examinat ca sa vada de unde provine aceasta durere).

Miercuri dimineata, am reusit sa vorbesc cu dr. B______ inainte sa faca vizita de dimineata (9-9.30). Am aflat ca tata nu fusese vazut de cardiolog in ziua precedenta (asa cum imi spusese Dr. B______ ca se va intampla), pentru ca medicul cardiolog „nu a venit in spital”. Am cerut iar sa fie vazut de urgenta de cardiolog. I-am spus dr. B______ ca pe tata il doare un picior si sa aiba grija sa vada despre ce e vorba.

Am fost sunata de medic dupa pranz, mi-a spus ca l-a vazut pe tata si durerea de picior era cauzata de o tromboza care aparuse intre timp. Era destul de panicata, mi-a spus ca a trimis poze (facute cu telefonul) cu piciorul tatei unui medic cardiolog de la spital Sf. Ioan (am aflat ulterior cine era acest medic, dr. M___ E___) care i-a recomandat un tratament intravenos pe care mi-a spus ca trebuie sa-l cumpar de urgenta si sa il aduc cat mai repede la spital.

Erau trei medicamente, sub forma injectabila, fiole, tratament pentru 5 zile din fiecare. Am cautat pe Google sa vad despre ce este vorba, am sunat la mai multe farmacii, nu gaseam pe nicaieri forma injectabila, ci doar comprimate. Am resunat medicul (tot B_____) si i-am zis disperata ca nu gasesc ce mi-a cerut, nu stiu cum si unde sa caut, sa ma ajute cu o directie. Mi-a zis ca e ciudat ca alti pacienti au gasit medicamentele. Am mai sunat la cateva farmacii si intr-un final am gasit intr-un loc, am cumparat si am mers la spital cu medicamentele.

Dr. B______ a sugerat sa ii fie facut si o investigatie doppler, despre care mi-a zis ca nu putea fi facuta in Matei Bals si a mentionat varianta ca tata sa fie transferat in alt spital pentru acest lucru.

Impresia pe care o aveam din ce in ce mai acut era ca starea tatei se agrava si interventiile erau prea putin concrete si rapide.

La cererea medicului, am mai cumparat tratamentul pentru tromboza pentru inca 2 zile si l-am dus joi la spital. Asa a fost ultima interactiune cu medicul B______ si cu tata. A doua zi, vineri, 29.01, a fost incendiul.

In cursul saptamanii, am tinut legatura si cu mama, care, din fericire a fost stabila, si usor-usor nu a mai avut nevoie de oxigent constant si nici nu au aparut alte afectiuni.

Am dus in continuare la spital, aproape in fiecare zi, pentru ambii parinti, apa, mancare si bani.

29 ianuarie 2021 – Tortura fizica si psihica?

Mai era putin pana la ora 7 dimineata, urma sa ma trezesc, sa ma pregatesc pentru o zi de lucru. La ora 7 mi-a sunat telefonul, era prietena mea Vera. Era neobisnuit sa ma sune la ora aia, m-am gandit imediat ca i s-a intamplat ceva, fractiuni de secunda mi-a fost teama sa raspund, am raspuns si mi-a zis sa fiu calma, sa respir adanc si mi-a zis ca a aflat din media ca la spitalul Matei Bals a fost un incendiu, nu mi-a zis mai multe detalii, a zis ca vine spre mine. Am auzit ce mi-a spus, imi era insa foarte greu sa procesez. I-am zis da, sa vina la mine, si am inchis in ideea de a deschide calculatorul sa citesc si eu stirile si sa vad despre ce e vorba. Am citit rapid, incercam sa fiu tare si functionala, si m-am apucat sa sun la ISU Bucuresti. Mi-a raspuns un dispecer, am zis ca vreau sa stiu mai multe informatii despre incident, nu aveau, si mi-a dat numarul de mobil al purtatorului de cuvant. L-am notat, am sunat si in acelasi timp ma gandeam ca e putin probabil sa-mi raspunda cineva mai ales in situatia asta. Nu mi-a raspuns nimeni, am revenit la ISU, m-au indrumat sa sun la 112. Am sunat, nu aveau informatii mai mult decat ce stiam si eu din media, m-au indrumat sa sun la SMURD. Am sunat si aici, mi-au zis ca nu au informatii in plus, au trimis echipaje la spital si atat. Mi se parea ireal, nu stiam ce sa fac, incotro s-o apuc, cu cine sa vorbesc, de unde sa aflu ceva. M-am gandit la mama, m-a sunat ea, stia despre incendiu, vorbise cu personalul medical sa afle ceva despre tata si sa il aduca in salonul ei. Ii spusesera ca nu era in camera de garda, printre pacientii evacuati.

M-am imbracat rapid, am coborat din casa (in jur de 8) si am plecat impreuna cu Vera catre spital.

Strazile din jurul spitalului erau inchise pentru masini, am parcat in zona si am mers pe jos. Incepuse sa ninga si era foarte frig, am inghetat imediat.

La ora 8.20, in fata spitalului am gasit multa presa, reporteri si camere instalate, multi oameni stransi, apartinatori si rude care intrebau in stanga si in dreapta despre ce se intamplase, unii plangeau, altii vociferau, reporteri insistenti care te abordau sa afle informatii.

Poarta spitalului era pazita de angajati ai companiei de paza si de jandarmi, erau multe masini de pompieri si politie. Toata zona era impanzita de jandarmi, sentimentul pe care l-am avut a fost de noi – afara, in frig si fara nicio informatie si speranta, ei – inauntru, paziti si protejati. Jandarmii erau acolo sa pazeasca spitalul!

Am aflat ca incendiul fusese stins, masinile de pompieri se retrageau. Am intrebat la poarta spitalului unde putem afla mai multe informatii, am fost indrumate catre Triaj, ni s-a spus ca medicul de acolo ne va spune mai multe. La Triaj nu era niciun medic, era inchis, usa incuiata. Am revenit la poarta spitalului spunand ca nu e nimeni la Triaj, ne-au zis sa mai incercam ca va veni un medic. Am asteptat pe trotuar, a venit un cadru medical care a zis ca nu stie nimic si nu poate comunica nimic.

La Triaj se ocupau, de fapt, cu vaccinarea covid. In media aparuse informatia ca incendiul a fost in pavilion 5, la parter, acolo unde era salonul in care se afla tata. Panica si disperarea mea cresteau, in minte imi veneau tot felul de scenarii si incercam sa raman prezenta, sa nu anticipez nimic, sa aflu ceva concret despre cum vor comunica autoritatile implicate. Nu stiam cine va comunica ceva concret: spitalul, politia, jandarmeria. Nimic nu era clar, parea un haos, oameni care se agitau in strada, vorbeau la telefon, mai aflau informatii, reporteri insistenti.

Dupa jumatate de ora de stat in strada, in jur de ora 9, au aparut 2 jandarmi pentru dialog, au vorbit cu un grup mai mare si apoi, unul dintre ei, a venit spre noi si ne-a intrebat daca avem pe cineva in spital si vrem informatii. Am confirmat, ne-a spus ca nu e nimic concret acum, se investigheaza si vom fi informati. (intre timp, in jurul nostru s-au strans mai multi reporteri, am fost inconjurate, aproape daramate de multimea stransa). L-am intrebat pe jandarm cum se va comunica, cine ne va spune ceva concret. Ne-a raspuns ca va iesi un reprezentant al spitalului cu o lista. Asta a fost tot. M-am gandit ca e aproape imposibil sa iasa cineva sa comunice de pe „o lista”, parea o procedura atat de improvizata incat mi se parea putin probabil sa se intample asa.

Pe la 9:30 am aflat ca au fost publicate numere de telefon de unde sa aflam mai multe informatii si spitalele unde au fost transferati pacienti. Din acel moment, 9.45-10h, eu si inca 2 prieteni care au stat cu mine, am inceput sa sunam la numerele grupului de suport si la spitalele comunicate ca au primit pacienti transferati. De fapt, am sunat la toate spitalele. Tata nu era pe nicio lista, nici la Bals nici in alta parte.

La grupul de suport nu aparea pe nicio lista, spuneau ca nu au informatii despre victime si sa mai revenim pe masura ce se mai actualizeaza listele.

Am sunat incontinuu, de dimineata incepand, peste tot: ISU, Matei Bals, alte spitale, politie reluand periodic apelurile. Nimeni nu comunica nimic, toata lumea era rezervata in a oferi informatii concrete, toti spuneau ca vom fi informati. In media aparusera deja declaratii ale ministrului sanatatii, prim ministrului, presedintelui, spunand acelasi discurs, incheind cu condoleante familiilor victimelor, DAR CINE ERAU VICTIMELE? Nu spunea nimeni… Tot din media stiam ca sunt decedati si ca numarul salonului ar fi 63. Numarul fatidic…

Mi se pare inadmisibil ca media sa aiba multe informatii, dar noi rudele victimelor sa fim torturati o zi intreaga… Era extrem de frustrant, umilitor si dureros, ca in disperarea si cautarea frenetice a unei informatii concrete sa afli din media ceva mai concret decat aflai de la autoritati care nu facea altceva decat sa livreze mesaje publice sterpe si fara niciun sens!

Ziua a trecut sunand in disperare pentru a afla ceva si vorbind cu mama spre a o linisti. Am vorbit cu medicul care o avea in grija, m-a asigurat ca e ingrijita bine si supravegheata constant, ca nu era singura, avea o colega de salon care ii era alaturi. Eram paralizata aproape de panica ca nu aflam nimic si timpul trecea si de durere pentru mama care nu avea sprijinul meu direct. Traiam un roller coaster de emotii, mi se parea ireal ca nicio autoritate nu comunica nimic, neputincioasa in spatele unui receptor de telefon, nicio urma de emapatie in NICIO declaratie, umilinta, furie, frica…

In toate locurile unde am sunat am lasat numele meu si numarul de telefon si am rugat si insistat sa fiu sunata eu daca tata era pe lista decedatilor si sa nu fie sunata mama. Am zis ca e si ea in spital, ca e intr-o strae fragila si, daca e posibil, sa fiu eu anuntata.

La ora 18.30 am fost sunata de un politist al sectiei omoruri care mi-a spus ca exista posibilitatea ca tata sa fie pe lista celor decedati si trebuie sa vin a doua zi (30.01, sambata), la 9h la Inml, pentru a-l identifica.

Am intrebat de unde are datele mele de contact si aflase numarul meu de telefon de la mama, pe ea o sunasera inainte de mine – exact ce imi doream sa nu se intample…

Nu s-a interesat nimeni de cine sunt apartinatorii victimelor, in ce stare sunt si unde. Cand au sunat-o pe mama au aflat ca e si ea in spital, iar pe mine m-au intrebat daca am si eu covid. Am intrebat daca exista si alta procedura de identificare si mi-au zis ca va fi si test ADN dar dupa identificare vizuala. Nu ma simteam in stare sa fac identificarea! Am vorbit cu mama, greu de explicat durerea sfasietoare si inca speranta mamei ca poate nu e tata victima.

Sambata am ajuns la 8.40 la Inml, impreuna cu Vera si Dani, prietenii mei, si fostul meu sot care il cunoaste bine pe tatal meu. Am asteptat, celelalte familii ale victimelor erau si ele venite. A fost extrem de greu emotional sa-i vad pe toti acolo, ma gandesc ca ar fi fost mai usor pentru toti sa fim chemati la ore diferite… Am asteptat spre 4 ore, identificarea s-a intamplat la 12.30, a fost facuta de fostul meu sot si D, care aveau o poza recenta a tatei. Le-au fost aratate poze ale trupului si l-au identificat dupa semne particulare. Nu a fost niciun dubiu, era tata…

Am fost indrumati de politistii de la Inml catre sectia omoruri pentru a imi fi recoltate probe ADN si unde am dat o declaratie scurta despre evenimentele din ziua precedenta.

Confom certificatului constatator al decesului, tata a avut arsuri pe 98% din corp si stop cardiac acut, acestea fiind cauza principala a decesului. Ma gandesc continuu la acest sfarsit dramatic si nedrept si ca, poate, nu merita acest lucru, asa cum nu o merita nimeni pe lumea asta.

Am vorbit cu mama, care ma intreba cu urma reala de speranta ce am mai aflat. Era sfarsita de durere, i-am confirmat ceea ce nu iti doresti confirmi niciodata. Oribil sa spui astfel de lucruri prin telefon, pe langa durere era coplesitoare neputinta de a ii fi alaturi. Am indraznit sa discut sumar, sa o intreb cateva lucruri logistice legat de inmormantare si altele pe langa. Incercam sa par neafectata ca sa o imbarbatez pe ea… era, efectiv, daramata…

Dupa discutia cu mama, am inceput sa ma organizez pe parte logistica, legat de actele pe care a fost nevoie sa le mai obtin, firma funerara, am mers acasa la ai mei…

Mama a mai ramas internata pana pe 2.02.2021. Am continuat pana la acest moment sa ii furnizez mancare si bani (marunti, bineinteles). Am fost sa o iau din spital si primul ei drum a fost in capela bisericii spitalului, unde a fost primita de preot, au stat de vorba, si acolo a gasit o farama de alinare.

Pe tata l-am inmormantat joi 4.02.2021, l-am putut lua dupa ce a venit rezultatul testului ADN. Totul a fost inchis si sigilat, ceremonia restransa. Durerea mamei mele si a mea, regretul, chinul, sunt coplesitoare si sfasietoare.

Asa le-am simtit si le simtit in continuare impreuna cu toata deznadejdea ca suntem cu totii in aceeasi oala, ca lucrurile astea se pot intampla fiecaruia dintre noi, ca dupa ce platim o viata asigurari medicale, in continuare vom fi tratati ingrozitor, torturati fizic si psihic de un sistem medical care are, mai degraba, se pare ca are rolul de a ne chinui si umili decat de a ne alina suferintele…

Intrebarea este, domnule avocat, in primul rand, ce putem sa facem ca astfel de lucruri sa nu se mai intample si apoi, cum putem sa ii facem sa plateasca pe vinovati?”

Raspunsul este greu de dat. Stim cu totii ce putem face si mai stim si cat va dura acest lucru. Intre timp, spitalul va functiona ca si pana acum, caci nu vad ca cineva isi va asuma cu adevarat problemele de acolo sau de oriunde din sistemul medical romanesc.

E adevarat ca oameni mor mereu frecvent in spitalele romanesti, dar parca nu te astepti sa platesti o viata intreaga un sistem falimentar, pentru ca apoi sa explodezi la propriu, atunci cand ai mai mare nevoie de el.

Si apoi ma intreb, ce ar trebui sa fie MATEI BALS sau, in general, orice spital romanesc, loc de alinare sau locul care iti va produce permanent teama ca daca nu esti atent, nu dai spaga, nu furnizezi medicamente, cei dragi sunt in pericol de moarte?

Exagerez cand spun ca unele spitale au ajuns sa fie locuri de tortura psihica sau, chiar fizica?

Vreau sa precizez clar ca aceasta nu este o pledoarie pentru distrugerea sistemului public de sanatate din Romania, avand sensul doar de constientizare si responsabilizare a problemelor existente in acest sistem.

In aceeasi ordine de idei, nu este nici un atac la adresa medicilor care lucreaza in spitale, dar este un semnal de alarma pentru ei si pentru conducerea spitalelor si a sistemului public cu privire la lipsa de medicamente si tratamentul inuman la care sunt supusi pacientii si apartinatorii acestora.

Av. Radu Sora
Managing Partner SORA & ASOCIAȚII

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Monitorizarea inteligentă a dosarelor de instanţă: Monitor Dosare

Lex Discipulo Laus

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Matei Balș. Spital sau loc de tortură?”

  1. Ai perfecta dreptate! Incalcarea lui art. 3 CEDO se vede din drona (cumparata cu 300 milioane euro) si, mai mult, inclusiv a lui art. 2 CEDO.

    Curg cauzele comunicate de pe rolul CEDO impotriva Romaniei. Dar cine sa asculte? Cine sa auda?

    Si privatizarea chiar nu e o solutie mai ales ca suntem stat membru CEDO (insist sa tot subliniez acest aspect pentru cei ce cred ca daca se poate in America, se poate si in Romania).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.