« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 

Malpraxisul medical în România
05.03.2021 | Alexandra WEISMAN

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Alexandra Weisman

Alexandra Weisman

În România malpraxisul medical reprezintă o temă controversată, întrucât aceasta nu are la bază un cadru legal detaliat, specific dedicat – singurul act normativ principal care reglementează acest domeniu fiind Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății –, iar, conform observațiilor raportate la cazuistica autoarei, jurisprudența în materie nu este predictibilă, aceasta neconstituind izvor de drept și, deci, nefiind obligatoriu ca soluțiile unor spețe anterioare să fie aplicate în alte cazuri identice sau similare. Din acest motiv atât furnizorii de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice, asigurătorii de răspundere profesională, cât și pacienții pot considera că nu beneficiază de o protecție legală corespunzătoare sau suficientă.

1. Terminologie, noțiune, semnificație și reglementare

Din punct de vedere terminologic, cuvântul „malpraxis” provine din limbile latină și greacă, fiind o îmbinare între două noțiuni: „malus”, care în limba latină înseamnă „rău” și „praxis”, care în limba greacă înseamnă „practică”. Deci, „malpraxis” înseamnă „practică rea”, iar „malpraxis medical” înseamnă o „practică rea medicală”.

Conform definiției legale regăsite în articolul 653 alineatul (1) litera b) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, malpraxisul este „eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice”.

Din păcate, în opinia autoarei, această definiție legală nu este una completă și suficient de complexă, fiind extrem de largă și circumstanțiată oricărui posibil act medical sau medico-sanitaro-farmaceutic. Aceasta deoarece textul de lege anterior menționat: (i) nu stabilește ce fapte reprezintă eroare profesională, (ii) nu definește clar ce reprezintă un act medical sau medico-farmaceutic, în general, respectiv actul medical sau medico-farmaceutic cu potențial dăunător, în special, (iii) nu indică exact ce ar trebui să se înțeleagă prin „prejudicii asupra pacientului” (respectiv, ce tip de prejudicii sunt menite să atragă răspunderea legală), (iv) nu individualizează clar persoanele din cadrul personalului medical și al furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice care ar trebui trase la răspundere, raportat la tipicul cazului de malpraxis (lăsând deschisă posibilitatea ca oricare și oricâte dintre persoanele care au contribuit la orice act medico-sanitaro-farmaceutic să devină legal răspunzătoare), (v) nu stabilește în mod precis ordinea răspunderii sau gradul de răspundere aplicabilă fiecăruia dintre membrii personalului care a luat parte la efectuarea actului medical, raportat la tipicul cazului de malpraxis (articolul 654 alineatul (1) din Legea nr. 95/2006 prevăzând, în mod generic, faptul că „toate persoanele implicate în actul medical vor răspunde proporțional cu gradul de vinovăție al fiecăruia”) și (vi) nu are în vedere decât răspunderea civilă în caz de malpraxis, deși, în realitate, răspunderea în acest caz poate fi atât civilă, cât și profesională (inclusiv disciplinară), contravențională sau chiar penală, astfel cum reiese din texte de lege specifice aplicabile în materie, regăsite în cadrul Legii nr. 95/2006, în Codul și legislația muncii, în Codul penal și în alte acte normative speciale aplicabile în materie.

Sub aspectul reglementării, malpraxisul medical și anumite cazuri de malpraxis sunt prevăzute în Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, în Codul muncii și legislația aferentă (ordonanțe, hotărâri, ordine, normative și regulamente specifice, Codul de deontologie medicală al Colegiului Medicilor din România, deciziile organizațiilor profesionale, care se pot raporta sau corobora cu decizii ale angajatorului, cu anumite clauze specifice din contractul individual de muncă, din fișa postului), în Codul penal, și în alte acte normative speciale sau specifice, aplicabile în materiile legate de domeniul medical, sanitar și farmaceutic (exemplu: Legea farmaciei nr. 266/2008, Legea nr. 236/2018 privind distribuția de asigurări și alte acte normative în domeniul asigurărilor de răspundere civilă profesională, Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, O.G. nr. 20/2010 privind stabilirea unor măsuri pentru aplicarea unitară a legislației Uniunii Europene care armonizează condițiile de comercializare a produselor, O.G. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, etc.).

2. Tipurile de răspundere pentru malpraxis medical

Malpraxisul medical este vizat de o arie largă de răspunderi posibile, care se pot înscrie în limitele uneia sau mai multora dintre următoarele tipuri de răspundere legală: profesională (inclusiv, dar fără a se limita la răspunderea disciplinară), civilă, contravențională și/sau penală[i].

Este interesant de observat că, în mod generic, conform legislației actuale în materie, răspunderea aparține, în principal și direct, medicului, farmacistului sau producătorului, importatorului, distribuitorului, comerciantului de produse ori servicii medico-sanitaro-farmaceutice și doar pentru anumite fapte sau în subsidiar unității spitalicești sau farmaciei, deși, în realitate, raporturile medico-farmaceutice se desfășoară între pacient și unitatea spitalicească sau farmacie, iar medicul, farmacistul sau producătorul, importatorul, distribuitorul ori comerciantul de produse sau servicii medico-sanitaro-farmaceutice sunt, după caz, angajați sau cocontractanți ai unității spitalicești ori farmaciei, neavând raporturi legale directe, contractuale sau de altă natură, cu pacientul. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în interpretarea sistemică, logică, teleologică și în spiritul legii, pacienții asigurați în sistemul românesc de sănătate au dreptul să își aleagă liber furnizorul de servicii medicale[ii], dar nu și personalul medical angajat al acestuia[iii]

Astfel, în opinia autoarei, s-ar impune, de lege ferenda, ca, pentru corectitudine în drept și în fapt (în baza principiului răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, reglementat de articolul 1373 din Codul civil și a raporturilor legale, contractuale sau de altă natură directe cu pacientul), răspunderea să fie reglementată, ca regulă generală, astfel încât pacientul unității sanitare sau farmaciei care a beneficiat de un act medical sau farmaceutic la ori prin intermediul acestora să se îndrepte împotriva acestora, care, la rândul lor, să se poată îndrepta, în cazul în care sunt reținuți răspunzători și în cazul în care există o legătură de cauzalitate între răspunderea lor și fapta angajaților sau cocontractanților lor, împotriva medicului, farmacistului sau producătorului, importatorului, distribuitorului ori comerciantului de produse sau servicii medico-sanitaro-farmaceutice.

În legislația actuală aplicabilă și în vigoare (a se vedea articolele 655 – 659 din Legea nr. 95/2006), unitățile sanitare publice sau private, producătorii de echipamente medico-sanitaro-farmaceutice, furnizorii de servicii medicale sau nemedicale subcontractați de către unitățile sanitare publice sau private furnizoare de servicii medicale și furnizorii de utilități către unitățile sanitare publice sau private furnizoare de servicii medicale au o răspundere limitată la următoarele cazuri:

I. Unitățile sanitare publice sau private răspund civil, potrivit dreptului comun, în calitate de furnizori de servicii medicale, pentru prejudiciile produse în activitatea de prevenție, diagnostic sau tratament, în situația în care acestea sunt consecința:

– infecțiilor nosocomiale, cu excepția cazului când se dovedește o cauză externă ce nu a putut fi controlată de către instituție;

– defectelor cunoscute ale dispozitivelor și aparaturii medicale, tehnologiilor și dispozitivelor asistive folosite în mod abuziv, fără a fi reparate;

– folosirii materialelor sanitare, dispozitivelor medicale, tehnologiilor și dispozitivelor asistive, substanțelor medicamentoase și sanitare, după expirarea perioadei de garanție sau a termenului de valabilitate a acestora, după caz;

– acceptării de echipamente și dispozitive medicale, tehnologii și dispozitive asistive, materiale sanitare, substanțe medicamentoase și sanitare de la furnizori, fără asigurarea prevăzută de lege, precum și subcontractarea de servicii medicale sau nemedicale de la furnizori fără asigurare de răspundere civilă în domeniul medical;

II. Unitățile sanitare publice sau private răspund civil, în calitate de furnizori de servicii medicale, pentru prejudiciile cauzate, în mod direct sau indirect, pacienților, generate de nerespectarea reglementărilor interne ale unității sanitare;

III. Unitățile sanitare publice sau private răspund civil, în calitate de angajatoare, pentru prejudiciile produse de personalul medical angajat, în solidar cu acesta.

IV. Unitățile sanitare publice sau private, furnizoare de servicii medicale și producătorii de echipamente și dispozitive medicale, tehnologii și dispozitive asistive, substanțe medicamentoase și materiale sanitare răspund potrivit legii civile pentru prejudiciile produse pacienților în activitatea de prevenție, diagnostic și tratament, generate în mod direct sau indirect de viciile ascunse ale echipamentelor și dispozitivelor medicale, tehnologiilor și dispozitivelor asistive, substanțelor medicamentoase și materiale sanitare, în perioada de garanție / valabilitate, conform legislației în vigoare;

V. Furnizorii de servicii medicale sau nemedicale subcontractați de către unitățile sanitare publice sau private furnizoare de servicii medicale răspund civil pentru prejudiciile aduse pacienților în mod direct sau indirect, ca urmare a serviciilor prestate;

VI. Furnizorii de utilități către unitățile sanitare publice sau private furnizoare de servicii medicale răspund civil pentru prejudiciile cauzate pacienților, generate de furnizarea necorespunzătoare a utilităților.

