« Flux noutăţi
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateCyberlawDrept comercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia animalelorProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrepturile omuluiDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 

Nedemnitatea succesorală
02.03.2021 | Stela MIȘINCĂ

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Stela Mișincă

Stela Mișincă

Introducere

În opinia noastră, nedemnitatea succesorală reprezintă cea mai importantă instituție din materia dreptului succesoral întrucât are ca finalitate înlăturarea moștenitorului găsit vinovat de săvârșirea unor anumite fapte interzise, de la succesiunea defunctului. Am ales să abordăm această temă deoarece presupune consecințe deosebit de grave pe care toți practicienii trebuie să le înțeleagă pe deplin în aplicarea corespunzătoare în viața juridică română. Calitatea unei persoane de a fi demnă în raport cu autorul moștenirii reprezintă cea de-a treia condiție impusă de legiuitor pentru ca respectiva persoană să poată să culeagă moștenirea. Când vorbim despre această a treia condiție nu trebuie să ne gândim că este mai puțin importantă în raport cu celelalte, ci că trebuie îndeplinite în mod cumulativ. Dacă una dintre aceste condiții lipsește, eredele nu va putea moșteni.

Mergând cu cercetarea din aproape în aproape am observat că instituția nedemnității își are originea în instituția romană a exheredării, în sensul că nedemnul era înlăturat în mod definitiv de la moștenirea defunctului; fiind considerat că nu a fost niciodată moștenitor. Atât Vechiul Cod Civil, cât și actualul Cod Civil nu au preluat ideea romană care presupunea că defunctul supraviețuiește în mod fictiv până la acceptarea moștenirii de către succesori.

În analiza noastră ne-am dorit să evidențiem tradiția pe care nedemnitatea o are în dreptul românesc, invocând prevederile art. 655 din vechea reglementare. Mai apoi, ne-am dorit să arătam viziunea diferită pe care Noul Cod Civil o presupune. Nedemnitatea judiciară, înlăturarea efectelor nedemnității, posibilitatea culegerii moștenirii prin reprezentare sunt doar câteva dintre meritele noii reglementări. Un alt element care nu își are echivalent nici în vechea reglementare și nici în cele străine, de unde a fost căutată inspirația legiuitorului, este surprins în art. 958 alin. (1) lit. b). Totodată, observăm severitatea cu care a fost reglementată această instituție deoarece legiuitorul a statuat o enumerare exhaustivă a cazurilor care atrag nedemnitatea. Mai departe am realizat un mic studiu comparativ între nedemnitate și ingratitudine prin care am dorit să remarcăm elementele comune dintre acestea.

Facem remarca că nedemnitatea succesorală nu trebuie privită ca o pierdere a vocației la moștenirea defunctului, căci acesta este păstrată, ci ca o dezmoștenire legală care produce efecte erga omnes, această sancțiune putând fi opusă oricărei persoane.

Ultima parte a analizei noastre am dedicat-o prezentării practice, în sensul că am propus spre dezbatere o speță ce ridică problematica împărțirii moștenirii unui defunct. Pentru a putea fi rezolvată, iar masa patrimonială să fie lichidată am făcut trimiteri la instituțiile pe care le-am dezvoltat în partea teoretică, și anume: principiile devoluțiunii legale, nedemnitatea de drept, reprezentarea succesorală, dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor.

Așadar, atât în partea teoretică, cât și în cea practică am încercat să marcăm punctele forte ale noii reglementări făcând referire la dispozițiile legale.

În încheiere ne dorim să ne aplecăm atenția asupra faptului morții unei persoane, care reprezintă un eveniment viitor și sigur ca realizare, ce determină dispariția unei persoane privite ca subiect de drept. Deși, trecerea în neființă a unei persoane nu ridică mari dificultăți în practică, transmiterea patrimoniului acestuia poate genera numeroase probleme.

I. Considerații generale

Instituția nedemnității succesorale își găsește reglementarea în Cartea IV – despre moștenire și liberalități, Titlul I – dispoziții referitoare la moștenire în general, Capitolul II – condiții generale ale dreptului de a moșteni, în art. 957 – 961. De asemenea, art. 965 , 967 și 969 privind noțiunea, condițiile și efectul particular al reprezentării succesorale, dar și art. 1071 privind caducitatea legatului atunci când legatarul este nedemn, fac trimitere la aceasta instituție juridică.

Pentru a putea veni la moștenirea defunctului cei care vor să dobândească patrimoniul de cuius-ului trebuie să îndeplinească două condiții pozitive, dar și una negativă. Primele două sunt: să aibă capacitate de a moșteni și să aibă vocație la moștenire.

Art. 957 prevede că poate moșteni persoana care există în momentul deschiderii moștenirii. Dovada acestui fapt revine celui care reclamă drepturi sau eventual moștenitorilor săi (atunci când operează retransmiterea) și se face cu actele de stare civilă.

Art. 36 recunoaște drepturile copilului conceput la data decesului autorului moștenirii numai cu condiția ca acesta să se nască viu, iar nu și viabil (adică capacitatea lui succesorală este recunoscută indiferent de perioada de timp în care a trăit). Copilul născut mort este considerat a nu fi existat niciodată.

Art. 53 din Noul Cod Civil dispune în acest sens că “cel dispărut este socotit a fi în viață, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă”. Astfel că, dispărutul este considerat în mod relativ că este în viață și implicit îi este recunoscut dreptul de a îl moșteni pe defunct.

Cu privire la persoana juridică, art. 208 prevede în mod excepțional că „orice persoană juridică poate primi liberalități în condițiile dreptului comun, de la data actului de înființare sau, în cazul fundațiilor testamentare, din momentul deschiderii moștenirii testatorului, chiar și în cazul în care liberalitățile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod legal”.

Alineatul 2 al art. 957 reglementează o situație extrem de delicată și anume, cea a comorienților. Astfel că, se răspunde la întrebarea dacă persoanele care au murit în același timp se pot moșteni una pe alta. Răspunsul este unul negativ, în sensul că, dacă nu se poate stabili în mod absolut că o persoană a supraviețuit alteia chiar și pentru câteva secunde, legea impune să fie înlăturată capacitatea lor succesorală. Prezumția de moarte împreună a mai multor persoane este una relativă și poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă. Cu privire la faptul că o persoana întrunește această condiție și anume capacitatea, trebuie să facem o precizare în sensul că dacă este incapabilă, efectele se produc ipso jure și pot fi invocate de orice persoana interesată.

Vocația (chemarea) la moștenire reprezintă cea de-a doua condiție.

Art. 962 dispune că „pentru a putea moșteni, o persoană trebuie să aibă capacitatea cerută de lege sau să fi fost desemnată de către defunct prin testament”. În cazul moștenirii legale vocația este recunoscută descendenților defunctului la nesfârșit, iar rudelor colaterale până la gradul al IV-lea inclusiv; în schimb, în cazul moștenirii testamentare vocația generală la moștenire nu este una imperativă, adică oricine poate fi numit legatar.

Cu privire la cea de-a treia condiție pe care eredele trebuie să o îndeplinească este absolut necesar ca acesta să nu fie nedemn. Inexistența nedemnității este cerută atât în cazul în care moștenirea se deferă în funcție de dispozițiile legale cât și atunci când se transmite conform clauzelor testamentare.

Definiție. Istoric. Evoluție

Definiția legală a nedemnității nu își găsește locul în mod expres în cadrul actualei reglementări, așa cum nu își găsea nici sub egida vechiului Cod Civil. Lato sensu, nedemnitatea este considerată o incapacitate care determină excluderea posibilității unei persoane de a dobândi o anumită calitate ca urmare a săvârșirii unor fapte de o anumită gravitate.

Dicționarul explicativ al limbii române statuează că nedemn este cel de neiertat, cel care nu merită să dobândească un anumit statut[1].

În literatura de specialitate, nedemnitatea succesorală mai este cunoscută și sub denumirea de nevrednicie succesorală și constă în faptul că moștenitorul legal sau testamentar, care a săvârșit o faptă gravă față de autorul moștenirii sau față de un alt succesibil al acestuia (și este găsit vinovat) va fi decăzut din dreptul de a culege o moștenire determinată.

O observație este necesar a fi făcută în sensul că nedemnul nu va mai putea să culeagă nici măcar rezerva succesorală; astfel că putem afirma fără tăgadă că principalul efect al nedemnității este înlăturarea nedemnului de la moștenire, acesta fiind considerat total străin de moștenire.

Problematica nedemnității succesorale a fost abordată de-a lungul timpului găsindu-și reglementarea atât în Codul Civil de la 1864 cât și în actualul Cod Civil intrat în vigoare la 1 octombrie 2011.

În lumina Vechiului Cod Civil, nedemnitatea era privită ca o pedeapsă civilă și consta în faptul că succesorul era decăzut ope legis, din dreptul său de a putea culege o parte sau întreaga moștenire legală (deci nedemnitatea nu opera și cu privire la moștenirea testamentară; cel ce era găsit vinovat de săvârșirea unor fapte grave față de defunct sau față de memoria acestuia îl putea moșteni dacă era instituit legatar de către acesta).

Art. 655 din Vechiul Cod Civil statua doar trei cazuri de nedemnitate și anume:

1. cel care era condamnat pentru că a omorât sau a încercat să omoare pe defunct;

2. acela care a făcut în contra defunctului o acuzație capitală, declarată de judecată;

3. moștenitorul major care, având cunoștință de omorul defunctului, nu a denunțat aceasta justiției.

O altă dispoziție a vechii reglementări privește faptul că nedemnul nu putea fi reprezentat, iar descendenții acestuia suportau consecințele faptelor autorului lor, în sensul că în concurs cu alți descendenți de grad mai apropiat aceștia erau înlăturați. Altfel spus, copiii nedemnului nu puteau urca în locul și în gradul acestuia, ci puteau culege moștenirea doar în nume propriu.

Totodată, acțiunile sau inacțiunile nedemnului erau considerate atât de grave întrucât consecințele acestora nu puteau fi înlăturate în niciun fel de către cel care lasă moștenirea.

Având în vedere neajunsurile reglementării anterioare, datorate și de evoluția societății românești și inspirându-se din normele Codului Civil francez[2] și ale Codului Civil Québec3, Noul Cod Civil aduce câteva elemente de noutate și așază instituția nedemnității într-o nouă lumină.

CARACTERE JURIDICE

Nedemnitatea succesorală se particularizează prin următoarele:

• Este de strictă interpretare și aplicare. Art. 958 și art. 959 prevăd în mod expres și limitativ săvârșirea căror fapte atrage aplicarea acestei sancțiuni civile.

• Efectele sancțiunii se răsfrâng doar asupra autorului faptei.

• Ca regulă, nedemnul este înlăturat doar de la moștenirea persoanei față de care a săvârșit faptele; efectele fiind relative. Prin excepție, printr-o singură faptă o persoana poate fi înlăturată de la mai multe moșteniri. Spre exemplu, defunctul, în urma unei confruntări cu fratele său, ajunge să îl omoare, fiind înlăturat atât de la moștenirea acestuia în baza art. 958 alin. (1) lit. a) cât și de la moștenirea unicului părinte care se mai afla în viață în virtutea art. 958 alin. (1) lit. b).

• Faptele nedemnului trebuie să fie săvârșite cu forma de vinovăție cerută de lege.

II. CAZURI DE NEDEMNITATE

Noul Cod Civil reglementează nedemnitatea de drept (art. 958) și nedemnitatea judiciară (art. 959)

A. NEDEMNITATEA DE  DREPT

În conformitate cu art. 958 alin (1) NCC este de drept nedemnă de a moșteni:  

a) Persoana condamnată penal pentru săvârșirea unei infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe cel care lasă moștenirea.

b) Persoana condamnată penal pentru săvârșirea înainte de deschiderea moștenirii a unei infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moștenirea ar fi fost deschisă la data săvârșirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocația la moștenire a făptuitorului.

