Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
Banner BA-01
Servicii JURIDICE.ro
Banner BA-02
Articole Drept penal RNSJ SELECTED Studii

Măsurile de siguranță – în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a reglementărilor interne

15 ianuarie 2024 | Mihai VACARU SORA
Mihai Văcaru Sora

Mihai Văcaru Sora

I. Introducere

Prin prezenta lucrare mi-am propus să prezint rolul măsurilor de siguranță, prin prisma reglementărilor existente în actualul Cod penal, făcând astfel trimitere inclusiv la normele de drept european care statuează asupra acestor reglementări. În cadrul analizei voi prezenta fiecare măsură de siguranță, prin prisma particularităților regăsite. În egală măsură, am apreciat că se impune corelarea textelor de lege inclusiv cu jurisprudența existentă, atât la nivelul instanțelor din România, cât și la nivelul instanțelor din Europa.

În fine, pe baza informațiilor prezentate, urmează să ajungem la o concluzie cu privire la fiecare reglementare și, bineînțeles, să întocmim propuneri de lege ferenda, acolo unde situația o impune. Acestea din urmă vor fi realizate pe tot parcursul lucrării.

II. Contextul general

„Măsurile de siguranță sunt sancțiuni de drept penal care se dispun în raport cu persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală în scopul înlăturării unor stări de pericol și al preîntâmpinării săvârșirii altor fapte prevăzute de legea penală. Este evident că măsurile de siguranță ocupă un loc important în sistemul mijloacelor legale de luptă împotriva infracțiunilor, mijloace reprezentate în principal sub forma sancțiunilor penale. Măsurile de siguranță, ca atare, au pătruns în sfera dreptului pozitiv ca sancțiuni penale alături de pedepse relativ târziu, respectiv secolul XX. Apariția lor ca măsuri de apărare socială, specifice, este consecința unor progrese înregistrate în sfera căutărilor, a demersurilor întreprinse în planul identificării unor căi și mijloace noi pe care să le urmeze, respectiv să le folosească societatea în contextul reacției necesare pentru stăvilirea fenomenului infracțional, căutări și demersuri desfășurate pe terenul unor cercetări criminologice”.[1]

Aceste măsuri se pot lua atunci când se constată că o persoană a săvârșit o faptă care este de natură a încălca dispozițiile legale, având scopul de a preveni apariția unui fenomen infracțional, respectiv a estompa, pe cât se poate, eventualitatea producerii unui risc semnificativ, prin care să fie vătămate drepturile și interesele altor persoane.

Potrivit legislației penale în vigoare, aceste măsuri trebuie să fie în concordanță cu principiul securității juridice. Acesta „exprimă, în esenţă, faptul că cetăţenii trebuie protejaţi „contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurităţi pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă s-o creeze. Acest principiu a fost consacrat şi a cunoscut o continuă îmbogăţire în dreptul european, atât la nivel general comunitar, cât şi în materia protecţiei drepturilor omului.[2]

„O altă caracteristică a măsurilor de siguranță este aceea că ele au un caracter imprescriptibil, ele nu pot fi înlăturate prin trecerea timpului, așa cum se întâmplă în cazul pedepselor, întrucât măsura de siguranță se menține atâta timp cât persistă starea de pericol. Este adevărat că unele dintre aceste măsuri sunt supuse verificării periodice, astfel că ele pot fi revocate la momentul la care a încetat starea de pericol, însă altele, odată luate, își produc efecte în mod definitiv, ca și în cazul unor pedepse”.[3]

Pentru a se putea dispune luarea acestei măsuri de siguranță, fapta trebuie să fie prevăzută de legea penală și, o condiție esențială, este aceea de a fi nejustificată. Dacă ne raportăm la trăsăturile esențiale pe care literatura de specialitate le are în vedere, astfel încât să se constate dacă fapta poate fi încadrată ca fiind infracțiune sau nu, acestea sunt: tipicitatea (prevederea faptei de către legea penală), vinovăția, caracterul nejustificat (ilicit), imputabilitatea. Aceste măsuri trebuie luate printr-o hotărâre motivată. Dar ce înseamnă, în definitiv, a motiva o hotărâre? „A motiva o sentință penală înseamnă a demonstra ceea ce implică punerea în evidență a datelor concrete care conduc la formularea unor concluzii logice, cu arătarea pentru situația de fapt, a probelor administrate din care rezultă existența acelor date și, pentru situațiile juridice, demonstrația logică a aplicării corecte a dispozițiilor legale, prin analiza elementelor constitutive ale infracțiunii reținute, constatarea circumstanțelor care agravează sau atenuează învinuirea, eventual existența unei cauze de excludere sau de înlăturare a răspunderii penale (…)”.[4]

„Caracterul nejustificat exprimă o contradicție între acțiunea realizată de autor și exigențele ordinii juridice. (…) Antijuridicitatea apare deci ca o trăsătură distinctă de tipicitate și nu decurge în mod automat din aceasta. Tipicitatea faptei oferă cel mult un indiciu de antijuridicitate, căci, o faptă tipică este antijuridică în măsura în care nu este autorizată de o normă legală, altfel spus, în măsura în care nu intervine o cauză justificativă. Noțiunea de cauză justificativă, astfel cum este folosită de Codul penal, desemnează tocmai împrejurările care înlătură caracterul nejustificat al faptei”[5]. Ceea ce mai este important de precizat, este că o măsură de siguranță poate fi luată și în situația în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă, astfel cum statuează și art. 107 alin. (3) Cod penal.

În temeiul dispozițiilor articolului 108 Cod penal, măsurile de siguranță sunt: obligarea la tratament medical, internarea medicală, interzicerea ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii, confiscarea specială și confiscarea extinsă.

În rândurile următoare, vom analiza, pe scurt, fiecare măsură de siguranță, pentru a putea observa particularitățile acestora și aplicabilitatea acestora, atât la nivelul instanțelor judecătorești din România, cât și la nivelul celor din Europa, însă, ab initio, apreciez ca fiind necesară înțelegerea modului în care se naște această conduită ilicită.

III. Legătura dintre psihologia judiciară și activitatea ilicită a indivizilor

În acest capitol, am încercat să explic procesele psihologice care stau la baza conduitei infracționale, care justifică luarea unor măsuri de siguranță. Am constatat, așadar, că în activitatea infracțională, acest subiect activ are la bază anumite complexe, stări de inferioritate, dorințe vindicative față de anumite comportamente, născute încă de la vârste destul de fragede. Opiniile unor psihologi recunoscuți la nivel național și ai unor criminologiști m-au ajutat foarte mult în studiile de cercetare din cadrul acestui capitol, ajungând să înțeleg faptul că, orice conduită care are valențe infracționale și în privința cărora se pot lua diverse măsuri, au ca punct de reper copilăria, sau, o întâmplare nefericită de pe parcursul vieții.

Astfel, „Omul delincvent”, pornește în activitatea infracțională, datorită unor împrejurări care, la un moment dat, i-au marcat existența, fie că acestea sunt de ordin afectiv, fie că există anumite reflexe la nivelul gândirii, al afectivității și al deprinderilor. Însă, psihologia „nu dispune de un model exhaustiv al gândirii. Sunt în psihologia contemporană mai multe modele care privesc intelectul uman, modele ce fie se opun unul altuia, fie, întrucât toate sunt parțiale, coexistă și tind să se completeze reciproc.(…) Fenomenele reale de gândire sunt prea complexe și mobile, prea strâns legate de diversitatea obiectivă a lumii și, totodată, în continuă devenire și specializare pentru ca însăși gândirea să se poată surprinde pe sine într-o schemă unică și autocuprinzătoare. Logicul rezumă istoricul, dar psihologia, după cum încercăm s-o arătăm(…) urmărește biunivoc desfășurările dintre logic și istoric”.[6].

Gândirea este procesul psihic de cunoaştere cel mai complex şi calitativ cel mai înalt. Ea permite omului reflectarea şi luarea în stăpânire mintală a generalului, esenţialului şi necesarului din realitatea externă. Spre deosebire de percepţie, care este legată strict de prezent, hic et nunc, gândirea se organizează ca activitate intelectuală multifazică, întinzându-se pe toate cele trei coordonate temporale: prezent, trecut, viitor. Ea realizează o permanentă corelare între diverse momente şi stări ale „obiectului”: foloseşte informaţia despre trecutul obiectului pentru a explica prezentul lui; integrează informaţia despre trecutul şi prezentul obiectului pentru a determina (prevedea) starea lui în viitor.”

În susținerea ipotezei de la care am pornit în ceea ce privește activitatea infracțională, din punct de vedere al procesului cognitiv-logic al gândirii, psihologia încearcă să evidențieze faptul că „ explorările sunt deci orientate.”[7]

Această perspectivă trebuie privită atât prin raportare la Gestaltism, cât și la directivitate în interpretarea intelectului. Gestaltismul se raportează la „relația dintre un subiect și un obiect/o persoană. Relația depinde de proiecțiile pe care le facem(…) aceste proiecții predomină și ascund oarecum adevărul persoanei așa cum este ea”.[8]

„La om, conduita tatonării se vădește fie în etapele primare, când copilul nu posedă suficiente cunoștințe, fie în situații critice, deosebit de dificile, când subiectul adult nu găsește nicio contingență între datele experienței sale și cerințele sarcinii ce-i stau în față.De cele mai multe ori, subiectul uman adoptă decizii în baza capacității sale de raționament ipotetico-deductiv. Întotdeauna însă, el are în vedere întreaga situație problematică și stabilește noi relații în cadrul acesteia.”[9]

La nivelul activității infracționale, trebuie să ținem cont și de procesul psihologic al afectivității. Consider că, din acest punct de vedere, cel care realizează acte de natură ilicită, pornește pe o astfel de cale datorită unor frustrări, unor atitudini pe care el le considera că trebuiau a fi realizate față de el și a unor comportamente pe care le- au observat în mediul înconjurător, care l-au determinat, datorită unui șoc emoțional, să procedeze în acest sens.

„Psihanaliza își are cele mai importante dintre realizările ei în domeniul dinamicii afective. Realizările constau, în primul rând, în relevarea conflictelor(frecvente) dintre inconștient și conștient. Conflictul și rezolvarea conflictelor devin concepte-cheie ale tratării psihanalitice a afectivității.” Citând din autorul Vasile Pavelcu: „Nu există, credem, compartiment al vieții psihice în care legea contradicției să se manifeste cu atâta pregnanță ca în domeniul afectivității. Orice năzuință sau dorință este expresia unui impuls de a anihila o lipsă, de a îndepărta o neliniște, de a evita o primejdie, de a părăsi o stare pentru alta mai bună. Dinamica vieții afective este prin excelență un joc de forțe ce se ciocnesc sau se favorizează, un spectacol în care se înfruntă Binele cu Răul…, o gamă infinită de culori și tonuri, plină de vigoare și dinamism”.

Astfel, „în desfășurările afective se poate identifica o scară a contrarietăților sau conflictualității. În primul rând, considerăm necesară distincția între conflictele intern-extern și intern-intern. Neîndoielnic, aproape toate stările afective sunt direcționate, au un obiectiv concret sau generic. Totuși contradicțiile de cele două tipuri, fiind intricate, una sau alta va putea fi dominantă după situație sau după predispozițiile de extraversie sau introversie (…) Bipolaritatea afectivă se exprimă în ordinea semnificațiilor-prin ambivalență, iar sub raport dinamic prin ambiguitate(….) dinamica uneia dintre tendințe nu exclude tensiunile surde, iar când tendințele sunt echivalente ca forță, conflictele interne sunt pregnante. Și mai crescută este tensiunea în cazul în care în calea satisfacerii se interpun bariere, dorințele sunt obstrucționate, subiectul încercând un sentiment de privațiune în legătură cu ceva ce i-a aparținut sau, consideră el, s-ar fi cuvenit să îi aparțină”[10].

Astfel, din studiul realizat, am ajuns la concluzia că, tocmai emoțiile care ne definesc, de-a lungul timpului, ne conduc spre anumite activități, astfel încât „va trebui să-i recunoaștem afectivității poziția de componentă bazală, infrastructurală a psihicului și, în același timp, de notă definitorie a psihicului. Aceasta întrucât emoția este în același timp trăire și comunicare, stare și act, proces intern și relație sau comportament. În constituirea actului emoțional intră toate verigile reflexului, inclusiv conexiunea inversă. Emoția este un comportament, dar și o rezervă a comportamentelor”[11].

La nivelul deprinderilor, ca activitate psihologică, acestea „concură la echifinalitatea adaptativă a acestuia. Ele nu se explică decât în ordinea relațiilor cu ambianța, fixându-se în măsura succesului acțiunilor și existând ca factor de experiență și de facilitare a conduitei”[12].

Din punctul de vedere al furiei/mâniei, „Unii băieți, spune Moreau(De l’hommicide chez les enfants, 1882), nu pot un moment să stea locului în așteptarea unei critici probabile, fără să cadă într-o stranie mînie. El a cunoscut un copil de 8 ani, foarte intelligent, care la cea mai mica observație a părinților sau chiar a străinilor devenea foarte violent, transformînd în armă tot ceea ce îi cădea la îndemână, iar când vedea că-I neputincios distrugea toate obiectele pe care putea să le apuce. Am văzut, continua el, o fetiță de 11 luni devenind furioasă pentru că nu putea să apuce nasul bunicului, pe o alta de doi ani pentru că a văzut un copil care avea o suzetă asemănătoare cu a sa. A încercat să-l muște și s-a îmbolnăvit timp de trei zile.”[13], toate acestea demonstrând faptul că anumite comportamente sunt regăsite la copil încă de la o vârstă fragedă și acutizate, de-a lungul timpului. Apoi, răzbunarea, activitatea care se regăsește adesea la baza unor infracțiuni precum omorul, violul, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, este un factor pe care orice copil îl poate folosi, astfel că, la un anumit moment, să îl conducă într-o zonă infracțională. Conform aceluiași criminologist Italian, și gelozia se prezintă ca un factor important regăsit la copii, căci „Valbust povestește despre un copil de șase ani atât de gelos pe fratele său mai mic încât adeseori arăta cuțitul propriilor săi părinți ca să-i ucidă”.[14]

În definitivarea relației dintre aceste comportamente și activitatea infracțională, doresc să reiau câteva cazuri prezentate de Cesare Lombroso, pentru a demonstra că, din punct de vedere psihologic, un om, chiar în primii ani de viață, nu doar că acționează, de multe ori, fără discernământ sau chiar cu un discernământ diminuat, dar și că există o legătură mult prea puternică cu psihicul nostru, prin cele trei „sectoare” ale sale(conștient, subconștient și inconștient): „Curtea din Assisi del Doubs a judecat un copil de 8 ani care dădea foc la casele din satul său și aceasta, după um se confesa el, numai pentru a se distra și a face lumină copiilor”[15]. Apoi, „La Lagny, doi băieți, unul de 13 ani, celălalt de 10 ani, având ranchiună pe un prieten al lor în vârstă de 7 ani, l-au invitat să se scalde în râul Marna, într-un loc ferit. L-au aruncat unde apa era adâncă și cu lovituri de pietre și picioare i-au neutralizat încercările de a se salva. A doua zi, unul din ei, cel de 10 ani, a spus adevărul”.[16]

Așadar, „structura complexă a atitudinii denotă că atitudinea nu se formează independent de celelalte fenomene ale conștiinței –reprezentări și noțiuni, convingeri etc- ci în strânsă legătură corelație cu acestea, ele fiind o prelungire și cristalizare a acestora într-o structură unitară și specifică. Atitudinile apar astfel ca elemente de sudură, de continuitate între conștiință și conduită”.[17]

Pe cale de consecință, analizând istoricul predispozițiilor psihologice care pot afecta discernământul, ținând cont de anumite particularități, se poate afirma că „natura şi particularităţile infracţiunilor comise de persoanele cu anomalii psihice întotdeauna va depinde de posibilităţile tratamentului propus de psihiatria generală, ideologiile dominante şi resursele existente. Tradiţional, criminalitatea a fost asociată cu bolile psihice, deşi până în prezent lipsesc cercetări precise care ar confirma acest concept. Conform datelor întâlnite în literatura de specialitate, pe parcursul ultimilor decenii numărul infractorilor bolnavi psihic a crescut esenţial în majoritatea statelor. Cu toate că rata infracţiunilor comise de către făptuitorii care suferă diverse tulburări mentale este în permanentă creştere, tot mai des această categorie de persoane devine prada victimizării în urma vulnerabilităţii şi sugestibilităţii avansate.”[18]

„În acest context este extrem de important de subliniat faptul, că între tulburarea mentală şi infracţiune, totuşi, există o legătură substanţială. Aşadar, distingem trei manifestări principale ale coraportului dintre tulburarea mentală şi infracţiune: coincidenţă – evenimentul infracţiunii a coincis din întâmplare cu evoluţia unei tulburări mentale, însă nu depinde de această tulburare; – corelaţie – evenimentul infracţiunii este influenţat în mod substanţial de tulburarea mentală manifestată; – cauză – evenimentul infracţiunii este comis sub imperiul tulburării mentale manifestate, iar între tulburare mentală (cauza) şi comiterea unei astfel de infracţiuni (efect) se stabileşte raportul de cauzalitate.”[19]

Conform aceluiași autor citat anterior, acesta stăruie asupra faptului că, în dreptul comparat, în legislaţia Marii Britanii şi Wales (The Mental Health Act 1983), termenul tulburare mentală desemnează orice formă de tulburare sau dizabilitate mentală. Pe cale de consecință, în sensul prezentului act normativ, termenul psihopatie este definit ca fiind o tulburare persistentă sau o dizabilitate mentală, asociată sau nu cu afectarea semnificativă a intelectului, care este exprimată într-un comportament anormal agresiv sau serios iresponsabil.

Așadar, înțelegem să ne însușim, la rândul nostru, opinia potrivit căreia, este fundamentală existența probelor pentru a „demonstra nu doar rolul preventiv al tratamentului la care va fi supusă persoana, ci şi necesitatea unui astfel de tratament pentru sănătatea şi siguranţa pacientului concret şi pentru protecţia intereselor celor din jur. O astfel de măsură, potrivit legislaţiei analizate, poate fi aplicată şi în cazul în care există o probabilitate sporită de alte simptome sau tulburări psihiatrice.”[20]

Printr-o privire comparativă asupra faptelor de natură penală comise, în țara noastră, într-un studiu efectuat în județul Sibiu cu privire la săvârșirea de infracțiuni „Urmărind distribuția pe sexe a cazurilor, am decelat o prevalență netă a sexului masculin, astfel cum reiese și din literatura de specialitate. Ponderea procentuală a băieților a fost de 92,06%, pe când a fetelor a atins doar o medie de 7,94% pentru perioada analizată, cu un sex ratio M/F de 11,6:1. Ponderea maximă a băieților (ca de altfel și numărul cel mai mare de cazuri de sex masculin) s-a înregistrat in anul 2007 (82 cazuri, 96,47%). Tot în acest an, sex ratio M/F a atins cea mai înaltă valoare, de 27,33:1. Cel mai mare număr de fete expertizate a fost în anul 2008 (7 cazuri), iar ponderea cea mai mare a sexului feminin a fost în anul 2010 (17,65%), an în care sex ratio M/F a fost de doar 4,67:1”[21].

IV. A Obligarea la tratament medical

În conformitate cu articolul 109, alineatul 1 Cod penal, „Dacă făptuitorul, din cauza unei boli, inclusiv cea provocată de consumul cronic de alcool sau de alte substanțe psihoactive, prezintă pericol pentru societate, poate fi obligat să urmeze un tratament medical, până la însănătoșirea sau până la obținerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol.” Conform alineatului 2 al aceluiași articol, „Când persoana față de care s-a luat această măsură nu urmează tratamentul, se poate dispune internarea medicală”.

În temeiul art. 241 din Legea de aplicare, prin „substanțe psihoactive” se înțelege substanțele stabilite prin lege, la propunerea Ministerului Sănătății.

Această măsură de siguranță constituie, prin raportare la dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, o privare de libertate, însă, care are drept scop, înlăturarea unei stări de pericol. În acest sens a statuat inclusiv Curtea Europeană a Drepturilor Omului, astfel, considerându-se că „pentru a priva o persoană de libertate, trebuie, exceptând cazurile de urgență, ca alienația acesteia să fie stabilită de o manieră probantă. Natura bolii trebuie demonstrată în fața autorității naționale competente pe baza unei expertize medicale obiective. În plus, tulburările mintale trebuie să aibă o amploare suficientă”.[22]

În acest sens, s-a apreciat că „Din actele dosarului rezulta ca inculpatul … are discernământ păstrat în raport cu fapta comisa, dar prezintă o deficiență mentală ușoară (QI-68) cu tulburări de comportament prin carențe instructiv-educative și socio-economice, personalitate dizarmonică în structurare. Acesta a mai fost consultat la Spitalul de psihiatrie Brăila în mai multe rânduri (2004, 2005, 2006, 2009, 2016) stabilindu-se diagnostice ca: intelect de limită, tulburare de conduită, sindrom ADHD, și caracterizat ca având o cenzură morală slabă și inconstantă, egocentric, cu toleranță scăzuta la frustrare, impulsiv, empatie scăzută (filele 77-78 dosar urmărire penală). Prin raportul de expertiză medico-legală psihiatrică s-a recomandat aplicarea măsurii de siguranță cu caracter medical prevazută de art. 109 Cod penal, respectiv obligarea la tratament medical. Având în vedere că inculpatul… suferă de o boală din cauza căreia prezintă pericol pentru societate se impunea obligarea acestuia să urmeze un tratament medical până la însănătoșire sau până la obținerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol generată de boala respectivă. În consecință, în baza disp. art. 421 pct. 2 lit. a C.proc.pen., se va admite apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Brăila și se va desființa, în parte, sentința penală apelată. În rejudecare, se va dispune luarea față de inculpatul … a măsurii de siguranță prevăzută de art. 109 Cod penal, respectiv obligarea la tratament medical.”[23].

Este de menționat faptul că măsura obligării la tratament medical se va lua pe o perioadă nedeterminată, însemnând că, există posibilitatea de a se prelungi această măsură de siguranță, până în momentul în care boala care a determinat aplicarea acestei măsuri, se va ameliora sau se va vindeca.

„Datorită caracterului intruziv al acestei măsuri asupra integrității fizice a unei persoane și a perioadei nedeterminate de timp pentru care poate fi luată, obligarea la tratament medical ridică unele discuții prin raportare la drepturile recunoscute de Convenție.”[24].

De altfel, printr-o hotărâre prin care statul român a fost condamnat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, s-a constatat încălcarea art. 5 par. 1 din Convenție, potrivit căruia: „Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: a. dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent; b. dacă a făcut obiectul unei arestări sau deţineri legale pentru nerespectarea unei hotărâri pronunţate de un tribunal, conform legii, ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege; c. dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice ale necesităţii de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia; d. dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa legală, în vederea aducerii sale în faţa autorităţii competente; e. dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond; f. dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală unei persoane în scopul împiedicării pătrunderii ilegale pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare”.

De asemenea, s-a apreciat inclusiv încălcarea art. 8 din Convenție, în temeiul căruia: „Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.”.

În speța[25] prin care România a fost condamnată, reclamanții consideră că art. 5 § 1 lit. e) din Convenție este singur aplicabil deoarece, în opinia lor, măsura internării medicale care le-a fost impusă a fost dispusă pe o perioadă nedeterminată. Aceștia susțin că internarea lor a fost dispusă în baza unui raport de expertiză medico-legală foarte sumar, care nu reflecta starea lor de sănătate din momentul internării lor. Adaugă că nici rapoartele de expertiză, nici instanțele nu au analizat pericolul pe care îl prezentau pentru ordinea publică în sensul legii penale, pericol a cărui existență era necesară pentru a dispune o măsură de siguranță. Reclamanții susțin de asemenea că expertizele medico-legale efectuate ulterior internării au fost foarte succinte, nu includeau nicio analiză medicală și nu demonstrau existența vreunui pericol. Aceștia susțin că hotărârile judecătorești aflate la dosar arată că instanțele naționale s-au bazat pe rapoartele de expertiză fără să efectueze o examinare complementară.

Guvernul susține că acest capăt de cerere al reclamanților trebuie să fie examinat în raport cu art. 5 § 1 lit. b) din Convenție care, în opinia sa, permite statelor să priveze o persoană de libertatea sa în vederea executării unei hotărâri judecătorești. De asemenea, face observații cu privire la art. 5 § 1 lit. e) din Convenție. Guvernul arată astfel că măsura de internare medicală impusă reclamanților se întemeia pe art. 110 NCP, fiind o dispoziție legală accesibilă și previzibilă. Acesta subliniază că internarea medicală a fost dispusă de o instanță ca urmare a refuzului reclamanților de a urma tratament medical și că necesitatea sa a fost confirmată prin rapoarte de expertiză. Acesta precizează că Legea nr. 487/2002 nu era aplicabilă în situația reclamanților. De asemenea, precizează că necesitatea menținerii măsurii de internare medicală a fost verificată din oficiu periodic de către o instanță care a dispus menținerea măsurii pe baza noilor expertize medico-legale și a evoluției stării de sănătate a intimaților.

Curtea statuează asupra faptului că „o persoană poate fi considerată „alienată” și privată de libertate numai dacă alienarea sa a fost dovedită în mod concludent, cu alte cuvinte existența unei tulburări mintale reale trebuie să fi fost demonstrată în fața autorității competente prin intermediul unei expertize medicale obiective. Pentru a fi considerată obiectivă, expertiza medico-legală trebuie să fie, în plus, suficient de recentă. Răspunsul la întrebarea dacă expertiza medicală este suficient de recentă depinde de circumstanțele specifice ale cauzei.”[26]. Curtea a constatat că hotărârea instanței s-a întemeiat pe o expertiză care a fost efectuată înainte cu 3 ani de a se dispune această măsură, astfel că nu mai era actualizată. Pe cale de consecință, lipsa unei evaluări medicale recente ar fi suficientă pentru a concluziona că internarea reclamanților nu era legală în raport cu art. 5 § 1 lit. e)[27]. Mai mult decât atât, în cadrul acestei spețe, Curtea consideră că nu s-a stabilit dacă reclamanții erau periculoși pentru ei înșiși sau pentru alții, în special din cauza patologiei lor psihiatrice. De altfel, nu s-au clarificat nici noțiunea de pericol social care justifica necesitatea impunerii unei măsuri de siguranță în sensul legii penale și nici noțiunea distinctă de pericol social al infracțiunii săvârșite de persoana în cauză.

De remarcat, este și faptul că, în virtutea art. 566 Cpp, instanța trebuie să comunice, de îndată, o copie a minutei și a raportului de expertiză medico-legală, la rămânerea definitivă, în vederea punerii în executare a măsurii de siguranță a obligării la tratament medical. De asemenea, legea consacră soluția atragerii atenției a inculpatului cum că, în situația în care nu respectă dispoziția instanței, se poate înlocui această măsură a obligării la tratament medical cu măsura mai grea, aceea a internării medicale. În acest sens, se poate observa încheierea pronunțată de Judecătoria Babadag, potrivit căreia „În temeiul art. 566 alin. 1 Cod procedură penală, comunică Direcţiei pentru Sănătate Publică Tulcea o copie a minutei şi a raportului de expertiză medico-legală, la rămânerea definitivă, în vederea punerii în executare a măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical. În temeiul art. 566 alin. 2 Cod Procedură penală, atrage atenţia bolnavului că este obligat să se prezinte de îndată la unitatea sanitară la care urmează să efectueze tratamentul, în caz contrar urmând a fi dispusă măsura internării medicale.”[28].

O distincție necesar a fi efectuată și care a constituit inclusiv subiectul unei teme propuse spre dezbatere în ceea ce privește minutele de practică neunitară[29], este aceea care privește tipul soluţiei pronunţate de către judecătorul de cameră preliminară sesizat de procuror conform art. 315 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală, în condiţiile dispunerii unei soluţii de netrimitere în judecată (clasare sau renunţare la urmărirea penală), în vederea luării faţă de suspect sau inculpat (care nu a fost supus în cursul urmăririi penale vreunei măsuri de siguranţă cu caracter provizoriu – obligarea la tratament medical sau internarea medicală) a măsurii internării medicale, în cazul în care judecătorul de cameră preliminară, raportat la actele medico-legale existente în dosarul de urmărire penală și în baza celorlalte probe din dosar, apreciază că se impune luarea faţă de suspect sau inculpat a măsurii de siguranță a obligării la tratament medical.

S-au propus două soluţii, existând următoarele puncte de vedere: Prima soluție o constituie aceea de respingere a sesizării procurorului de luare a măsurii de siguranţă a internării medicale şi luarea faţă de suspect sau inculpat a măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical; într-o astfel de situaţie este necesar ca mai întâi judecătorul de cameră preliminară (fie din oficiu, fie la cererea suspectului/inculpatului sau a procurorului, cu prilejul dezbaterii sesizării) să fi pus în discuţia contradictorie analizarea posibilităţii/oportunităţii impunerii faţă de suspect sau inculpat a măsurii de siguranţă neprivative de liberate (cea a obligării la tratament medical), faţă de starea de sănătate a acestuia şi în raport cu scopul măsurii. O atare soluţie este posibilă, întrucât prin trimiterea la dispoziţiile art, 246 alin. (13) din Codul de procedură penală [trimitere făcută de către art. 315 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală] legiuitorul nu a avut în vedere soluţiile expres indicate de art. 246 alin. (13) din Codul de procedură penală – pentru ca aceste soluţii, de confirmare, înlocuire sau încetare, privesc o măsură de siguranţă (provizorie) deja luată/dispusă faţă de inculpat sau suspect în cursul urmăririi penale, în vreme ce, în speţă sesizarea formulată de procuror conform art. 315 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală vizează luarea (pentru prima dată deci) a măsurii de siguranţă a internării medicale -, ci aspecte procedurale [soluţionarea sesizării în camera de consiliu, cu participarea procurorului, cu ascultarea suspectului sau inculpatului (ceea ce în mod evident presupune citarea legală a acestuia), dacă este posibil, în prezenţa avocatului acestuia (asistenţa juridică obligatorie), efectuarea expertizei medico-legale, hotărârea pronunţată de judecătorul de cameră preliminară – încheiere motivată -, calea de atac împotriva acestei încheieri (contestaţie), termenul de declarare a căii de atac, instanţa competentă să soluţioneze calea de atac împotriva încheierii astfel pronunţate] aplicabile soluţionării unei astfel de sesizări [procedură reglementată de art. 246 alin. (13) din Codul de procedură penală]. Ca atare, adoptarea unei astfel de soluţii este posibilă în condiţiile în care nici art. 315 alin. (2) fit. e) din Codul de procedură penală şi nici art. 246 alin. (13) sau art. 248 alin. (14) [care face trimitere de asemenea la art. 246 alin. (13) din Codul de procedură penală] nu prevăd soluţiile pe care într-o astfel de situaţie le poate pronunţa judecătorul de cameră preliminară; mai mult, judecătorul de cameră preliminară poate analiza oportunitatea şi proporţionalitatea măsurii de siguranţă propuse de procuror a fi luată faţă de suspect sau inculpat, în acord cu scopul măsurii de siguranţă (a cela al înlăturării unei stări de pericol pentru societate, stare de pericol care poate rezulta din starea de boala a suspectului sau inculpatului).

Cea de-a doua soluție o constituie respingerea sesizării procurorului şi neluarea niciunei masuri de siguranţă, urmând ca procurorul să formuleze o noua sesizare la judecătorul de cameră preliminară privind luarea faţă de suspect sau inculpai a măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical; într-o astfel de situaţie se are în vedere faptul că judecătorul de cameră preliminară soluţionează cauza în limitele investirii, adică strict în raport de sesizarea formulată de către procuror, putând pronunţa doar o soluţie de admitere sau de respingere a sesizării procurorului prin care acesta a solicitat luarea faţă de suspect sau inculpat a măsurii de siguranţă a internării medicale, dispoziţiile art. 246 alin. (13) din Codul de procedură penală la care face trimitere art. 315 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală, referindu-se doar la confirmarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri de siguranţă (provizorii) deja dispuse în cursul urmăririi penale faţă dc suspect sau inculpat.

În opinia mea, soluția care trebuie îmbrățișată este aceea de respingere sesizării procurorului de luare a măsurii de siguranţă a internării medicale şi luarea faţă de suspect sau inculpat a măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical, dacă condiţiile prevăzute de lege pentru luarea acestei măsuri sunt îndeplinite, pentru argumentele expuse. Mutând ceea ce este de mutat, aceeaşi este soluţia şi în procedura prevăzută de art. 248 Cod procedură penală, când procurorul sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi pentru luarea, în cursul urmăririi penale a măsurii de siguranţă a internării medicale provizorii faţă de suspect sau inculpat. O astfel de soluţie este argumentată şi de faptul că procedura pentru luarea măsurii internării medicale sau a măsurii obligării la tratament medical este identică.

În ceea ce privește argumentarea Curții de Apel Iași, în ceea ce privește minuta de practică neunitară, aceasta a reținut că trebuie însușită soluția de respingere a sesizării procurorului de luare a măsurii de siguranţă a internării medicale şi luarea faţă de suspect sau inculpat a măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical; într-o astfel de situaţie este necesar ca mai întâi judecătorul de cameră preliminară (fie din oficiu, fie la cererea suspectului/inculpatului sau a procurorului, cu prilejul dezbaterii sesizării) să 11 pus în discuţia contradictorie analizarea posibilităţii/oportunităţii impunerii faţă de suspect sau inculpat a măsurii de siguranţă neprivative de liberate (cea a obligării la tratament medical), faţă de starea dc sănătate a acestuia şi în raport cu scopul măsurii. O atare soluţie este posibilă, întrucât prin trimiterea la dispoziţiile art. 246 alin. (13) din Codul de procedură penală [trimitere făcută dc către art. 315 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală] legiuitorul nu a avut în vedere soluţiile expres indicate de art. 246 alin. (13) din Codul de procedură penală – pentru ca aceste soluţii, de confirmare, înlocuire sau încetare, privesc o măsură de siguranţă (provizorie) deja luată/dispusă faţă de inculpat sau suspect în cursul urmăririi penale, în vreme ce, în speţă sesizarea formulată de procuror conform art. 315 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală vizează luarea (pentru prima dată deci) a măsurii de siguranţă a internării medicale -, ci aspecte procedurale [soluţionarea sesizării în camera de consiliu, cu participarea procurorului, cu ascultarea suspectului sau inculpatului (ceea ce în mod evident presupune citarea legală a acestuia), dacă este posibil, în prezenţa avocatului acestuia (asistenţa juridică obligatorie), efectuarea expertizei medico-legale, hotărârea pronunţată de judecătorul de cameră preliminară – încheiere motivată -, calea de atac împotriva acestei încheieri (contestaţie), termenul de declarare a căii de atac, instanţa competentă să soluţioneze calea de atac împotriva încheierii astfel pronunţate] aplicabile soluţionării unei astfel de sesizări [procedură reglementată de art. 246 alin. (13) din Codul de procedură penală]. Ca atare, adoptarea unei astfel de soluţii este posibilă în condiţiile în care nici art. 315 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală şi nici ari. 246 alin. (13) sau art. 248 alin. (14) [care face trimitere de asemenea la art. 246 alin. (13) din Codul de procedură penală] nu prevăd soluţiile pe care într-o astfel de situaţie le poate pronunţa judecătorul de cameră preliminară; mai mult, judecătorul de cameră preliminară poate analiza oportunitatea şi proporţionalitatea măsurii de siguranţă propuse de procuror a 11 luată faţă de suspect sau inculpat, în acord cu scopul măsurii de siguranţă (acela al înlăturării unei stări de pericol pentru societate, stare de pericol care poate rezulta din starea de boală a suspectului sau inculpatului).

IV.B. Internarea medicală

Conform art.110 Cod penal, „Când făptuitorul este bolnav psihic, consumator cronic de substanțe psihoactive sau suferă de o boală infectocontagioasă și prezintă pericol pentru societate, se poate lua măsura internării într-o unitate sanitară de specialitate, până la însănătoșirea sau până la obținerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol.”.

„Pentru a fi considerată tulburare mintală concretă, în sensul literei (e) a articolului 5 § 1, ea trebuie să fie atât de gravă încât să impună necesitatea unui tratament într-o instituție medicală specializată pentru acest tip de pacienți.”.[30][31]

„Aplicarea prevederilor legii sănătății mintale trebuie efectuată cu precauție, întrucât nu de puține ori sunt internate în vederea efectuării expertizei medico-legale persoane sănătoase, care nu justifică luarea unor măsuri drastice, precum izolarea sau contenționarea. Medici și asistenți neinformați ar putea fi tentați să apeleze la asemenea măsuri, motiv pentru care este necesar ca jurisconsulții spitalelor să prelucreze medicilor sau şefilor de instituţii medicale psihiatrice, prevederile legii în această materie, cu arătarea specificului fiecăreia şi cu considerentele de ordin practic în aplicarea acestora, în scopul evitării unor situaţii nefaste.”[32]

În acest sens, regulile generale care pot fi impuse statelor, pentru a fi evitată internarea psihiatrică arbitrară sunt: „starea medicală a unei persoane internate trebuie dovedită cu o expertiză medicală independentă, exceptând situațiile de urgență.(…) În caz contrar, Curtea consideră că existența reală a unei boli nu a fost probată, iar internarea unei persoane riscă să fie arbitrară. Maladia psihică trebuie să prezinte o gravitate suficientă, pentru starea bolnavului sau pentru societate, pentru a justifica internarea sa. Internarea nu se poate prelungi decât în condițiile în care boala persistă. Atunci când internarea riscă să se prelungească pe un termen nedeterminat, ea trebuie să fie controlată periodic de o instanță de judecată, iar bolnavul trebuie internat într-o instituție medicală specializată în tratarea bolnavilor psihici.”[33]. Referitor la ultima teză prezentată anterior, aceea a internării în cadrul unei instituții medicale specializate în tratarea bolnavilor psihici, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a opinat că „detenția într-un penitenciar timp de 15 luni înainte de a se realiza internarea, în lipsa locurilor suficiente, constituie un termen nerezonabil.”.[34]

Responsabilitatea fiind o instituție juridică, fundamentată pe criterii de apreciere multidisciplinare, expertizei îi revine sarcina de a corela explorarea medicală și psiho-socială, în studiul discernământului față de actele comise în scopul informării corespunzătoare a organelor judiciare. Sarcina integrării definitive a datelor analizei medicale asupra comportamentului delincvent condiționat de patologie mintală, cu studiul său sociologic și implicit juridic, revine juristului care va stabili în final responsabilitatea delincventului. (…) Se va lua în considerare nivelul de conștiință al subiectului, stabilit prin capacitatea sa de discernământ, în momentul comiterii faptei imputabile. Numai în acest mod, responsabilitatea integrală și atenuată va căpăta fundament științific ce va permite o administrare corespunzătoare de către organele judiciare, pentru cea atenuată, în cadrul circumstanțelor atenuante”[35].

Deși este obligatorie avizul medical în vederea pronunțării unei hotărâri judecătorești de internare medicală, Curtea recunoaște însă că: „este acceptabil în cazuri urgente sau atunci când o persoană este arestată din cauza comportamentului să violent, ca un asemenea aviz să fie obținut imediat după arestare, în toate celelalte cazuri fiind indispensabilă o consultare prealabilă”[36]. Așadar, făcând referire la caracterul privativ de libertate al măsurii internării medicale, Curtea mai arată că aceasta nu se justifică decât atunci când măsurile mai puțin severe sunt insuficiente pentru a proteja interesul personal sau public, adică atunci când internarea este indispensabilă.

În opinia mea, rolul judecătorului în cadrul acestei etape este însemnat, astfel încât„La question legitime qui survient dans ce cadre est si le juge a le droit d`inrerpreter ce concept plus largement, tenant compte de la realite sociale, qui n`a evidemment pas existe au moment de l`acte ou s`il doit attendre pour l`intervention du legislateur[37]. (Întrebarea legitimă care survine în acest cadru este dacă judecătorul are dreptul de a interpreta conceptul/noțiunea mai larg, ținând cont de realitatea socială, care nu a evidențiat încă existența unui act sau dacă așteaptă intervenția legiuitorului).

O altă problemă interesant a fi dezbătută este aceea care privește prelungirea unei asemenea măsuri privative de libertate. Conform art. 569 alin. 3 Cpp, „judecătorul delegat cu executarea de la judecătoria în a cărei circumscripție se află unitatea sanitară verifică periodic, dar nu mai târziu de 12 luni, dacă internarea medicală mai este necesară. În acest sens, judecătorul delegat cu executarea dispune efectuarea unei expertize medico-legale cu privire la starea de sănătate a persoanei față de care s-a luat măsura internării medicale și, după primirea acesteia, sesizează judecătoria în a cărei circumscripție se află unitatea sanitară pentru a dispune asupra menținerii, înlocuirii sau încetării măsurii.”. Astfel, instanța se poate pronunța asupra unei eventuale prelungiri a acestei măsuri, doar după efectuarea acestor demersuri, de altfel, imperios necesare. Pe cale de consecință, putem observa faptul că, spre deosebire de alte texte legale, precum este cel prevăzut în art. 207 Cpp, prin care legiuitorul a stabilit, în mod concret, faptul că verificarea măsurii preventive în procedura de cameră preliminară trebuie solicitată de către reprezentantul Ministerului Public din cadrul Parchetului competent, cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea acestui termen, în această situație, nu este reglementat un astfel de termen. Tot în privința textului antereferit, inclusiv Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 16/2018 în Recurs în interesul legii, a statuat că acest termen are natura unui termen peremptoriu, încălcarea acestuia atrăgând decăderea procurorului din dreptul de a formula cereri. De lege ferenda, apreciez că ar trebui să survină o modificare a textului legal prin care să se impună necesitatea ca în privința prelungirii acestei măsuri de siguranță, să existe un termen rezonabil de formulare a unei astfel de solicitări. Apreciem că, având în vederea oportunitatea unei astfel de modificări, totul s-ar desfășura într-un cadru mult mai bine organizat. În privința unei astfel de prelungiri, în practica judiciară aferentă Curții Europene a Drepturilor Omului, au existat anumite excese din partea unor state în privința prelungirii unei astfel de măsuri. Astfel, Curtea a constatat încălcarea textului menționat în condițiile în care cererea de prelungire a duratei internării a ajuns la instanță după 2 luni de la expirarea perioadei legale de internare.[38].

Totodată, instanța este datoare să respecte și să aplice dispozițiile procesual-penale, în caz contrar, încălcând dreptul la un proces echitabil, în sensul dispozițiilor art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și dreptul la libertate și siguranță. Astfel, Curtea de Apel Alba Iulia apreciază că „Este nelegală dispoziția instanței privind luarea măsurii provizorii a internării medicale, în lipsa audierii făptuitorului și fără a solicita avizul comisiei competente să avizeze internarea bolnavilor mintali și a toxicomanilor periculoși.”[39]

Înainte ca OUG nr. 18/2016 să intre în vigoare, „în privința măsurii de siguranță a internării medicale prevăzută de art. 110 alin. (1) C.pen., nu erau reglementate mecanismele pentru luarea, confirmarea, înlocuirea sau încetarea măsurii. Prin acest act normativ s-a complinit vidul legislativ și astfel s-a prevăzut o procedură pentru situația în care a fost adoptată de către procuror o soluție de netrimitere în judecată. Din coroborarea art. 315 alin. (2) lit. e) C.proc.pen. (pentru soluția de clasare), respectiv art. 318 alin. (8) rap. la 315 alin. (2) lit. e) C.proc.pen. (pentru soluția de renunțare la urmărirea penală) cu art. 246 alin. (13) C.proc.pen., rezultă următorii pași procedurali: – procurorul sesizează judecătorul de cameră preliminară pentru luarea, confirmarea, înlocuirea sau încetarea măsurii de siguranță prevăzute de art. 110 C.pen. – judecătorul de cameră preliminară, în camera de consiliu, cu participarea procurorului, ascultă, dacă este posibil, persoana supusă măsurii provizorii, asistența juridică fiind obligatorie; – efectuarea unei expertize medico-legale; – pronunțarea încheierii motivate în camera de consiliu; – posibilitatea formulării contestației împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară în termen de 3 zile de la pronunțare, care se soluționează de judecătorul de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară celei sesizate sau, după, caz, de completul competent de la Î.C.C.J., în camera de consiliu.”.[40]

Întrebarea firească care se poate adresa este dacă, printr-o analogie, hotărârea instanței se poate întemeia pe acte medico-legale întocmite în altă cauză. În opinia noastră, apreciem că răspunsul nu poate fi decât unul negativ, întrucât instanța trebuie să pronunțe o hotărâre ținând cont doar de actele existente la dosar. În egală măsură, apreciem că trebuie să se dispună efectuarea unei noi expertize medico-legale în cauză și să se solicite avizul unității sanitare unde a fost internat petentul. În acest sens, statuează inclusiv Înalta Curte de Casație și Justiție.[41]

IV.C. Interzicerea ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii

În baza art. 111 Cp, când făptuitorul a săvârşit fapta datorită incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac inapt pentru ocuparea unei anumite funcţii, pentru exercitarea unei profesii sau meserii ori pentru desfăşurarea unei alte activităţi, se poate lua măsura interzicerii exercitării dreptului de a ocupa acea funcţie ori de a exercita acea profesie, meserie sau activitate. Măsura de siguranţă poate fi revocată la cerere, după trecerea unui termen de cel puţin un an, dacă se constată că temeiurile care au impus luarea ei au încetat. O nouă cerere nu se poate face decât după trecerea unui termen de cel puţin un an de la data respingerii cererii anterioare.

„Starea de pericol izvorăște din modul în care persoana care a săvârșit fapta prevăzută de legea penală își exercită meseria, profesia sau activitatea sa. Concret, cauza stării de pericol se poate datora mai multor împrejurări cum ar fi: nepregătirea care poate fi consecința ignoranței, superficialității, sau lipsei de experiență, incapacității psihico-fizice determinată de o boală sau infirmitate, temeritate nejustificată.”[42]

Potrivit art. 111 al. 1 si 2 C.p. „Măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală. Măsurile de siguranţă se iau faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală.” iar potrivit art. 115 al. 1 C.p. „Când făptuitorul a săvârşit fapta datorită incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea unei anumite funcţii, ori pentru exercitarea unei profesii, meserii sau altei ocupaţii, se poate lua măsura interzicerii de a ocupa acea funcţie sau de a exercita acea profesie, meserie ori ocupaţie.

În general, într-un procent semnificativ, regăsim aplicarea acestei măsuri de siguranță în momentul apariției suspiciunii rezonabile a unui malpraxis medical.

„Culpa medicală poate îmbrăca mai multe forme: culpa comisivă (nepricepere, nepăsare), culpa omisivă (indiferență, neglijență), culpa in eligendo (delegarea responsabilității) și culpa in vigilendo care se produce prin încălcarea unei datorii de confraternitate (de exemplu, refuzul unui consult interdisciplinar).”[43].

„În practica judiciară națională, s-a statuat că existenţa malpraxisului medical presupune întrunirea cumulativă a următoarele condiţii:

1. Existenţa unei obligaţii profesionale a personalului medical, în sensul unei relaţii cadru medical – pacient;

2. Existenţa unui anumit standard de practică medicală care trebuie respectat, în funcţie de specialitatea şi nivelul de specializare şi experienţă al cadrului medical;

3. Încălcarea obligaţiei profesionale, prin raportare la standardul unanim admis și acceptat de corpul profesional medical, de către cadrul medical, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă;

4. Cauzarea unui prejudiciu (fizic, mental, emoţional, material etc.) pacientului;

5. Existenţa unei legături de cauzalitate, de tipul cauză-efect, între încălcarea obligaţiei profesionale medicale şi prejudiciul cauzat pacientului. (…) Tragerea la răspundere penală înseamnă aplicarea de sancțiuni de drept penal. În concret, medicul riscă aplicarea unei pedepse principale (de regulă, închisoarea sau amenda) care poate fi însoțită de pedeapsa complementară (ce poate consta în interzicerea exercitării unor drepturi sau în publicarea hotărârii definitive de condamnare) și de pedeapsa accesorie; aplicarea acestor din urma pedepse are, de regulă, caracter facultativ. Alături de pedepse, instanța de judecată poate aplica medicului și măsura de siguranță a interzicerii ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii, atunci când pe baza datelor concrete ale cauzei se apreciază că exercitarea în continuare de către medic a profesiei prezintă o stare de pericol ce își are izvorul în inaptitudinea medicului de a-și exercita profesia, preîntâmpinând astfel săvârșirea altor fapte asemănătoare în viitor.”[44]

Într-o speță care ilustrează foarte bine un astfel de caz de malpraxis medical, de altfel, reținut de către instanța competentă în raportului juridic dedus judecății, „Petenta C. M. s-a prezentat la cabinetul stomatologic al medicului B. C., specialist în chirurgie orală și maxilo-facială, care după citirea radiografiilor dentare efectuate anterior, a procedat la extracţia a doi dinţi. La finalul intervenţiei, medicul a prescris pacientei analgezice și i-a recomandat să nu fie îndepărtate compresele timp de 2 ore, să nu bea si să nu mănânce în acel interval de timp. După două zile de la extracție, datorită inflamaţiei la nivelul zonei extracţiei, pacienta s-a prezentat din nou la medicul specialist care i-a prescris antibioticul Augmentin. În noaptea imediat următoare, pacienta s-a internat la Spitalul Clinic de Urgente X, cu diagnosticul de ”abces cutanat, furuncul şi furuncul antracoid al feţei”. Prin raportul de expertiză medico-legală întocmit în cauză s-a reținut ca pacienta C. M. a prezentat supuraţie de groapă zigomatică care, cel mai probabil, este consecutivă unei puncții anestezice septice. Instanţa de judecată a reţinut că puncţia septică a cauzat complicaţiile ulterioare și, în absenţa unor date care să justifice că acele complicaţii s-ar fi datorat conduitei adoptate de pacientă ulterior intervenției, s-a apreciat că puncția este consecința greşelii medicului stomatolog în pregătirea puncţiei sau în manipularea instrumentarului; concret greșeala medicului a constat în nerespectarea regulilor privind comportarea profesională în situația pregătirii puncției ori a manipulării instrumentarului. S-a reținut ca fiind dovedită existența legăturii de cauzalitate între intervenţia medicală efectuată de medicul stomatolog şi complicaţiile infecţioase constând în abces cutanat, furuncul şi furuncul antracoid al feţei pentru care pacienta a fost internată de urgenţă. S-a reținut în considerentele hotărârii judecătorești că existența consimţământului informat al pacientului cu privire la riscurile, inclusiv septice, ale unei intervenţii medicale nu îl poate absolvi pe medic de orice culpă în cazul ivirii unei astfel de complicaţii. În considerarea acestor argumente, în cauză a fost reținută culpa profesională a medicului stomatolog, culpă ce a îmbrăcat forma neglijenței, fapta fiind circumscrisă conținutului constitutiv al infracțiunii de ”neglijență în serviciu” (art. 298 Cod penal).”[45]. Apreciez că în această speță relevă aspecte care ne pot conduce la ideea aplicării măsurii de siguranță, astfel cum aceasta este prevăzută în art. 111 Cod penal.

Într-o altă speță, „Numita B. M. a fost victima unui accident rutier produs din culpa conducătorului auto B. V. care nu a respectat dispozițiile legale ce reglementează circulația pe drumurile publice a autovehiculelor. Imediat după producerea accidentului rutier, victima a fost transportată cu ambulanța la Spitalul Municipal Y unde a fost examinată clinic și paraclinic, fiindu-i stabilit diagnosticul de ”Politraumatism prin accident rutier, fracturi arc costal VII, VIII, IX drept și V – IX stâng, fractura 1/3 superioara stern”. Pacienta a rămas internată în unitatea spitalicească timp de 8 zile după care, dată fiind evoluția bună a stării de sănătate, a fost externată cu recomandările de a evita eforturile fizice timp de 60 de zile și de a urma tratamentul medicamentos conform rețetei prescrise. Se impune a arăta că planul terapeutic prescris pacientei B. M. nu a inclus și tratament anticoagulant, în condițiile în care B. M. prezenta obezitate, osteoporoză și hipotiroidie. După doua zile de la externare, pacienta a fost internată de urgenta la Spitalul Județean X cu diagnosticul ”Hemopneumotorax drept posttraumatic prin accident rutier vechi de 8 zile, fracturi costale arc VII – IX dreapta, fractura 1/3 superioara stern”. Ca urmare a stării generale pe care o prezenta pacienta (acuza dispnee, paloare accentuată, tuse productiva, senzație de sete, somnolență, zgomote cardiace ritmice, murmur vezicular diminuat plămân stâng și plămân drept), s-a luat hotărârea transferării acesteia la Clinica de Chirurgie Toracică unde a fost internată cu diagnosticul de ”Embolie pulmonară. Hemotorax drept minim posttraumatic. Fractura de stern. Fracturi costale drepte. Accident rutier vechi”. La scurt timp după internarea în Clinica de Chirurgie Toracică, pacienta a intrat în stop cardio-respirator și, în ciuda manevrelor de resuscitare, a decedat. Potrivit concluziilor raportului medico-legal de necropsie, moartea victimei B. M. a fost violentă și s-a datorat insuficienței cardio-respiratorii acute consecutivă emboliei pulmonare apărută în evoluția unui traumatism toracic obiectivat prin multiple fracturi costale și fractura sternului. În raport de datele prezentate, organele judiciare au reținut că între leziunile traumatice produse în urma accidentului rutier și decesul victimei B. M. exista legătură de cauzalitate, conducătorul auto din culpa căruia s-a produs accidentul a fost pus sub acuzare pentru comiterea infracțiunii de „ucidere din culpă” (art. 192 Cod penal). Însă, problema de drept ridicată în speța prezentată a fost aceea dacă peste culpa conducătorului auto se suprapune și culpa medicului care a îngrijit victima pe perioada spitalizării în Spitalul Municipal Y și care, la externare, nu a inclus în schema de tratament prescrisă și anticoagulant. Pe baza actelor medico-legale administrate în cauza, instanța de judecată a reținut că în cadrul unui traumatism toracic cu fracturi costale și fractura de stern, planul terapeutic cuprinde și anticoagulante profilactice. În cazul victimei B. M., față de patologia preexistenta – obezitate, osteoporoză și hipotiroidie – corelată cu leziunile traumatice prezentate, medicul curant putea și trebuia să prevadă că aceasta nu se va mobiliza suficient pentru o activitate minima (plimbare ușoara 20 – 50 metri), existând riscul producerii unui trombembolism venos. În raport de datele concrete anterior evidențiate, conform protocolului medical în vigoare, tratamentul anticoagulant se impunea, pacienta fiind obeză și imobilizată la pat datorită traumatismului toracic. În termeni juridici, se reține că decesul victimei B. M. este rezultatul culpei comune a conducătorului auto care a încălcat normele de circulație pe drumurile publice producând accidentul rutier și a medicului care a îngrijit-o în prima fază prin aceea că nu a manifestat diligență și nu a aplicat și terapia anticoagulantă profilactică. În alte cuvinte, în lipsa accidentului rutier, victima nu ar fi avut nevoie de îngrijiri medicale și astfel nu ar fi fost internată în spital și nu ar fi necesitat tratament medical, ceea ce face să existe legătura de cauzalitate între activitatea culpoasă a conducătorului auto și decesul victimei. Totodată, dacă planul terapeutic prescris victimei ar fi inclus și anticoagulant profilactic, nu s-ar fi produs embolia pulmonară, cauza directă a decesului, şi consecințele accidentului rutier asupra victimei s-ar fi limitat la vătămarea integrității corporale a acesteia.”.[46]

De asemenea, „Prin prisma acestor considerente, în baza art. 115 al. 1 C.p. se va aplica faţă de inculpatul P.S.L. măsura de siguranţă a interzicerii dreptului de a exercita profesia de medic primar în specialitatea obstetrică – ginecologie.În baza art. 115 al. 1 C.p. aplică faţă de inculpatul P.S.L. măsura de siguranţă a interzicerii dreptului de a exercita profesia de medic primar în specialitatea obstetrică – ginecologie.”.[47]

„În esență, măsura de siguranță a interzicerii unei funcții se dispune pentru că făptuitorul este inapt să o exercite, în vreme ce interzicerea funcției ca pedeapsă complimentară se dispune atunci când făptuitorul este nedemn să o exercite. Este deci posibil ca acele două sancțiuni să fie aplicate concomitent.”.[48]

De lege ferenda, aș propune ca în acest caz, ca inclusiv după revocarea, la cerere, după trecerea unui termen de cel puțin un an, să fie verificată, periodic, legalitatea exercitării funcției, pentru a preveni apariția unor noi cazuri de exercitare a profesiei fără respectarea dispozițiilor legale. Spre exemplu, în cazul unui medic căruia i se interzice dreptul de a profesa pentru o anumită perioadă, din punct de vedere al psihologiei judiciare, în momentul revenirii în funcție, persoana este tentată să revină la anumite conduite pe care le poseda anterior pronunțării de către instanță a unei măsuri de siguranță. Sigur, această conduită ține foarte mult de personalitatea fiecărui individ și a temperamentului( tempera, are– a amesteca) pe care îl deține, însă, nu este exclusă, persistența infracțională.

IV.D. Confiscarea specială

Confiscarea specială este o „măsură de siguranță ce constă în trecerea în patrimoniul statului a unui bun provenit dintr-o altă faptă prevăzută de legea penală și nejustificată, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege atunci când judecătorul apreciază că există o stare de pericol prin lăsarea în circulație a anumitor bunuri. Sunt bunuri supuse confiscării atât cele corporale(de pildă, mașini, drone, sume de bani găsite asupra făptuitorului), cât și cele incorporale(sume de bani aflate în conturi). Nu este exclus ca măsura confiscării speciale să vizeze și un animal.

Starea de pericol ce este necesar a fi înlăturată prin dispunerea confiscării speciale nu este legată de persoana făptuitorului/suspectului/inculpatului, ci și de împrejurările din care provine bunul, ori natura acestuia. Sunt vizate, așadar, în principiu, bunurile care aparțin persoanei care a comis fapta tipică și antijuridică, deoarece sancțiunea penală nu are caracter real. Starea de pericol nu rezultă în mod automat din cazurile legale în care se poate dispune confiscarea, fiind o condiție distinctă de acestea care trebuie probată”.[49]

„Pericolul trebuie să se înfățișeze sub forma unei temeri serioase că lucrurile considerate primejdioase, dacă nu ar fi scoase din circulație, ar putea servi la săvârșirea de infracțiuni sau constituie o incitare, o încurajare, la folosirea activităților infracționale ca mijloc lesnicios de realizare a unor profituri ilicite.(…) Existența pericolului este neîndoielnică, iar intensitatea pericolului este de un grad ridicat în cazul lucrurilor vătămătoare sau primejdioase prin natura lor și a căror deținere este oprită de lege. Dimpotrivă, existența pericolului social trebuie să fie dovedită în cazul obiectelor devenite primejdioase prin întrebuințarea ce li s-a dat.În acest caz, intensitatea pericolului poate prezenta numeroase și variate grade, în raport cu felul lucrului și cu destinația lui, cu modul în care a fost dobândit, cu persoana în mâinile căreia s-a aflat, cu rolul acesteia la săvârșirea faptei etc.”[50]

Cu alte cuvinte, atât timp cât măsura confiscării speciale se poate lua numai în situația în care bunul provine dintr-o faptă prevăzută de legea penală (infracțiune) și nejustificată, este foarte important să determinăm dacă prevederea faptei de către legea penală include și latura subiectivă a faptei sau exclusiv elementele de factură obiectivă descrise în norma de incriminare. „Cu privire la definiția infracțiunii, prevăzută de art. 15 alin. (1) C.pen., în doctrină și în jurisprudență au fost formulate două opinii: – prima, în sensul că vinovăția nu este o trăsătură esențială distinctă a infracțiunii, ci elementul de tipicitate subiectivă din cadrul normei de incriminare, fiind practic inclusă în trăsătura esențială a prevederii faptei în legea penală. În susținerea acestei interpretări au fost invocate punctele 2.4 și 2.5 din Expunerea de motive a Codului penal, în care legiuitorul exhibă expres intenția că prin sintagma faptă prevăzută de legea penală urmează să se înțeleagă corespondența totală a faptei concrete cu norma (abstractă) de incriminare, atât sub aspectul elementelor obiective, cât și al elementelor subiective. În completare, s-a mai arătat că referirea la vinovăție are caracter declarativ, de întărire a principiului răspunerii penale subiective. – a doua, în sensul că vinovăția este una dintre cele patru condiții pentru existența unei infracțiuni, alături de prevederea în legea penală, caracterul nejustificat și caracterul imputabil. S-a reținut că dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C.proc.pen. se referă în mod distinct la neprevederea în legea penală și la vinovăție, ca impedimente la punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, și că săvârșirea faptei cu o altă formă de vinovăție decât cea prevăzută de norma de incriminare sau existența unor cauze justificative sau de neimputabilitate nu înlătură caracterul penal al faptei, ci caracterul de infracțiune al respectivei fapte.”[51]

În opinia noastră, vinovăția este o formă de sine stătătoare în ceea ce privește existența infracțiunii. „Luând în considerare elementele unei definiții, se observă că fapta prevăzută de legea penală constituie genul proxim, în timp ce atitudinea subiectivă a subiectului activ, caracterul nejustificat și cel imputabil reprezintă diferențe specifice. În acest sens, conform art. 16 alin. (1) C.pen., fapta care nu este săvârșită cu forma de vinovăție cerută de legea penală nu constituie infracțiune. De asemenea, fapta săvârșită în condițiile vreunei cauze justificative – art. 18 alin. (1) C.pen. – sau de neimputabilitate – art. 23 alin. (1) C.pen.- nu constituie infracțiune.”[52].

Mai mult decât atât, ca urmare a pronunțării unei sentințe, trebuie să se constate în primul rând, existența sau nu a vinovăției. Dar „vinovată nu poate fi decât personalitatea individului uman, într-un sens cât se poate de natural.Dincolo de acesta intervine ficțiunea sau imaginația ubicuitară (…) O tratare seacă a ei ne arată că presupune antrenarea a doi factori sine qua non ai vieții lăuntrice: cel intelectiv și cel volitiv. Voința impulsionează ca reprezentarea să se convertească în fapte (Acțiuni/inacțiuni), împlinite astfel încât scopul să fie realizat”.[53]

Un alt argument în sprijinul opiniei pe care o susțin este acela că legiuitorul a prevăzut în art. 16 alin. (1) lit. b) C.proc.pen. două impedimente distincte la punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, dând astfel dovadă de consecvență, cel puțin sub aspect formal, în ceea ce privește separarea prevederii în legea penală de aceea a lipsei formei de vinovăție. În aceste condiții, omisiunea legiuitorului de a face referire la vinovăție în cuprinsul art. 107 alin. (2) C.pen. nu poate fi interpretată ca o eroare, în sensul de a fi posibilă luarea măsurii de siguranță și față de o persoană care a comis o faptă neimputabilă sau fără vinovăție.

Mai mult decât atât, prin diverse hotărâri judecătorești s-a statuat asupra autonomiei vinovăției ca trăsătură esențială a infracțiunii.[54]

Pentru a garanta legalitatea în luarea măsurii, Codul penal face, în art. 112 Cp, o enumerare generică și limitativă a lucrurilor care pot fi supuse confiscării speciale.

De menționat este că prezenta sancțiune are un caracter personal și irevocabil. Caracterul irevocabil se justifică prin faptul că, în cazul în care făptuitorului i-ar reveni obiectul pe care îl deținea în vederea folosirii acestuia, acesta ar putea continua activitatea infracțională în temeiul aceleiași rezoluții infracționale sau, în baza unei rezoluții noi. Pe cale de consecință, caracterul irevocabil este esențialmente necesar atunci când ne referim la instituția confiscării speciale.[55][56][57][58]

Confiscarea specială se poate dispune în parte, prin echivalent, numai în cazurile prevăzute de art.112 alin.1 lit.b) și c) C.p. În acest sens, s-a pronunțat următoarea soluție „Admite propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Făget. În baza art. 549 1 alin. (3) lit. b C. proc. pen., art. 112 alin. 3 C . pen. dispune luarea măsurii confiscării speciale a sumei de 700 lei reprezentând echivalentul motofierăstrăului marca Stihl, aparținând numitului MG.”[59].

De asemenea, este de precizat faptul că ar fi eronată o soluție prin care instanța ar dispune confiscarea în solidar de la inculpați a unor bunuri sau sume de bani, fiind necesar a se indica, pentru fiecare inculpat în parte, ce se va confisca din patrimoniul fiecăruia.

O temă de discuție „distinctă este dedicată analizei confiscării de la terţi, fiind supusă discuţiei Directiva 2014/42/UE privind îngheţarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunii săvârşite în Uniunea Europeană, respectiv status-quo-ul transpunerii acestui instrument normativ în dreptul intern. Ca o concluzie, autorul arată că – în ciuda comunicatelor oficiale – transpunerea Directivei este departe de a fi realizată, aspect evidenţiate inclusiv de procedura de infringement declanşată. Implementarea corectă şi completă a dispoziţiilor din normativul european impune o recalibrare fie a instituţiei sancţiunilor de drept penal în general, fie măcar o redefinire a măsurilor de siguranţă în dreptul penal, în sensul propus de altfel chiar în preambulul Directivei. Totuşi, diversele proiecte de lege propuse şi vehiculate se concentrează doar pe modificări punctuale pe măsura confiscării extinse, încearcă să reglementeze aplicarea tranzitorie a noilor dispoziţii, pentru a evita cenzura Curţii Constituţionale, dar omit cu desăvârşire să reglementeze elementul de maximă relevanţă impus de Directivă, şi anume, posibilitatea dispunerii confiscării în mod direct de la terţi.”.[60]

O decizie[61] relevantă în ceea ce privește instituția confiscării speciale o reprezintă cea pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție din România, potrivit căreia „în cazul în care bunul imobil supus confiscării speciale (conform art. 112 alin. 3 C. pen.) nu poate sau nu mai poate fi pusă în executare se va confisca o sumă egală cu valoarea bunului la data naşterii dreptului de a cere executarea silită. În speţă, instanţa supremă a admis contestaţia la titlu (art. 598 lit. c) C. proc. pen.) formulată de Ministerul Finanţelor Publice – ANAF, în condiţiile în care OCPI Bihor a respins întabularea dreptului de proprietate al statului ca urmare a confiscării speciale a unui apartament din Oradea, pe motiv că imobilul nu este proprietatea numitului A., ci a numitului I. care l-a dobândit în 27.02.2015 de la fostul proprietar J., reţinându-se dispoziţiile art. 893 C. civ. potrivit cărora înscrierea se poate cere doar împotriva celui care, la data înregistrării cererii, este titular al dreptului asupra căruia înscrierea urmează a fi făcută. Motivarea Înaltei Curţi a fost că măsura stabilită în sarcina inculpatului A. va viza suma de bani reprezentând contravaloarea imobilului la data pronunţării hotărârii definitive prin care s-a dispus confiscarea specială, iar nu valoarea trecută în contractul de vânzare-cumpărare.”. Așadar, se poate dispune confiscarea unei sume egale cu valoarea bunului la data nașterii dreptului de a cere executarea silită.

O situație foarte interesantă în ceea ce privește textul de lege de la art. 112 Cp ar putea fi reprezentată de următoarea speță regăsită în practica judiciară: Prin ordonanța din data de 07.04.2017 emisă în dosarul penal nr. 6126 /P/20 16 al Parchetului de pe lângă Judecătoria C___-N_____ s-a dispus, printre altele, renunțarea la urmărirea penală cu privire la suspectul M____ A_____, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de punerea în circulație a unui produs purtând o marcă identică sau similară cu o marcă înregistrată pentru produse identice sau similare, prev. de art. 90 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 .Totodată, prin aceeași ordonanță s-a dispus sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de confiscare specială a celor trei treninguri contrafăcute purtând inscripția Adidas și depuse la Camera de Corpuri Delicte. Prin adresa din 10.04.2017, înregistrată la Judecătoria C___-N_____ la data de 12.04.2017, sub nr. XXXXXXXXXXXXX, s-a solicitat dispunerea confiscării bunurilor contrafăcute.

Apreciez că prezenta speță a beneficiat, în mod corect, de o soluție de respingere, ca fiind inadmisibilă, deoarece, întocmai cum motivează și judecătorul legal învestit prin repartizare aleatorie a cauzei, în cazul renunțării la urmărirea penală, nu se poate dispune confiscarea decât dacă, în prealabil, renunțarea a fost confirmată de către judecător, conform art.318. Aceeași motivare a fost reținută și de către instanță, potrivit căreia: „În conformitate cu dispozițiile art. 549 ind. 1 alin. (1) din C.p.p. rap. la art. 315 alin. (2) lit. c) și art. 318 alin. (8) din C.p.p., actul prin care este sesizat judecătorul de cameră preliminară este reprezentat de ordonanța de clasare/ordonanța de renunțare la urmărirea penală confirmată de judecătorul de cameră preliminară.Practic, în cazul renunțării la urmărirea penală nu se poate dispune confiscarea decât dacă în prealabil renunțarea a fost confirmată de către judecător în condițiile art. 318 din C.p.p.Or, soluția de renunțare la urmărirea penală dispusă prin ordonanța din data de 07.04.2017, emisă în dosarul nr. 6126/P/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria C___-N_____, nu a fost confirmată până în prezent de judecătorul de cameră preliminară.Așadar, în temeiul art. 549 1 din C.p., judecătorul va respinge, ca inadmisibilă, sesizarea Parchetului de pe lângă Judecătoria C___-N_____ de confiscare specială a unor bunuri, sesizare dispusă prin ordonanța de renunțare la urmărirea penală din data de 07.04.2017, emisă în dosarul nr. 6126/P/2016.”.[62]

O altă chestiune ce suscită anumite discuții o reprezintă aceea a confiscării mijlocului de transport. În acest sens, trebuie să facem referire la dispozițiile art. 46 din Legea nr. 407/2006 privind vânătoarea și protecția fondului cinegetic, potrivit cărora bunurile, inclusiv mijloacele de transport, care au servit la săvârșirea infracțiunii de braconaj se confiscă. Astfel de dispoziții se regăseau inclusiv în Legea nr. 678/2001 privind prevenirea si combaterea traficului de persoane (actualmente abrogată), potrivit art. 19 existând posibilitatea de a se dispune confiscarea specială a mijloacelor de transport care au folosit la realizarea transportului persoanelor traficate. Apreciem că această confiscare a mijlocului de transport, s-ar putea circumscrie textului de lege al art. 112 alin.(1) lit. b) Cp (bunuri care au fost folosite la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală). În practica judiciară, a existat o situație practică prin care „X este identificat și oprit în trafic, în timp ce conducea autoturismul marca F, proprietatea acestuia, iar în urma controlului efectuat de către agenții de poliție, în portbagajul autoturismului sunt identificate 30 flacoane a câte 2 litri fiecare conținând alcool etilic. Având în vedere cantitatea identificată (peste 40 litri) precum și lipsa marcajelor, potrivit dispozițiilor legale mai sus indicate, aceasta fapta constituie infracțiune și se sancționează cu închisoare de la un an la 5 ani. La finalizarea cercetărilor, prin rechizitoriul emis, procurorul de caz solicită instanței de judecată, în temeiul art. 112 alin. 1 lit. b) CP dispunerea confiscării speciale cu privire la autoturismul în portbagajul căruia a fost identificată respectiva cantitate de alcool. Pronunțând soluția asupra fonului, instanța admite solicitarea reprezentantului Parchetului și dispune confiscarea specială a respectivului autoturism cu motivarea că acesta a fost folosit de către autor la comiterea infracțiunii.”[63]

Înțeleg să mă raliez opiniei autorului care a prezentat speța antereferită, care apreciază că trebuie ținut cont de rolul jucat de autoturism în realizarea laturii obiective incriminate de legiuitor, nefiind suficient a se dispune confiscarea dacă contribuția nu a fost una semnificativă. Cu toate acestea, nu putem contesta faptul că, o asemenea confiscare, așa cum am precizat anterior, se subsumează textului de lege al art. 112 alin. (1) lit. b) Cpp.

Cunoaștem faptul că deciziile pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție sunt obligatorii și trebuie aplicate pentru înfăptuirea actului de justiție. Tocmai de aceea, înțelegem să prezentăm Decizia pronunțată de instanța supremă[64], Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a admis recursul în interesul legii promovat de Colegiul de Conducere al Curții de Apel Timișoara și, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 112 alin. (1) lit. f) C.p, art. 324 alin. 6 Cp și art. 549 ind. 1 Cpp, a stabilit că în cazul faptei prev. de art. 342 alin. 6 Cp, cu privire la care s-a dispus o soluție de clasare întemeiată pe disp. art. 16 alin. 1 lit. b teza a-II-a Cpp, arma și muniția intră sub incidența confiscării speciale, în temeiul art. 112 alin. 1 lit. f Cp, în procedura reglementată de art. 549 ind. 1 Cpp, în ipoteza în care făptuitorul nu a depus arma și muniția la un armurier autorizat în termen de 10 zile de la expirarea perioadei de valabilitate a permisului de armă.

Nu în ultimul rând, o altă decizie[65] pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prezintă relevanță și trebuie tratată în rubrica aferentă măsurii de siguranță a confiscării speciale. Astfel, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Galați, prin care s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept dacă, în privința infracțiunii de contrabandă, în cazul în care bunurile care fac obiectul infracțiunii au fost identificate și indisponibilizate, în vederea confiscării, se vor dispune atât confiscarea bunurilor respective, cât și obligarea autorului/autorilor la plata taxelor vamale, a accizelor și a taxei pe valoare adăugate, calculate prin raportare la valoarea în vamă a bunurilor confiscate, ori se va dispune doar confiscarea bunurilor respective și a decis că în cazul infracțiunilor de contrabandă prevăzute de Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, se impune luarea măsurii de siguranță a confiscării speciale a bunurilor sau mărfurilor introduse ilegal pe teritoriul vamal al României, concomitent cu obligarea inculpaților la plata sumelor reprezentând datoria vamală, numai în ipoteza în care acestea au trecut de primul birou vamal situat pe teritoriul vamal comunitar fără să fi fost prezentate în vamă și transportate spre acest birou vamal.” Apreciem că o atare soluție se impune în cazul antereferit și măsura confiscării speciale este obligatorie, în caz contrar, gradul de pericol social crescând în cazul neluării măsurii de siguranță.

IV.E Confiscarea extinsă

Prin Legea nr. 63 din 17 aprilie 2012[66] a fost operată o modificare a Codului penal român din 1969 prin introducerea art. 1182, precum şi a noului Cod penal din 2014 prin inserarea art. 1121, ambele amendamente având legătură cu instituţia confiscării extinse.

Confiscarea extinsă, instituție de drept penal regăsită în art. 112 ind. 1 CP, presupune, în mod obligatoriu, existența unei hotărâri definitive de condamnare, având un caracter personal și irevocabil.

„Aceasta poartă denumire de confiscare extinsă pentru că se extinde și asupra unor bunuri diferite decât cele pentru care se aplică măsura de siguranță a confiscării speciale și cele pentru care s-a dovedit legătura cu infracțiunea, precum și bunurilor aparținând unor persoane distincte de persoana condamnată. Se aseamănă cu cea dintâi, având aceeași finalitate, însă, pentru aplicarea acestei măsuri de siguranță, săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală nu este suficientă, ci trebuie să existe și o hotărâre de condamnare.”[67]

În ceea ce privește existența unei hotărâri de condamnare, apreciem că, într-adevăr, este recomandat ca o confiscare să nu se realizeze în absența unei sentințe, deoarece, în caz contrar, s-ar putea proceda la încălcarea principiului legalității. Cu toate că, printr-o decizie[68], Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în paragraful 76, a apreciat că se încurajează confiscarea bunurilor legate de infracțiuni grave, pe care le vom enumera în citatul din hotărâre, chiar fără a fi necesară existența unei hotărâri prealabile, opinăm că, nu putem deroga de la textul de lege din Codul penal român care prevede, în mod necesar, o astfel de hotărâre: „În ceea ce privește confiscarea în lipsa unei condamnări penale, Curtea a observat deja în jurisprudența sa că despre normele juridice comune la nivel european și chiar la nivel universal se poate spune că încurajează confiscarea bunurilor legate de infracțiuni grave precum corupția, spălarea banilor și infracțiuni de trafic de droguri fără a fi necesară existența în prealabil a unei condamnări penale. În al doilea rând, sarcina de a proba originea licită a bunurilor prezumate a fi fost dobândite ilicit poate, în mod legitim, să fie transferată părților adverse în astfel de proceduri de confiscare fără caracter penal, inclusiv în proceduri civile in rem. În al treilea rând, măsurile de confiscare pot fi aplicate nu numai asupra produselor provenite direct din săvârșirea de infracțiuni, ci asupra bunurilor, inclusiv asupra oricăror venituri și alte avantaje indirecte, obținute prin convertirea sau transformarea produselor provenite direct din săvârșirea de infracțiuni sau amestecarea acestora cu alte bunuri, posibil legale. În cele din urmă, măsurile de confiscare pot fi aplicate nu doar persoanelor direct suspectate de săvârșirea de infracțiuni, ci și oricăror părți terțe care dețin drepturi de proprietate fără necesara bona fide, cu scopul de a masca rolul lor ilegal în acumularea averilor ilicite în cauză.”.

Fiind necesar a preciza, ab initio, că această măsură se poate extinde și asupra unor bunuri ce aparțin unor persoane distincte de persoana condamnată, este importantă opinia exprimată de unii autori, potrivit cărora „Dacă în ceea ce privește persoana condamnatului există încă controverse cu privire la natura măsurii confiscării extinse ce urmează a fi dispuse împotriva sa, cu privire la terții ale căror bunuri urmează a fi supuse acestei măsuri de siguranță apreciem că nu se poate pune problema unei acuzații în materie penală, argumentele regăsindu-se în hotărârea Silickiene împotriva Lituaniei, paragraful 54, Curtea, apreciind că un ordin de confiscare nu constituie o stabilire a unei „culpe personale” pentru o infracțiune specifică și că prin acesta cu atât mai mult nu se „moștenește” vinovăția unei alte persoane pentru conduita sa infracțională (în cauza amintită, soțul petentei era acuzat de infracțiuni de contrabandă). Ce este mai interesant este faptul că în considerentele acestei hotărâri la paragraful 46 Curtea precizează expres că, purtând asupra dreptului de proprietate, care reprezintă un drept civil în sensul autonom al Convenției, întregii proceduri îi era aplicabil art. 6 paragraful 1 din CEDO – latura civilă, aspect care nu poate decât să întărească convingerea că acesta este aplicabil și în cazul confiscării bunurilor de la persoana condamnată, dată fiind similitudinea condițiilor cu confiscarea de la terți.”.[69]

„Sunt supuse confiscării extinse numai bunurile dobândite după data de 22.04.2012, cu condiția ca infracțiunea pentru care se dispune condamnarea să fi fost comisă tot după data de 22 aprilie 2012”.[70] Prin Legea 228/2020[71], s-a înlăturat lista infracțiunilor pentru care trebuia dispusă o soluție de condamnare și cerința depășirii în mod vădit în cadrul comparației dintre valoare bunuri și venituri obținute, precum și condiția privind activitățile infracționale de natura celei pentru care a fost pronunțată condamnarea. În schimb, s-a dispus menținerea raportării la pedeapsa prevăzută de lege și la noțiunea de bunuri, precum și termenul de regresiune calculat de la data emiterii actului de sesizare.

În ceea ce privește aspectul practic, „un impediment care se poate ivi în materia aplicării acestei măsuri este cel privitor la standardul de probă necesar constatării îndeplinirii condițiilor pentru a se dispune confiscarea extinsă, în special în situația în care judecata se desfășoară conform procedurii abreviate în cazul recunoașterii învinuirii. În cauza Paulet c.Regatului Unit, s-a ridicat problema confiscării salariilor reclamantului în urma condamnării sale pentru obținerea unui loc de muncă prin folosirea pașaportului fals. Reclamantul s-a plâns că ordinul de confiscare folosit împotriva lui a fost disproporționat, deoarece a presupus confiscarea tuturor economiilor pe care le-a făcut după aproape patru ani de muncă cinstită, fără să se facă nicio distincție între cazul său și cele care implicau infracțiuni mai grave, precum traficul de droguri sau crima organizată.Curtea a hotărât că a fost încălcat art.1 Protocol 1 la Convenție, constatând că sfera controlului efectuat în cauza reclamantului de către instanțele Regatului Unit a fost prea restrânsă. În special, acestea au constatat pur și simplu că ordinul de confiscare emis împotriva reclamantului a fost în interesul publicului, fără să păstreze un echilibru între acest interes și dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale, astfel cum prevede Convenția.”[72]

Totuși, „generalizarea aplicării măsurii şi la alte situaţii, de ex. cazul persoanei infractor primar ce comite o infracţiune dintre cele identificate în lista de incriminări compatibile cu confiscarea extinsă, pare o măsură disproporţionată faţă de obiectivul european definitiv în art. 83 alin. (1) TFUE: „(1) Parlamentul European şi Consiliul, hotărând prin directive în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot stabili norme minime cu privire la definirea infracţiunilor şi a sancţiunilor în domenii ale criminalităţii de o gravitate deosebită de dimensiune transfrontalieră ce rezultă din natura sau impactul acestor infracţiuni ori din nevoia specială de a le combate pornind de la o bază comună. Aceste domenii ale criminalităţii sunt următoarele: terorismul, traficul de persoane şi exploatarea sexuală a femeilor şi a copiilor, traficul ilicit de droguri, traficul ilicit de arme, spălarea banilor, corupţia, contrafacerea mijloacelor de plată, criminalitatea informatică şi criminalitatea organizată. În funcţie de evoluţia criminalităţii, Consiliul poate adopta o decizie care să identifice alte domenii ale criminalităţii care îndeplinesc criteriile prevăzute la prezentul alineat”. Cât timp nu sunt întrunite condiţiile de gravitate deosebită ce justifică măsura confiscării, ea nu ar trebui aplicată de manieră facilă şi pe baza unui standard probatoriu minimal. De aceea standardul intermediar propus, cel al balanţei calificate a probabilităţilor (apreciat ca implicând un procentaj de încredere de 70-80%) pare a fi cel mai indicat. Din păcate, dreptul nostru nu este familiarizat cu asemenea concepte, ceea ce înseamnă că formarea convingerii instanţei rămâne o operaţiune destul de puţin controlabilă anticipat.”[73]

În privința celor două măsuri de confiscare(atât cea specială, cât și cea extinsă), trebuie să precizăm faptul că acestea se execută potrivit art. 574 C. proc. pen. şi art. 79 din Legea nr. 253/2013, după cum urmează:

a) lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit legii;

b) dacă lucrurile confiscate se află în păstrarea organelor de poliţie sau a altor instituţii, judecătorul delegat cu executarea trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii organului la care se află. După primirea copiei de pe dispozitiv, lucrurile confiscate se predau în termen de 30 de zile organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit dispoziţiilor legii. La cererea organelor care se ocupă de valorificare, bunurile pot rămâne în custodia poliţiei până la valorificare;

c) când confiscarea priveşte sume de bani ce nu au fost consemnate la unităţi bancare, judecătorul delegat cu executarea trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii organelor fiscale. în vederea executării confiscării potrivit dispoziţiilor privind creanţele bugetare;

d) când s-a dispus distrugerea lucrurilor confiscate, dacă prin lege nu se prevede altfel, aceasta se face în prezenţa unei comisii formate din judecătorul delegat cu executarea al instanţei de executare, un reprezentant al parchetului de pe lângă aceeaşi instanţă, un reprezentant al inspectoratului judeţean de poliţie, gestionarul camerei de corpuri delicte în gestiunea căruia se aflau bunurile supuse distrugerii şi, dacă este cazul, reprezentanţi ai altor autorităţi cu competenţe în domeniu desemnaţi de judecătorul delegat. Comisia întocmeşte un proces-verbal, care se trimite, în copie, spre a fi depus la dosarele privind cauzele în care s-a dispus confiscarea respectivelor bunuri. în cazul în care distrugerea nu are loc în circumscripţia instanţei de executare, din comisie face parte judecătorul delegat cu executarea de la instanţa corespunzătoare în grad în circumscripţia căreia are loc distrugerea. Un exemplar al procesului-verbal se trimite instanţei de executare.

Cheltuielile de păstrare, întreţinere şi valorificare a bunurilor confiscate se acoperă din preţul obţinut. Dacă nu este posibilă acoperirea integrală a acestor cheltuieli din preţul obţinut, diferenţa rămâne în sarcina statului. Cheltuielile de distrugere a bunurilor confiscate rămân în sarcina statului.

Luarea şi punerea în executare a măsurii confiscării se realizează în două etape: una în faza de urmărire penală şi cealaltă în faza de judecată.

În cursul urmăririi penale, dacă ne raportăm la dispozițiile art. 249 C. proc. pen., procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, atunci când există o suspiciune rezonabilă cu privire la existenţa unui pericol concret de ascundere, distrugere, înstrăinare sau sustragere de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.

Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora. Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului. Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora, şi se pot lua. în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, şi la cererea părţii civile. Măsurile asigurătorii luate din oficiu de către organele judiciare pot folosi şi părţii civile.

Măsurile asigurătorii sunt obligatorii în cazul în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă ori în alte cazuri expres prevăzute de lege.

Nu pot fi sechestrate bunuri care aparţin unei autorităţi sau instituţii publice ori unei alte persoane de drept public, precum nici exceptate de lege.

În cealaltă etapă procesuală, respectiv în etapa judecății, potrivit art. 574 C. proc. pen., măsura de siguranţă a confiscării speciale luată prin hotărârea instanţei de judecată se execută după cum urmează:

a) dacă lucrurile confiscate se află în păstrarea organelor de poliţie sau a altor instituţii, instanţa de executare trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii organului la care se află. După primirea copiei de pe dispozitiv, lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit dispoziţiilor legii:

b) atunci când confiscarea priveşte sume de bani ce nu au fost consemnate la unităţi bancare, instanţa de executare trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii organelor fiscale, respectiv administraţiei finanţelor publice, în vederea executării confiscării potrivit dispoziţiilor privind creanţele bugetare;

c) când s-a dispus distrugerea lucrurilor confiscate, aceasta se face în prezenţa judecătorului delegat cu executarea. întocmindu-se proces-verbal care se depune la dosarul cauzei.

Având în vedere aceste aspecte, ținem să precizăm, în ceea ce privește valorificarea bunurilor(mobile) sechestrate, ca urmare a măsurii de siguranță a confiscării, că în art. 2521 C.pr.pen., sunt reglementate cazurile speciale de valorificare a bunurilor mobile sechestrate, altele decât cele care privesc bunurile perisabile menționate în art. 252 C.pr.pen.

Astfel, ca regulă generală, în cursul procesului penal, înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive, procurorul sau instanța de judecată care a instituit sechestrul poate dispune de îndată valorificarea bunurilor mobile sechestrate, la cererea proprietarului bunurilor sau atunci când există acordul acestuia.

„Pentru incidența normei cu caracter general, în vederea valorificării acestor categorii de bunuri, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

– existența unei măsuri asigurătorii a sechestrului dispusă aspra unor bunuri mobile. Situația nu poate fi aplicabilă decât în cazul unor bunuri mobile, nu și imobile. De asemenea, pot face obiectul măsurii orice fel de bunuri mobile sechestrate, indiferent de valoare acestora, excepție făcând bunurile perisabile față de care vor fi aplicate dispozițiile art. 252 C.pr.pen.;

– existența consimțământului proprietarului bunului. În legătură cu această condiție, trebuie menționat că acest consimțământ de a dispune cu privire la bun îi revine exclusiv proprietarului, indiferent dacă acesta are sau nu calitate în procesul penal, fiind justificat de dreptul de dispoziție asupra bunului până la momentul soluționării procesului penal, drept ce decurge din însăși calitatea sa de proprietar.

Consimțământul poate fi implicit, rezultând din cererea proprietarului de valorificare a bunurilor. În acest sens, trebuie menționat că organul care aplică sechestrul este obligat să încunoștințeze părțile că pot solicita valorificarea bunului sau a bunurilor sechestrate, în temeiul art. 2521 alin. (1) C.pr.pen., și că în cursul procesului penal, înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive, bunurile mobile asupra cărora s-a instituit sechestrul asigurător pot fi valorificate de către organul judiciar, chiar și fără consimțământul proprietarului, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 2521 alin. (2) C.pr.pen., aspect care trebuie consemnat în procesul-verbal întocmit cu acel prilej.

Consimțământul trebuie să fie expres atunci când el este obținut la solicitarea organelor judiciare. În afara organelor judiciare, așa cum reiese din art. 29 alin. (4) din Legea nr. 318/2015 pentru înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate (denumită în continuare Agenția) și pentru modificarea și completarea unor acte normative, această agenție este autorizată, cu aprobarea prealabilă a procurorului sau, după caz, a instanței de judecată, să obțină acordul proprietarului bunului în vederea valorificării în condițiile legii procesual penale;

– existența unui act de dispoziție al procurorului sau al instanței de judecată prin care să se dispună valorificarea. În cursul urmăririi penale, în situația existenței cererii proprietarului, procurorul va dispune prin ordonanță valorificarea bunurilor mobile sechestrate.”.[74]

De asemenea, înțelegem să ne raliem punctului de vedere al autoarei, potrivit căreia „În cazul în care este necesară efectuarea de demersuri în vederea obținerii consimțământului, apreciem că procurorul dispune prin ordonanță ca organele de cercetare penală sau Agenția să obțină acordul proprietarului bunului în vederea valorificării, acordul putându-se manifesta într-o declarație scrisă sau verbală consemnată într-un proces-verbal; ulterior, procurorul, constatând existența consimțământului, urmează să dispună printr-o nouă ordonanță valorificarea bunurilor în cauză. În cursul judecății, este incidentă procedura reglementată în art. 2523 alin. (1) C.pr.pen., care va fi detaliată mai jos.

Noul Cod de procedură penală prevede și alte două cazuri în care, în mod excepțional, valorificarea bunurilor mobile sechestrate poate fi dispusă și independent de existența acordului proprietarului. Astfel, într-un prim caz, înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive, bunurile mobile asupra cărora s-a instituit sechestrul asigurător pot fi valorificate și atunci când nu există acordul proprietarului, în următoarele situații:

– atunci când, în termen de un an de la data instituirii sechestrului, valoarea bunurilor sechestrate s-a diminuat în mod semnificativ, respectiv cu cel puțin 40% în raport cu aceea de la momentul dispunerii măsurii asigurătorii. În acest caz, se poate recurge, dacă este cazul, la evaluatori sau experți;

– atunci când există riscul expirării termenului de garanție sau când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra unor animale sau păsări vii;

– atunci când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra produselor inflamabile sau petroliere;

– atunci când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra unor bunuri a căror depozitare sau întreținere necesită cheltuieli disproporționate în raport cu valoarea bunului [art. 2521 alin. (2) C.pr.pen.].”.[75]

Cu privire la faptul că pentru indisponibilizarea bunurilor mobile, conform art. 252 alin. 1 Cpp, organul care procedează la aplicarea sechestrului este obligat să identifice și să evalueze bunurile sechestrate, putând recurge și la evaluatori sau experți, apreciem că trebuie făcută o precizare. Conform opiniei unui autor „în realizarea acestei operațiuni, organele care aduc la îndeplinire măsura, pot apela la experți din cadrul organelor de urmărire penală (de pildă, din cadrul DNA sau DIICOT ori din cadrul parchetelor obișnuite) și din afara acestora(de pildă, din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală). Deși ea este plasată în etapa de executare a dispoziției organului judiciar, credem că, din motivele expuse mai sus, ar fi fost mai potrivit ca identificarea bunurilor ce urmează a fi sechestrate să se realizeze înainte de luarea măsurii asigurătorii, pentru ca, în cuprinsul actului procedural întocmit să se indice in concreto care sunt bunurile asupra cărora se dispune măsura.”[76]. Înțelegem să ne însușim acest argument, deoarece, printr-un astfel de procedeu, s-ar putea aprecia, în concret, care sunt bunurile ce urmează să fie indisponibilizate, fiind supuse, unei evaluări obiective.

v. Concluzii

Lucrarea a avut în prim plan aplicarea măsurilor de siguranță, procedura aplicabilă acestora și analiza hotărârilor judecătorești ale Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și ale instanțelor naționale.

Pe parcursul lucrării am arătat că aceste măsuri de siguranță pot fi aplicate în vederea restrângerii drepturilor și libertăților, numai cu titlu excepțional, în caz contrar, constituind o încălcare a dreptului la libertate și siguranță al individului, astfel cum este prevăzut în Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În capitolul denumit „Introducere”, am sintetizat obiectivele pe care mi le propun prin această cercetare.

În următoarea parte, am prezentat contextul general aplicabil măsurilor de siguranță.

Capitolul „Psihologia judiciară”, a încercat să descifreze de unde provine dorința umană în vederea desfășurării de activități ilicite, care ar putea justifica aplicarea oricărei măsuri, implicit a măsurilor de siguranță.

În capitolele următoare, am apreciat că este necesar să tratez fiecare din măsurile de siguranță, astfel cum sunt acestea prevăzute în Codul penal și să evidențiez aplicabilitatea acestora, în jurisprudența națională și, cel mai important, să constat că, adesea, în urma neefectuării unei expertize de specialitate, diverse state au fost condamnate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentru privarea de libertate, în mod nejustificat, a diferiților indivizi.

Am încercat, de asemenea, să realizez inclusiv propuneri de lege ferenda, pe care le consider necesare în soluționarea unor cauze care au astfel de obiecte. Spre exemplu, am apreciat ca fiind necesar a exista o anumită procedura de verificare/prelungire a unor astfel de măsuri, urmând exemplul celor existente în capitolul dedicat măsurilor preventive din Codul de procedură penală.

Sumarizând opiniile și hotărârile judecătorești prezentate în cuprinsul lucrării, susțin că măsurile au un caracter facil, prin prisma dispozițiilor legale, fiind în deplină concordanță cu dispozițiile unionale. Acest caracter este motivul pentru care regulile stabilite de legiuitor se pot aplica făptuitorilor, tocmai pentru a-și îndrepta modul de a se comporta, mod care trebuie să fie în concordanță totală cu regulile de conviețuire socială.


[1] V.Dobrinoiu, I.Pascu, V.Lazăr, Al.Boroi, I.Molnar, Gh.Nistoreanu-„Drept penal.Partea generală”, editura Didactică și Pedagogică, R.A, București, 1992, p. 281.
[2] M.Safta, I.Predescu, „Principiul Securității Juridice.Fundament al Statului de Drept.Repere Jurisprudențiale”, p. 2-3, poate fi accesat la următoarea adresă: https://www.ccr.ro/wpcontent/uploads/2021/01/predescu.pdf, consultat la data de 04.03.2023.
[3] D.M.Czika- „Aplicații ale Convenției Europene a Drepturilor Omului în Dreptul Penal Român”, editura Universității „Lucian Blaga” Sibiu, Sibiu, 2021, p. 164.
[4] Pentru mai multe detalii, a se vedea G.G.Theodoru, „Tratat de drept procesual penal”, București, editura Hamangiu, 2013, p. 609.
[5] F.Streteanu, D.Nițu-„Drept penal.Partea Generală”, vol. I, editura Universul Juridic, București, 2014, p. 349.
[6] P.Popescu Neveanu, „Tratat de psihologie generală”, editura Trei, București, 2013, p. 362.
[7] Ibidem, p. 369.
[8] A.Moreau, „Psihoterapie.Metode și tehnici”, editura Trei, București, 2007, p. 34-35.
[9] P.Popescu Neveanu, op.cit, p. 369.
[10] Ibidem, p. 738.
[11] Ibidem, p. 751.
[12] Ibidem, p. 854.
[13], C.Lombroso, „Omul delincvent”, vol.I, editura Maiastra, București, 1992, p. 116.
[14] Ibidem, p. 119.
[15] C.Lombrosso, op.cit, p. 132.
[16] Idem.
[17] V.Oprescu, „Aptitudini și atitudini”, editura Științifică, București, 1991, p. 79.
[18] E.Cătoiu, „Articolul 15 – Cauze care înlătură sau diminuează discernământul în sistemul dreptul comparat”, consultat la data de 09.05.2023, poate fi accesat la următoarea adresă: https://e-psihiatrie.ro/articolul-15-cauze-care-inlatura-sau-diminueaza-discernamantul-in-sistemul-dreptul-comparat/.
[19] Ibidem.
[20] Ibidem.
[21] S.Morar, H.Dura, A.Cristian, „Delincvența juvenilă. Interferențe medico-legale și judiciare”, disponibilă pe heinonline, p. 258, accesat la data de 09.04.2023.
[22] R.Chiriță – „Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Comentarii și explicații”, ediția 2, editura C.H.Beck, București, 2008, p. 164-165.
[23] Decizia penală nr. 864/19.09.2018 a Curții de Apel Galați, consultată la data de 13.01.2023, accesibilă la următoarea adresă http://www.euroavocatura.ro/jurisprudenta/5486/Masuri_de_siguranta__Obligarea_la_tratament_medical
[24] D.M.Czika, op.cit, p. 165.
[25] CEDO, Hotărârea R.D. și IMD împotriva României, consultată la data de 04.05.2023, poate fi accesată la următoarea adresă: http://ier.gov.ro/wp-content/uploads/2022/06/R.D.-si-I.M.D-impotriva-Romaniei.pdf.
[26] Ibidem.
[27] Pentru hotărâri similare, a se consulta hotărârea CEDO, Mihailovs împotriva Letoniei, nr. 35939/10, pct. 146, din data de 22 ianuarie 2013.
[28] Judecătoria Babadag, încheierea finală nr.80/2020 din 18.02.2020, consultată la data de 13.01.2023, poate fi accesată la următoarea adresă: https://portal.just.ro/179/SitePages/Dosar.aspx?id_dosar=17900000000022332&id_inst=179
[29] Minuta întâlnirii trimestriale de practică neunitară în materie penală care a avut loc Ia sediul Curţii de Apel Iaşi Ia data de 16 decembrie 2016, ora 1200 trimestrele III – IV ale anului 2016, poate fi accesată la următoarea adresă: https://ca-iasi.ro/files/userfiles/files/MinutePracticaNeunitara/Minute_Penal/2016-3-4-Minuta%20penal.pdf.
[30] CEDO, hot. Ilnseher contra Germaniei, par. 129, consultată la data de 13.01.2023, poate fi accesată la următoarea adresă: https://www.echr.coe.int/Documents/Guide_Art_5_RON.pdf.
[31] CEDO, hot. Petschulies contra Germaniei, par. 76, consultată la data de 13.01.2023, poate fi accesată la următoarea adresă: https://www.echr.coe.int/Documents/Guide_Art_5_RON.pdf.
[32] O.S.Milchiș, „Internarea medicală nevoluntară. Aspecte teoretice și practice”, consultat la data de 04.05.2023, poate fi accesat la următoarea adresă: https://www.juridice.ro/411996/ovidiu-stelian-milchis-internarea-medicala-nevoluntara-aspecte-teoretice-si-practice.html.
[33] R.Chiriță, op cit, p. 165.
[34] CEDO, hot. Morsink contra Olandei, consultată la data de 13.01.2023, poate fi accesată la următoarea adresă: https://legeaz.net/hotarari-cedo/morsink-contra-olandei-d6j.
[35] Gh.Scripcaru, M.Terbancea, Patologie medico-legală, București, editura Didactică și Pedagogică, 1978, p. 561.
[36] CEDO, hot.Filip contra României, din data de 14.12.2006, consultată la data de 24.03.2023, poate fi accesată la următoarea adresă: https://legeaz.net/hotarari-cedo/cauza-filip-impotriva-romaniei-hui.
[37] R.Dan, Le rôle du juge, în Studia Universitatis Babes Bolyai Philosophia 1, vol. 62,2017, aprilie, accesat la data de 11.03.2023.
[38] CEDO, hot.Erkalo contra Olandei, din 2 septembrie 1988, consultată la data de 03.04.2023, poate fi accesată la următoarea adresă: https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22itemid%22:[%22001-58233%22]}.
[39] Curtea de Apel Alba Iulia, Secția Penală, decizia nr.67/A din 21.02.2006, în „Buletinul jurisprudenței.Culegere de practică judiciară pe anul 2006”, editura Hamangiu, București, 2007, p. 5.
[40] L.Cătănoaie, „Privire comparativă între măsura de siguranță a internării medicale și măsura internării nevoluntare. Aspecte teoretice și procedura aplicabilă”, în Revista Themis, nr. 1-2/2017, p. 17-18.
[41] Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Penală, decizia nr. 2411/2001.
[42] D.M,Czika, op cit, p. 175.
[43] C.Stan, „Malpraxisul medical”, editura Etna, București, 2014, p. 27.
[44] A.C.Ciocîntă, „Cauze și soluții în malpraxis medical.Răspundere penală”, p. 142-143, poate fi accesat la următoarea adresă: http://pub.law.uaic.ro/files/articole/2016/voli/2016_i_2.4_crisu_ciocinta.pdf.
[45] Judecătoria Iași, hotărârea nr. 110/CP/2015, definitivă (nepublicată).
[46] Judecătoria Huși, sentința penală nr. 157/23.09.2014, modificată și rămasă definitivă prin decizia penală nr. 336/2016 a Curții de Apel Iași (nepublicată).
[47] Judecătoria Pitești, hotărârea din octombrie, 2010, consultată la data de 13.01.2023, poate fi accesată la următoarea adresă: https://lege5.ro/Gratuit/gi4tsmbtgm/vatamare-corporala-din-culpa?pid=60044816&expression=#p-60044816
[48] V.Dobrinoiu, I.Pascu, V.Lazăr, Al.Boroi, I.Molnar, Gh.Nistoreanu, op cit, p. 285.
[49] M.Udroiu- „Fișe de drept penal.Partea generală”, ediția a 2-a, editura C.H. Beck, București, 2021, p. 359-360.
[50] V.Dongoroz, S.Kahane, I.Oancea, R.Stănoiu, I.Fodor, N.Iliescu, C.Bulai, V.Roșca, „Explicații teoretice ale codului penal român.Partea generală” vol. II, editura Academiei Române, editura All Beck, București, 2003, p. 299-300.
[51] M.C.Bădan, „Legalitatea măsurii confiscării speciale în cazul în care fapta nu a fost comisă cu vinovăția prevăzută de lege pentru existența infracțiunii”, în Revista Themis, 2016, p. 50-51.
[52] Ibidem.
[53] G.C.Mihai, „Fundamentele dreptului.Teoria răspunderii juridice”, București, editura C.H.Beck, 2006, p. 181.
[54] Judecătoria Cluj-Napoca, Secția Penală, încheierea penală nr.910/2015, consultată la data de 11.03.2023, poate fi accesată la următoarea adresă: http://www.rolii.ro/hotarari/56b27ea7fec4a66a4c641767.
[55] Judecătoria Târgu Lăpuș, încheierea penală nr.129/2018, consultată la data de 13.01.2023, poate fi accesată la următoarea adresă: http://www.rolii.ro/hotarari/5aff8c27e490096c16000029.
[56]Judecătoria Vișeu de Sus, încheierea penală nr.299/2018, consultată la data de 13.01.2023, poate fi accesată la următoarea adresă: http://www.rolii.ro/hotarari/5af656f4e490093021000030.
[57] Judecătoria Timișoara, încheierea penală nr.61/2017, consultată la data de 13.01.2023, poate fi accesată la următoarea adresă: http://www.rolii.ro/hotarari/58a3de8ce49009b027000236.
[58] Judecătoria Sebeș, încheierea penală nr.52/2015, consultată la data de 13.01.2023, poate fi accesată la următoarea adresă: http://www.rolii.ro/hotarari/58a1858ae490091818001558.
[59] Judecătoria Făget, încheierea penală nr.142/2014, consultată la data de 13.01.2023, poate fi accesată la următoarea adresă: http://www.rolii.ro/hotarari/58a49ae3e49009783b000146.
[60] D.Nițu-„Confiscarea extinsă. Confiscarea specială. Confiscarea de la terţi” în Caiete de drept penal nr 4/2017.
[61] Decizia nr. 423 din 18 septembrie 2019, pronunţată de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
[62] Judecătoria Cluj-Napoca, Secția penală, încheierea penală nr. 1616/2017, consultată la data de 13.01.2023, accesibilă la următoarea adresă: http://www.rolii.ro/hotarari/59f93b4fe49009c01b00003a.
[63] C.A.Drumea, „Confiscarea mijlocului de transport. Confiscare specială. Opinie juridică”, poate fi accesat la următoarea adresă: https://www.juridice.ro/559437/confiscarea-mijlocului-de-transport-confiscare-speciala-opinie-juridica.html.
[64] Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Penală, Decizia nr.10/2019, publicată în M.Of.nr. 472/11.06.2019.
[65] Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Penală, Decizia nr.11/2015, publicată în M.Of.nr. 381/02.06.2015.
[66] Publicată în M.Of.nr 258 din 19.04.2012.
[67] D.M.Czika, op cit, p. 180.
[68] CEDO, hotărârea Telbis și Viziteu contra României, consultată la data de 05.05.2023, poate fi accesată la următoarea adresă: http://ier.gov.ro/wp-content/uploads/cedo/Telbis-si-Viziteu-impotriva-Romaniei.pdf.
[69] N.A.Moiceanu, M.C.Toader, „Corelaţia dintre confiscarea extinsă şi investigaţia financiară în procesul penal român”, consultat la data de 05.05.2023, poate fi accesat la următoarea adresă: https://www.juridice.ro/488766/corelatia-dintre-confiscarea-extinsa-si-investigatia-financiara-procesul-penal-roman.html.
[70] M.Udroiu, op cit, p. 366.
[71] Publicată în M.OF. nr. 1019/02.11.2020.
[72] D.M.Czika, op cit, p. 184-185.
[73] F.Ciopec, „Marja de apreciere a judecătorului penal în aplicarea confiscării extinse”, în Revista Națională de Studii Juridice, nr.1/2015, Pag.90, poate fi accesat la următoarea adresă: https://drept.ucv.ro/RSJ/images/articole/2015/RSJ_nr1_2015.pdf, consultat la data de 03.05.2023.
[74] D.Dediu, „Valorificarea bunurilor mobile sechestrate în cursul procesului penal”, consultat la data de 02.04.2023, poate fi accesat la următoarea adresă: http://revistaprolege.ro/valorificarea-bunurilor-mobile-sechestrate-cursul-procesului-penal/.
[75] Ibidem.
[76] G.Mateuț, „Procedură penală.Partea generală”, editura Universul Juridic, București, 2019, p. 906.


Mihai Văcaru Sora

Citeşte mai mult despre , , , ! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.
Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn LinkedIn JURIDICE.ro WhatsApp WhatsApp Channel JURIDICE Threads Threads JURIDICE Google News Google News JURIDICE

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.

 
Homepage J JURIDICE   Cariere   Evenimente   Dezbateri   Profesionişti   Lawyers Week   Video
 
Drepturile omului
Energie
Fiscalitate
Fuziuni & Achiziţii
Gambling
Health & Pharma
Infrastructură
Insolvenţă
Malpraxis medical
Media & publicitate
Mediere
Piaţa de capital
Procedură civilă
Procedură penală
Proprietate intelectuală
Protecţia animalelor
Protecţia consumatorilor
Protecţia mediului
Sustenabilitate
Recuperare creanţe
Sustenabilitate
Telecom
Transporturi
Drept maritim
Parteneri ⁞ 
Specialişti
Arii de practică
Business ⁞ 
Litigation ⁞ 
Protective
Achiziţii publice
Afaceri transfrontaliere
Arbitraj
Asigurări
Banking
Concurenţă
Construcţii
Contencios administrativ
Contravenţii
Corporate
Cyberlaw
Cybersecurity
Data protection
Drept civil
Drept comercial
Drept constituţional
Drept penal
Dreptul penal al afacerilor
Dreptul familiei
Dreptul muncii
Dreptul Uniunii Europene
Dreptul sportului
Articole
Essentials
Interviuri
Opinii
Revista de note şi studii juridice ISSN
Note de studiu ⁞ 
Studii
Revista revistelor
Autori ⁞ 
Publicare articole
Jurisprudenţă
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Curtea Constituţională a României
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Dezlegarea unor chestiuni de drept
Recurs în interesul legii
Jurisprudenţă curentă ÎCCJ
Curţi de apel
Tribunale
Judecătorii
Legislaţie
Proiecte legislative
Monitorul Oficial al României
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Flux noutăţi
Selected
Comunicate
Avocaţi
Executori
Notari
Sistemul judiciar
Studenţi
RSS ⁞ 
Publicare comunicate
Proiecte speciale
Cărţi
Condoleanţe
Covid-19 Legal React
Creepy cases
Life
Poezii
Povestim cărţi
Poveşti juridice
Războiul din Ucraina
Wisdom stories
Women in Law

Servicii J JURIDICE   Membership   Catalog   Recrutare   Talent Search   Comunicare   Documentare   Evenimente   Website   Logo   Foto   Video   Partnership