A. Răspunderea profesională a personalului medical

Potrivit articolelor 2 alineatul (5), 26 – 29, raportate la articolele 11 – 14 din Legea nr. 95/2006, organizarea și gestionarea domeniului medico-sanitar din țara noastră este atributul următoarelor autorități:

(i) Ministerul Sănătății – instituție cu atribuții la nivel național, organ de specialitate al administrației publice centrale cu atribuții în domeniul sănătății publice, cu personalitate juridică, aflată în subordinea Guvernului, în componența căreia intră, în mod direct sau prin unitățile din subordinea sa, Inspecția Sanitară de Stat;

(ii) Alte instituții și structuri de specialitate ale Ministerului Sănătății, care desfășoară activități în domeniul sănătății publice la nivel național, regional, județean și local; dintre aceste instituții și structuri fac parte și:

Direcțiile de Sănătate Publică, cu atribuții la nivelul fiecărui județ și al municipiului București, constituind servicii publice deconcentrate ale Ministerului Sănătății, cu personalitate juridică proprie, reprezentând direcția de sănătate publică la nivel local; la nivelul direcțiilor de sănătate publică județene și a municipiului București s-a constituit, conform articolului 679 din Legea nr. 95/2006 și Regulamentului de organizare și funcționare a comisiei de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis din 06.11.2006, aprobat prin Ordinul Ministerului Sănătății Publice nr. 1343/2006, Comisia de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis, care are în componență 13 (treisprezece) membri cu un mandat de 4 (patru) ani, reprezentanți ai direcțiilor de sănătate publică județene și, respectiv, ai municipiului București, casei județene de asigurări de sănătate, colegiului județean al medicilor, colegiului județean al medicilor stomatologi, colegiului județean al farmaciștilor, ordinului județean al asistenților și moașelor din România, un expert medico-legal, fiind sub conducerea unui director adjunct al direcției de sănătate publică județene, respectiv a municipiului București;

institutele sau centrele de sănătate publică, care sunt instituții publice regionale sau naționale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Sănătății, care coordonează tehnic și metodologic activitatea de specialitate în domeniul fundamentării, elaborării și implementării strategiilor privitoare la prevenirea îmbolnăvirilor, controlul bolilor transmisibile și netransmisibile și a politicilor de sănătate publică din domeniile specifice, la nivel național și/sau regional;

institutele naționale de cercetare-dezvoltare în domeniile sănătății publice, fiind unități cu personalitate juridică și sub coordonarea Ministerului Sănătății;

Institutul Național de Sănătate Publică – instituție publică de specialitate cu personalitate juridică, aflată în subordinea Ministerului Sănătății;

(iii) Comitetele naționale sectoriale sau intersectoriale, constituind organisme consultative fără personalitate juridică, stabilite în conformitate cu domeniile de intervenție ale asistenței de sănătate publică și cu recomandările organizațiilor de profil internaționale sau actele juridice ale Uniunii Europene.

Așadar, conform articolului 2 alineatul (7) din Legea nr. 95/2006, „responsabilitatea pentru asigurarea sănătății publice revine Ministerului Sănătății, direcțiilor de sănătate publică județene și a municipiului București și altor structuri de specialitate ale Ministerului Sănătății, Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, denumită în continuare CNAS, structurilor de specialitate din cadrul ministerelor și instituțiilor cu rețea sanitară proprie, precum și autorităților din administrația publică locală”.

Reclamarea unui act de malpraxis poate avea loc de către persoana care se consideră prejudiciată prin acest act și din perspectiva profesională a celui sau celor care au efectuat respectivul act medical.

Aprecierea calității profesionale a actului medical în caz de reclamație intră în competența unor organisme abilitate în acest sens și anume:

(a) Comisia de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis aflată la nivelul Direcției de Sănătate Publică județene sau, după caz, a municipiului București;

Procedura în fața acestei comisii este prevăzută de articolele 681 – 685 din Legea nr. 95/2006 și de articolele 25 – 36 din Regulamentul de organizare și funcționare a comisiei de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis din 06.11.2006, aprobat prin Ordinul Ministerului Sănătății Publice nr. 1343/2006, are ca scop stabilirea cazurilor de răspundere civilă profesională a medicilor, farmaciștilor și altor persoane din domeniul asistenței medicale, este confidențială, nu împiedică liberul și directul acces la justiție potrivit dreptului comun (nefiind o procedură prealabilă obligatoriu a fi urmată anterior sesizării instanței de judecată) și este următoarea:

• persoana interesată, care se consideră vătămată prin actul de malpraxis pretins ori succesorii persoanei decedate ca urmare a unui act de malpraxis imputabil unei activități de prevenție, diagnostic și tratament, pot sesiza Comisia în scris, direct sau prin reprezentant legal. Sesizarea trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, cel puțin următoarele date:

– numele, prenumele și calitatea persoanei care formulează sesizarea;

– numele și prenumele persoanei care se consideră victima unui caz de malpraxis (dacă este diferită de persoana care face sesizarea);

– numele și prenumele autorului actului de malpraxis sesizat, săvârșit în exercitarea unei activități de prevenție, diagnostic și tratament;

– data efectuării actului de malpraxis sesizat;

– descrierea faptei și a împrejurărilor acesteia;

– prejudiciul produs victimei actului de malpraxis sesizat.

La sesizare trebuie să fie anexate documentele care probează calitatea persoanei care a formulat-o și actele medicale menite să o susțină.

Sesizările întocmite cu nerespectarea elementelor obligatorii sunt respinse ca nefondate, cazul fiind clasat, iar decizia Comisiei adoptată în acest sens comunicându-i-se persoanei care a formulat sesizarea, în termen de 5 (cinci) zile calendaristice de la data adoptării sale;

• ulterior sesizării, Comisia desemnează, prin tragere la sorți, din lista națională a experților, dintre cei care dețin cel puțin același grad profesional și didactic cu persoana reclamată, un grup de experți sau un expert (în funcție de complexitatea cazului) care va fi însărcinat cu efectuarea unui raport asupra cazului;

• grupul de experți sau, după caz, expertul desemnat are acces la toate documentele medicale ale cazului a căror cercetare o consideră necesară și are dreptul să audieze și să înregistreze depoziții ale tuturor persoanelor implicate;

• grupul de experți sau, după caz, expertul desemnat întocmește, în termen de 30 (treizeci) de zile (legea nespecificând dacă acest termen curge de la desemnarea grupului de experți sau expertului, după caz sau de la finalizarea cercetării sale) un raport asupra cazului, pe care îl înaintează Comisiei; fiecare parte interesată are dreptul să primească o copie a raportului experților și a documentelor medicale care au stat la baza acestuia;

• după primirea raportului, Comisia adoptă, în maximum 3 (trei) luni de la data sesizării sale, o decizie asupra cazului, prin care stabilește dacă fapta sesizată a constituit sau nu act de malpraxis; această decizie se comunică tuturor persoanelor implicate, inclusiv asigurătorului de răspundere profesională al persoanei reclamate, în termen de 5 (cinci) zile calendaristice de la adoptare;

• persoana nemulțumită de decizia adoptată (inclusiv asigurătorul de răspundere profesională implicat) o poate contesta la instanța de judecată competentă[iv] în termen de 15 (cincisprezece) zile de la data comunicării.

(b) Colegiul Medicilor, al Medicilor Stomatologi, al Farmaciștilor, al Asistenților Medicali Generaliști, Moașelor și al Asistenților Medicali, după caz

Potrivit articolelor 414 alineatul (1) litera k), 512 alineatul (1) litera o), 540 – 544, 589 alineatul (1) litera p), 623 – 632 din Legea nr. 95/2006, articolelor 40 alineatul (1) litera m) și 60 – 66 din O.U.G. nr. 144/2008 privind exercitarea profesiei de asistent medical generalist, a profesiei de moașă și a profesiei de asistent medical, precum și organizarea și funcționarea Ordinului Asistenților Medicali Generaliști, Moașelor și Asistenților Medicali din România, precum și regulilor din statutul și, după caz, altor acte cu caracter normativ ale organizației profesionale în cauză, aceste organizații profesionale constituite la nivel național și local organizează judecarea cazurilor de abateri de la normele de etică profesională, de deontologie medicală și de la regulile de bună practică profesională, în calitate de organe de jurisdicție profesională.

Procedura în fața acestor organizații profesionale este prevăzută de articolele 451 – 459 din Legea nr. 95/2006, nu împiedică liberul și directul acces la justiție (nefiind o procedură prealabilă obligatoriu de a fi urmată anterior sesizării instanței de judecată) și este următoarea:

Plângerea împotriva personalului medical se depune în scris de către persoana pretinsă a fi prejudiciată sau reprezentantul său legal la colegiul al cărui membru este acesta și apoi este înaintată către comisia disciplinară care funcționează, în mod independent, în cadrul respectivei organizații profesionale.

Plângerea este judecată de comisia disciplinară din cadrul organizației profesionale sesizate după regulile prevăzute în Statutul și, după caz, altor acte cu caracter normativ ale respectivei organizații profesionale.

Dacă este cazul, decizia de sancționare pronunțată se comunică persoanei reclamate și biroului executiv al colegiului din care aceasta face parte, iar deciziile privind aplicarea sancțiunilor care se soldează cu suspendarea sau interzicerea exercitării profesiei se comunică și Ministerului Sănătății și, respectiv, angajatorului persoanei reclamate.

În termen de 15 (cincisprezece) sau, după caz, 30 (treizeci) de zile de la comunicare persoana interesată poate contesta decizia pronunțată de comisia disciplinară a colegiului teritorial la comisia superioară disciplinară din cadrul organismului profesional, care, la rândul ei, poate fi contestată în termen de 15 (cincisprezece) sau, după caz, 30 (treizeci) de zile de la comunicare, la instanța de judecată competentă potrivit legii.

În cazul medicilor, conform articolului 450 alineatele (1) și (2) din Legea nr. 95/2006, aceștia pot răspunde disciplinar pentru nerespectarea legilor și regulamentelor profesiei medicale, a Codului de deontologie medicală și a regulilor de bună practică profesională, a Statutului Colegiului Medicilor din România, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de organele de conducere ale CMR, precum și pentru orice fapte săvârșite în legătură cu profesia, care sunt de natură să prejudicieze onoarea și prestigiul profesiei sau ale CMR.

Răspunderea disciplinară a membrilor Colegiului Medicilor din România nu exclude răspunderea penală, contravențională sau civilă, după caz, potrivit legii.

Acțiunea disciplinară împotriva medicului poate fi pornită în termen de cel mult 6 (șase) luni de la data săvârșirii faptei sau de la data cunoașterii consecințelor prejudiciabile ale acesteia.

Ancheta disciplinară se exercită prin persoane desemnate în acest scop de către biroul consiliului colegiului teritorial sau, după caz, de către Biroul executiv al Colegiului Medicilor din România.

Colegiul Medicilor desemnează un expert care întocmește un raport asupra cazului. În termen de 3 (trei) luni de la sesizare, Colegiul Medicilor este obligat să stabilească dacă este vorba, sau nu, despre un caz de malpraxis.

După efectuarea cercetărilor, sancțiunea disciplinară aplicabilă poate consta în mustrare, avertisment, vot de blam, amendă de la 100 la 1.500 de lei, plătibilă în termen de 30 (treizeci) de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii disciplinare, sub sancțiunea suspendării de drept din exercițiul profesiei, până la achitarea amenzii, interdicția de a exercita profesia ori anumite activități medicale pe o perioadă de la o lună la un an, precum și retragerea calității de membru al Colegiului Medicilor din România.

La oricare dintre aceste sancțiuni prevăzute se poate prevedea, după caz, și obligarea celui sancționat la efectuarea unor cursuri de perfecționare sau de educație medicală ori alte forme de pregătire profesională.

Decizia poate fi atacată de părțile vizate (inclusiv de asigurătorul de răspundere profesională) la Comisia superioară de disciplină, independentă de conducerea colegiului, care judecă în complete de 5 (cinci) membri contestațiile formulate împotriva deciziilor comisiilor de disciplină teritoriale.

Decizia Comisiei superioare de disciplină poate fi atacată de persoana interesată în termen de 15 (cincisprezece) zile de la comunicare, la judecătoria din proximitatea locului în care a avut loc actul medical.

Împotriva deciziei de sancționare a Comisiei superioare de disciplină, în termen de 15 zile de la comunicare, medicul sancționat poate formula o acțiune în anulare la secția de contencios administrativ a tribunalului în a cărui rază își desfășoară activitatea.

Sancțiunile constând din mustrare, avertisment, vot de blam sau amendă se radiază în termen de 6 (șase) luni de la data executării lor, iar în cazul sancțiunii constând din interdicția de a exercita profesia ori anumite activități medicale pe o perioadă de la o lună la un an, aceasta se radiază în termen de 1 (un) an de la data expirării perioadei de interdicție.

În cazul aplicării sancțiunii constând din mustrare, avertisment, vot de blam sau amendă, medicul poate face o nouă cerere de redobândire a calității de membru al colegiului după expirarea perioadei stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă de interdicție a exercitării profesiei sau după 2 ani de la data aplicării sancțiunii de către comisiile de disciplină. Redobândirea calității de membru al Colegiului Medicilor din România se face în condițiile prezentei legi.

În cazul aplicării sancțiunii de retragere a calității de membru al Colegiului Medicilor din România, medicul poate face o nouă cerere de redobândire a calității de membru al colegiului după expirarea perioadei stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă de interdicție a exercitării profesiei sau după 2 (doi) ani de la data aplicării sancțiunii de către comisiile de disciplină. Redobândirea calității de membru al Colegiului Medicilor din România se face în condițiile Legii nr. 95/2006.

În situația în care prin decizia comisiei de disciplină au fost dispuse și măsurile de efectuare a unor cursuri de perfecționare sau de educație medicală ori alte forme de pregătire profesională, radierea sancțiunii se va face numai după prezentarea dovezii ducerii la îndeplinire a măsurii dispuse de comisia de disciplină.

Repetarea unei abateri disciplinare până la radierea sancțiunii aplicate constituie o circumstanță agravantă, care va fi avută în vedere la aplicarea noii sancțiuni.

(c) Unitatea medico-sanitaro-farmaceutică angajatoare, pentru analizarea cazului de malpraxis sesizat din perspectiva raporturilor juridice aferente dreptului muncii și/sau din perspectiva raporturilor care țin de respectarea eticii și deontologiei profesionale.

Este interesant de știut că în cadrul spitalelor publice trebuie să funcționeze consilii etice, potrivit Ordinului nr. 1502/2016 pentru aprobarea componenței și a atribuțiilor Consiliului etic care funcționează în cadrul spitalelor publice, care, potrivit articolului 8 alineatul (1) din acest ordin, au printre atribuții:

– analizarea, cu scopul de a determina existența unui incident de etică sau a unei vulnerabilități etice, spețele ce privesc: (i) cazurile de încălcare a principiilor morale sau deontologice în relația pacient – cadru medico-sanitar și auxiliar din cadrul spitalului, prevăzute în legislația specifică; (ii) încălcarea drepturilor pacienților de către personalul medico-sanitar și auxiliar, prevăzute în legislația specifică; (iii) abuzuri săvârșite de către pacienți sau personalul medical asupra personalului medico-sanitar și auxiliar, prevăzute în legislația specifică; (iv) nerespectarea demnității umane;

– emiterea avizelor etice, ca urmare a analizei situațiilor expuse mai sus;

– sesizarea organelor abilitate ale statului ori de câte ori consideră că aspectele unei spețe pot face obiectul unei infracțiuni, dacă acestea nu au fost sesizate de reprezentanții spitalului sau de către petent;

– sesizarea Colegiului Medicilor ori de câte ori consideră că aspectele unei spețe pot face obiectul unei situații de malpraxis;

– asigurarea informării managerului spitalului (care poartă răspunderea punerii în aplicare a soluțiilor stabilite de avizul etic) și a Compartimentului de integritate din cadrul Ministerului Sănătății privind conținutul avizului etic.

Conform articolelor 12 și 13 din Ordinul nr. 1502/2016, sesizarea unui incident de etică sau a unei vulnerabilități etice poate fi făcută de către pacient, aparținător sau reprezentant legal al acestuia, personalul angajat al spitalului și orice altă persoană interesată.

Sesizarea se adresează managerului spitalului și se depune la registratura acestuia ori se transmite prin poștă electronică sau prin completarea formularului online aflat pe pagina de internet (web) a spitalului, după modelul formularului de sesizare online prevăzut în anexa nr. 4 la Ordinul nr. 1502/2016.

Fiecare sesizare primește un număr de înregistrare care se comunică persoanei care o înaintează.

Sesizările anonime sau cele în care nu sunt trecute datele de identificare ale petiționarului nu se iau în considerare și vor fi clasate. Ca excepție, în situația în care există mai mult de 3 (trei) sesizări anonime în interval de un an calendaristic care se referă la spețe diferite din cadrul aceleiași secții a unității sanitare sau la același angajat al spitalului, sesizările vor fi analizate în Consiliul etic în vederea emiterii unei hotărâri de etică sau a unui aviz de etică.

Managerul spitalului înaintează Președintelui Consiliului etic toate sesizările adresate sau care revin în atribuțiile acestui consiliu și orice alte documente în legătură cu acestea.