În esență, pentru a putea să fie incidentă nedemnitatea de drept se cer a fi îndeplinite mai multe condiții cumulativ:

1) Acțiunea sau inacțiunea trebuie sa fie săvârșită cu intenție, indiferent dacă vorbim de intenția directă sau indirectă. Astfel că infracțiunile săvârșite din culpă (exemplu: uciderea din culpă) sau cele praeterintenționate (exemplu: lovituri cauzatoare de moarte) nu pot atrage niciodată sancțiunea nedemnității de drept întrucât lipsesc cerințele laturii subiective și anume intenția.

2) Infracțiunea contra persoanei să fi fost pusă în executare indiferent dacă urmarea s-a produs sau nu. Cu alte cuvinte pentru legiuitor nu a reprezentat interes dacă actul criminal a fost dus la bun sfârșit (dacă infracțiunea este consumată sau a rămas doar în  faza tentativei). Motivul pentru care legiuitorul român a ales să nu distingă între forma consumată și tentativă a fost acela că nu poate acorda statute juridice diferite pentru persoanele care, urmărind același scop au reușit sau nu să îl atingă.

3) O alta condiție este reprezentată de existența unei hotărâri judecătorești definitive indiferent de calitatea pe care nedemnul o are (autor, coautor, instigator, complice).

Cu privire la această condiție trebuie sa afirmăm apodictic că făptuitorul nu va fi considerat nedemn dacă săvârșește una din faptele prevăzute la litera a) și b) în legitimă apărare sau fără să aibă discernământ întrucât sunt fie cauze justificative, fie cauze de neimputabilitate și, în mod implicit nu pot atrage pronunțarea unei hotărâri judecătorești de condamnare.

O altă situație asupra căreia trebuie să ne canalizăm atenția este atunci când hotărârea nu mai poate fi pronunțată ca urmare a decesului autorului faptei sau dacă a intervenit amnistia sau prescripția răspunderii penale. Astfel că se pune întrebarea cum poate fi restabilit echilibrul rupt prin săvârșirea faptei antisociale. Răspunsul îl regăsim în art. 958 alin. (2) care statuează că nedemnitatea operează dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă. Prin această normă legiuitorul a urmărit să creeze sentimentul atât pentru opinia publica cât și pentru cei implicați că s-a făcut dreptate și din punct de vedere al dreptului succesoral. Astfel că ar fi fost profund imoral ca actul criminal să poată fi condamnat doar din punct de vedere penal.

4) Efectele nedemnității să nu fi fost înlăturate expres prin testament sau act autentic notarial de către cel care lasă moștenirea. Teza a II-a a art. 961 evidențiază faptul că simpla manifestare de voință a de cuius-ului de a-l institui legatar pe nedemn nu poate să producă efecte dacă nu este însoțită de o declarație expresă din care să rezulte în mod neechivoc că îl iartă pe acesta.

O situație foarte importantă din punct de vedere juridic este reprezentată de uciderea la cererea victimei, față de care, în doctrină părerile sunt împărțite.

Unii consideră că legea este interpretată într-un mod extensiv, în sensul că lipsește intenția persoanei de a ucide întrucât aceasta face doar ca voința exprimată de defunct să se materializeze. În aceeași ordine de idei, susținătorii acestui principiu accentuează milostivenia și compătimirea persoanelor care cruță viața suferinzilor, iar sancțiunea prevăzută pe plan civil se considera a fi disproporționată în raport cu scopul avut.

Ceilalți autori consideră că luarea vieții unei persoane este atât de gravă încât nu se poate invoca în niciun caz iertarea.

În ceea ce ne privește, vom fi de părere că prima opinie este mai aproape de natura umană întrucât de cele mai multe ori cei care ucid la cererea victimei sunt persoane apropiate defunctului (copii, părinți) astfel că „ucigașii” sunt mânați de sentimentul de iubire și nu de cel al avuției.

Pentru a putea vorbi de uciderea la cererea victimei trebuie a fi îndeplinite simultan mai multe condiții: cererea să fie explicită (să fie clară, precisă), să fie conștientă (victima să poată să își dea seama de consecințele cererii sale), să fie serioasă (reală și nu sub formă de glumă), să fie repetată (nu este prevăzut un număr minim, însă trebuie înlăturată spontaneitatea).

Este absolut necesar să precizăm că suntem întru-totul de acord cu sancționarea acestei fapte din punct de vedere penal, însă considerăm că făptuitorul suferă prea multe pierderi (pierderea persoanei dragi și a libertății) încât să mai fie privat și în plan civil.

De multe ori, prin moștenirea lăsată se păstrează vie amintirea persoanei trecute în neființă.

Cele mai multe cazuri întâlnite în practică se regăsesc în mediul rural, acolo unde sănătatea unei persoanei este considerată un lux pe care nu toți și-l permit. Faptul morții este inevitabil, însă ceea ce accentuează durerea este incertitudinea momentului, sleirea puterilor și chinurile groaznice care servesc drept sursă în acțiunile „criminale” ale succesorului.

Astfel că, suntem de părere că nedemnitatea de drept nu ar trebui să fie incidentă în cazul autorului. Aceeași părere o împărtășim și cu privire la înlesnirea sinuciderii.

În continuare vom antama despre cine și când poate invoca această sancțiune.

Așa cum reiese din dispozițiile art. 958 alin. (3) NCC „nedemnitate de drept poate fi constată oricând, la cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu de către instanța de judecată ori de către notarul public, pe baza hotărârii judecătorești din care rezultă nedemnitatea”.

Prin simpla lectură a acestei norme conștientizăm severitatea cu care legiuitorul a ales să reglementeze această instituție întrucât ea poate fi invocată oricând[3].

Bunăoară, textul de lege statuează că orice persoană care poate avea un interes poate invoca această incapacitate. În această sferă putem include pe lângă comoștenitori sau moștenitori subsecvenți, legatarii sau donatarii [4], creditorii pe calea acțiunii oblice, procurorul[5], comuna, orașul, municipiul dacă prin înlăturarea nedemnului moștenirea devine vacantă, Ministerul Finanțelor Publice dacă moștenirea vacantă se află în străinătate, din oficiu de instanța de judecată și de notar, dar nu în ultimul rând și de nedemnul însuși (există situație în care în baza unui interes legitim, nedemnul să-și invoce propria nedemnitate pentru a putea fi considerat străin de patrimoniul defunctului. Spre exemplu, de cuiusul a împrumutat o anumită  sumă de bani de la un prieten, iar fiul acestuia atentează la viața părintelui său și îl omoară. Pentru a nu fi obligat la scadență să restituie suma de bani pe care defunctul o contractase, fiul își invocă propria nedemnitate pentru a nu suporta sarcinile moștenirii).

Așadar, asumându-ne riscul de a ne repeta, vom preciza că nedemnitatea de drept este imprescriptibilă extinctiv atât pe cale de acțiune cât și pe cale de excepție.

Totodată, trebuie să precizăm că hotărârea judecătorească civilă definitivă are caracter declarativ întrucât instanța de judecată constă nedemnitatea și nu o pronunță.

Mai mult, art. 93 din Legea de punere în aplicare a Noului Cod Civil statuează că aceste prevederi se aplică pentru faptele săvârșite după 1 octombrie 2011; cele săvârșite înainte de această dată rămân sub imperiul Codului Civil anterior, chiar dacă succesiunea se dezbate după această dată.

De asemenea, constatăm ca Noul Cod Civil inovează prin faptul că a reglementat situația în care poate fi angrenată nedemnitatea chiar dacă actul criminal nu este îndreptat împotriva celui care lasă moștenirea, ci împotriva unui alt succesibil[6]. Este vorba de art. 958 alin (1) lit. b).

Pentru a putea înțelege mai bine mecanismul trebuie să oferim câteva exemple. Astfel, defunctul are doi copii, iar unul dintre aceștia încearcă să îl omoare pe celălalt înainte ca moștenirea tatălui să fi fost deschisă pentru ca atunci când va fi deschisă să nu primească doar ½ din moștenire, ci să poată să o culeagă în întregime.

Un alt exemplu ar fi atunci când un frate al viitorului defunct află că acesta din urmă a instituit un legat cu titlu universal în favoarea unui prieten și, fiind conștient că nu este moștenitor rezervatar și că va fi înlăturat de la moștenire, atentează la viața legatarului cu scopul de a-i înlătura acestuia vocația la moștenire.

Mai este necesar ca infracțiunea să fie săvârșită înainte de data deschiderii moștenirii[7], întrucât dacă fapta se comite ulterior acestei date, dreptul succesibilului este deja născut în patrimoniu.

Legiuitorul a prevăzut în mod expres acest moment, respectiv anterior deschiderii moștenirii, pentru a avea temei în sancționarea conduitei făptuitorului de a înlătura obstacolele care ar fi de natură să îl împiedice să moștenească o anumită persoană sau, care, prin existența lor, i-ar diminua partea ce i se cuvine din moștenirea acelei persoane[8].

Pentru a fi convinși că ne-am făcut înțeleși vom oferi câteva exemple. A are doi copii C1 și C2, iar la data de 01.03.2019 C1 îi pune câteva picături de otravă în cafea lui C2, însă aceasta nu își face efectul. C1 își recunoaște fapta în fața organelor judecătorești și este condamnat penal pentru tentativă de omor. Ulterior, la data de 27.10.2019 decedează A, însă C1 nu va putea să culeagă moștenirea tatălui său întrucât a devenit nedemn față de acesta. Astfel că, în acest exemplu important este că dacă moștenirea lui A ar fi fost deschisă la data de 01.03.2019, C2 i-ar fi restrâns vocația lui C1 și ar fi cules doar o cotă de ½. Cu alte cuvinte vom reține că C1 a urmărit să își procure un avantaj (adică să culeagă 1/1 din moștenire) prin eliminarea fratelui său, însă în final ajunge să fie înlăturat de la moștenire.

B. NEDEMNITATEA JUDICIARĂ:

Art. 959 alin (1) din Noul Cod Civil statuează că poate fi declarată nedemnă de a moșteni:

A) Persoana condamnată penal pentru săvârșirea, cu intenție, împotriva celui care lasă moștenirea a unor fapte grave de violență, fizică sau morală, ori, după caz a unor fapte care au avut ca urmare moartea victimei.

Rezultă că, pentru a putea fi dispusă nedemnitatea judiciară trebuie îndeplinite mai multe condiții. În primul rând este necesară existența unei hotărâri judecătorești definitive, iar nedemnul să aibă calitatea de autor sau complice. Atunci când condamnarea nu poate fi pronunțată din cauza decesului autorului faptei, ori fapta a fost amnistiată sau a intervenit prescripția răspunderii penale, nedemnitatea judiciară va putea fi incidentă doar dacă faptele au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă[9].

În al doilea rând, faptele trebuie săvârșite cu intenție[10].

În al treilea rând, aceste fapte trebuie să îl vizeze doar pe cel care lasă moștenirea și nu pot fi îndreptate împotriva altor persoane (alți erezi, legatari, donatari).

În al patrulea rând, trebuie să explicăm ce se înțelege prin fapte grave de violență fizică.

Astfel că, vom include în aceasta categorie infracțiunile de vătămare corporală, tâlhăria, tortură, violul. Cu privire la faptele grave de violență morală vom enumera cu titlu exemplificativ câteva infracțiuni: șantajul, denunțarea calomnioasă, mărturia mincinoasă. Drept urmare, apreciem că legiuitorul a prevăzut că aceste fapte pot atrage nedemnitatea judiciară întrucât se caracterizează printr-un grad crescut de periculozitate.

Astfel că, simpla lovire a celui care lasă moștenirea (lovire care reprezintă conținutul infracțiunii prevăzute la art. 193 Cod Penal) sau amenințarea, ori violarea corespondenței nu sunt fapte atât de grave care să îi insufle o permanentă stare de neliniște și de tulburare celui care lasă moștenirea și nu pot reprezenta cauze care să atragă această sancțiune.

Nu în ultimul rând litera a) a articolului amintit mai prevede o serie de infracțiuni care atrag nedemnitatea judiciară.

Faptele care au avut ca urmare moartea victimei sunt: loviturile cauzatoare de moarte, tâlhăria sau pirateria care a avut ca urmare moartea victimei, lipsirea de libertate în mod ilegal urmate de moartea victimei. Este necesar să amintim că această ultimă categorie de infracțiuni se săvârșesc cu praeterintenție[11]

B) Persoana care cu rea-credință a ascuns, a alterat, a distrus sau a falsificat testamentul defunctului.

Este de rea-credință persoana care, cunoscând dispozițiile testamentare încearcă să procure un avantaj pentru sine sau pentru altul, sau să cauzeze un prejudiciu unui comoștenitor.

Va fi totuși considerată de bună-credință persoana care, aflând în orice mod că defunctul a instituit-o legatar cu titlu particular (spre exemplu: îi lasă casa în care a trăit care valorează 100.000 lei) arde testamentul pentru ca respectivul imobil să fie atribuit copiilor acestuia; adică nesocotește voința dispunătorului în favoarea descendenților săi.

Totodată nu va fi considerată de rea-credință persoana care distruge testamentul din eroare (spre exemplu: fiica defunctului, făcând ordine prin lucrurile părintelui său aruncă testamentul olograf, considerând că erau hârtii fără vreo însemnătate juridică).

Mai mult, nu va fi sancționat cel care distruge testamentul la cererea (explicită și conștientă) testatorului, sau cel care îl ascunde pentru a îl proteja împotriva altor potențiali moștenitori sau pentru a-l înmâna unei alte persoane indicate de defunct.

Considerăm că, de asemenea, nu va  fi sancționat cel care atunci când se pun în executare prevederile testamentare și sunt evidente modificările, ștersăturile (spre exemplu: defunctul a dispus ca suma de 1000 lei să îi fie atribuită fiului C1, iar acesta din urmă șterge o cifră, respectiv un 0) își asumă intervenția asupra clauzelor testamentare.

În continuare vom încerca să dăm o definiție pentru fiecare acțiune prevăzută în  normă.

Prin „a ascunde” înțelegem dosirea testamentului, adică o persoană depune toate eforturile pentru ca respectivul testament să nu poată fi găsit de persoanele interesate (spre exemplu este sustras din locuința defunctului și plasat într-o alta locuință unde moștenitorii nu au acces).

„A altera” reprezintă intervenția unei persoane asupra conținutului material al testamentului. Cu titlu de exemplu sunt șterse unele cuvinte, cifre, date, sunt adăugate semne de punctuație sau sunt folosiți agenți externi[12] (apă).

Prin distrugere, înțelegem că testamentul nu mai are existență fizică, adică nu mai există din punct de vedere corporal. O modalitate de distrugere o reprezintă arderea.

O observație vom face iîn sensul că acțiunile persoanei care acționează cu rea-credință pot fi săvârșite fie înainte, fie după deschiderea moștenirii.

Totuși, dacă testamentul este distrus, iar în timpul vieții, testatorul află și este în putere pentru a-și întocmi altul nu va putea fi incidentă nedemnitatea judiciară.

În aceeași ordine de idei, nu va fi sancționată persoana care distruge testamentul la cererea dispunătorului. De asemenea, reaua-credință trebuie dovedită de partea interesată, întrucât buna credință este cea prezumată.

Falsificarea are doua înțelesuri:

1. Contrafacerea scrierii – reprezintă imitarea scrisului testatorului care se poate face în mod liber (din memorie) sau în mod servil (când persoana încearcă să reproducă scrisul având lângă ea testamentul original).

2. Contrafacerea subscrierii – înseamnă că se imită semnătura celui care lasă moștenirea.

C) Persoana care, prin dol sau violență, l-a împiedicat pe cel care lasă moștenirea să întocmească, să modifice sau să revoce testamentul.

Spre exemplu, copilul defunctului l-a împiedicat pe tatăl său să întocmească un testament prin care acesta din urmă voia să înlăture în mod expres efectele nedemnității cu privire la un alt copil.

Este important să subliniem că nedemnitatea juridică nu poate fi pronunțată dacă persoana prin dol sau violență l-a determinat pe defunct să întocmească, să modifice sau să revoce testamentul. În acest caz poate interveni nulitatea testamentului pentru vicierea consimțământului, adică testatorul nu a dispus de bună voie sau a dispus prin captație și sugestie. La fel ca în situația prevăzută la litera b) persoana care solicită aplicarea sancțiunii trebuie să facă dovada dolului și a violenței.

Cu privire la cele trei situații care pot atrage nedemnitatea judiciară trebuie sa reliefăm că în situația prevăzută la litera a) este necesară existența unei hotărâri judecătorești definitive, pe când la literele b) și c) această cerință nu este necesară. Mai mult, în mod indubitabil observăm că literele b) si c) sunt incidente doar pentru moștenirea testamentară, pe când litera a) se referă atât la cea testamentară cât și la cea legală. De asemenea, observăm caracterul facultativ pe care normele juridice îl atribuie nedemnității judiciare întrucât se statuează că „poate fi declarată nedemnă”, în loc de „este nedemnă” așa cum se prevede în cazul nedemnității de drept.

O altă deosebire între cele două tipuri de sancțiuni se referă la regimul juridic. Dacă nedemnitatea de drept poate fi constatată oricând, la cererea oricărei persoane interesate, nedemnitatea judiciară poate fi solicitată de orice succesibil (adică doar de persoanele care au avut vocație la moștenirea lui de cuius în termen de 1 an de la data deschiderii moștenirii sub sancțiunea decăderii[13]).

Alin. 2) al articolului 959 considerăm că este incomplet întrucât trebuie adăugat că orice succesibil care prezintă interes poate cere instanței declararea nedemnității. Spre exemplu, ar fi lipsită de interes cererea tatălui defunctului de a solicita instanței pronunțarea nedemnității judiciare a unuia dintre cei doi fii ai lui de cuiusului întrucât, chiar dacă sancțiunea s-ar aplica, lui nu i-ar aduce niciun beneficiu (este moștenitor din clasa a II a și este înlăturat în baza principiului I al devoluțiunii legale: chemării la moștenire în ordinea claselor de moștenitori legali, de către descendenții defunctului care fac parte din clasa I).

Așadar, trebuie să interpretăm norma legală în mod restrictiv, în sensul că îi este recunoscut acest drept numai moștenitorului care are o vocație concretă (efectivă, utilă) și nu una generală (eventuală).

Aceeași regulă se aplică și în cazul în care reclamantul este renunțător. Bunăoară, art. 959 alin (6) din Noul Cod Civil statuează același lucru „comuna, orașul sau după caz, municipiul în a cărei rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moștenirii poate introduce acțiunea prevăzută la alin.(2) în cazul în care, cu excepția  autorului uneia dintre faptele prevăzute la alin. (1) nu mai există alți succesibili”.

Așadar, interesul în cauză este indiscutabil, iar cererea poate fi formulată cu succes[14].

Teza a II a art. (2) prevede că „introducerea acțiunii constituie act de acceptare tacită a moștenirii de către succesibilul reclamant”.

Potrivit art. 959 alineatul (3) „dacă hotărârea de condamnare pentru faptele prevăzute la alin. (1) lit. a) se pronunță ulterior datei deschiderii moștenirii, termenul de 1 an se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare”.

Pentru a putea să înțelegem mai profund importanța acestui moment, respectiv data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare vom oferi un exemplu.

Copilul C1 și-a violat mama M în mod repetat timp de 3 ani, până când aceasta a încetat din viață. Pentru faptele săvârșite, C1 este condamnat definitiv după 2 ani de la decesul mamei, întrucât probatoriul a fost mai greu de administrat. În acest sens, nu vom putea socoti ca fiind împlinit termenul de 1 an pentru constatarea nedemnității judiciare pentru că acesta a început să curgă din momentul în care hotărârea a rămas definitivă. Rațiunea pentru care legiuitorul a ales să prevadă acest moment al curgerii termenului de decădere a fost acela că făptuitorului se bucură de prezumția de nevinovăție.

Alineatul 4 al aceluiași articol statuează că „dacă hotărârea de condamnare pentru faptele menționate la alin. (1) lit. a) este împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripția răspunderii penale, nedemnitatea se poate declara dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă. În acest caz, termenul de un an curge de la apariția cauzei de împiedicare a condamnării, dacă aceasta a intervenit după deschiderea moștenirii”. Spre exemplu, fiul F1 află ca mama sa urmează să se căsătorească cu N care este  mai mic decât aceasta cu 15 ani. Considerând că este profund imoral ca aceasta căsătorie sa aibă loc, în urma unei certe aprinse între cei doi, fiul F1 își închide mama M în beciul casei, fapt ce îi cauzează moartea după 35 de zile. După o săptămână în care  realizează gravitatea faptei sale F1 își pune capăt zilelor. Astfel că, din punct de vedere penal F1 nu mai poate fi condamnat, iar pentru a fi incidentă sancțiunea nedemnității, legea impune existența unei hotărâri judecătorești civile definitive. Raportându-ne la termenul de un an prevăzut în normă, și luând în considerare perioada medie de timp în care pot fi soluționate cererile în constatarea săvârșirii faptelor interzise, este evident că eredele (care are interes în declararea nedemnității unui alt succesor) este forțat să introducă cererea în declararea nedemnității fără să dețină proba esențială (hotărârea judecătorească civilă definitivă) pentru a nu risca ca acțiunea sa să fie respinsă ca urmare a decăderii din beneficiul termenului.

Vom face cunoscut faptul că majoritatea instanțelor dispun suspendarea cererii în constatarea nedemnității până când nu este soluționată definitiv cererea cu privire la faptele comise.

De asemenea, părții interesate îi este recunoscut dreptul de a investi instanța cu o acțiune ce are două capete de cerere (unul pentru constatarea faptei, iar celălalt pentru declararea sancțiunii)  însă, și această posibilitate este discutabilă în sensul că instanța nu se va putea pronunța prin aceeași încheiere asupra ambelor capete de cerere; declararea nedemnității fiind strâns legată de existența unei hotărâri civile definitive.

Deși am evidențiat într-o oarecare măsură o lacună a legii trebuie să subliniem că nu ne putem abate de la acestea.

Revenind cu explicația la speța noastră subliniem că termenul de 1 an va curge de la data decesului lui F1 și nu de la data rămânerii definitive a hotărârii civile sau de la data morții mamei M.

Art. 959 alin. 5) dispune că „în cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b) și c), termenul de un an curge de la data când succesibilul a cunoscut motivul de nedemnitate, dacă aceasta dată este ulterioară deschiderii moștenirii”.

Adică,  dacă fiica defunctei află că soțul mamei a împiedicat-o prin violență să revoce testamentul instituit în favoarea acestuia,  după data morții sale, ea va putea să ceară nedemnitatea soțului în termen de 1 an din momentul în care a aflat de săvârșirea faptei.

Per a contrario, dacă află că soțul mamei a falsificat testamentul acesteia în timpul vieții, termenul de un an curge de data deschiderii succesiunii.

S-a prevăzut acest moment din rațiunea că, în timpul vieții, testatoarea își putea modifica voința instituind un alt legat.

În ambele cazuri pot fi admise orice mijloace de proba în stabilirea exactă a momentului luării la cunoștință.

Alineatul (6) al aceluiași articol consfințește că „comuna, orașul sau, după caz, municipiul în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la  data deschiderii moștenirii poate introduce acțiunea prevăzută la alin (2), în cazul în care, cu excepția autorului uneia dintre faptele prevăzute la alin (1), nu mai există alți succesibili. Dispozițiile alin. (2)-(5) se aplică în mod corespunzător.”

Această dispoziție legală trebuie interpretată în mod sistematic cu art. 33 din Codul de Procedură Civilă, în sensul că se poate intenta acțiune în justiție doar dacă prin înlăturarea nedemnului moștenirea devine vacantă.

În situația în care există și alți succesibili comuna, orașul sau municipiul nu pot formula pretenții, iar dacă învestesc instanța cu judecarea unei asemenea cauze, aceasta va fi respinsa ca lipsită de interes întrucât vocația la moștenire lipsește.

Este important ca între termenul de „autor al faptei” și „un singur moștenitor” să nu fie pus semnul egalității. Este posibil ca prin autor să se determine mai multe persoane. Prin urmare, comuna, orașul sau, după caz, municipiul în a cărei rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moștenirii poate formula cerere în declararea nedemnității judiciare în cazul în care există trei succesibili, iar fiecare dintre aceștia a săvârșit vreuna dintre faptele care pot atrage, potrivit legii, nedemnitatea judiciară.

Formularea cererii în declararea nedemnității unei persoane reprezintă o problemă destul de delicată și este lăsată la latitudinea fiecărui moștenitor; comuna, orașul sau municipiul dobândesc capacitatea procesuală activă doar în situația în care ceilalți moșteniri sunt renunțătorii sau au fost exheredați si nu sunt moștenitori rezervatari. Astfel că, dacă singurul moștenitor este cel care se face vinovat de săvârșirea faptei grave, aplicarea sancțiunii nedemnității este întemeiată a fi cerută de comuna, orașul sau municipiul în a cărei rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moștenirii.

Un alt subiect extrem de delicat îl reprezintă cunoașterea legăturilor de rudenie dintre defunct și făptuitor.

Marea majoritate a doctrinarilor este de părere că dacă cel care comite fapta prohibită de lege nu cunoaște că este rudă cu defunctul sau că a fost instituit legatar de acesta din urmă, sancțiunea nedemnității nu se poate răsfrânge asupra sa. Spre exemplu, C este copilul adoptat cu efecte depline de soții P si R, iar C comite fapte grave de violență fizică asupra lui M, persoana care i-a dat viață (lucru care ii este total necunoscut). Ulterior, M decedează, iar prin testamentul întocmit recunoaște ca C este fiul său și îl instituie legatar cu titlu particular. În acest sens niciun alt moștenitor al lui M nu poate ataca dispoziția testamentară invocând nedemnitatea lui C. Chiar și atunci când adopția ar fi desfăcută și C redevine fiul lui M, calitatea sa de moștenitor legal și/sau testamentar nu va putea fi contestată de nimeni.

În aceeași ordine de idei, s-a pus întrebarea în practică ce se întâmplă cu dreptul special al soțului supraviețuitor privind obiectele de uz casnic și mobilier dacă acesta este declarat nedemn.

Art. 974 reglementează acest drept în sensul că „când nu vine în concurs cu descendenții defunctului, soțul supraviețuitor moștenește, pe lângă cota stabilită potrivit art. 972, mobilierul și obiectele de uz casnic care au fost afectate folosinței comune a soților”.

Acest drept îi este recunoscut chiar dacă a ascuns sau a sustras cu rea-credință aceste bunuri din masa patrimonială a defunctului, dar cum nedemnitatea trebuie privită ca o dezmoștenire legală, soțul supraviețuitor nu va putea culege absolut niciun bun ce a aparținut defunctului, chiar dacă a fost destinat folosinței comune. Spre exemplu, defunctul D învrăjbește relațiile dintre cei doi fii C1 și C2, care ajung să se omoare unul pe altul. Din cauza legăturii deja tensionate dintre cei doi soți și din motiv de răzbunare (că D a tulburat grav relațiile dintre cei doi copii, iar fiul preferat, C2, a murit) S îl omoară în somn pe soțul său D. Aceasta este condamnată definitiv, iar la moștenirea lui D sunt chemați A și B, frații defunctului. În procesul dintre cei doi moștenitori, S formulează o cerere de intervenție voluntară principală prin care solicită să îi fie recunoscut dreptul asupra bunurilor mobile din locuința (perdele, covoare, frigider, televizor, etc). Instanța respinge cererea întrucât este formulata de o persoana care nu are calitate procesuală. Așadar, soția supraviețuitoare este înlăturată complet de la moștenire, fiind decăzută și din dreptul său special consacrat de lege. Această opinie este fixată prin decizia 1526/1990, în Dreptul nr. 2-3/1991[15] prin care instanța a recunoscut soției numai dreptul asupra bunurilor pentru care a contribuit în mod efectiv (aflate în coproprietate). Adică, dacă mobila din sufragerie a familiei a fost achiziționată de ambii soți în cote egale, soției îi va fi recunoscut numai dreptul cu privire la jumătate din bun, chiar dacă respectivul bun era destinat folosinței comune.

EFECTELE NEDEMNITĂȚII

Reamintim faptul că Noul Cod Civil reformează cvasitotal instituția nedemnității în sensul că se regăsește atât în materia moștenirii legale cât și în cea testamentară.

Principalul efect al nedemnității constă în decăderea din dreptul de a moșteni un patrimoniu pe cale succesorală. Totuși, vom reține că vocația la moștenire nu este afectată, ci numai emolumentul (folosul) pe care nedemnul l-ar putea culege de pe urma moștenirii[16]. Acest lucru este ușor de înțeles deoarece legea prevede în mod expres că nedemnul poate fi reprezentat. Astfel că, descendenții nedemnului urcă în virtutea legii în locul și în gradul acestuia și culeg cota parte din moștenirea de la care nedemnul s-a autoexclus. Acest lucru este posibil pentru că nedemnul nu și-a pierdut chemarea la moștenire.

Efectele nedemnității se produc in personam, iar nu in rem.

Pedeapsa civilă se răsfrânge asupra celui care a comis fapta și nu asupra bunurilor care alcătuiesc activul patrimonial.

Astfel că, este posibil ca aceste bunuri să ajungă în mod indirect tot în patrimoniul nedemnului. Spre exemplu, C1 este nedemn față de tatăl D, dar nu și față de C2, celălalt fiu al lui D. La scurt timp după moartea lui D intervine decesul lui C2 la a cărui moștenire este chemat doar fratele C1. În acest mod, în patrimoniul lui C1 se vor regăsi și elemente ale patrimoniului de la care a fost înlăturat. Această regulă se regăsește chiar și în ipoteza succesiunii prin retransmitere. Spre exemplu, tatăl X are un singur fiu F, care este nedemn față de acesta. F are și el un singur copil M. În perioada exercitării dreptului de opțiune succesorală M decedează fără să își fi exprimat opțiunea. În ipoteza în care nu mai există alți moștenitori care să aibă capacitate și vocație la moștenirea lui X, iar F acceptă moștenirea de pe urma fiului său M, cel dintâi va culege în întregime moștenirea lui M, care o cuprinde și pe cea a lui X (față de care F era nedemn). Bunăoară, trebuie să reliefăm că efectele nedemnității pot fi înlăturate prin manifestarea expresă de voință a autorului moștenirii, în antiteză cu vechea reglementare unde aceste efecte se produceau în temeiul legii și nu puteau fi eliminate. De asemenea, efectele nedemnității constau în faptul că titlul de moștenitor se desființează retroactiv din chiar momentul deschiderii moștenirii‚ indiferent de data la care a fost comisă fapta reprobabilă sau de data la care a rămas definitivă hotărârea de condamnare.

În continuare vom analiza mai întâi  efectele în raport cu nedemnul, iar mai apoi cele în raport cu descendenții nedemnului.

Efectele nedemnității în raport cu nedemnul. Întrucât nedemnul este socotit străin de moștenire art. 960 alin. (2) prevede că „posesia exercitată de nedemn asupra bunurilor moștenirii este considerată posesie de rea-credință”.

În esență, dacă a intrat în stăpânirea bunurilor până la data la care a survenit constatarea /declararea nedemnității, acesta trebuie să le restituie celor îndreptățiți deoarece el le deține fără a avea vreun titlu care să justifice posesia. Drept urmare, nedemnul va fi sancționat mai sever decât  simplul posesor de rea-credință deoarece în al doilea caz reaua-credință trebuie dovedită, iar în cazul nedemnului aceasta reiese în mod implicit prin simpla citire a normei legale.

Mai mult, ceilalți moștenitori nu vor fi nevoiți să îndeplinească altă formalitate prin care să îl înștiințeze pe nedemn că trebuie să le restituie bunurile pentru că acesta se află de drept în întârziere încă de la data deschiderii moștenirii.

Potrivit regulilor generale, restituirea se va face în natură, cu excepția cazului în care bunurile au făcut obiectul unui act juridic translativ de proprietate, iar cealaltă parte a fost de bună-credință și a respectat regulile de carte funciară (principiu reglementat de art. 960 alin. (3) teza a II-a Noul Cod Civil).

Vom menționa că nedemnului nu îi este recunoscut dreptul de opțiune în ceea ce privește modalitatea de restituire.

Dacă restituirea se poate face în natură, atunci debitorul (nedemnul) este obligat să restituie bunul în materialitatea sa și nu să restituie contravaloarea acestuia. Totuși, nimic nu poate împiedica părțile să prevadă contrariul printr-o convenție deoarece această regulă generală este cuprinsă într-o normă de ordine privată, iar nu publică.

Desigur că în cazul pieirii bunului restituirea se va face tot prin echivalent.

Vom deosebi între următoarele situații:

• Daca bunul a pierit total (din culpa nedemnului) sau a fost înstrăinat unor terți care nu pot fi obligați la restituire, se vor aplica dispozițiile art. 1641 care prevăd ca restituirea să se facă în funcție de valoarea cea mai mare. Între momentul intrării în posesie și cel al pieirii ori al înstrăinării valoarea bunului poate fi diferită, iar legiuitorul a ales ca restituirea să se facă în funcție de valoarea cea mai mare pentru a marca gravitatea conduitei neconforme și pentru a descuraja în viitor îmbrățișarea unei astfel de manifestări.

• Dacă bunul a pierit în mod fortuit sau a fost expropriat pentru cauză de utilitate publică se va aplica art. 1642 care prevede ca „debitorul nu este liberat de restituire decât dacă dovedește că bunul ar fi pierit și în cazul în care, la data pieirii, ar fi fost deja predat creditorului”. Acesta trebuie „să cedeze creditorului, după caz, fie indemnizația încasată pentru această pieire, fie, atunci când nu a încasat-o încă, dreptul de a primi această indemnizație”.

• Dacă bunul a pierit doar parțial, nedemnul (debitorul obligației de predare) nu va fi obligat la restituire dacă pierderea este rezultatul folosinței normale a bunului sau este datorată de o împrejurare neimputabilă acestuia.

Fiind considerat posesor de rea-credință, nedemnul va fi obligat să restituie pe lângă bunurile moștenirii și fructele produse de acestea.

Știm deja că fructele sunt de trei feluri: naturale[17], industriale[18] și civile[19]. Acesta nu va fi scutit de restituirea fructelor pe care nu le-a cules sau ar fi trebuit să le culeagă, ba din contră, va fi obligat să îl indemnizeze pe creditor (ceilalți moștenitori) pentru folosința pe care bunul i-a putut-o procura.

Totuși, legea recunoaște nevrednicului dreptul de a-i fi restituite toate cheltuielile efectuate pentru producerea fructelor.

În ceea ce privește cheltuielile restituirii acestea revin în sarcina nedemnului. Art. 1644 care reglementează cheltuielile privitoare la bun face trimitere la art. 577-597 care cuprinde regulile privitoare la accesiunea imobiliară artificială pentru posesorul de rea-credință.

Cu titlu exemplificativ vom aminti că cheltuielile avansate pentru lucrările necesare se restituie în integralitate, cele pentru lucrările utile în limita sportului de valoare adus bunului, iar pentru cele voluptoare nu se restituie întrucât au fost făcute pentru simpla plăcere a nedemnului.

Pe de altă parte, dacă nedemnul a suportat cheltuielile moștenirii în considerarea calității sale, va avea dreptul să ceară să îi fie rambursate de către ceilalți moștenitori cărora le profită nedemnitatea.

Mai mult, dacă nedemnul avea o datorie față de defunct, care a fost stinsă prin confuziune, aceasta va renaște odată cu desființarea calității de moștenitor.

Aceeași regulă se aplică și cu privire la dreptul de uzufruct sau la dreptul de ipotecă.

În fine, creanțele încasate de moștenitorul care este declarat ulterior nedemn trebuie înapoiate adevăraților succesori. Pe lângă respectiva sumă, acesta va restitui și dobânzile aferente calculate din ziua în care a fost primită plata[20].

EFECTELE NEDEMNITĂȚII FAȚĂ DE DESCENDENȚII NEDEMNULUI 

a) Așa cum am mai precizat, nedemnitatea unei persoane deschide calea spre culegerea moștenirii de către o altă persoană, dacă sunt respectate condițiile impuse de lege.

Astfel că, vom vorbi în continuare despre instituția reprezentării succesorale, cea care permite ca vocația generală  să fie  înlocuită cu cea concretă[21]. Spre exemplu, la moștenirea lui D reclamă drepturi cei 4 frați ai săi, care au la rândul lor câte 2 fii. F2 și F4 sunt nedemni față de D. Nf3 și Nf4 ( fiii lui F2 ), precum si Nf7 și Nf8 ( fiii lui F4)  urcă prin puterea legii în locul și în gradul părinților lor și vor ajunge să culeagă la final o cotă de 1/8 fiecare, pe care nu ar fi cules-o dacă nu intervenea nedemnitatea, în baza principiului al II-lea al devoluțiunii legale. În final, F1 și F3 vor culege fiecare ¼ din moștenire, iar Nf3, Nf4, Nf7 și Nf8 vor culege împreună ½. Așadar, caracterul esențialmente personal al efectelor nedemnității reiese fără vreo urmă de îndoială.

b) Analizând în profunzime principiul al II-lea al devoluțiunii legale (principiul proximității gradului de rudenie în cadrul aceleiași clase) vom constata că nedemnitatea unui succesor va profita altuia, care nu avea vocație la moștenire. De exemplu, dacă moștenirea lui D ar fi fost culeasă de către fratele tatălui defunctului, V (vărul primar al lui D, ar fi fost înlăturat de la moștenire). Dar, cum unchiul este nedemn, iar reprezentarea nu își găsește aplicarea in cadrul clasei a IV-a, vărul primar va culege în nume propriu moștenirea.

c) Totodată, trebuie analizată situația descendenților nedemnului care s-au născut anterior aplicării sancțiunii, respectiv cei care au fost concepuți ulterior acestei date.

Art. 969 impune moștenitorilor „concepuți înainte de deschiderea moștenirii de la care nedemnul a fost exclus” să raporteze bunurile pe care le-au primit în baza reprezentării acestuia atunci când intră în concurs cu alți descendenți, concepuți ulterior datei decesului persoanei de la a cărei moștenire nedemnul a fost înlăturat.

EFECTELE NEDEMNITĂȚII FAȚĂ DE TERȚI 

Această problematică vizează mai de grabă situația raporturilor juridice născute între cei cărora le profită nedemnitatea și terții care au încheiat diferite acte juridice cu moștenitorul ce a fost declarat nedemn.

Astfel că, în practică, de nenumărate ori nedemnitatea a fost constatată după eliberarea certificatului de moștenitor, fapt ce a atras după sine pierderea calității de la chiar momentul decesului autorului moștenirii.

În acest sens se pune problema clarificării sorții actelor încheiate cu o persoană care nu avea calitatea să încheie respectivele acte. Vom distinge în continuare între acte juridice de conservare, de administrare și de dispoziție. Art. 960 alin. (3) teza I  prevede că „actele de conservare, precum și actele de administrare, în măsura în care profită moștenitorilor, încheiate între nedemn și terți, sunt valabile”.

Această situație nu distinge între calitatea terțului de a fi de bună-credință sau de rea-credință, astfel că  important este dacă profită sau nu moștenitor. Actele de conservare sunt acelea prin care se urmărește preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil[22]. Pe când, actele de administrare sunt acelea prin care se urmărește să se realizeze o normală punere în valoare a unui bun sau patrimoniu [23].

Rațiunea pentru care legiuitorul a optat ca aceste acte să fie păstrate a fost aceea că respectivele acte ar fi fost încheiate oricum, iar desființarea cu efect retroactiv ar perturba continuitatea în cadrul circuitului civil.

Totuși, prin interpretarea per a contrario a normei juridice  dacă actele nu profită moștenitorilor, ele vor fi lipsite de vreo însemnătate juridică indiferent dacă terțul a cunoscut sau nu poziția juridică a celui cu care a încheiat actul. Spre exemplu, dacă nedemnul a încheiat un contract de renovare a acoperișului casei pentru un preț vădit disproporționat raportat la valoarea lucrărilor, ceilalți moștenitori au posibilitatea de a ataca actul în instanță, chiar dacă terțul cunoștea de săvârșirea faptelor interzise.

Cu privire la actele de administrare (dacă a fost încheiat un contract de locațiune) art. 1649 teza finală prevede că efectele contractului se vor produce pe durata stabilită de părți, dar nu pentru o perioadă mai mare de un  an de la data desființării calității de moștenitor (titlului constituitorului).

În privința actelor de dispoziție[24] teza a II-a a alin. (3) art. 960 dispune că „se mențin și actele de dispoziție cu titlu oneros încheiate între nedemn și terții dobânditori de bună-credință, regulile din materia cărții funciare fiind însă aplicabile”.

Câteva precizări se impun a fi făcute, în sensul că pentru a putea fi menținute trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ două caracteristici: actul să fie încheiat cu titlu oneros și terțul să fie de bună-credință (să nu fi știut de existența faptelor comise de nedemn). Aceste reguli sever impuse de legiuitor urmăresc protejarea unei pierderi și nu apărarea unui câștig, dar și ocrotirea imposibilității de a cunoaște nevalabilitatea calității de moștenitor a nedemnului.

Principiile nemo dat quod non habet și resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis sunt cele care guvernează atunci când cele două condiții nu sunt îndeplinite. Mai trebuie adăugat că aceste reguli se aplică indiferent dacă bunurile sunt mobile sau imobile. În privința bunurilor mobile vom face trimitere la art. 937 care prevede că „persoana care, cu bună-credință, încheie cu un neproprietar un act translativ de proprietate cu titlu oneros având ca obiect un bun mobil devine proprietarul acelui bun din momentul luării sale în posesie efectivă”.

În cazul nostru, neproprietarul este nedemnul deoarece titlul său a fost desființat retroactiv, iar art. 938 definește calitatea de bună-credință în sensul că „este de bună-credință posesorul care nu cunoștea și nici nu trebuia, după împrejurări, să cunoască lipsa calității de proprietar al înstrăinătorului”. În privința bunurilor imobile trebuie să fie îndeplinite formalitățile din materia cărții funciare pentru a putea fi invocată menținerea actului încheiat între nedemn și terț. Cel care și-a înscris dreptul în cartea funciară devine adevăratul proprietar, chiar dacă dreptul nedemnului de a dispune de bun a fost radiat la cererea adevăraților moștenitori. De asemenea, terțul trebuie să fie de bună-credință în momentul în care formulează cererea de înscriere a dreptului său în cartea funciară și nu doar atunci când a încheiat actul juridic translativ de proprietate.

A fortiori nu trebuie sa existe o cerere de contestare a cuprinsului cărții funciare, nu trebuie să existe niciun motiv care să determine rectificarea cărții funciare și nici nu trebuie să fi fost cunoscută pe altă cale inexactitatea cuprinsului cărții. Aceleași reguli se aplică și atunci când se dobândește un drept de ipotecă în baza unui act juridic încheiat între terț și titularul de carte funciară ori cu succesorul său în drepturi, după caz. Dar, aceste principii nu pot fi opuse de o parte contractantă celeilalte părți și nici de succesorii lor universali sau cu titlu universal, după caz.

Pentru a putea ca efectele actului încheiat între nedemn și terț să se producă întru-totul, este absolut necesar ca în cartea funciară să existe cel puțin trei înscrieri. Pentru început de cuius-ul trebuie să fie el însuși titularul dreptului tabular dobândit în baza unui act juridic valabil încheiat (spre exemplu vânzare sau donație), apoi nedemnul să își fi înscris și el dreptul în cartea funciară, având ca temei certificatul de moștenitor, (care, ulterior este desființat), iar mai apoi terțul, adică subdobânditorul tabular să își înscrie și el dreptul real în baza actului juridic translativ de proprietate încheiat cu titlu oneros cu cel de-al doilea succesor tabular. Așadar, observăm că acest lanț al înscrierilor trebuie făcut în favoarea a trei persoane diferite. Cu privire la dreptul nedemnului vom preciza că acesta trebuie sa fie inexact, în sensul că trebuie dovedit că în patrimoniul său nu a intrat niciodată niciun drept ce a aparținut defunctului. Mai mult, pentru ca efectele achizitive să se producă pe deplin în favoarea terțului, trebuie ca dreptul nedemnului să fi fost înscris în cartea funciară pentru cel puțin trei ani. Acest termen a fost prevăzut pentru protejarea drepturilor adevăratului titular (moștenitorilor care culeg moștenirea în mod concret), oferindu-i astfel posibilitatea de a se folosi de toate mijloacele pentru a reacționa împotriva unei înscrieri nevalabile. Observăm, așadar, că pe lângă faptul că terțul trebuie să acționeze cu bună-credință în înscrierea dreptului dobândit cu titlu oneros, pentru a putea fi ferit de orice intervenție care să conteste inatacabilitatea dreptului său trebuie ca termenul privind principiul publicității materiale (de 3 ani) să fie împlinit.

În fine, odată întrunite aceste condiții, dreptul terțul se consolidează, în sensul că se consideră că actul de dispoziție  a fost încheiat cu un moștenitor adevărat (proprietar). În aceste condiții, nicio acțiune în instanță nu va fi admisă împotriva terțului, cel mult, adevărații succesori se vor putea îndrepta împotriva nedemnului pentru repararea prejudiciul cauzat, acesta răspunzând ca un posesor de rea-credință.

Mergând mai departe în analiza textului de lege menționat mai sus, putem afirma fără tăgadă că actul de dispoziție va fi desființat cu efect retroactiv dacă a fost încheiat cu titlu gratuit, fără a mai conta buna sau reaua-credință a terțului contractant.

Motivul pentru care acest aspect este foarte important reiese din faptul că ar fi profund nedrept să fie protejat un avantaj pur gratuit în detrimentul evitării unei pagube. Dacă acțiunea în desființarea actului de dispoziție cu titlu gratuit este admisă, iar drepturile asupra bunurilor ce au reprezentat obiectul contractului se reîntorc în masa succesorală, terțul păgubit se poate îndrepta împotriva nedemnului pentru evicțiune, în cazul în care sunt îndeplinite cerințele prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii[25] (este important să precizăm că sub egida vechiului Cod Civil își găsea aplicare teoria moștenitorului aparent care presupunea că actul încheiat între nedemn și terț se menținea dacă era cu titlu particular și oneros, dacă terțul era de bună-credință și dacă a existat de o eroare comună și invincibilă asupra calității nedemnului. Astfel că, dreptul terțului se naște din momentul încheierii actului și este opozabil moștenitorilor adevărați indiferent de buna sau reaua-credință a nedemnului sau chiar a reprezentanților nedemnului, în cazul în care este aplicabilă reprezentarea).

ÎNLĂTURAREA EFECTELOR NEDEMNITĂȚII 

Instituția nedemnității succesorale a fost modernizata prin introducerea normelor stabilite în art. 961 alin. (1) și (2) (inspirat din art. 728 din Codul Civil Francez) în sensul că efectele nedemnității pot fi înlăturate în mod expres prin testament sau prin act autentic notarial de către autorul moștenirii. Vom reaminti că sub imperiul Codului Civil de la 1864 acest lucru nu era posibil.

Motivul pentru care s-a ajuns la această reglementare își găsește izvorul în relațiile apropiate dintre defunct si cel care a comis faptele reprobabile (de obicei, acestea sunt rude între ele). Această instituție este înțeleasă sub aspectul iertării întrucât cel care își simte sfârșitul aproape alege să pună capăt conflictului moral născut prin săvârșirea faptelor interzise.

Evident că împăcarea dintre parți nu este în măsura să înlăture în niciun caz caracterul penal al faptelor.

Înlăturarea efectelor nedemnității are drept consecință „ștergerea” sancțiunii de a nu mai putea culege moștenirea. Înlăturarea efectelor nedemnității își găsește aplicarea atât în domeniul nedemnității de drept, cât și al nedemnității juridice.

Bunăoară, putem face o aserțiune în sensul că pentru anumite fapte „iertarea” nu este posibilă deoarece autorul moștenirii nu poate să le supraviețuiască. Este vorba de acele fapte care au avut ca urmare moartea acestuia (în cazul nedemnității de drept, dar și în cazul celei judiciare atunci când au fost comise fapte praeterintenționate ce au cauzat decesul acestuia).

De asemenea, este important să precizăm că dacă un moștenitor al defunctului a introdus o cerere în instanță pentru constatarea nedemnității unui alt moștenitor, iar acesta din urmă a fost iertat de către defunct, cererea va fi respinsă ca fiind lipsită de interes.

Manifestarea de voință a iertării trebuie să emane doar de la cel care lasă moștenirea deoarece actul prin care sunt înlăturate efectele nedemnității este un act strict personal și unilateral. Nu este admis în niciun caz ca o alta persoană, oricât de apropiată ar fi de defunct, să hotărască dacă nedemnul merită sau nu să fie iertat.

De asemenea, dacă iertarea este consimțită în  cadrul unui testament olograf, dar clauza privind înlăturarea efectelor nedemnității, a fost scrisă de către testator având mâna ghidată de un terț, respectiva clauză va fi înlăturată la cererea oricărui succesibil pe motiv că nu relevă voința liberă a defunctului.

Întrucât, iertarea produce efecte juridice importante, legiuitorul a prevăzut ca acestea să poată fi înlăturate doar în mod expres, nu și tacit.

Mefiența legiuitorului în posibilitatea iertării în mod tacit vizează că, de multe ori această iertare poate fi făcută chiar și în lipsa deplină a cunoștinței de cauză. Așadar, această regulă a fost statuată prin norme imperative, în sensul că se poate realiza numai în mod expres.

O altă problemă care s-a ridicat în practică a fost stabilirea poziției juridice a nedemnului care a fost exheredat printr-o dispoziție testamentară.

Astfel că, s-a pus întrebarea dacă exheredarea este în măsură să înlăture efectele nedemnității, iar cel care a comis faptele interzise de lege să fie chemat la moștenire și să culeagă rezerva succesorală. Știm deja că rezerva reprezintă jumătate din cota legala ce i s-ar fi cuvenit în mod normal succesorului legal (soțul supraviețuitor, descendenții și ascendenții privilegiați).

După o serie de dezbatere a problematicii, marii doctrinari au ajuns la concluzia că, deși, autorul moștenirii a dorit ca nedemnul să nu fie înlăturat complet de la moștenire oferindu-i posibilitatea să culeagă doar rezerva, manifestarea sa de dorință este lipsită de vreo însemnătate juridică pentru că legiuitorul român a impus cu titlu de regulă ca înlăturarea efectelor să se facă doar în mod expres. Din punct de vedere al formei pe care trebuie să o ia voința de a ierta, aceasta se poate materializa doar prin testament (autentic, olograf, privilegiat, etc) sau prin act autentic notarial.

Referitor la această ultimă posibilitate vom include în sfera actelor autentice notariale, declarațiile autentice sau chiar contractele de donație, de vânzare, de întreținere care are ca parte pe cel împotriva căruia au fost săvârșite faptele de nedemnitate[26].

În cuprinsul acestor acte trebuie să se regăsească expresii de genul „îl iert pe (numele nedemnului)” sau „mă împac cu (numele nedemnului)” pentru a elimina orice urmă de îndoială cu privire la posibilitatea nedemnului de a fi chemat la moștenire iarăși.

Drept urmare, este lipsită de efecte declarația verbală sau cea cuprinsă într-un înscris sub semnătură privată deoarece legea prevede forma solemnă pentru a se produce efectele scontate. Dacă înlăturarea efectelor nedemnității se face prin act autentic notarial sau prin testament autentic, notarul public este obligat ca, pe cheltuiala părților, să dispună înscrierea declarație în Registrul Național Notarial de Evidență a Libertăților. Această formalitate este necesară pentru a face opozabilă opțiunea defunctului.

Mai mult, dacă moștenirea se deferă pe cale judecătorească sau pe cale notarială partea interesată poate să invoce iertarea prin orice mijloc de probă cum ar fi documente, înscrisuri olografe necontestate de niciun succesor. Ba mai mult, se pot dispune efectuarea de expertize pentru a se constata dacă scrisul aparține sau nu defunctului.

Teza a II-a a art. 961 relevă că în niciun caz gratificarea nedemnului care nu este însoțită de o declarație expresă a victimei faptei ilicite a nevrednicului nu echivalează cu o iertare. Astfel că, legatul instituit după săvârșirea faptelor penale nu contribuie la deblocarea impedimentului legal de a fi chemat la împărțirea moștenirii.

Sancțiunea care intervine în acest caz este caducitatea legatului.

Vom atrage atenția asupra momentului în care trebuie făcută declarația de iertare, în sensul că ea nu poate interveni înainte de săvârșirea faptelor deoarece contravine normelor de ordine publică și bunelor moravuri.

În aceeași ordine de idei, este absolut evident că autorul succesiunii nu are cum să reabiliteze relațiile dintre acesta și un alt succesibil al său atâta timp cât ele nu au fost alterate; nu are cum să înlăture posibilitatea ca cineva să nu poate să îl moștenească dacă îndeplinește toate cerințele legale. Iertarea dată în avans pentru capacitatea unui posibil succesor de a comite o categorie de fapte penale, nu produce niciun efect, fiind sancționată cu cea mai gravă sancțiune a dreptului civil-nulitatea absolută.

Deși, de cujus-ul poate manifesta clemență față de conduita nedemnului și revocă în mod expres decăderea celui din urmă din dreptul de a culege moștenirea sa, acesta poate ajunge în final să nu mai dobândească niciun drept ce a aparținut defunctului. Spre exemplu, dacă moștenitorul X care săvârșise fapta de tentativă de omor aspra autorului moștenirii (D) a fost iertat prin declarație autentică notarială, iar ulterior, prin testamentul întocmit a fost instituit legatar, succesorii cu drepturi depline pot cere instanței judecătorești revocarea gratificării pentru ingratitudine invocând atentatul la viața defunctului. Demonstrăm astfel că, pentru aceeași faptă prohibită de lege se pot reține aplicarea a două sancțiuni distincte.

Alineatul (2) al art. 961 accentuează suveranitatea efectelor nedemnității în raport cu reabilitarea nedemnului sau cu intervenția unor acte de clemență cum ar fi amnistia postcondamnatorie sau grațierea, precum și în raport cu prescripția pedepsei penale.

Corelând acest alineat cu art. 958 alin. (2) și cu art. 959 alin. (4) observăm că amnistia antecondamnatorie și prescripția aplicării sancțiunii, dacă nu a intervenit pronunțarea unei hotărâri judecătorești civile definitive, înlătură efectele nedemnității.

COMPARAȚIE ÎNTRE NEDEMNITATE Și ALTE SANCȚIUNI DE DREPT CIVIL (INGRATITUDINEA DIN MATERIA DONAȚIEI ȘI INGRATITUDINEA DIN MATERIA LEGATULUI)

Suntem de părere că instituția nedemnității a fost prezentată într-un mod complet, explicit și laborios, astfel, vom face un pas înainte în continuarea cercetării pentru fi în stare să delimităm granița fină dintre nedemnitate și ingratitudine.

Instituția ingratitudinii se particularizează prin faptul că se regăsește în materia donației (cartea a IV-a, titlul al III-lea, capitolul II , secțiunea a 3-a art. 1023-1026) și în materia moștenirii testamentare (cartea a IV-a, titlul al III-lea, capitolul III, secțiunea a 4-a).

Pornind analiza între cele două instituții de la definiția legală observăm o primă similitudine în sensul că ambele nu se bucură de o definiție legală expressis verbis.

Reluând în mod fidel explicațiile din materia nedemnității, vom reaminti că legiuitorul a optat să nu folosească termeni expliciți pentru descrierea acestora, ci a ales să evoce mai degrabă efectele pe care le generează.

Apelând din nou la Dicționarul explicativ al limbii române remarcăm că prin ingratitudine se înțelege nerecunoștință. În materia donație, ingratitudinea este privită ca o manifestare lipsită de scrupule, iar în cea testamentară este pronunțată lipsa totală de răsplată față de gestul mărinimos al defunctului de a-l institui legatar.

Analizând practica judiciară[27] observăm că în conținutul noțiunii de ingratitudine sunt incluse și manifestările reprobabile ale terților, pe care, cunoscându-le, donatarul/legatarul nu le-a adus la cunoștința dispunătorului.

Reținem că, deși, atât în cazul nedemnității și al ingratitudinii faptele trebuie să fie săvârșite cu vinovăție, ele se diferențiază prin momentul în care devin incidente. În cazul nedemnității -înainte de obținerea unei calități (cea de moștenitor), iar în cazul ingratitudinii – după ce a fost obținut un privilegiu. Cu alte cuvinte, nedemnitatea exclude posibilitatea unui persoane de a fi numit moștenitor, iar ingratitudinea determină pierderea calității unei persoane pe care o dobândise anterior comiterii faptei interzise (donatar sau legatar).

O altă asemănare între cele două instituții este redată de finalitatea clasificării în funcție de modul de operare. Astfel, distingem între nedemnitatea de drept și judiciară, așa cum distingem între ingratitudinea de drept și judiciară. Așa cum în cazul nedemnității de drept sancțiunea devine aplicabilă prin puterea legii fără ca părțile să poată să prevadă contrariul, aceeași tehnică juridică se regăsește în cazul revocării promisiunii de donație.

Art. 1022 dispune astfel:„promisiunea de donație se revocă de drept dacă anterior executării sale se ivește unul dintre cazurile de revocare pentru ingratitudine prevăzute la art. 1023”.

Din interpretarea sistematică a art. 1021 și 1022 deducem că doar pentru promisiunea de donație sancțiunea se aplică de plano, iar pentru revocarea donație este nevoie de aplicarea principiului disponibilității din materia procedurală.

Pentru a elimina orice confuzie între modul de operare al aplicării consecințelor nerespectării legii în privința promisiunii de donație și a donației înseși, vom relua propunerile exprimate în doctrina de specialitate[28] și vom solicita încă o dată legiuitorului modificarea textului art. 1021 în sensul adăugării termenului de „donație”.

În privința cazurilor care pot atrage nedemnitatea sau ingratitudinea evidențiem că acestea  sunt expres și limitativ prevăzute de lege. Întrucât cazurile care pot atrage nedemnitatea le știm deja, în continuare vom analiza art. 1023 și art. 1069 alin. (2).

Literele a) și b) sunt comune și prevăd următoarele situații: „donatarul a atentat la viața donatorului, a unei persoane apropiate lui sau, știind că alții intenționează să atenteze, nu l-a înștiințat”; „dacă donatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave față de donator”. Litera c), care este specifică donației prevede că refuzul donatarului de a asigura alimente în limita valorii actuale a obiectului contractului în mod nejustificat donatorului ajuns în nevoie atrage ingratitudinea judiciară. Se va ține seama de starea bunului de la momentul donație. În privința situațiilor comune precizăm că nu este necesară existența unei hotărâri judecătorești definitive pentru dovedirea faptelor care atrag sancțiunea ingratitudinii, așa cum este necesară în materia nedemnității. Dacă instanța este investită cu o cerere în revocarea donație sau legatului pentru cauzele enunțate mai sus, fără să existe o hotărâre penală definitivă, instanța civilă va aprecia asupra săvârșirii faptelor.

Trebuie să evidențiem că formularea art. 1023 „donația se revocă” nu trebuie să ne ducă cu gândul că sancțiunea intervine de drept întrucât este nevoie de intervenția instanței de judecată. Astfel, considerăm că este necesar să completăm norma, adăugând termenul „poate” așa cum se regăsește în art. 1069 alin. (2) „revocarea legatului poate”  sau în art. 959 alin. (1) „poate fi declarată nedemnă”.

O altă asemănare între cele două instituții vizează latura subiectivă a acțiunilor. Atât nedemnul cât și ingratul sunt mânați de intenția de a ucide, respectiv de intenția de a atenta la viața donatorului/testatorului.

În cazul ingratitudinii, este asimilată acestei caracteristici și fapta omisivă care consta în abținerea de aducere la cunoștință că alte persoane atentează la viața dispunătorului.

În cazul ambelor instituții, infracțiunile săvârșite din culpă nu pot atrage niciodată aplicarea acestei sancțiuni.

Făcând încă un pas înainte în analiza noastră observăm că injuriile aduse dispunătorului sau memoriei acestuia constituie motive care să atragă doar ingratitudinea, iar faptele penale, cruzimile, le putem include în categoria faptelor grave de violență fizică sau morală incidente în cazul nedemnității.

În raport cu situația specială prevăzută la litera c) a art. 1023 observăm caracterul subsidiar al obligației donatarului de a asigura alimente donatorului ajuns în nevoie. Rezultă că sancțiunea ingratitudinii nu se poate aplica în cazul in care există alte rude care sunt obligate prin lege să presteze prestații de întreținere în favoare dispunătorului. Mai mult, pieirea fortuită a bunului donat îl exonerează pe donatar de obligația de a-i asigura alimente donatorului.

Din economia art. 1024 și art. 1070 reiese că dreptul la acțiune pentru revocarea donație/legatului este supus unui termen de prescripție de un an, spre deosebire de termenul din materia nedemnității care este de decădere.

Corelând art. 958 alin. (3) cu art. 2502 alin. (2) observăm că acțiunea în constatarea nedemnității de drept este imprescriptibilă. De asemenea, acțiunea în constarea caducității legatului, pentru cazul nedemnității legatarului nu este supusă niciunui termen de prescripție.

Cu privire la persoanele care pot avea calitate procesuală activă în materia nedemnității am precizat că în cazul nedemnității de drept acțiunea poate fi pornită de orice persoană interesată, iar în cazul nedemnității judiciare de orice succesibil.

Cu titlu de principiu, în materia ingratitudinii (pentru donație) acțiunea are un caracter personal în sensul că poate fi pornită de donator. Doar în mod excepțional alin. (3) al art. 1024 prevede că acțiunea poate fi pornită de moștenitorii donatorului dacă acesta a decedat în termenul de un an fără să îl fi iertat pe donatar. Tot în mod excepțional, moștenitorilor le este recunoscut dreptul de a formula acțiunea dacă donatorul a decedat fără să fi cunoscut cauza de revocare. Pentru acțiunea în revocarea legatului  calitatea procesuală activă este recunoscută moștenitorului care a cunoscut fapta sau care a cunoscut de neexecutarea sarcinii.

Un caz particular este reprezentat de dreptul donatorului de a formula cererea în revocarea donație pentru fiecare donatar. Astfel, dacă bunul a fost donat mai multor persoane, iar numai unele dintre ele au săvârșit faptele de ingratitudine, acțiunea va fi pornită doar împotriva acestora.

În privința efectelor trebuie să precizăm că dacă în materia nedemnității acestea pot fi înlăturate doar în mod expres, în materia revocării donației pentru ingratitudine se poate face și în mod tacit. Exempli gratia, iertarea în mod tacit intervine atunci când donatorul a cunoscut de săvârșirea faptei și pe persoana care a săvârșit-o și nu introduce cererea în revocarea donație în termenul de un an. Aceasta prezumția stabilită de legiuitor este una absolută, în sensul că nu poate fi răsturnată prin proba contrară.

Similar nedemnității, dispunătorul nu poate renunța la dreptul său de a înlătura efectele ingratitudinii înainte ca faptele să fie săvârșite. Astfel, în ambele cazuri iertarea trebuie să intervină ulterior comiterii faptelor. Sancțiunea nerespectării acestei reguli este, în ambele cauze nulitatea absolută.

Dacă instanța declară o persoană ingrată, efectele între părți și față de terți vor fi în mare măsură aceleași ca în cazul nedemnității. Ingratul va fi obligată să restituie bunul în natură, iar dacă acest lucru nu este posibil va restitui contravaloarea acestuia, evaluată la momentul soluționării cauzei. În privința fructelor, va fi obligat să le restituie începând cu data introducerii cererii (până la această dată este considerat a fi de bună-credință).

Art. 1026 protejează terții de bună-credință care au încheiat acte juridice cu ingratul, asemenea protecției oferite de art. 960 alin. (3). Astfel, vor fi păstrate actele juridice încheiate cu titlu oneros cu terții de bună-credință. Dacă este necesar îndeplinirea formalităților de publicitate, acestea trebuie să fie îndeplinite înainte ca cererea de revocare a donație să fie înregistrată în registrele de publicitate aferente.

Așadar, în urma dezbaterii, observăm nenumărate asemănări între cele două instituții care pot genera mari confuzii dacă nu sunt înțelese pe deplin.

III. CERCETARE PRACTICĂ

În luna martie a anului 2016, D se căsătorește pe rând cu S1, S2, S3 și S4, toate fiind de bunăcredință. D are cu fiecare soție câte doi copii. După două săptămâni, părinții lui D, M și T, află de aventurile fiului lor și încep să „restabilească”  echilibrul în viața acestuia. Întrucât legăturile de familie erau deja tensionate, acțiunile noi nu au făcut altceva decât să declanșeze un adevărat război. Drept urmare rudele încep să se omoare între ele.

La data de 12 mai 2016, T (tatăl lui D) o omoară pe S4 în urma unei bătăi crunte. Auzind cele întâmplate și fiind profund dezamăgită de soțul ei, M (mama lui D și în același timp soția lui T) îi toarnă otravă în cafea, fiind mânată și de dorința de răzbunare deoarece T îi omorâse nora preferată. Două zile mai târziu intervine decesul lui T.

Considerând că a fost mințită pe față și privind-o vinovată pe S3 (că i-ar fi sucit mințile lui D) S2 o omoară într-o noapte pe S3, chiar când aceasta se îndrepta spre casa în care locuia temporar cu D.

Deși relațiile dintre descendenții lui D erau bune până la data de 12 mai 2016, ulterior acestei date legăturile devin ireconciliabile. Astfel că, C1 și C2 (copiii lui D și ai lui S1) îl sechestrează și îl torturează pe D pentru a-l împiedica să încheie o altă căsătorie.

Fiind de părere că C5 și C6 sunt bastarzi și că nu merită să poarte numele de familie al lui D, C4 îi înjunghie mortal la o adunare de familie.

Câteva zile mai târziu C7 este găsit spânzurat de nucul din fata casei lui D. C8 este omorât de F4 (fratele uterin al lui D) după ce a fost înhumat C7.

În urma mustrării de conștiință pricinuită de amalgamul de regrete și de pierderi de vieți omenești, la data de 28 februarie 2018 D este găsit fără suflare în dormitorul său.

În consecință C3 se declara profund dezamăgit de întorsătura pe care au luat-o lucrurile și afirmă că renunță la moștenirea tatălui său.

Toate omorurile din speță au fost pedepsite penal prin hotărâri judecătorești definitive, inclus fapta de tortură comisă de C1 și C2.

La moștenirea acestuia reclamă drepturi cele două soții S1 și S2, M (mama defunctului), B1 și B2 (bunicii paterni ai lui D care invocă dreptul de a-l reprezenta pe T, fiul lor, întrucât sunt de părere că acesta a acționat corect când a omorât-o pe S4, din considerentul că S4 era o femeie ușoară și și-a meritat soarta). De asemenea, invocă drepturi F1 și F2 (frați buni ai lui D), F3 (frate uterin cu D)  Nf5 (fiul lui F5-fratele bun al defunctului) Nf5 este adoptat cu efecte restrânse de către F5 și care era predecedat lui D, dar și F4 (fratele consangvin al lui D).

Atunci când se prezintă în fața notarului public pentru a dezbate moștenirea de pe urma lui D, se prezintă și o femeie, A, care susține că în ultimul an din viața lui D i-a fost alături și că acesta din urmă i-a afirmat că a fost singura femeie pe care a iubit-o întreaga viață, dar cu care nu s-a putut căsători din pricina împotrivirii lui M (mama defunctului). Femeia își susține afirmațiile aducând câteva casete video în care este prezentat D când îi declară dragostea (numind-o adevărata lui soție) și când declară că divorțează de S1 și S2 (femei cu care s-a căsătorit din interes). Astfel, A invocă și ea pretenții cu privire la moștenirea lui D solicitând să îi fie atribuită cota prevăzută de lege soțului supraviețuitor întrucât ea s-a comportat ca o soție iubitoare, hrănindu-l și întreținându-l când acesta era la pat, sleit de puteri.

În urma inventarului, notarul public sesizat cu dezbaterea moștenirii constantă că masa succesorală a lui D se compune din următoarele bunuri:

1) Imobil situat în mun. București, bulevardul Magheru, nr. 112, compus din teren intravilan având categoria de folosință curți-construcții în suprafață de 200 mp și construcția locuință P+3 în suprafață construită la sol de 100 mp.

2) Imobil constituit din 10 ha teren arabil situat în satul Panduru, comuna Baia, județul Tulcea

3) Autoturismul Mercedes

4) Cota de ½ din locul de veci situat în Cimitirul Parohial Militari

REZOLVARE:

După ce am realizat schema moștenirii vom stabili gradul de rudenie și clasa de moștenitori din care face parte fiecare succesibil ce invocă drepturi la moștenirea lui D. În primul rând, toți copiii defunctului sunt rude de gradul întâi și fac parte din clasa 1. Părinții defunctului (M și T) sunt rude de gradul întâi și fac parte din clasa a 2-a de moștenitori. Toți frații (indiferent că sunt frați buni, uterini sau consângeni) sunt rude de gradul al doilea și fac parte din clasa a 2-a de moștenitori. O situație particulară o reprezintă Nf5, care nu este rudă cu D întrucât adopția cu efecte restrânse naște legături de rudenie doar între adoptat și adoptator, iar nu și cu rudele adoptatorului. Bunicii defunctului (B1 și B2) sunt rude de gradul al doilea și fac parte din clasa a 3 de moștenitori.

Apoi trecem la stabilirea claselor care sunt chemate la moștenire. Observam că în clasa întâi nu mai exista moștenitori care să îndeplinească condițiile impuse de lege pentru a moșteni. Înăuntrul clasei a doua regăsim erezi care pot să moștenească, astfel că, în baza principiului 1 al devoluțiunii legale (chemării la moștenire în ordinea claselor) înlătură de la moștenire clasa a 3 (care oricum nu putea să moștenească pentru că succesorii invocau instituția reprezentării, iar aceasta nu își găsește aplicarea decât înăuntrul clasei întâi și a doua. Bunicii defunctului pot moșteni doar în nume propriu și doar dacă descendenții, ascendenții privilegiați și colateralii privilegiați  nu îndeplinesc condițiile necesare). De precizat este că soțul supraviețuitor nici nu înlătură și nici nu este înlăturat de vreun erede. Acesta este chemat la moștenire în concurs cu oricare dintre clasele de moștenitori legali.  Așadar, făcând trimitere la articolele 958 și la 972 alin. (3) observăm că S2 este nedemnă de drept de a-l moșteni pe D întrucât simpla prezentă a lui S3 ar fi restrâns vocația sa pentru că textul de lege prevede în mod clar că dacă două sau mai multe persoane au calitatea de soț supraviețuitor cota atribuită acestuia se împarte în mod egal. Drept urmare, lui S2 i-ar fi profitat dacă S3 era înlăturată de la moștenire.

Analizând pricina, este imperios să precizam ca M nu poate fi numită nedemnă față de moștenirea lui D, chiar daca l-a omorât pe T, pentru că acesteia nu îi procura niciun avantaj inexistenta lui T; va culege aceeași cotă din moștenire.

Mai mult, F4 este nedemn în baza art. 958 alin. (1) lit. b) întrucât dacă nu l-ar fi omorât pe C8 ar fi fost înlăturat de la moștenire.

În privința drepturilor invocate de A, vom preciza că acestea sunt lipsite de orice temei juridic. Declarațiile prin care defunctul afirmă că divorțează de S1 si S2 și  âcă o consideră soție doar pe A nu au nicio relevanță juridică, rămânând doar la stadiul de simple afirmații. Așadar, în cadrul dezbaterii succesorale notarul public nu ii va atribui niciun drept din patrimoniul defunctului lui A.

În continuare, vom stabili cotele fiecărui succesibil. Astfel, S1 va primi 1/3 din moștenire întrucât vine în concurs cu clasa a doua de moștenitori în care există atât ascendenți privilegiați cât și colaterali privilegiați. Mama defunctului va primi o cota de 1/6 (1/4 din 2/3), iar cota atribuită colateralilor privilegiați va fi de ½. Aceasta cota trebuie împărțită pe linii, respectiv linia maternă și linia paternă. Pe linia maternă vin F1, F2 si F3 (fratele uterin), iar pe linia paternă vin doar F1 si F2.

Cota de ¼ atribuită liniei materne trebuie să o împărțim la câți moștenitori avem: ¼ % 3 = 1/12

Cota de ¼ atribuită liniei paterne trebuie sa o împărțim la cați moștenitori avem (F1 si F2). ¼ % 2 este egal cu 1/8. Mai departe adunăm cotele fraților buni: 1/12 + 1/8 = 5/24

Pentru a fi siguri că am calculat corect cotele fiecărui succesibil vom face proba: 1/3 (cota soțului supraviețuitor) +1/6 (cota mamei) + 5/24 (cota lui F1) + 5/24 (cota lui F2) + 1/12 (cota lui F3) = 24/24, adică 1.

CONCLUZII

În baza celor prezentate mai sus considerăm că am reușit să realizăm o analiză complexă a acestei instituții care are o importanță deosebită în materia succesiunilor. Totodată am încercat să arătăm aplicabilitatea frecventă în practica judiciară a nedemnității prin expunerea de numeroase exemple pe care le considerăm extrem de utile.

Suntem de părere că era absolut necesar să ne începem prezentarea cu descrierea pe care vechea reglementare o atribuia nedemnității pentru a vedea evoluția acestei instituții și măiestria cu care noul legiuitor a reușit să reformeze cvasitotal cazurile și efectele nedemnității. Păstrând din Vechiul Cod Civil numai acele elemente a căror actualitate și justețe nu au fost contestate în literatura de specialitate și în practica judiciară, Noul Cod Civil a introdus o serie de acțiuni care pot atrage nedemnitatea judiciară (clasificare care nu exista anterior). Mai mult, noul legiuitor a permis ca instituția reprezentării succesorale să își găsească aplicare, în sensul că descendenții nevrednicului să nu suporte consecințele faptei ilicite și să poată culege moștenirea.

Un alt element prin care inovează Noul Cod Civil este reprezentat de interdicția de a culege moștenirea defunctului în cadrul ambelor tipuri de transmitere a succesiunii: legală și testamentară.

Fiind o sancțiune civilă, am scos în evidență că nedemnitatea judiciară este supusă unui termen de decădere de 1 an (care curge de la momente diferite), în opoziție cu nedemnitatea de drept care este imprescriptibilă atât pe cale de acțiune cât și pe cale de excepție. Cu privire la particularitățile termenului de decădere pe care le-am prezentat anterior, recomandăm legiuitorul să revină asupra normei legale în discuție și să o reformeze în sensul de a înlătura orice echivoc.

Potrivit afirmației din popor „sângele se spală cu apă și nu prin răzbunare” din care considerăm că  noul legiuitor și-a găsit sursa de inspirație în redactarea art. 961, care poartă denumirea marginală „înlăturarea efectelor nedemnității”, remarcăm un alt element care nu își are echivalent în vechea reglementare.

Mai mult, în enumerarea neexhaustivă a asemănărilor și deosebirilor dintre nedemnitatea succesorală și ingratitudine, ne-am dorit să punctăm elementele definitorii pentru a fixa graniță dintre cele două instituții și a evita crearea de confuzii.

Așadar, prin analiza noastră ne-am dorit să scoatem în evidență meritele noii reglementări pe care le considerăm atuuri în materie succesorală.


[1] NEDÉMN, –Ă, nedemni, -e, adj. Care nu este demn, nu este la înălțimea așteptată; nevrednic. – Pref. ne- + demn https://dexonline.ro/definitie/nedemn
[2] Art 726 si art 727 3 Art. 620 si art. 621
[3] Este meritorie rațiunea pentru care legiuitorul a ales să prevadă astfel întrucât de multe ori se ajungea la situația în care între conduita neconformă a nedemnului și moartea celui care lasă moștenirea să treacă mult timp, să intervină uitarea și nedemnul să poată să culeagă moștenirea.
[4] dacă nedemnul este moștenitor rezervatar care poate cere reducerea liberalității excesive sau contestă dispozițiile testamentare
[5] Art. 92 alin.(1) Noul Cod de Procedura Civilă – Procurorul poate porni orice acțiune civilă, ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege.
[6] Art. 1100 alin. (2) Prin succesibil se înțelege persoana care îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru a putea moșteni, dar care nu și-a exercitat încă dreptul de opțiune succesorală.
[7] Data deschiderii moștenirii este identică cu momentul decesului unei persoane. Acest fapt poate fi constatat în mod fizic sau poate fi stabilit de instanța de judecată printr-o hotărâre judecătorească declarativă de moarte.
[8] A se vedea Francisc Deack si Romeo Popescu op. cit., p. 100
[9] A se vedea art. 959 alin. (4)
[10] Art. 16 alin. (2) NCC prevede „fapta este săvârșită cu intenție când autorul prevede rezultatul faptei sale si fie urmărește producerea lui prin intermediul faptei, fie, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat”
[11] Art. 16 alin. (5) Cod Penal: „Există intenție depășită când fapta constând într-o acțiune sau inacțiune intenționată produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului.
[12] se poate ca un succesibil care dorește să facă testamentul scris, datat și semnat de mâna testatorului cu cerneală, să îl facă indescifrabil, să îl așeze sub o lumină puternică care sa învechească hârtia, să o îngălbenească, iar cerneala sa își piardă din intensitate.
[13] Art. 2545 alin. (2): Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a săvârşirii lor. Totodată art. 2548 alin. (1) prevede ca termenele de decădere nu sunt supuse suspendării și întreruperii, daca prin lege nu se dispune altfel.
[14] Lucru prevazut si in art. 32 alin. (1) lit. d) din Codul de Procedura Civilă: Orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia: a) are capacitate procesuală, în condițiile legii; b) are calitate procesuală; c) formulează o pretenție; d) justifică un interes.
[15] C.S.J.,Secția civilă, decizia nr. 1526/1990, în Dreptul nr. 2-3/1991,p. 72
[16] A se vedea op.cit. Tratat de drept civil. Succesiunile și liberalitățile, Dan Chirică
[17] Fructele naturale sunt produsele directe și periodice ale unui bun, obținute fără intervenția omului, cum ar fi acelea pe care pământul le produce de la sine, producția și sporul animalelor.
[18] Fructele industriale sunt produsele directe și periodice ale unui bun, obținute ca rezultat al intervenției omului, cum ar fi recoltele de orice fel.
[19] Fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană în virtutea unui act juridic, precum chiriile, arenzile, dobânzile, venitul rentelor și dividendele.
[20] A se vedea art. 1478
[21] Prin reprezentare succesorală, un moștenitor legal de un grad mai îndepărtat, numit reprezentant, urcă, în virtutea legii, în drepturile ascendentului său, numit reprezentat, pentru a culege partea din moștenire ce i s-ar fi cuvenit acestuia dacă nu ar fi fost nedemn față de defunct sau decedat la data deschiderii moștenirii.
[22] A se vedea Curs de drept civil. Partea Generală. Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, p. 116-117. Sunt considerate acte de conservare: întreruperea cursului unei prescripții, înscrierea unei ipoteci sau a unui privilegiu, somația, punerea peceților.
[23] A se vedea Curs de drept civil. Partea Generală. Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, p. 117
[24] Idem
[25] A se vedea art. 1695
[26] Op.cit. Tratat de drept succesoral p. 130 Francisc Deak, Romeo Popescu
[27] Sentința civilă nr. 3582 din 13 decembrie 2007
[28] Beleniuc Grigore Valentin; Nedemnitatea și ingratitudinea – studiu comparativ


Stela Mișincă
Masterand, Facultatea de Drept și Științe administrative – Universitatea ”Ovidius” din Constanța

Cuvinte cheie: , , , , , ,
Secţiuni/categorii: Articole, Drept civil, Protecția animalelor, RNSJ, SELECTED TOP LEGAL, Studii, _CONTENT

Pentru toate secţiunile JURIDICE.ro click aici
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD