Secţiuni » Articole » Opinii
Opinii
Condiţii de publicare
UNBR Caut avocat
UNBR Caut avocat
UNBR Caut avocat
AUDI Q3
AUDI Q3
Articole Opinii SELECTED

Istoria dreptului românesc (7). Concluziile capitolului „Dreptul în perioada 1315-1711”

9 ianuarie 2024 | Petre BUNECI​, Cristian MOȘNEANU
Petre Buneci​

Petre Buneci​

Cristian Moșneagu

Cristian Moșneanu

« Istoria dreptului românesc (6)

Concluziile Capitolului 6. Dreptul în perioada 1315- 1711

I. Domnia

Titulatura de domn spre deosebire de cea de voievod care ar avea însemnătatea că acesta se află în fruntea armatei arată că originea instituției domniei este divină – puterea este dată direct de Dumnezeu și nu prin voința altui conducător al vreunui stat vecin.

Instituția domniei are dublu caracter: religios și politic. Domnul reprezintă, de asemenea, un organ de conducere politico-judecătoresc, fiind de fapt primul judecător al țării sau judecătorul suprem.

Servicii JURIDICE.ro

Evenimente juridice

Arbitraj comercial

Pe lângă atribuțiile judecătorești, domnul avea atribuții administrative, era capul armatei și era cel care făcea lăcașuri de cult.

Succesiunea la tron se făcea pe linie masculină, succesor putea fi un fiu legitim sau nelegitim. În unele situații moștenitorul era asociat la domnie pentru a fi obișnuit cu acest lucru din timpul tatălui său care era domn.

După deceniul trei al secolului XIV Principatele Române vor intră și mai profund sub influența Imperiului Otoman. Acest lucru a făcut ca puterea domnului să devină limitată, numirile să se facă direct de la Poartă, iar domnii nu aveau voie să declară război vreunui stat vecin fără acceptul sultanului. Cu toate acestea Imperiul Otoman nu se amestecă în treburile interne ale țării.

Atribuțiile domnului erau pe lângă cele de ordin judecătoresc (judecător suprem), militare, administrative de a avea grijă de biserică și de a construi lăcașuri de cult. De asemenea, domnul era exponentul principal al politicii externe.

Hrisovul domnesc se poate defini ca un document cu caracter juridic în care pot fi consemnate deciziile pe care domnul le lua în urma unui proces. Valabilitatea hrisovului era dat doar de pecetea domnească.

Totodată începerea hegemoniei otomane, Domnii ajung a se schimba foarte des și acest lucru face să apară Locotenențele domniei care aveau rol administrativ și politic până ce noul domn putea intra în atribuțiile domniei.

II. Sfatul domnesc

Atribuțiile Sfatului Domnesc sunt în cea mai mare parte a lor politice și fiscale.

Sfatul Domnesc avea rolul de a-l informa pe domn asupra stării ţării. În plan extern ar fi trebuit să aibă rolul de a sfătui pe domn cu privire la încheierea unor tratate cu principii străini.

Divanul nu a reprezentat o instanţă de judecată în sine, ci avea rolul de a-l asista pe domn în timp ce împărţea dreptatea și a-l substitui în special în chestiuni care nu erau de maximă importanță când acesta se îmbolnăvea sau avea treburi importante.

În timpul judecății, Divanul își expunea punctele de vedere, dar decizia finală este luată de domn, decizie care în unele cazuri nu este în conformitate cu crezul membrilor Divanului referitor la problema juridică. De asemenea, domnul putea lua hotărâri și de unul singur fără a mai consulta Divanul, mai ales în cazurile de trădare.

III. Adunarea de Stări

Adunarea de Stări reprezenta cea de-a treia instituție de stat și a apărut datorită necesităților găsirii unor soluții de maximă importanță pentru anumite probleme care depășeau instituția divanul și pe domn.

Principalele atribuții ale Adunărilor de Stări aveau legătură cu legiferarea celor mai importante probleme interne, cât și externe. Pe plan intern, una dintre aceste situații era reprezentată de alegerea domeniului.

Rolul Adunărilor de Stări la judecata domnului era unul consultativ, iar în unele situații chiar decorative: domnul hotăra fără să țină cont de părerea reprezentanților Adunării de Stări.

IV. Armata

Armata era alcătuită din Oastea mare și Oastea mică. Oastea Mare ere reprezentată de grosul bărbaților țării, indiferent de statutul social. Oastea mică era formată din oamenii de la Curte, boieri și țărani privilegiați care trebuiau să stea tot timpul la dispoziția domnului.

Au existat domni români care au angajat când era nevoie și mercenari, adică oameni care se ocupau doar cu meșteșugul armelor. Aceștia erau străini.

Un loc important în cadrul armatei îl reprezenta cavaleria. Se cunoaște că armata română a avut cavalerie chiar de la începutul constituirii principatelor. Putem aduce exemplul bătăliei de la Posada, când Basarab la anul 1330 s-a folosit de cavaleri în confruntarea cu Carol Robert de Anjou.

V. Biserica

Viața oamenilor avea că punct de reper norme morale și juridice aduse chiar de către biserică. Instituția bisericii a reprezentat un factor de unitate și continuitate pentru români.

Biserica avea reprezentanți în Divanul Domnesc și în Adunarea de Stări, iar Mitropolitul era sfetnicul de taină și protectorul duhovnic al Domnului.

În timpul judecății, Domnul punea mare preț pe spusele mitropolitului în luarea deciziei finale.

Putem considera că prima legătură între „biserică” și „judecată” vine pe fondul latin a cuvântului basilica care însemna judecătorie, basilica ce ulterior s-a transformat în biserică a primit înțelesul de edificiu.

În Țara Românească, prima mitropolie se înființează în timpul lui Nicolae Alexandru în anul 1359, iar în Moldova, prima mitropolie este atestată înaintea lunii septembrie a anului 1386, dar este recunoscută oficial de patriarhia de la Constantinopol abia în anul 1401 în timpul domniei lui Alexandru cel Bun.

VI. Organizarea Administrativă

Țara Românească era împărţită în 17 mari districte sau județe, fiecare condusă de un „guvernator”.

Moldova era împărţită în două mari teritorii denumite Ţara de Sus și Ţara de Jos care la rândul lor erau împărţite în 24 de ţinuturi şi ocoluri.

Târgurile și orașele muntenești și moldoveneşti erau unităţi administrative locuite de meseriași, negustori și agricultori statorniciţi pe un teritoriu cu regim special, cu statut juridic privilegiat care se traduce prin existenţa unui anumit grad de autonomie.

Administraţia locală era asigurată de către boieri băṣtinaṣi, trimiși ai voievodului sau de dregătorii mai mici. În situaţia ohabelor și uricurilor gestionarea era făcută de către proprietarul respectivului sat, fie că era vorba de vreun boier sau mânăstire, numiţi direct de domn.

Conducătorul oraşului purta, în Ţara Românească, numele de judeţ, iar în Moldova se numea şoltuz. Ambele denumiri erau sinonime cu termenul de judecător.

Prima instituție a oraşului purta numele de consiliul juraţilor (juratori) şi avea rolul de a menţine dreptul de control asupra pieţei interne și asigura, de asemenea, un echilibru în sensul în care se asigurau că judeţul (ca organizare administrativă) nu ajungea a avea puteri mai mari decât era cazul asupra oraşului.

Dintre toate atribuţiile pe care le avea judele sau șoltuz-ul cea mai importantă era cea juridică. Judecata ţinută, ţinea strict de probleme care aveau loc doar în interiorul oraşului şi avea însuşirea de primă instanţă, iar ulterior, dacă era cazul, se putea face apel la judecata domnului.

Judecăţile se făceau doar în prezenţa celor doisprezece pârgari aleşi din rândul boierilor. În situaţii de excepţie, la judecată participau pârcălabul alteori episcopul sau mitropolitul.

În ceea ce privește statutul juridic al satelor acestea se împărțeau în sate libere: de moșneni și răzeși și sate stăpânite: direct de domn, aflate în stăpânirea boierilor ori mânăstirilor (ohabe sau uricuri) sau sate țărani dependenți care aveau parte de scutiri pe termen limitat (slobozenii).

VII. Dregătoriile și dregătorii

Dregătoriile în Principate, în funcţie de atribuţiile pe care le aveau, se împart în următoarele categorii: Dregătoriile aflate în slujba domnului, Dregătoriile civile de stat, Dregătoriile Militare de stat.

Atribuţiile dregătorilor sunt foarte diversificate, deoarece în această perioadă nu există o diferenţiere clară a sarcinilor fiecăruia, iar un grup de dregători care aveau ocupaţii diferite, puteau fi împuterniciţi cu o sarcină comună.

Privind politica externă, însărcinările date dregătorilor se făceau direct de către domn, după ce în prealabil se sfătuia cu membrii Divanului. Dregătorii sunt trimiși de obicei să ducă haraciul turcilor sau cu anumite solii în Transilvania și Moldova.

La Curtea Domnească existau demnitari speciali pentru atribuţii judecătorești (Mare Ban, Mare Vornic) drept de judecată au toți marii dregători, de aceea în epocă termenul de dregător se mai confundă și cu cel de judecător. Același lucru se întâmplă și în cazul hotărnicirii moṣiilor când din cauza unor anumite împrejurări locul Marelui Logofăt sau al Marelui Vornic este luat de un demnitar, care în mod normal are prerogative diferite. Un alt lucru pe care îl puteau face toţi aceṣti demnitari indiferent de aria de lucru are legătură cu punerea în executare a prevederilor unui act emis de cancelaria domnească.

VIII. Raporturile de drept internațional ale Principatelor Române cu Imperiul Otoman

În ceea ce privește natura juridică a „închinării” sau a „subordonării” a Principatelor Române către Poartă, aceasta se încadrează în raporturile de drept internațional din acea perioadă dintre două state.

Raportul de drept internațional dintre Poartă și Țările Române sunt la fel ca cele din dreptul roman: foedus (ligă sau alianţă) și hostilitas (ostilitate).

Foedus reprezintă o alianţă care poate fi de două feluri: aequm- care însemna o alianţă militară și pe picior de egalitate între două state care erau prietene și foedus iniquum care se referea la o alianţă între două state inegale ca putere, care obliga pe cel mai slab să aibă nu doar aceiași prieteni ca acela mai puternic, dar și aceiași dușmani.

Prin raportul juridic al închinării, Principatele Române, erau obligate să aibă aceiași dușmani ca și Imperiul Otoman.

În ceea ce privește actul închinării, care trebuia prezentat personal de domn sau de un reprezentant al domnului sultanului, acesta poartă numele de capitulaţie (în timpul lui Mircea cel Bătrân avem sensul de tratat).

IX. Dreptul de proprietate

În Moldova și Valahia, în perioada aferentă studiului nostru, cea mai mare parte a proprietăţilor aparţinea domnului care avea drept de proprietate eminentă (dominium eminens) asupra întregului pământ al ţării.

Domnul era proprietar pe anumite moșii având lângă ele sate cu ţărani dependenţi care munceau pământul și se numeau sate domnești. Avea în posesie castele și cetăţi care se găseau atât pe teritoriul ţării cât și în afară.

Tot domnul avea dreptul de stăpânire directă și imediată asupra pământurilor care rămâneau fără stăpân și asupra averii boierilor trădători care erau deposedaţi de bunuri.

Domnul era stăpânul minelor de aur, sare și aramă din care primea anual o rentă care se numea zeciuială. De asemenea, domnul primea rentă și din aurul care se exploata din râurile curgătoare.

Clasele sociale erau în strânsă legătură cu proprietatea și cu dreptul de proprietate al oamenilor. Acestea erau: marii boieri, moșnenii și răzășii care uneori sunt numiţi boieri de sat sau boieri mici, ţăranii aserviţi care se numesc rumâni în Valahia și vecini în Moldova. Ultima clasă socială era formată din ţiganii robi.

Boierii ţării se încadrau în două categorii: cei care moșteneau pământul din tată în fiu, dar nu aveau parte de nici o scutire din partea domnului și cei care aveau parte de scutiri de slujbe și taxe, de imunitate și nu prestau servicii militare. Cea de-a doua categorie reprezintă o creaţie a domnului cu care recompensa credinţa unor boieri sau cu care „cumpăra” credinţa lor.

Dobândirea unor proprietăţi, fie că se făcea prin vânzare, donare sau moșteniri, testament sau schimburi de bunuri se făcea doar cu acordul domnului. Tipul acesta de proprietate se numește proprietate derivată.

În cazul donaţiilor, acestea trebuiau însoţite și de un document pe care trebuia să se găsească semnătura personală a celui care dona, precum și a celui care primea.

Tot la proprietatea derivată este inclusă și situaţia în care un boier intra în posesia averii altuia dacă cel din urmă îi datora o anumită sumă de bani. Transferul posesiunii se făcea doar cu acordul domnului în urma unei judecăţi.

De asemenea, în epoca aceasta au existat și documente de proprietate false emise de către cei care doreau să intre în posesia unor rude defuncte sau documente false care atribuiau incorect unele posesiuni unor boieri cu încredinţarea tacită a altor boieri fără știința domnului.

Ţăranii liberi erau proprietari pe pământul pe care îl munceau singuri. În cele mai multe cazuri pământul era stăpânit în devălmășie de către locuitorii unui sat de ţărani liberi și în foarte puţine situaţii el era stăpânit de o singură persoană. Tot în devălmășie stăpâneau, pășunile, iazurile, pădurile și morile. Tot ţăranii liberi erau proprietari personali pe uneltele agricole de lucru și pe animale.

Ţăranii dependenţi purtau numele de rumâni în Ţara Românească și vecini în Moldova. Ei nu erau stăpâni pe pământ, ci lucrau pe pământurile domnului sau boierilor pentru care trebuiau să plătească o taxă anuală. Ţăranii aserviţi erau proprietari doar pe uneltele agricole cu care munceau pământul și pe animale.

Au existat situaţii când domnul, prin carte domnească, a scutit pe ţăranii dependenţi de taxe.

În perioada respectivă, biserica era proprietară pe moșii care aveau sate de ţărani aserviţi. Avea în posesii mori de măcinat și din porunca domnului primea veniturile unor mine. Tot domnul era cel care făcea donaţii în bani mânăstirilor, dar și în moșii sau alte lucruri care puteau aduce un venit pentru funcționarea mânăstirilor.

X. Instituţia Familiei

În comunitatea sătească românească, dar și cea a boierilor căsătoria era cel mai important lucru deoarece aceasta reprezenta baza constituirii unei familii, unui neam și a unei comunităţi.

Din punct de vedere juridic, căsătoria reprezintă o categorie familiară în sine deoarece bărbatul și femeia, care nu sunt rude se adună formând împreună un „tot”.

Căsătoria creștină era considerată sacră sau „un legământ”, ea trebuia oficiată de un preot și avea nevoie de doi martori (nași).

În Principatele Române, conform cu obiceiul pământului, tinerii trebuiau să ceară acordul părinţilor pentru a se căsători.

În această perioadă formarea unei familii reprezenta o necesitate socială și economică, ca atare, pentru convieţuire și continuitate soţul și soţia care aveau calităţi și virtuţi diferite trebuiau să se unească „într-un tot unitar”.

În perioada respectivă divorţurile apăreau pentru că soţii ajungeau să nu se mai înţeleagă, din cauza adulterului sau al unor boli, dar și din cauza intervenţiilor rudelor de familie.

Rudenia reprezenta legătura de sânge între mai multe persoane care se trag dintr-un strămoș comun și alcătuiesc o familie sau descind într-o asemenea alianţă în urma unei căsătorii.

Relaţiile de înrudire se intersectează cu obiceiurile vieţii de familie. Relaţiile de rudenie operează la nivel de concept, în schimb obiceiurile vieţii de familie operează la nivelul actelor.

În cadrul relaţiilor de familie, din această perioadă au existat elemente de drept tradițional-cutumiar peste care s-au adăugat pravile și legiuiri oficiale și ca atare au circulat în paralel două sisteme juridice: unul care a fost moștenit și transmis din generaţie în generaţie care se încadrează perfect în „Obiceiul Pământului” și altul creat și dobândit care a fost impus de oficialităţi.

Rudenia spirituală în cadrul unei familii este rezultatul unui proces/ritual care se numește botez și care stabilește un raport între doi oameni: naș-fin. Botezul denumit și „taina botezului” reprezintă o creaţie a doctrinei creștine la fel ca și „taina cununiei”. Cele două „taine” au reprezentat și reprezintă o normă morală atât de puternică, încât chiar dacă cei doi nu sunt rude de sânge nu se pot căsători între ei (fina cu nașul și nașa cu finul).

În evul mediu românesc exista o cutumă potrivit căreia nașul avea obligativitatea de a avea grijă de tânărul însurăţel.

XI. Dreptul scris

Primul cod de legi scrise românești îi sunt atribuite domnului moldovean Alexandru cel Bun (1401-1432). Acesta nu mai există în forma lui originală, despre el ne amintește Dimitrie Cantemir, iar Academicianul Ștefan Longinescu demonstrează că aceste pravile sau o parte din ele sunt incluse în legiuirile lui Vasile Lupu la anul 1646.

După legiuirea lui Alexandru cel Bun, alte legi care au apărut și care aveau în cea mai mare parte caracter canonic au fost pravilele bisericești. Acestea au fost scrise la început în cea mai mare parte în limba slavonă și într-o mai mică măsură în limba greacă.

Începând cu jumătatea secolului al XVI-lea pravilele au început a fi redactate în limba română pentru a avea o mai mare răspândire în Principatele Române, iar începând cu secolul al XVII-lea pravilele au început a fi scoase la lumină folosindu-se tiparul.

Primele coduri de legi, ambele tipărite, care au avut un caracter mai mult laic decât canonic apar pe la jumătatea secolului al XVII-lea. Acestea sunt făcute sub patronajul lui Vasile Lupu în Moldova și al lui Matei Basarab în Ţara Românească.

Prof. univ. dr. Petre Buneci
Drd. Cristian Moșneanu

* Textul face parte din lucrarea Istoria dreptului românesc | Petre Buneci, Cristian Moșneanu, Editura Librex, 2021

Citeşte mai mult despre , , ! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.
Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn LinkedIn JURIDICE.ro WhatsApp WhatsApp Channel JURIDICE Threads Threads JURIDICE Google News Google News JURIDICE

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.

 
Homepage J JURIDICE   Cariere   Evenimente   Dezbateri   Profesionişti   Lawyers Week   Video
 
Drepturile omului
Energie
Fiscalitate
Fuziuni & Achiziţii
Gambling
Health & Pharma
Infrastructură
Insolvenţă
Malpraxis medical
Media & publicitate
Mediere
Piaţa de capital
Procedură civilă
Procedură penală
Proprietate intelectuală
Protecţia animalelor
Protecţia consumatorilor
Protecţia mediului
Sustenabilitate
Recuperare creanţe
Sustenabilitate
Telecom
Transporturi
Drept maritim
Parteneri ⁞ 
Specialişti
Arii de practică
Business ⁞ 
Litigation ⁞ 
Protective
Achiziţii publice
Afaceri transfrontaliere
Arbitraj
Asigurări
Banking
Concurenţă
Construcţii
Contencios administrativ
Contravenţii
Corporate
Cyberlaw
Cybersecurity
Data protection
Drept civil
Drept comercial
Drept constituţional
Drept penal
Dreptul penal al afacerilor
Dreptul familiei
Dreptul muncii
Dreptul Uniunii Europene
Dreptul sportului
Articole
Essentials
Interviuri
Opinii
Revista de note şi studii juridice ISSN
Note de studiu ⁞ 
Studii
Revista revistelor
Autori ⁞ 
Publicare articole
Jurisprudenţă
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Curtea Constituţională a României
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Dezlegarea unor chestiuni de drept
Recurs în interesul legii
Jurisprudenţă curentă ÎCCJ
Curţi de apel
Tribunale
Judecătorii
Legislaţie
Proiecte legislative
Monitorul Oficial al României
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Flux noutăţi
Selected
Comunicate
Avocaţi
Executori
Notari
Sistemul judiciar
Studenţi
RSS ⁞ 
Publicare comunicate
Proiecte speciale
Cărţi
Condoleanţe
Covid-19 Legal React
Creepy cases
Life
Povestim cărţi
Poveşti juridice
Războiul din Ucraina
Wisdom stories
Women in Law

Servicii J JURIDICE   Membership   Catalog   Recrutare   Talent Search   Comunicare   Documentare   Evenimente   Website   Logo   Foto   Video   Partnership