Secretarul Consiliului etic pregătește documentația, asigurând confidențialitatea datelor cu caracter personal pentru protejarea părților implicate și efectuează convocarea membrilor Consiliului etic.

Președintele Consiliului etic prezintă membrilor acestui consiliu conținutul sesizărilor primite, iar membrii analizează conținutul sesizărilor primite și propun soluții de rezolvare a sesizărilor, folosind informații de natură legislativă, morală sau deontologică.

În urma analizei, Consiliul etic, prin vot secret, adoptă hotărâri sau avize de etică, după caz, care se consemnează în procesul-verbal al ședinței redactat de secretar și semnat de către toți membrii prezenți.

Secretarul asigură comunicarea hotărârii sau avizului etic către managerul spitalului, sub semnătura președintelui Consiliului etic, imediat după adoptare, iar managerul dispune măsuri, în conformitate cu atribuțiile ce îi revin, asigură comunicarea hotărârii sau avizului etic către petent și asigură comunicarea acțiunilor întreprinse ca urmare a hotărârii sau avizului etic către petent și Consiliul etic, în termen de maximum 14 (paisprezece) zile de la primirea de la Consiliul etic a comunicării hotărârii sau avizului etic adoptat.

Avizele de etică și hotărârile Consiliului etic vor fi incluse în Anuarul etic și vor constitui un model de soluționare a unei spețe care va urma să fie utilizat la analize ulterioare și comunicate ale spitalului în vederea preveniri apariției unor situații similare.

B. Răspunderea civilă a personalului medical

Această răspundere este reglementată în mod specific de articolul 653 alineatele (2) – (4) din Legea nr. 95/2006, care prevăd că răspunderea civilă a personalului medical[v] este atrasă de următoarele fapte:

a) erori producătoare de prejudicii, care includ și neglijența, imprudența sau cunoștințe medicale insuficiente în exercitarea profesiei, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenție, diagnostic sau tratament;

b) nerespectarea reglementărilor[vi] privind confidențialitatea, consimțământul informat și obligativitatea acordării asistenței medicale, dacă acestea sunt producătoare de prejudicii;

c) depășirea limitelor competenței, cu excepția cazurilor de urgență în care nu este disponibil personal medical ce are competența necesară, dacă această depășire a competenței profesionale este producătoare de prejudicii.

În cazul în care fapta este săvârșită de mai multe persoane, conform articolului 654 alineatul (1) din Legea nr. 95/2006, fiecare dintre acestea va răspunde proporțional cu gradul de vinovăție propriu.

Pentru a se putea atrage răspunderea civilă a personalului medical, condițiile prevăzute de textele de lege anterior menționate se impun a fi îndeplinite cumulativ.

După cum se poate observa, legea este extrem de permisivă în privința faptelor care pot atrage răspunderea civilă a personalului medical, deoarece aceasta prevede că orice fel de erori ori încălcări producătoare de prejudicii sunt de natură a se subscrie acestei răspunderi, indiferent de natura faptei, de gradul de vinovăție la comiterea acesteia sau de natura ori gravitatea prejudiciului cauzat.

Din acest motiv, personalul medical se poate considera extrem de expus din punct de vedere legal în fața pacientului. Acest fapt poate fi descurajator și cauzator de teamă pentru profesionistul în domeniul medical, care, astfel, poate deveni mult mai precaut în acordarea asistenței medicale supuse unui grad mai mare de complexitate sau de risc, ceea ce poate fi, în final, în detrimentul interesului pacientului și al progresului medical și, astfel, contradictoriu principiilor protejării și promovării sănătății populației, prin promovarea sănătății, prevenirea îmbolnăvirilor și îmbunătățirea calității vieții – principii prevăzute la articolul 2 alineatele (1), (2) din Legea nr. 95/2006 – și scopurilor de a asigura starea de sănătate prin prevenirea îmbolnăvirilor, promovarea, menținerea și recuperarea sănătății individului și a colectivității, prevăzute la articolul 380 alineatul (1), la articolul 480 alineatul (1) și la articolul 567 alineatul (1) din Legea nr. 95/2006.

Există și cauze exoneratoare de răspundere civilă pentru personalul medical, special și expres prevăzute de articolul 654 alineatul (2) din Legea nr. 95/2006, care nu pot fi considerate a cauza daune producătoare de prejudicii, și anume:

– cazul în care faptele săvârșite de personalul medical se datorează condițiilor de lucru, dotării insuficiente cu echipament de diagnostic și tratament, infecțiilor nosocomiale, efectelor adverse, complicațiilor și riscurilor în general acceptate ale metodelor de investigație și tratament, viciilor ascunse ale materialelor sanitare, echipamentelor și dispozitivelor medicale, tehnologiilor și dispozitivelor asistive, substanțelor medicale și sanitare folosite;

– cazul în care personalul medical acționează cu bună-credință în situații de urgență, cu respectarea competenței acordate.

În afara celor arătate mai sus, personalul medical este exonerat de răspundere și în situația prevăzută de legea generală și anume a survenienței:

– unui caz de forță majoră (în sensul avut prezentat de articolul 1351 alineatele (1) și (2) din Codul civil);

– unui caz fortuit (în sensul prevăzut de articolul 1351 alineatele (1) și (3), raportate la articolul 31 din Codul civil);

– unei situații în care prejudiciul este cauzat de fapta victimei înseși sau de fapta unui terț și, potrivit legii sau convenției părților, cazul fortuit este exonerator de răspundere (astfel cum este stipulat în articolul 1352 din Codul civil);

– circumstanței în care personalul medical care cauzează un prejudiciu prin exercițiul propriilor drepturi nu exercită abuziv respectivele drepturi (așa cum prevede 1353 din Codul civil);

– împrejurării în care personalul medical a acordat victimei ajutor în mod dezinteresat și prejudiciul a fost cauzat fără intenție sau culpă gravă dovedită de victimă (conform articolului 1354 din Codul civil);

– cazului prejudiciului cauzat de lucrul (bunul) aflat sub paza personalului medical (cum ar fi, spre exemplu, aparatura medicală), atunci când prejudiciul este cauzat exclusiv de fapta victimei (pacientului) sau a unei terțe persoane sau este urmarea unui caz de forță majoră (în conformitate cu dispozițiile articolului 1380 din Codul civil).

Ca un avantaj al pacientului, personalul medical nu este prezumat de lege în nicio situație a se afla în vreuna dintre cauzele exoneratoare de răspundere, motiv pentru care, în cazul unei „acuzații” împotriva sa, acesta trebuie să dovedească faptul că se afla într-o asemenea circumstanță. Astfel, deși sistemul medical actual din România este unul relativ deficitar, iar cultura medicală a pacientului din țara noastră nu este una întocmai solidă (de multe ori aceștia ajungând să solicite asistență medicală în ultimele stadii ale patologiilor de care suferă), în opinia autoarei, legislația este neadaptată acestor împrejurări și, astfel, se poate considera că punctul de plecare în „judecarea” personalului medical îl constituie prezumția de vinovăție (opinia publică fiind de multe ori „educată” să aprecieze personalul medical din „boxa acuzaților”, ca efect al modului relativ precar de organizare și funcționare a sistemului și, poate și ca efect al mijloacelor jurnalistice de informare în masă adesea tendențioase și căutătoare de senzațional).

Răspunderea civilă a personalului medical este de natură civilă delictuală, astfel cum aceasta este generic prevăzută de articolul 1349 alineatele (1) – (2)[vii], raportat la articolul 1357[viii] sau, după caz, la articolul 1376 alineatul (1)[ix], coroborat cu articolul 1377[x] din Codul civil sau, acolo unde există un contract care stă la baza prestării serviciilor medico-sanitaro-farmaceutice, aceasta este de natură contractuală astfel cum aceasta este generic prevăzută de articolul 1270 alineatul (1), coroborat cu articolul 1272 alineatul (1), raportate la articolul 1350 din Codul civil, toate raportate la clauzele contractuale specifice, după caz.

Pentru a fi atrasă această răspundere, se impun a fi îndeplinite, în mod cumulativ și dovedit, următoarele condiții:

– să existe fapta ilicită, de încălcare, de nerespectare a prevederilor legale sau, după caz, a clauzelor contractuale aplicabile;

– să existe prejudiciu, adică o consecință vătămătoare pentru persoana (pacientul) în cauză;

– să existe o legătură directă de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul cauzat, respectiv din acea faptă să decurgă însuși prejudiciul;

– să existe vinovăție (culpă) din partea profesionistului sau profesioniștilor din cadrul personalului medical în cauză.

Răspunderea civilă a personalului medical se prescrie astfel:

– în termen de 1 (un) an de la data când persoana prejudiciată (pacientul) a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul si persoana care este responsabilă pentru acesta – în cazul medicilor, moașelor, asistentelor și farmaciștilor, pentru vizite, operații sau medicamente (a se vedea în acest sens articolul 2520 alineatul (1) punctul 3, coroborat cu articolul 2523 din Codul civil – dacă răspunderea este contractuală sau, după caz, cu articolul 2528 alineatul (1) din Codul civil – dacă răspunderea este de natură civilă delictuală);

– conform articolului 688 din Legea nr. 95/2006, în termen de 3 (trei) ani de la data producerii prejudiciului, în ceea ce privește activitatea medicală de prevenție, diagnostic și tratament (cu excepția faptelor ce reprezintă infracțiuni, care rămân supuse prescripției prevăzute de legea penală, iar, în ceea ce privește cazurile civile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiunea în răspundere civilă – a se vedea articolul 1394 din Codul civil);

– în termen de 3 (trei) ani de la data când persoana prejudiciată (pacientul) a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul și/sau persoana care este responsabilă pentru acesta – în alte cazuri decât cele mai sus indicate (a se vedea în acest sens articolul 2517, coroborat cu articolul 2523 din Codul civil (dacă răspunderea este contractuală) sau, după caz, cu articolul 2528 alineatul (1) din Codul civil (dacă răspunderea este de natură civilă delictuală);

– este imprescriptibil, în cazul prevăzut de articolul 2502 alineatul (2) punctul 1, teza întâi din Codul civil și în afara situațiilor expuse mai sus, când se urmărește de către persoana prejudiciată (pacient) apărarea unui drept nepatrimonial[xi] încălcat de personalul medical.

Cu toate acestea, articolul 1394 din Codul civil stabilește că în toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiunea în răspundere civilă.

De asemenea, articolul 1395 din Codul civil prevede (în plus față de cazurile generale de suspendare a prescripției, reglementate de articolul 2532 din Codul civil) că, în cazul prejudiciului cauzat prin vătămarea integrității corporale sau a sănătății ori prin decesul unei persoane, prescripția extinctivă este suspendată până la stabilirea pensiei sau a ajutoarelor ce s-ar cuveni, în cadrul asigurărilor sociale, celui îndreptățit la reparație.

Potrivit articolului 1385 din Codul civil, în cazul angajării răspunderii civile a personalului medical, acesta va fi ținut, individual (când o singură persoană este responsabilă pentru prejudiciul creat) sau, după caz, în solidar (în cazul în care mai multe persoane răspund pentru o faptă prejudiciabilă, astfel cum prevede articolul 1382 din Codul civil)[xii], la repararea întregului prejudiciu material și, după caz, moral ocazionat. Cât privește prejudiciul material, acesta se compune din: (i) damnum emergens – prejudiciul efectiv suferit de pacient (prezent și, după caz, viitor), (ii) lucrum cessans – beneficiul nerealizat, respectiv câștigul pe care în condiții obișnuite persoana prejudiciată ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsită, (iii) cheltuielile suportate de cel prejudiciat pentru evitarea sau limitarea prejudiciului, (iv) echivalentul probabilității obținerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei persoanei prejudiciate, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a acestei persoane – dacă prejudiciul a constat și din pierderea șansei de a obține un avantaj sau de a evita o pagubă.

Formele în care trebuie să aibă loc reparația pentru prejudiciul ocazionat sunt, conform articolului 1386 din Codul civil: în natură, ca regulă sau, dacă această formă de reparație nu este posibilă sau de interes pentru persoana prejudiciată, prin plata (deodată sau prin prestații periodice, după caz) a unei despăgubiri stabilite, prin raportare la data producerii prejudiciului, la circumstanțele cauzei și la evoluția prejudiciului, fie prin acordul părților, fie de către instanța de judecată (atunci când părțile nu ajung la consens).

În caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății unei persoane, articolele 1387 și 1391 alineatul (1) din Codul civil stipulează că despăgubirea trebuie să se acorde sub formă de prestații bănești periodice sau, la cererea victimei, ca sumă globală și să cuprindă, după caz:

– cheltuielile de îngrijire medicală (exemplu: costul intervențiilor, tratamentelor, medicației, serviciilor medicale pentru recuperare, etc.) și, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viață ale celui păgubit (exemplu: costul persoanei angajate să acorde îngrijiri păgubitului, al bunurilor menite să fie folosite de cel păgubit pentru vindecare, etc.), precum și orice alte prejudicii materiale (exemplu: transportul celui păgubit la și de la unitățile medicale implicate în procesul de recuperare, etc.);

– echivalentul câștigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să îl dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacității sale de muncă;

–  sume de bani achitate cu titlul de despăgubire provizorie, care pot fi acordate de instanța de judecată în toate cazurile pentru acoperirea nevoilor urgente ale victimei;

– contravaloarea restrângerii posibilităților de viață familială și socială a persoanei prejudiciate.

În cazul decesului unei persoane, dauna materială se cuvine, potrivit articolului 1390 din Codul civil, ca regulă, doar celor îndreptățiți, potrivit legii, la întreținere din partea celui decedat sau, ca excepție, la dispoziția instanței de judecată, chiar celui căruia victima, fără a fi obligată de lege, îi presta întreținere în mod curent. La stabilirea despăgubirii se ține cont de nevoile celui păgubit, precum și de veniturile pe care, în mod normal, cel decedat le-ar fi avut pe timpul pentru care s-a acordat despăgubirea. Totodată, conform articolului 1392 din Codul civil, persoana care a suportat cheltuieli pentru îngrijirea sănătății victimei sau, după caz, pentru înmormântarea acesteia, are dreptul la înapoierea lor de la persoana răspunzătoare pentru fapta care a prilejuit aceste cheltuieli.

În privința daunelor morale, articolul 1391 alineatul (2) din Codul civil permite ca instanța de judecată să acorde despăgubiri și ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu. Însă, așa cum este stipulat în articolul 1391 alineatul (4) din Codul civil, dreptul la despăgubire în acest caz nu se transferă către moștenitorii persoanei îndreptățite la despăgubire, aceștia putând exercita acest drept numai dacă acțiunea a fost pornită de defunct.

Valoarea despăgubirilor se stabilește în conformitate cu prevederile articolului 1388 din Codul civil:

– pe baza venitului mediu lunar net din muncă al celui păgubit din ultimul an înainte de pierderea sau reducerea capacității sale de muncă ori, în lipsă, pe baza venitului lunar net pe care acesta l-ar fi putut realiza, ținându-se seama de calificarea profesională pe care o avea sau ar fi avut-o la terminarea pregătirii pe care era în curs să o primească; sau

– dacă cel păgubit face dovada posibilității obținerii unui venit din muncă mai mare în baza unui contract încheiat în ultimul an, iar acesta nu a fost pus în executare, se va ține seama în stabilirea despăgubirii de aceste venituri superioare; sau

– dacă cel păgubit nu avea o calificare profesională și nici nu era în curs să o primească, despăgubirea se va stabili pe baza salariului minim net pe economie.

Conform articolului 1389 din Codul civil, dacă persoana care a suferit vătămarea integrității corporale sau a sănătății este minoră, despăgubirea stabilită potrivit prevederilor legale anterior indicate va fi datorată de la data când, în mod normal, minorul și-ar fi terminat pregătirea profesională pe care o primea, iar valoarea despăgubirii se va stabili raportat la temeiurile legale menționate mai sus, pe baza câștigului de care minorul a fost lipsit (dacă acesta avea un câștig la momentul vătămării) sau pe baza salariului minim net pe economie (dacă acesta nu avea un câștig la momentul vătămării), în acest caz despăgubirea fiind datorată acestuia de la data când minorul a împlinit vârsta prevăzută de lege pentru a putea fi parte într-un raport de muncă.

În situația prevăzută de articolul 1393 alineatele (1) și (2) din Codul civil, în care în cadrul asigurărilor sociale s-a recunoscut dreptul persoanei prejudiciate la un ajutor sau la o pensie, reparația este datorată de persoana responsabilă numai în măsura în care paguba suferită prin vătămare sau moarte depășește ajutorul ori pensia. Cât timp ajutorul sau pensia nu a fost efectiv acordat/ă sau, după caz, refuzat/ă celui păgubit, instanța îl poate obliga pe cel chemat să răspundă doar la o despăgubire provizorie, pentru acoperirea nevoilor urgente ale victimei.

Răspunderea civilă a personalului medical față de pacient se poate stabili în caz de litigiu fie prin mijloace de soluționare amiabilă a diferendelor (negociere, conciliere, mediere), caz în care părțile vor putea încheia o tranzacție extrajudiciară ori un acord de mediere prin care vor agrea modalitățile de acoperire a prejudiciului cauzat și restul aspectelor specifice cazului, fie, în situația de neînțelegere între părți, de către instanța de judecată (competența în primă instanță aparținând, conform articolului 687 din Legea nr. 95/2006, judecătoriei din circumscripția teritorială în care a avut loc actul de malpraxis reclamat).

Plata de către personalul medical răspunzător a daunelor pentru prejudiciul cauzat pacientului poate fi suportată efectiv de către asigurătorul de răspundere profesională[xiii] al personalului medical, în termenii și condițiile legale și contractuale dintre aceștia, având în vedere că asigurătorul de răspundere civilă profesională este obligat, conform legii[xiv], să acorde despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguratul răspunde, în baza legii, față de terțele persoane care se constată[xv] că au fost supuse unui act de malpraxis medical, precum și pentru cheltuielile de judecată ale persoanei prejudiciate prin actul medical, în limita răspunderii stabilite prin asigurare, indiferent de locul în care a fost acordată asistența medicală.

Atunci când survine o situație de despăgubire, asiguratul în cauză sau reprezentantul acestuia este obligat să înștiințeze în scris asigurătorul sau, dacă este cazul, asigurătorii la care a încheiat polița sau, potrivit situației, polițele de răspundere civilă profesională, despre existența unei acțiuni în despăgubire, în termen de 3 (trei) zile lucrătoare de la data la care a luat la cunoștință despre această acțiune[xvi], sub riscul de a nu se suporta de către asigurător despăgubirile solicitate.

Aceste despăgubiri se acordă[xvii] de către asigurător sau, după caz, de către asigurători – în cazul încheierii mai multor polițe de răspundere civilă profesională –, în mod proporțional cu suma asigurată de fiecare asigurător[xviii], în limitele maxime ale despăgubirilor de asigurare[xix] stabilite de către Casa Națională de Asigurări de Sănătate, după consultarea asociațiilor profesionale din domeniul asigurărilor și a Colegiului Medicilor din România, Colegiului Farmaciștilor din România, Colegiului Medicilor Stomatologi din România, Ordinului Asistenților Medicali Generaliști, Moașelor și Asistenților Medicali din România și Ordinului Biochimiștilor, Biologilor și Chimiștilor în Sistemul Sanitar din România, cu avizul Ministerului Sănătății.

Despăgubirile se pot acorda, ca urmare a exercitării drepturilor persoanelor vătămate sau ale succesorilor persoanelor decedate prin aplicarea unei asistențe medicale neadecvate, împotriva celor implicați direct sau indirect în asistența medicală, precum și împotriva persoanelor juridice care furnizează echipamente, instrumental medical și medicamente care sunt folosite în limitele instrucțiunilor de folosire sau prescripțiilor în asistență medicală calificată, conform obligației acestora asumată prin contractele de furnizare a acestora[xx].

Cazurile de acordare a despăgubirilor sunt: (i) acela în care asistența medicală a fost acordată, pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuieli de judecată persoanei sau persoanelor păgubite (inclusiv a celor care nu au domiciliul sau reședința în România, cu excepția cetățenilor din Statele Unite ale Americii, Canada și Australia) prin aplicarea unei asistențe medicale neadecvate, care poate avea drept efect inclusiv vătămarea corporală ori decesul; (ii) pentru cazul în care a survenit decesului pacientului, când despăgubirile se acordă succesorilor în drepturi ai acestuia (inclusiv pacientul sau succesorii care nu au domiciliul sau reședința în România, cu excepția cetățenilor din Statele Unite ale Americii, Canada și Australia) care le-au solicitat; (iii) pentru cazul în care asistența medicală nu s-a acordat, deși starea persoanei sau persoanelor care au solicitat sau pentru care s-a solicitat asistența medicală impunea această intervenție.

Despăgubirile pot fi solicitate și se pot plăti de către asigurător nemijlocit persoanelor fizice, în măsura în care acestea nu au fost despăgubite de asigurat[xxi], acestea putând fi solicitate și achitate inclusiv către persoanele care nu au plătit contribuția datorată la sistemul public de sănătate[xxii].

Asigurătorul poate recupera sumele acordate cu titlu de despăgubiri de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei în următoare cazuri[xxiii]: (i) acela în care vătămarea sau decesul este urmare a încălcării intenționate a standardelor de asistență medicală; (ii) acela în care vătămarea sau decesul se datorează unor vicii ascunse ale echipamentului sau a instrumentarului medical sau a unor efecte secundare necunoscute ale medicamentelor administrate; (iii) acela în care vătămarea sau decesul se datorează atât persoanei responsabile, cât și unor deficiențe administrative de care se face vinovată unitatea medicală în care s-a acordat asistență medicală sau se datorează ca urmare a neacordării tratamentului adecvat stabilit prin standarde medicale recunoscute sau alte acte normative în vigoare, persoana îndreptățită putând să recupereze sumele plătite drept despăgubiri de la cei vinovați, alții decât persoana responsabilă, proporțional cu partea de vină ce revine acestora; (iv) acela în care asistența medicală a părții vătămate sau a decedatului s-a făcut fără consimțământul acestuia, dar în alte împrejurări decât cele în care vătămarea sau decesul este urmare a încălcării intenționate a standardelor de asistență medicală.

Despăgubirile nu se recuperează de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei când asistența medicală s-a făcut în interesul părții vătămate sau a decedatului, în lipsa unei investigații complete ori a necunoașterii datelor anamnezice ale acestuia, datorită situației de urgență, iar partea vătămată sau decedatul nu a fost capabil, datorită circumstanțelor, să coopereze când i s-a acordat asistență[xxiv].

C. Răspunderea contravențională

Din punct de vedere legal, această răspundere poate aparține personalului medical, unităților medicale, sanitare sau farmaceutice, producătorilor, importatorilor, distribuitorilor, comercianților de produse sau servicii medico-sanitaro-farmaceutice, caselor de sănătate, etc.

Contravențiile pot avea ca obiect: activitatea de inspecție sanitară de stat (care implică și atribuții de control și de aplicare a sancțiunilor contravenționale, conform articolului 27 alineatul (3) litera c) din Legea nr. 95/2006), activitatea contabilă și financiar-fiscală (a se vedea, spre exemplu, articolele 314, 315 din Legea nr. 95/2006), activitatea legată de existența și funcționarea sistemului DES – Dosarul Electronic de Sănătate (a se vedea, spre exemplu, articolul 34610 din Legea nr. 95/2006), activitatea legată de asigurarea profesională (a se vedea, spre exemplu, articolele 363, 364 din Legea nr. 95/2006), activitatea legată de producția, importul, distribuția, comercializarea de produse medico-sanitaro-farmaceutice (a se vedea, spre exemplu, articolele 875 – 877, 910, 935, 936 din Legea nr. 95/2006).

Procedura de constatare a contravențiilor și aplicare a sancțiunilor se realizează de către organele abilitate potrivit legii speciale, care se completează, după compatibilitate, cu legea generală în materia, respectiv O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.

D. Răspunderea penală

Sub aspectul răspunderii penale, pot fi subiecte active atât personalul medical, cât și unitățile medico-sanitaro-farmaceutice, producătorii, importatorii, comercianții de produse sau servicii medico-sanitaro-farmaceutice.

Infracțiunile care pot interveni în acest domeniu sunt, în principal, cele legate de exercitarea activităților profesionale, a activităților administrative, organizaționale, de funcționare, contabile și financiar-fiscale, infracțiuni cu privire la documentele medicale, la cardul de sănătate (exemplu: infracțiuni de fals și uz de fals), infracțiuni legate de practicarea profesiei sau activității de către o persoană care nu are această calitate sau fără drept, infracțiuni legate de nerespectarea regulilor de bună practică în studiul clinic al medicamentelor (a se vedea articolul 874 alineatul (1) din Legea nr. 95/2006), de efectuarea de către personal necalificat în studiul clinic al medicamentelor a unor studii care necesită aprobarea ANMDMR (a se vedea articolul 874 alineatul (2) din Legea nr. 95/2006), etc.

Infracțiunile legate de exercitarea activităților profesionale pot fi constituite din următoarele fapte penale: uciderea la cererea victimei (prevăzută și pedepsită de articolul 190 din Codul penal), determinarea sau înlesnirea sinuciderii (prevăzută și pedepsită de articolul 191 din Codul penal), uciderea din culpă (prevăzută și pedepsită de articolul 192 din Codul penal), vătămarea corporală sau vătămarea corporală din culpă (prevăzute și pedepsite de articolele 194, 196 din Codul penal), întreruperea cursului sarcinii (prevăzută și pedepsită de articolul 201 din Codul penal), vătămarea fătului (prevăzută și pedepsită de articolul 202 din Codul penal), lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate sau împiedicarea ajutorului (prevăzute și pedepsite de articolele 203, 204 din Codul penal), divulgarea secretului profesional (prevăzută și pedepsită de articolul 227 din Codul penal), sustragerea sau distrugerea de înscrisuri – precum documentele medicale (prevăzută și pedepsită de articolul 259 din Codul penal), nedenunțarea sau omisiunea sesizării, favorizarea făptuitorului, tăinuirea (prevăzute și pedepsite de articolele 266, 267, 269, 270 din Codul penal), obstrucționarea justiției, influențarea declarațiilor, mărturia mincinoasă, sustragerea ori distrugerea de probe ori de înscrisuri (prevăzute și pedepsite de articolele 271, 272, 273, 275 din Codul penal), luarea de mită (prevăzută și pedepsită de articolul 298 din Codul penal), traficul de influență (prevăzut și pedepsit de articolul 291 din Codul penal), purtarea abuzivă, abuzul sau neglijența în serviciu, uzurparea funcției (prevăzute și pedepsite de articolele 296, 297, 298, 300 din Codul penal), falsurile în înscrisuri și uzul de fals (prevăzute și pedepsite de articolele 320 – 323 din Codul penal), falsul informatic, falsul în declarații (prevăzute și pedepsite de articolele 325, 326 din Codul penal), exercitarea fără drept a unei profesii sau activități (prevăzută și pedepsită de articolul 348 din Codul penal), neluarea sau nerespectarea măsurilor legate de securitate și sănătate în muncă (prevăzute și pedepsite de articolele 349, 350 din Codul penal), zădărnicirea combaterii bolilor (prevăzută și pedepsită de articolul 352 din Codul penal), prelevarea ilegală de țesuturi sau organe (prevăzută și pedepsită de articolul 384 din Codul penal), etc.

În funcție de fapta săvârșită, cercetarea penală poate fi efectuată la sesizarea din oficiu, la plângere sau denunț sau, după caz, la plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau a reprezentantului său legal, după caz, care, conform articolului 296 din Codul de procedură penală, se impune a fi formulată și depusă în termen de 3 (trei) luni din ziua în care persoana vătămată sau reprezentantul legal a aflat despre săvârșirea faptei, la organul de cercetare penală competent, potrivit legii[xxv].

Conform articolelor 337, 338 din Codul de procedură penală, când plângerea a fost depusă la organul de cercetare penală, acesta este obligat ca în termen de 48 (patruzecișiopt) de ore de la primirea ei să o înainteze procurorului, împreună cu explicațiile sale, atunci când acestea sunt necesare. Procurorul este obligat să rezolve plângerea în termen de cel mult 20 (douăzeci) de zile de la primire și să comunice de îndată persoanei care a făcut plângerea un exemplar al ordonanței.

Împotriva măsurii, actelor sau soluției procurorului poate fi formulată plângere la prim-procurorul din cadrul parchetului competent potrivit legii, în termen de 20 (douăzeci) de zile de la comunicare, iar soluția prim-procurorului poate fi atacată la instanța de judecată competentă, în condițiile și potrivit legii[xxvi].

Separat, la instanța civilă[xxvii] sau în cadrul procesului penal partea vătămată poate exercita acțiune civilă, putându-se constitui parte civilă în procesul penal[xxviii] și putând renunța ulterior la pretențiile civile ridicate în cadrul procesului penal până la terminarea dezbaterilor în apel[xxix].

În procesul penal poate avea loc, după caz și în condițiile legii, introducerea în cauză și a părții responsabile civilmente[xxx].

În cursul procesului penal, cu privire la pretențiile civile, inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente pot încheia o tranzacție sau un acord de mediere, potrivit legii sau inculpatul, cu acordul părții responsabile civilmente, poate recunoaște, în tot sau în parte, pretențiile părții civile[xxxi].

Instanța poate dispune disjungerea acțiunii civile, fie din oficiu, fie la cererea procurorului sau a părților, atunci când soluționarea acesteia determină depășirea termenului rezonabil de soluționare a acțiunii penale. Însă soluționarea acțiunii civile rămâne în competența instanței penale[xxxii].

Din punct de vedere procedural, soluțiile într-o cauză penală pot fi următoarele:

– organul de cercetare penală (precum poliția) poate întocmi un referat cu propunere sa privitoare la soluția în cauză, pe care, împreună cu dosarul cauzei, îl înaintează procurorului care exercită supravegherea activității de urmărire penală;

– procurorul poate considera că se impune ca dosarul să fie restituit organului de cercetare penală, cu dispoziția de a continua cercetarea, în cazul în care constată că nu este cazul să dispună scoaterea de sub urmărire penală, poate să treacă dosarul în faza judecății, poate dispune scoaterea de sub urmărire penală (prin ordonanță sau rezoluție motivată, după caz), încetarea urmăririi penale sau clasarea.

Soluțiile dispuse de procuror nu au caracter definitiv, putând fi atacate la prim-procurorul din cadrul parchetului, în condițiile și potrivit competenței legale (care, la rândul lor, pot fi atacate la instanța de judecată competentă potrivit legii) și nu au autoritate de lucru judecat, putând fi posibilă ulterior redeschiderea urmăririi penale.

Soluțiile instanței de judecată penale pot fi următoarele[xxxiii]: condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal. Aceste soluții pot fi atacate la instanța ierarhic superioară cu apel, recurs sau cu alte căi extraordinare de atac, după caz, potrivit legii.

Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o[xxxiv].

Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite. Hotărârea definitivă a instanței civile prin care a fost soluționată acțiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în fața organelor judiciare penale cu privire la existența faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.

După cum fapta se cercetează sau nu la plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau a reprezentantului său legal și potrivit tipicului infracțiunii, împăcarea părților în cursul procesului penal poate înlătura răspunderea penală.

3. Răspunderea pacientului

În situația urmării, în mod neîntemeiat sau cu rea-credință ori prin abuz de drept, de către persoana care se pretinde prejudiciată a căilor legale avute la dispoziție împotriva personalui medical sau unităților medico-sanitaro-farmaceutice, producătorilor, importatorilor, distribuitorilor, comercianților de produse ori servicii medico-sanitaro-farmaceutice, cu consecința respingerii respectivelor demersuri, poate fi atrasă obligația de suportare a cheltuielilor judiciare proprii și/sau ale părții / părților adverse și poate fi atrasă răspunderea civilă sau chiar penală (spre exemplu, pentru infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare, prevăzută și pedepsită de articolul 268 din Codul penal) a celui care reclamă împotriva celui reclamat. De exemplu, pacientul poate fi făcut responsabil în fața medicului pentru lezarea demnității, onoarei, imaginii personale și/sau profesionale a acestuia din urmă, cu consecința plății de daune pentru toate prejudiciile de natură materială și morală ocazionate și a plății de cheltuieli de judecată ale medicului.

De asemenea, pacientul poate fi subiectul pasiv al unor demersuri civile, contravenționale sau chiar penale efectuate împotriva sa, în cazul în care acesta își încalcă obligațiile legale sau contractuale prevăzute în sarcina sa.

Totodată, în afara infracțiunilor prevăzute de Codul penal, pentru care, în caz de săvârșire, pacientul poate fi ținut responsabil, există și infracțiuni specifice, prevăzute de articolul 652 din Legea nr. 95/2006, pe care, dacă le comite, pacientul poate fi urmărit și sancționat penal, precum: amenințarea săvârșită nemijlocit ori prin mijloace de comunicare directă contra unui medic, asistent medical, șofer de autosanitară, ambulanțier sau oricărui alt fel de personal din sistemul sanitar, aflat în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii; lovirea sau orice acte de violență săvârșite împotriva persoanelor anterior menționate, aflate în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii; vătămarea corporală sau vătămarea corporală gravă săvârșită împotriva persoanelor anterior menționate, aflate în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii.

4. Concluzii

Malpraxisul medical este un subiect complex, amplu, controversat și impredictibil, datorită reglementării sale legale și procedurale, faptului că sediul materiei nu este unul concis, cuprins într-un singur act normativ dedicat și împrejurării că jurisprudența în materie este diversă și, deseori, contradictorie, aceasta neconstituind izvor de drept.

Din perspectiva pacientului, căile legale avute la dispoziție în cazul în care acesta este lezat printr-un act de malpraxis medical ce către personalul medical sau de către unitățile medico-sanitaro-farmaceutice, producătorii, importatorii distribuitorii, comercianții de produse ori servicii medico-sanitaro-farmaceutice sunt următoarele:

– sesizarea Comisiei de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis ale membrilor personalului medical;

– sesizarea sub aspect disciplinar a organizației profesionale din care face parte persoana reclamată din cadrul personalului medical;

– sesizarea unității medico-sanitare (inclusiv a Consiliului etic al spitalului) din care face parte persoana reclamată din cadrul personalului medical, pentru atragerea răspunderii acesteia în baza dreptului muncii și/sau a eticii și deontologiei profesionale;

– sesizarea organelor abilitate să constate eventualele contravenții săvârșite și să aplice eventualele sancțiuni contravenționale;

– sesizarea organelor de cercetare penală competente, în scopul tragerii persoanei vinovate la răspundere penală și, după caz, civilă (în cazul formulării acțiunii civile în cadrul procesului penal);

– sesizarea instanței de judecată competente să stabilească răspunderea civilă a personalului medical sau a unităților medico-sanitaro-farmaceutice, producătorilor, importatorilor distribuitorilor, comercianților de produse sau servicii medico-sanitaro-farmaceutice.

Demersurile menționate mai sus pot fi derulate în întregime sau doar în parte, concomitent sau succesiv.

Astfel de demersuri din partea persoanelor care se consideră prejudiciate ar trebui urmate numai în cazuri temeinice și probate și nu ar trebui formulate cu rea-credință sau ca un abuz de drept, întrucât, în cazul în care sunt constatate ca fiind nule sau anulate ori sunt respinse, ca neîntemeiate, nedovedite sau pentru alte motive, poate fi atrasă obligația de suportare a cheltuielilor judiciare proprii și/sau ale părții / părților adverse și poate fi atrasă răspunderea civilă sau chiar penală (spre exemplu, pentru infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare, prevăzută și pedepsită de articolul 268 din Codul penal) a celui care reclamă împotriva celui reclamat (spre exemplu, pentru lezarea demnității, onoarei, imaginii personale și/sau profesionale a părții reclamate și împotriva căreia nu s-a reținut răspunderea), cu consecința plății de daune pentru toate prejudiciile de natură materială și morală ocazionate și a plății de cheltuieli de judecată părții adverse.

De asemenea, pacientul poate fi subiectul pasiv al unor demersuri civile, contravenționale sau chiar penale efectuate împotriva sa, în cazul în care acesta își încalcă obligațiile legale sau contractuale prevăzute în sarcina sa.

Totodată, în afara infracțiunilor prevăzute de Codul penal, pentru care, în caz de săvârșire, pacientul poate fi ținut responsabil, există și infracțiuni specifice, prevăzute de articolul 652 din Legea nr. 95/2006, pe care, dacă le comite, pacientul poate fi urmărit și sancționat penal, precum: amenințarea săvârșită nemijlocit ori prin mijloace de comunicare directă contra unui medic, asistent medical, șofer de autosanitară, ambulanțier sau oricărui alt fel de personal din sistemul sanitar, aflat în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii; lovirea sau orice acte de violență săvârșite împotriva persoanelor anterior menționate, aflate în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii; vătămarea corporală sau vătămarea corporală gravă săvârșită împotriva persoanelor anterior menționate, aflate în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii.

Deci, pentru o bună funcționare a sistemului medical și de justiție din țara noastră, se impune prestarea și primirea serviciului medico-sanitaro-farmaceutic în mod responsabil, cu discernământ, diligență și bună-credință. Numai într-o atare premisă, în care resursa umană care stă la baza existenței și funcționării acestor sisteme nu este stânjenită, presată sau supraîncărcată în mod nejustificat sau nenecesar de către destinatarii serviciilor de tip medical sau juridic, aceste două sisteme pot fi eficiente și pot evolua într-o direcție benefică la nivel social.


[i] Conform articolului 310 din Legea nr. 95/2006, care prevede că: „Încălcarea prevederilor prezentei legi atrage răspunderea materială, civilă, contravențională sau penală, după caz”.
[ii] Furnizorul de servicii medicale de reprezintă:
– conform articolului 30 alineatul (1) literele a), b), coroborat cu alineatul (2) din Legea nr. 95/2006: cabinetele medicale ambulatorii ale medicilor de familie și de alte specialități, centrele de diagnostic și tratament, centrele medicale, centrele de sănătate, laboratoarele, unitățile sanitare publice și private cu paturi precum și alte unități sanitare publice și private;
– conform articolului 221 alineatul (2), raportat la alineatul (1) din Legea nr. 95/2006: „persoane fizice sau juridice autorizate de Ministerul Sănătății pentru a furniza servicii medicale, medicamente și dispozitive medicale, tehnologii și dispozitive asistive”;
– furnizorul de servicii medicale private reprezintă, conform articolului 347 litera c) din Legea nr. 95/2006: „persoana fizică sau juridică autorizată de Ministerul Sănătății să acorde servicii medicale în condițiile legii”.
[iii] A se vedea în acest sens, exemplificativ: articolul 17 alineatul 2 litera o), articolul 52 alineatul (2) literele b) – d), articolul 53, articolul 219 alineatul (3) litera c), articolul 230 alineatul (2) litera a), articolul 231 litera h), articolul 254 alineatul (1), articolul 249 alineatul (3), articolele 253 – 264, articolul 280 alineatul (1) litera m), articolul 281 literele f) și h), articolul 289 alineatul (1) litera b), articolul 295 alineatul (1), articolul 300 alineatul (1), articolul 302, articolul 320, articolul 343 alineatul (3), articolele 356 – 360,  din Legea nr. 95/2006 și articolul 5 alineatul (1), articolul 17 alineatul (1), articolul 23, articolul 29 alineatul (1), articolul 38 alineatul (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003.
[iv] Conform articolului 687 din Legea nr. 95/2006, competența în primă instanță aparține judecătoriei din circumscripția teritorială în care a avut loc actul de malpraxis reclamat.
[v] Conform articolului 653 alineatul (1) litera a): „Personalul medical este medicul, medicul stomatolog, farmacistul, asistentul medical și moașa care acordă servicii medicale”.
[vi] Articolele 660 – 666 din Legea nr. 95/2006
[vii] „(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane; (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”.
[viii] „(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare; (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă”.
[ix] Oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa”.
[x] „În înțelesul dispozițiilor art. 1.375 și 1.376, are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziții legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul și supravegherea asupra animalului sau a lucrului și se servește de acesta în interes propriu”.
[xi] Potrivit articolului 252 din Codul civil, drepturile nepatrimoniale reprezintă valori intrinseci ființei umane, precum: viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică.
[xii] Conform articolului 1383 din Codul civil: „Între cei care răspund solidar, sarcina reparației se împarte proporțional în măsura în care fiecare a participat la cauzarea prejudiciului ori potrivit cu intenția sau cu gravitatea culpei fiecăruia, dacă această participare nu poate fi stabilită. În cazul în care nici astfel nu se poate împărți sarcina reparației, fiecare va contribui în mod egal la repararea prejudiciului”.
[xiii] Conform articolului 667 alineatul (1), raportat la articolul 653 alineatul (1) litera a) din Legea nr. 95/2006, este obligatorie încheierea unei asigurări civile profesionale pentru malpraxis de către medicul, medicul stomatolog, farmacistul, asistentul medical și moașa care acordă servicii medicale în sistemul public și/sau în cel privat, într-o locație cu destinație specială pentru asistență medicală, precum și atunci când aceasta se acordă în afara acestei locații, ca urmare a unei cereri exprese din partea persoanei sau a persoanelor care necesită această asistență ori a unui terț care solicită această asistență pentru o persoană sau mai multe persoane care, din motive independente de voința lor, nu pot apela ele însele la această asistență. Potrivit articolului 667 alineatul (2) din Legea nr. 95/2006, această asigurare de răspundere civilă profesională este obligatorie să existe și să fie prezentată în copie înainte de încheierea contractului de muncă, fiind o condiție obligatorie pentru angajare.
[xiv] Articolul 668 alineatul (1) și (2) și articolul 669 alineatul (4) din Legea nr. 95/2006.
[xv] Conform articolului 673 alineatele (1) și (2) din Legea nr. 95/2006, constatarea poate fi realizată pe cale amiabilă, în cazurile în care rezultă cu certitudine răspunderea civilă a asiguratului sau pe cale judecătorească, în baza hotărârii definitive a instanței judecătorești competente.
[xvi] Potrivit articolului 678 din Legea nr. 95/2006.
[xvii] Conform articolului 669 alineatele (1), (2) și (3) din Legea nr. 95/2006.
[xviii] Potrivit articolului 670 din Legea nr. 95/2006.
[xix] Conform articolului 672 alineatul (1) din Legea nr. 95/2006.
[xx] A se vedea articolul 676 alineatele (1) și (2) din Legea nr. 95/2006.
[xxi] Potrivit articolului 674 din Legea nr. 95/2006.
[xxii] Conform articolului 675 din Legea nr. 95/2006.
[xxiii] A se vedea articolul 677 alineatul (2) din Legea nr. 95/2006.
[xxiv] A se vedea articolul 677 alineatul (1) din Legea nr. 95/2006.
[xxv] A se vedea articolele 288 – 298, raportate la articolele 55 – 59 din Codul de procedură penală.
[xxvi] A se vedea articolele 35 – 54, 339, 340 – 348 și următoarele din Codul de procedură penală.
[xxvii] Potrivit articolului 27 din Codul de procedură penală.
[xxviii] A se vedea în acest sens articolele 19, 20 din Codul de procedură penală.
[xxix] Conform articolului 22 din Codul de procedură penală.
[xxx] A se vedea în acest sens articolul 21 din Codul de procedură penală.
[xxxi] A se vedea în acest sens articolul 23 din Codul de procedură penală.
[xxxii] A se vedea în acest sens articolul 26 din Codul de procedură penală.
[xxxiii] Acestea fiind prevăzute de articolul 396 din Codul de procedură penală.
[xxxiv] Conform articolului 28 din Codul de procedură penală.


Alexandra Weisman, Avocat titular al „Alexandra Weisman” – Cabinet de Avocat

 
Secţiuni: Articole, C. contravențional, Content, Drept civil, Drept penal, Dreptul muncii, Malpraxis medical, RNSJ, Selected, Studii | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD