Secţiuni » Arii de practică » Protective » Drept civil
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti

Cartea electronică de identitate, un vis pentru eternitate
17.03.2021 | Adrian-Relu TĂNASE

Secţiuni: Content, Drept civil, Opinii, Selected
JURIDICE - In Law We Trust
Adrian-Relu Tănase

Adrian-Relu Tănase

Rezumat: „Epopeea” emiterii cărţii electronice de identitate a început în urmă cu mai bine de 19 ani, odată cu adoptarea Ordonanţei 69 din 2002 privind unele măsuri pentru operaționalizarea sistemului informatic de emitere și punere în circulație a documentelor electronice de identitate și rezidență. De la acel moment s-a indus în opinia publică ideea că realizarea acestui proiect va avea loc într-un termen rezonabil, fiind adoptate mai multe acte normative care statuau cu privire la momentul exact de emitere a primelor documente de identitate biometrice. Realitatea a demonstrat însă că România nu a luat nici în 19 ani măsurile de ordin organizatoric, legislativ, tehnic şi administrativ necesare implementării unui astfel de proiect, iar luna august a anului 2021 nu va coincide, cel mai probabil, cu emiterea, pe scară largă, a actelor de identitate electronice.

I. Introducere

Actele de identitate reprezintă documente oficiale prin care cetăţenii români domiciliaţi în România care au împlinit vârsta de 14 ani se legitimează şi în baza cărora îşi valorifică drepturile şi interesele legitime. Potrivit art. 13 din OUG 97 din 2005 R, actul de identitate face dovada identității, a cetățeniei române, a adresei de domiciliu și, după caz, a adresei de reședință.(2) În condițiile Legii nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, cu modificările și completările ulterioare, cartea de identitate și cartea electronică de identitate constituie document de călătorie în statele membre ale Uniunii Europene. Potrivit art. 12 alin. 3 din OUG 97 din 2005 R, în sensul prezentei ordonanțe de urgență, prin act de identitate se înțelege cartea de identitate, cartea de identitate simplă, cartea electronică de identitate, cartea de identitate provizorie și buletinul de identitate, aflate în termen de valabilitate.

Actele de identitate se eliberează obligatoriu începând cu împlinirea de către minor a vârstei de 14 ani. Cu titlu opţional, se poate elibera noua carte electronică de identitate sau o carte de identitate electronică pentru minorii cu vârsta mai mică de 14 ani, la cererea părinţilor sau a reprezentantului legal al minorului.

Articolul de faţă doreşte să facă lumină cu privire la demersul autorităţilor publice demarat în urmă cu 19 ani de emitere a cărţii electronice de identitate, din perspectiva fostului practician în materia evidenţei persoanelor care a studiat fenomenul din interior şi a înţeles de ce nu s-a emis într-o perioadă aşa de mare de timp un prim act de identitate electronic şi de ce sunt şanse minime ca această „minune” să se întâmple după atâtea amânări, în luna august a anului 2021.

II. Scurt istoric cu privire la termenele succesive stabilite în actele normative adoptate pentru emiterea cărţilor electronice de identitate

1. La data de 29 august 2002 Guvernul României a adoptat O.G. 69[1] privind regimul juridic al cărţii electronice de identitate. Primul termen, total nerealist, de emitere al noilor acte de identitate a fost, potrivit art. 1 din O.G. 69/2002, cel de 1 ianuarie 2003[2]. La momentul adoptării primului act normativ, nemodificat încă, pe tema cărţii electronice de identitate, potrivit art. 2 din O.G. 69/2002, Cartea electronică de identitate conţine în mod obligatoriu datele aflate în prezent pe cartea de identitate sau pe buletinul de identitate, pe permisul de conducere şi pe cartea de alegător.

 (2) Cartea electronică de identitate conţine, după caz, şi date referitoare la asigurarea medicală, asigurarea socială şi semnătura digitală.

Dotarea cu echipamente a serviciilor ar fi trebuit realizată potrivit art. 4 din O.G. 69/2002. Potrivit art. 4 din O.G. 69/2002, forma adoptată în 2002. [3]

2. Un al doilea termen, în condiţiile în care nu s-a putut implementa cartea electronică de identitate la 1 ianuarie 2003, a fost 1 ianuarie 2006, potrivit art. 1 din O.G. 69/2002, forma republicată în 2004[4]. Asigurarea cu echipamente se va face eşalonat.[5]

Totodată, s-au adoptat la 27 noiembrie 2004 normele metodologice pentru aplicarea O.G. 69/2002.[6]

3. Prin OUG 188 din 22 decembrie 2005[7] s-a amânat pentru a treia oară termenul de emitere a noii cărţi electronice, la 1 ianuarie 2009. Printre motivele noii amânări, potrivit preambulului la OUG 188/2005, s-au evocat mai multe aspecte insuficient de convingătoare pentru profesioniştii din sistem care cunosc realităţile acestuia.[8]

Potrivit art. 4 alin. 2 din OUG 188 din 2005, asigurarea cu echipamente şi programe informatice a autorităţilor şi instituţiilor publice se va realiza eşalonat, astfel:

a) în municipiile reşedinţă de judeţ, până la data de 31 iulie 2010;

b) în celelalte municipii şi oraşe, până la data de 31 decembrie 2011;

c) în comune, până la data de 31 decembrie 2012.”

4. Prin OUG 188 din 2008[9] se stabileşte un al patrulea termen de emitere a noilor cărţi electronice de identitate de la 1 ianuarie 2009, până la 1 ianuarie 2011, începând cu data de 1 iulie 2010 urmând a se realiza platforma-pilot (art. 3 din lege). Motivele noii amânări au fost, din nou, de natură financiară[10] şi informatică[11], potrivit preambulului OUG 184 din 2008.

Potrivit modificărilor aduse art. 4 alin. 2 din O.G. 69/2002, asigurarea cu echipamente şi programe informatice a autorităţilor şi instituţiilor publice se va realiza eşalonat.[12]

5. În anul 2010 s-a adoptat OUG 124[13] prin care, după atâtea termene asumate şi nerespectate, legiuitorul nu şi-a mai asumat un termen cert de implementare a proiectului noilor cărţi electronice; potrivit art. II din OUG 124/2010, Guvernul va stabili, prin hotărâre, data de la care se pune în circulaţie cartea electronică de identitate, precum şi data de la care se va realiza platforma-pilot pentru constituirea sistemului informatic de emitere a cărţii electronice de identitate. Totuşi, potrivit art. 4 alin. 2 din lege, asigurarea cu echipamente şi programe informatice a autorităţilor şi instituţiilor publice se va realiza eşalonat[14]. Totodată, s-au modificat corespunzător şi prevederile art. 12 din OUG 97/2005, astfel că potrivit modificărilor operate, începând cu data de 1 ianuarie 2011, prin act de identitate se înţelege si cartea electronică de identitate (acest articol a fost ulterior abrogat, tot din cauza trecerii neaşteptat de rapide a timpului).

6. La data de 12.12.2012, Guvernul României a adoptat, tot în regim de urgenţă OUG 82 din 2012[15], aprobată ulterior prin Legea 235/2013. Centrul-pilot trebuia constituit până la 30 iunie 2013, termen depăşit din nou, devenit 31 martie 2014 potrivit legii 235/2013[16]. Punerea în circulaţie a cărţii electronice se va face potrivit art. 11 din O.G. 69/2002.[17]

Centrul pilot nu s-a constituit decât la nivel teoretic potrivit informaţiilor oficiale comunicate de DEPABD, până în luna iunie 2016. Prin ultimele modificări aduse O.G. 69/2002 şi OUG 97/2005 R1, s-a trasat de către legiuitor doar imperativul constituirii platformei-pilot până la 31 martie 2014 (care nu a produs nici o carte de identitate electronică până în martie 2021) nemaiexistând un termen cert, previzibil, concret, cu privire la emiterea primei cărţi electronice, ci doar necesitatea generalizării activităţii de emitere a noilor acte de identitate în termen de 18 luni de la emiterea primei cărţi electronice de identitate. Nu s-au aprobat până în martie 2021 modificările la normele metodologice adoptate prin H.G. 1375/2006, nu s-au achiziţionat echipamentele necesare, nu s-a instruit resursa umană şi nu există elemente obiective de reorganizare a activităţii SPCLEP care să facă credibilă emiterea noilor acte de identitate într-un termen rezonabil sau mediu de timp. Nu există o sursă certă de finanţare, centrul pilot, existent în plan teoretic, nu a produs un singur act de identitate electronic până în martie 2021 şi nu există o estimare certă a datei producerii primului act biometric în România, deşi se pretinde de la nivel oficial că primele acte de identitate electronice se vor emite în august 2021.

7. Prin Legea 162 din 2020 pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții privind evidența persoanelor și actele de identitate ale cetățenilor români[18], s-au modificat prevederile OG 69 din 2002 articolul 11 prevăzând astfel faptul că punerea în circulație a cărții electronice de identitate și a cărții de identitate simple se realizează, în mod eșalonat, în termen de maximum 18 luni de la data emiterii primei cărți electronice de identitate sau a primei cărți de identitate simple, pe măsura asigurării serviciilor publice comunitare de evidență a persoanelor cu suportul tehnic necesar, în condițiile prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 82/2012 pentru modificarea și completarea unor acte normative privind evidența persoanelor, actele de identitate ale cetățenilor români, precum și actele de rezidență ale cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European rezidenți în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 235/2013.”

Deşi se pretinde din nou că în luna august a anului 2021 se vor emite cu siguranţă cărţile electronice de identitate (chiar dacă în mod eşalonat, în maximum 18 luni de la emiterea primei cărţi electronice) legiuitorul nu îşi mai asumă expres o dată certă (publicată în Monitorul Oficial), ţinând cont de faptul că în trecut aceste termene certe de emitere a actelor biometrice au tot fost adoptate prin lege şi au fost de fiecare dată semnificativ depăşite. Desigur, acum cuvântul de onoare ferm al autorităţilor oferit în mass-media ar trebui să fie suficient pentru a putea crede că de această dată în august 2021 actele de identitate biometrice chiar vor deveni realitate în România.

Totuşi, o dată certă referitoare la emiterea primelor cărţi electronice de identitate e vehiculată de oficiali ca fiind 2 august 2021, dată la care „intră în drepturi” Regulamentul UE 1157/2019 privind consolidarea securității cărților de identitate ale cetățenilor Uniunii și a documentelor de ședere eliberate cetățenilor Uniunii și membrilor de familie ai acestora care își exercită dreptul la liberă circulație.[19]

III. Necesitatea emiterii cărţilor electronice pentru prevenirea falsificării actelor de identitate.

Principial, sunt de acord că e necesar să se emită acte de identitate biometrice, mai sigure şi care să îngreuneze mult posibilităţile persoanelor rău-intenţionate de a le falsifica în scopul substituirii identităţii persoanelor şi comiterii unor infracţiuni diverse.

Introducerea noilor cărţi electronice de identitate a fost motivată, în principal, de necesitatea sporirii gradului de siguranţă al noilor acte de identitate, pentru a se preveni, pe cât posibil, falsificarea acestora[20] (contrafacerea lor). În acelaşi registru, al necesităţii sporirii gradului de siguranţă al actelor oficiale care fac dovada identităţii, domiciliului şi cetăţeniei române, emiterea noilor acte electronice de identitate a fost motivată şi de procesul de negociere (la acel moment, 2003) de aderare a României la Uniunea Europeană, securizarea frontierelor şi permiterea accesului în spaţiul comunitar, după aderarea la U.E., în baza unor documente de identitate cu suficiente elemente de siguranţă care să le facă mai greu de contrafăcut, după 1 ianuarie 2007 putându-se circula liber în U.E. atât cu paşapoartele cât şi cu cărţile de identitate, potrivit prevederilor OUG 97/2005 şi ale Legii 248/2005.[21]

O a doua motivaţie a legiuitorului, care a fost adusă la cunoştinţa publicului larg după anul 2011, a fost cea legată de conturarea punerii în acord cu prevederile Uniunii Europene în privinţa serviciilor electronice şi a evidenţei populaţiei, crearea unei identităţi electronice, punerii în acord a sistemelor informatice cu sistemul STORK[22] necesităţii alinierii la iniţiativele europene în materia evidenţei persoanelor şi a eserviciilor, exemplificând preocupările de interconectare a sistemelor referitoare la identitatea electronică, pentru crearea premiselor necesare introducerii şi compatibilizării soluţiilor de e-administraţie, în concordanţă cu obiectivele care se subscriu proiectului european la scară largă, denumit STORK, recunoaşterea şi compatibilitatea la nivel european a identităţii electronice”.[23]

În privinţa primului motiv, necesitatea emiterii de documente de identitate mai sigure, care să prevină, pe cât posibil, falsificarea lor, sunt de făcut următoarele observaţii. Art. 327 din Codul penal incriminează infracţiunea de fals privind identitatea[24]. Ca modus operandi, în practică au fost identificate două modalităţi principale de falsificare a actelor de identitate, prin substituire de persoană sau prin contrafacere/alterare a actelor de identitate, cu mijloace proprii ale făptuitorilor. Ca pondere, dintre cele două modalităţi de falsificare a documentelor de identitate, mai numeroase au fost cazurile de fals privind identitatea prin metoda substituirii de persoană. În fapt, plecând de la asemănările şi deosebirile dintre persoane, profitând de transformările permanente ale fizionomiei persoanelor în timp, bazându-se pe neatenţia funcţionarilor de la ghişeul de primiri documente şi pe inexistenţa unui sistem informatic performant care să depisteze ştiinţific falsurile, au fost situaţii în care unele persoane au cumpărat certificatele de stare civilă şi actele de identitate ale altor persoane, prezentându-se la serviciile supuse analizei sub o identitate falsă, obţinând în locul acelor persoane un act de identitate falsificat (în care se afla fotografia unei persoane şi datele cu caracter personal ale altei persoane). Un număr mai mare de astfel de falsuri au fost comise în anii 2003-2006, la acel moment existând motive de falsificare a actelor de identitate dat fiind faptul că persoanele doreau să călătorească liber în spaţiul U.E., unde aveau interdicţie de a mai călători, din diferite motive (depăşirea termenului legal de şedere de 90 de zile, comiterea de fapte antisociale etc.). Chiar şi aşa, potrivit statisticilor oficiale ale DEPABD, nici în perioada premergătoare aderării României la Uniunea Europeană, numărul de persoane care şi-au falsificat actele de identitate prin substituire de persoană nu a depăşit cifra de 200 depistate într-un an, fiind cunoscut faptul că la nivel naţional se emit circa 2 milioane 300 de mii de acte de identitate.

Din compararea volumului de activitate cu numărul de fapte de fals privind identitatea, rezultă un procent foarte mic, mult sub unu la sută de acte de identitate falsificate, aspect care demontează în parte imperativul/necesitatea preschimbării actualelor acte de identitate cu altele mai sigure, în condiţiile în care nici actualele cărţi de identitate nu au prezentat un interes deosebit pentru falsificarea lor. În măsura în care falsificarea actualelor acte de identitate reprezintă un procent atât de mic prin raportare la volumul total al actelor de identitate eliberate de SPCLEP din întreaga ţară, nu s-ar justifica cheltuielile foarte mari ocazionate de trecerea la noile acte de identitate (circa 30 de milioane de euro sau mult mai mult, oficialii nefiind transparenţi cu privire la acest aspect, sau, mai grav, necunoscând acest cost din cauza lipsei unor studii de impact riguroase) având ca principal motiv riscul falsificării actualelor acte de identitate, în condiţiile în care din datele statistice rezultă că actele de identitate false ocupă o pondere nesemnificativ de mică (circa 0.0004 %) prin raportare la numărul total de acte de identitate eliberate într-un singur an (circa 2.300.000 şi chiar mai multe).

Regulamentul UE 1157 din 2019 aminteşte în preambulul său că „cel puțin trei sferturi din documentele frauduloase detectate la frontierele externe, dar și în spațiul fără controale la frontierele interne, ar fi fost emise de statele membre și de țările asociate spațiului Schengen. Cărțile de identitate naționale mai puțin sigure emise de statele membre sunt documentele utilizate pentru călătoriile în interiorul spațiului Schengen, identificate cel mai adesea ca fiind false. Comisia, statele membre și agențiile relevante ale Uniunii ar trebui să colaboreze în continuare pentru ca documentele de origine să fie mai puțin vulnerabile la fraudă, având în vedere că se recurge din ce în ce mai mult la documente de origine false.” Nici Regulamentul UE amintit nu dă o cifră clară cu privire la numărul actelor de identitate false depistate în ultimii ani în ţările membre ale U.E.

Deşi constituie evident informaţii de interes public, în sensul Legii 544 din 2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, oficialii români au refuzat constant să furnizeze aceste date în legătură cu numărul concret de acte de identitate false (acte obţinute prin contrafacere sau substituire de persoană) din ultimii ani care să justifice introducerea acestor acte electronice de identitate, pretins mai sigure ( dar evident nu imposibil de falsificat mai ales prin substituire de persoană). Explicaţia e simplă, dacă o astfel de cifră s-ar comunica, cetăţenii au observa că prin raportare la numărul imens de acte de identitate emise anual şi numărul şi mai mare de acte de identitate aflate în circuitul civil, numărul de acte de identitate false este extrem de mic, mult sub 1 la sută, iar justificarea emiterii actelor de identitate electronice mai ales în scopul prevenirii numărului mare de falsuri ar dispărea.

La sfârşitul anului 2020 a avut loc o dezbatere oficială pe marginea implementării proiectului cărţilor de identitate electronice. La acel moment, s-a insistat foarte mult, printre altele, pe comunicarea unei statistici oficiale cu privire la numărul de acte de identitate false din ultimii 10 ani, directorul DEPABD[25] afirmând că ar exista o astfel de statistică dar nu a spus exact ce conţine ea, în final declarând, după îndelungi insistenţe ale întrebărilor venite din sală, că lunar, se depistează la graniţă circa 10 sau 20 de acte de identitate false, confirmând practic, cu un sfert de gură, că numărul de acte false depistate e foarte mic.[26]

În fine, se pune accentul pe necesitatea prevenirii contrafacerii actelor de identitate prin îngreunarea procurării de către persoanele rău-intenţionate a noilor tehnologii, mai scumpe, dar se uită că falsul privind identitatea prin substituire de persoană, direct la ghişeele serviciilor publice de evidenţă a persoanelor (obţinerea aşadar a unui fals „original”) e mai facil de realizat, deoarece, în acest sistem al evidenţei persoanelor din România nu există la nivelul anului 2021 un soft informatic care să compare fotografiile anterioare aflate în Registrul naţional de evidenţă a persoanelor cu ultima fotografie a persoanei executată în vederea obţinerii actului de identitate, nu există aşadar o validare tehnică, ştiinţifică, a identităţii persoanelor ci doar una aproximativă, bazată pe ştiinţa pe care eu am numit-o plastic, în teza de doctorat[27], „ochiometria”. Practicienii în această materie cunosc faptul că simpla trecere a timpului înregistrează la nivelul fiecărei persoane schimbări mai mari sau mai mici în fizionomia lor, aceste schimbări putând fi semnificative în cazul persoanelor care realizează voit modificări în scopul îmbunătăţirii imaginii proprii prin operaţii estetice sau în cazul unor persoane de sex femeiesc, care realizează dese şi radicale schimbări de fizionomie, în dorinţa legitimă de îmbunătăţire continuă a modului în care arată. Din aceste considerente, la momentul comparării fotografiilor existente în bazele de date cu cea preluată la momentul depunerii documentelor există asemănări, dar şi unele deosebiri esenţiale, care generează în mintea funcţionarilor din sistem serioase dubii referitoare la certitudinea eliberării actului de identitate titularului acestuia. Din acest punct de vedere, al certificării empirice a identităţii persoanelor, răspunderea funcţionarilor SPCLEP este una foarte mare şi nu e normal ca noul proiect privind cartea electronică să nu aducă nici un fel de noutăţi sau îmbunătăţiri cu privire la acest aspect şi să nu se investească deloc pe acest subiect în sensul achiziţionării de softuri performante de recunoaştere facială şi de certificare ştiinţifică a identităţii persoanelor, atât de necesare pentru aceste sisteme de evidenţă a persoanelor.

Într-o concluzie preliminară, e lesne de observat că lipsa de transparenţă a autorităţilor cu privire la numărul de acte de identitate false depistate la nivel naţional şi chiar european precum şi numărul foarte mic de astfel de falsuri evocate totuşi în unele analize oficiale şi presă conduce la observaţia că motivaţia emiterii noilor acte de identitate electronice din perspectiva prevenirii unui număr foarte mic de falsuri depistate e cel puţin discutabilă, dacă nu cumva chiar lipsită de consistenţă şi fundamentare practică.

IV. Elemente de noutate aduse de actele de identitate electronice

Aşa cum a fost concepută de legiuitor, noua carte electronică de identitate va avea următoarele funcţii/roluri:

1. de document de identitate, făcând pe perioada valabilităţii sale deplina dovadă a identităţii, cetăţeniei române, a adresei de domiciliu şi reşedinţă, după caz;

2. document de călătorie în statele membre[28] ale U.E.[29], alături de paşaport, potrivit art. 13 alin. 2 din OUG 97/2005 R, art. 61 şi art.6 alin. 1 din Legea 248/2005.

3. card naţional de asigurări de sănătate[30]; conform art. 338 din Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, în momentul eliberării către un cetăţean a unei cărţi de identitate, cardul naţional de asigurări sociale de sănătate îşi încetează valabilitatea.[31]

4. instrument cu care persoanele autorizate se pot autentifica în sistemele informatice ale MAI şi în sisteme informatice ale altor instituții publice sau private;

5. instrument cu ajutorul căruia se poate utiliza semnătura electronică.[32]

După implementarea proiectului cărţilor electronice de identitate, aceste documente se vor putea emite obligatoriu începând cu vârsta de 14 ani (cine nu doreşte are posibilitatea obţinerii unei cărţi simple de identitate) sau chiar opţional, înainte de împlinirea vărstei de 14 ani. Potrivit art. 13 alin. 3 din OUG 97 din 2005 R, aşa cum a fost el modificat de prevederile Legii 162 din 2020, cartea electronică de identitate permite titularului autentificarea în sisteme informatice ale Ministerului Afacerilor Interne și în sisteme informatice ale altor instituții publice sau private, precum și utilizarea semnăturii electronice, în condițiile legii. Prin autentificare se înțelege procedura prin care i se permite unei persoane ce posedă legal un anumit set de date create în acest scop să se identifice într-un sistem informatic, în interes propriu sau în relația sa cu persoane juridice de drept public ori de drept privat.

Conform art. 16 din OUG 97 din 2005 R, de la data realizării condițiilor tehnice pentru eliberarea cărții electronice de identitate, cartea de identitate simplă și cartea electronică de identitate se eliberează:

a) cu valabilitate de 2 ani, pentru persoanele cu vârsta cuprinsă între 0 și 14 ani;

b) cu valabilitate de 4 ani, pentru persoanele cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani;

c) cu valabilitate de 10 ani, după împlinirea vârstei de 18 ani;

d) cu valabilitate nelimitată, după împlinirea vârstei de 60 de ani, pentru cartea de identitate simplă.

Observăm un regres al reglementării cu privire la termenele de valabilitate ale noilor acte de identitate, în sensul că în prezent cărţile de identitate sunt valabile 4 ani pentru persoanele cu vârsta de 14-18 ani, 7 ani pentru cele cu vârsta de 18-25 de ani şi 10 ani pentru persoanele cu vârsta peste 25 de ani, precum şi cu valabilitate nelimitată pentru cele peste 55 de ani. După cunoştinţele noastre dobândite în calitate de practicieni în materie, de la 18 la 28 de ani schimbările de fizionomie sunt cele mai mari astfel că noua reglementare reprezintă un regres, prin comparaţie cu reglementarea anterioară, şi contrazice bunele intenţii ale oficialilor referitoare la prevenirea actelor de identitate false, în special a celor false prin substituire de persoană. După 55 de ani schimbările în privinţa fizionomiei nu mai sunt foarte mari aşa că mărirea perioadei la 60 de ani în loc de 55 de la care actele de identitate vor avea termen de valabilitate nelimitat (doar cartea de identitate simplă, de fapt) e o modificare neinspirată, care va mări foarte mult numărul persoanelor care au actele de identitate expirate (circa un milion la acest moment). De altfel, noţiunea de valabilitate nelimitată a unui document de identitate al unei persoane a cărei durată de viaţă, e, evident, limitată natural, e, din nou, o exprimare defectuoasă a legiuitorului, valabilitate permanentă fiind mai apropiată de o exprimare corespunzătoare. De altfel, „calculatorul” de la evidenţa persoanelor traduce această valabilitate nelimitată prin termenul de doar 60 de ani.

Potrivit art. 17 alin. 4 din OUG 97 din 2005 R, modificat de Legea 162 din 2020, Cartea electronică de identitate conține date în format tipărit și în format inscripționat prin tehnici speciale, date în format electronic, precum și elemente de particularizare și de siguranță.

Datele cu caracter personal care se înscriu pe cartea electronică de identitate sunt cele prevăzute la alin. (2), cu aplicarea, după caz, a prevederilor alin. (3). În format electronic se înscriu:

a) datele din formatul tipărit, cu excepția semnăturii olografe a titularului;

b) prenumele părinților titularului;

c) un certificat pentru semnătură electronică și, după caz, certificate calificate pentru semnătură electronică, astfel cum acestea sunt definite în legislația din domeniu;

d) datele biometrice ale titularului, constând în imaginea facială și, după caz, imaginile impresiunilor papilare a două degete. La cererea solicitantului, cartea electronică de identitate se eliberează:

a) cu toate datele prevăzute la  (5);
 sau
b) cu datele prevăzute la alin.
(5), cu excepția imaginii impresiunilor papilare. Până la împlinirea vârstei de 12 ani, cartea electronică de identitate, solicitată în condițiile art. 12^1, se eliberează fără imaginile impresiunilor papilare.

Cu privire la certificatul pentru semnătură electronică, potrivit modificărilor aduse prin Legea 162 din 2020, Certificatul prevăzut la alin. (1) lit. a) se utilizează pentru autentificare și semnare în raport cu sistemele informatice ale Ministerului Afacerilor Interne și cu sistemele informatice ale altor instituții publice sau private. În relațiile cu instituțiile publice, documentele semnate cu certificatul prevăzut la alin. (1) lit. a) au aceeași valoare ca documentele semnate olograf.  Certificatul calificat se înscrie în cartea electronică de identitate ulterior producerii acesteia, la solicitarea titularului. Certificatul calificat se poate elibera doar persoanelor având capacitate deplină de exercițiu.

Referitor la colectarea impresiunilor papilare, acest lucru este posibil, potrivit legii, numai cu acordul expres al solicitantului cărții electronice de identitate sau, în cazul minorilor și al incapabililor, numai cu acordul expres al părinților sau, după caz, părintelui care exercită autoritatea părintească ori al reprezentantului legal.(2) Datele biometrice se colectează pentru a fi înscrise în cartea electronică de identitate numai în scopul verificării autenticității acesteia și identității titularului. Verificarea identității titularului cărții electronice de identitate se stabilește prin compararea directă a datelor biometrice preluate de la titularul acesteia, cu ocazia verificării, și a datelor înscrise în cartea electronică de identitate. Imaginile impresiunilor papilare colectate pentru eliberarea cărții electronice de identitate și stocate în Sistemul național informatic de evidență a persoanelor se șterg prin procedură automată imediat după ridicarea cărții electronice de identitate sau, dacă nu a fost ridicată, cel târziu la împlinirea unui termen de 3 luni de la data programată pentru eliberarea acesteia. Procedurile de ștergere prevăzute la alin. (4) și (5) asigură imposibilitatea recuperării parțiale sau totale a datelor șterse.

Deşi în UG 95 din 2005 nu se mai menţionează expres, potrivit modificărilor aduse Legii 95 din 2006 privind reforma în domeniul sănătăţii prin Legea 162 din 2020, Cărțile electronice de identitate eliberate persoanelor cu vârsta peste 18 ani, în conformitate cu prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români, republicată, cu modificările și completările ulterioare, permit titularilor autentificarea în Platforma informatică din asigurările de sănătate, pentru scopurile prevăzute la art. 337 alin. (2). (5) Cardul național își încetează valabilitatea la data la care titularului i s-a eliberat o carte electronică de identitate.”

Modificările mai sus arătate permit titularului cărţilor electronice de identitate să beneficieze de funcţionalitatea acestui document şi cu privire la dovedirea calităţii de asigurat medical, înlocuind practic vechiul card naţional electronic de sănătate. Din această perspectivă, cred că vor fi dificultăţi de compatibilizare a celor două sisteme informatice pentru a se transfera datele specifice calităţii de asigurat în bazele de date ale DEPABD, care vor întârzia suplimentar procesul de emitere a cărţilor electronice. Pe de altă parte, nu pot să nu mă întreb de ce a fost necesară o investiţie atât de mare (circa 184 milioane de euro) cu privire la costul implementării proiectului cardului naţional de sănătate dacă acum acest card va dispărea pe măsură ce persoanele vor solicita şi obţine noua carte electronică de identitate. Dacă noua carte de identitate s-ar fi emis în timpul rezonabil promis de atâtea ori, cheltuielile cu cardul naţional de sănătate nu ar mai fi fost făcute. Se impun totuşi alte investiţii în sistemul medical pentru dotarea cu aparatura necesară putea „citi” noua carte electronică de identitate devenită şi card de sănătate.

Referitor la interzicerea liberei circulaţii a persoanelor în spaţiul Uniunii Europene dacă nu se prezintă un document electronic de identitate, câteva precizări se pot face. Astfel, această informaţie, rostogolită în spaţiul public de către oficiali şi mass-media nu este corectă din perspectiva ultimelor modificări aduse de Legea 162 din 2020. Potrivit acestora, Legea 248 din 2005 privind regimul liberei circulaţii a fost modificată în sensul că, pentru scopurile prezentei legi, cartea de identitate, cartea de identitate simplă și cartea electronică de identitate valabile constituie document de călătorie pe baza căruia cetățenii români pot călători în statele membre ale Uniunii Europene, precum și în statele terțe care le recunosc ca document de călătorie.

Nu se precizează, până la acest moment, nicăieri, într-un act normativ publicat în Monitorul Oficial, faptul că de la emiterea noilor cărţi electronice doar cu acestea se poate circula liber în spaţiul UE. Probabil că aceasta este totuşi intenţia oficială mărturisită dar încă neoficializată în lege. Acest aspect mi se pare unul exagerat, chiar abuziv, în condiţiile în care dreptul la liberă circulaţie e unul constituţional, legal şi european, mai ales că legal va exista opţiunea de a se elibera şi cartea simplă de identitate, model nou, care, deşi nu are amprente stocate se pretinde că este mai sigură, fiind emisă (oare?) în anii 2021, cu o nouă tehnologie, nu în anii 1990, aşa cum este tehnologia de realizare a actualelor cărţi de identitate. Ne e deloc în regulă să condiţionezi un drept fundamental la libera circulaţie de obţinerea cărţilor electronice, deşi legislaţia îţi oferă şi posibilitatea obţinerii unei cărţi de identitate simple sau chiar a unei cărţi electronice dar fără amprente. Pe de altă parte, vor exista discriminări evidente în condiţiile în care o lungă perioadă de timp doar în unele zone din ţară sau SPCLEP-uri se va începe emiterea noilor cărţi electronice de identitate, cetăţenii din alte localităţi neavând nici o vină că deşi, poate, vor să solicite noua carte de identitate electronică, un serviciu public nu are posibilitatea încă de a-i oferi un astfel de document, din cauză de management defectuos şi lipsă de resurse financiare necesare achiziţionării echipamentelor specifice, instruirii resursei umane şi implementării proiectului, în toate cele peste 500 de SPCLEP-uri din ţară, în acelaşi timp.

V. Probleme care au împiedicat emiterea cărţilor de identitate electronice într-un termen rezonabil

Cei 19 ani care au trecut de la adoptarea pentru prima dată a OG 69 din 2002 privind actele electronice de identitate, vorbesc, de la sine, despre capacitatea statului român de a rezolva, prin forţe proprii, spinoasa problemă a actelor biometrice de identitate, fiind dovada evidentă a unui management defectuos. Explicaţiile sunt numeroase şi vom puncta doar câteva cauze care au condus la această realitate până în anul 2021:

1. Lipsa unor idei clare şi coerente cu privire la acest proiect. De-a lungul timpului au fost proiecte diferite şi viziuni diferite cu privire la cărţile de identitate electronice. Fiecare guvernare a adus noi „specialişti” care au avut altă perspectivă cu privire la cărţile electronice. S-au făcut schimburi de experienţă, vizite de lucru în ţările mai avansate decât noi dar nu s-a reuşit în 19 ani creionarea unor direcţii clare şi coerente, articulate, referitoare la proiectul cărţilor electronice de identitate.

2. Neadoptarea în timp util a actelor normative care să reglementeze clar proiectul cărţilor electronice. Deşi s-au semnalat din teritoriu numeroase probleme de ordin metodologic referitoare şi la actualele cărţi de identitate şi la cele electronice, s-au publicat articole de specialitate, cărţi, doctorate chiar, de către unii funcţionari din teritoriu, conducerea DEPABD din toate timpurile a luat în mică măsură în serios aceste propuneri, fiind foarte rezervată cu privire la capacitatea oamenilor „de la munca de jos” de a emite idei valabile referitoare la activitatea specifică desfăşurată. S-a preferat conducerea metodologică mai ales prin intermediul circularelor de lucru, care de multe ori modificau, completau extra sau contra legem cadrul normativ adoptat prin lege sau metodologiile de lucru publicate în Monitorul Oficial, existând o aplicare neunitară a legii la nivelul tuturor celor peste 500 de SPCLEP de la nivel naţional. Aceste circulare nu sunt opozabile cetăţenilor nefiind publicate în Monitorul Oficial şi dacă se respectă pricipiile legalităţii şi ale ierarhiei actelor normative e evident faptul că nu pot aduce modificări sau completări cadrului legal specific stării civile sau a evidenţei persoanelor, acest lucru rezultând expres din prevederile Constituţiei României, ale Legii 24 din 2000 privind normele de tehnică legislativă precum şi din unele decizii ale CEDO[33]. Nu există nici la acest moment un cadru normativ, clar şi coerent, cu privire la noua carte electronică, făcându-se eforturi „pe ultima sută de metri” în direcţia aprobării normelor metodologice specifice problematicii cărţilor de identitate electronice (o parte fiind adoptate într-o şedinţă de Guvern din martie 2021).

3. Inexistenţa unei transparenţe cu privire la proiectul cărţilor electronice. În timp s-a observat faptul că oficialii au comunicat greu şi incoerent informaţii de interes public referitoare la cartea electronică de identitate. Exempli gratia, pe site-ul DEPABD sau al MAI nu există nici în prezent informaţii detaliate şi actuale referitoare la cartea electronică de identitate care să explice oricăror persoane interesate despre ce e vorba, în teritoriu nu se comunică mai nimic despre acest subiect, sperând la o minune în august 2021 dar resursa umană nu este instruită şi nu se va descurca decât empiric, „din mers”, cu privire la implementarea acestui proiect. La ghişee funcţionarii sunt bombardaţi cu întrebarea „ce cărţi de identitate se emit astăzi, cele electronice, de care se vorbeşte la televizor? iar funcţionarii nu îşi pot reprima jena de a le spune cetăţenilor, uneori, că ştirile de la tv sunt prea optimiste prin raportare la realitatea emiterii acestor documente, pentru a linişti cetăţenii cu privire la emiterea cărţilor biometrice cu care o parte dintre ei nu sunt de acord, şi pe fondul unei informări publice timide, incomplete şi incoerente.

4. Inexistenţa unui cost clar al proiectului cărţilor electronice de identitate, neasigurarea certă a sursei de finanţare.

Acest proiect nu este o „formă fără fond” ci implică învestiţii în redimensionarea actualelor baze de date, interconectarea unor baze de date, achiziţionarea de echipamente specifice, instalarea şi configurarea lor, instruirea resursei umane aflate în coordonare metodologică. Aceste investiţii se fac dacă se alocă fonduri necesare dar fondurile se alocă dacă există voinţă politică şi o estimare clară a costurilor, care nu e realizată nici la acest moment. De fapt în fundamentarea proiectului normelor metodologice aflate în transparenţă decizională nu se aminteşte la costurile proiectului de nici un fel de cheltuieli, ca şi cum noua carte electronică ar costa 0 lei şi 0 bani (sic!). Managementul implementării proiectului e o misiune dificilă, dovedită aproape imposibilă până astăzi, şi fără oameni competenţi, aflaţi pe toate palierele sistemului, resurse umane şi materiale adecvate se va dovedi un mare eşec implementarea sa. Costul semnificativ mai mare al noilor cărţi electronice, necunoscut nici până azi, deşi vehiculat la suma de circa 100 de lei, trebuie să fie deplin justificat prin facilităţile suplimentare acordate beneficiarilor săi.

5. Lipsa de măsuri energice în direcţia rezolvării aspectelor de ordin organizatoric, metodologic, practic şi tehnic. Noua conducere a DEPABD a încercat să ia unele măsuri în direcţia implementării proiectului, dar s-a lovit de probleme sistemice şi admite că acestea sunt greu de depăşit. Potrivit declaraţiilor directorului DEPABD, Cătălin Giulescu, “Împreună cu colegii mei din cadrul Ministerului Afacerilor de Interne (MAI) lucrăm de ceva vreme (vorba marelui Eminescu…era pe când nu s-a zărit…azi îl vedem şi nu e…s.n.) la acest proiect. Ca să realizați în ce stadiu ne aflăm, vreau să vă spun că în ianuarie 2020 am avut un proiect de OG în transparență decizională, iar în iunie am avut un alt proiect de OUG în transparență decizională (neadoptate până în martie 2021 s.n.). În Parlament s-a votat recent un proiect de lege pe care noi l-am inițiat în 2016, suntem cumva la nivel de viziune cu 4 ani în urmă, cu toate că am încerca, prin ambele proiecte de acte normative amintite anterior, să fim mai avansați, de fapt acum suntem cu 4 ani în urmă. (chiar cu 19 s.n.) Stupefiant pentru mine a fost că, la doar trei zile de la adoptare, respectiv a Legii 162/2020, care anterior a fost blocată în Parlament timp de 3 ani, unii deputați și senatori au solicitat programări pentru obținerea cărții electronice de identitate (poate aceştia, în „naivitatea” lor, aşa cum cred şi mulţi cetăţeni minţiţi la tv pe diferite subiecte, inclusiv cel al cărţilor electronice, chiar au crezut că se vor emite primele cărţi electronice nu după doar 3 zile ci după „doar” 19 ani, nu? întrebarea noastră e doar retorică…). La nivel de conștientizare publică, se trăiește cu ideea (sic!) că, dacă s-a adoptat azi o lege, mâine se pune în aplicare (într-un stat de drept, Legea e obligatorie şi produce efecte juridice de la intrarea în vigoare, potrivit Constituţiei… dacă s-ar tăia salariile sau pensiile sau alte drepturi pecuniare cu siguranţă că legea ar produce efecte imediate, nu, domnule director?). Ecosistemul este unul foarte ciudat (nu „ciudat” ci doar depăşit tehnologic… s.n.), sistemul informatic al Evidenței Populației rulează de peste 7 ani cu aceeași infrastructură, ale cărei componente software și hardware sunt de acum doi ani “end of life”. Pe această infrastructură IT depășită în totalitate, noi ne propunem să emitem cartea electronică de identitate și, în același timp, să găsim soluții viabile pentru dezvoltarea unei noi infrastructuri. Infrastructura tehnică pe care DEP lucrează şi-a depăşit de trei ori capacitatea proiectată. După publicarea în MO a Legii 162/2020 în luna august a acestui an, în prezent se lucrează la normele metodologice de aplicare a acestui act normativ (la ele se tot lucrează de 10 ani şi mai bine… am citit nenumărate proiecte. s.n.). În paralel, discutăm de măsuri care să ne permită să emitem prima carte electronică de identitate (eID) la 1 august 2021. Deci vrem să fim în stare la 1 august 2021 să emitem prima carte electronică de identitate(prima din cele peste 2 milioane… şi de s-ar emite doar prima pentru poze istorice şi imagini la tv… până la implementarea la scară naţională a proiectului mai e cale lungă… s.n.). Suntem într-un delay foarte mare. (într-o întârziere foarte mare… pentru cei care nu ştiu engleza… şi nu se recomandă folosirea exagerată a englezismelor în comunicarea oficială, fără supărare… s.n.). Obiectivul nostru este să scoatem (emitem mai bine zis… să nu pară scos din pălărie ca la circ… s.n.) primul card/carte de identitate electronică. La momentul în care Regulamentul 1157/2019 a fost adoptat, undeva în iulie 2019, un număr de 17 state membre îndeplineau condițiile impuse de regulament. În momentul acesta ne comparăm cu alt stat membru UE, care însă nu este Bulgaria, care de 7 ani îndeplinește condițiile. Nici măcar nu ne putem compara cu Republica Moldova, care îndeplinește de 5 ani aceste condiții.

În prezent, noi avem un cadru normativ pe care trebuie să-l aplicăm, cu toate că el a fost gândit pentru anul 2015 și, în comparație cu dinamica tehnologică, suntem în epoca de piatră (sic!). În România s-a reglementat eID încă din 2002, dar până în prezent nu a fost emis nici măcar un singur card electronic de identitate. În acest context, trebuie să admitem că avem o problemă internă(chiar una mare… s.n.). Acest aspect trebuie să ne dea de gândit, respectiv că avem nevoie de 19 ani ca să finalizăm un proiect. Ar trebui să ne dăm seama că avem o problemă internă și ar trebui să ne strângem cu toții (chiar şi specialiştii din teritoriu ar trebui cooptaţi… poate şi cei care au studiat şi publicat lucrări ample pe acest subiect s.n.) la o masă și să discutăm cum am putea să ieșim din impasul ăsta. În acest moment, există o presiune enormă pe sistem, el și-a depășit de trei ori capacitatea proiectată. Expunerea unui serviciu de validare presupune un efort maxim din partea noastră. Pe lângă partea tehnică, ANSPDCP ne-a spus franc în față, în 2019, că nu putem să facem niciun fel de validare în cadrul normativ actual. Vrem să venim cu o propunere de act normativ pentru 2021, care va surprinde prin deschidere, dar nu știu câtă lume este pregătită pentru această deschidere. Până în iulie 2022, tehnic vorbind, ne este imposibil să oferim noi servicii de validare.”[34]

Mă bucur că domnul director admite că neemiterea în 19 ani de zile a primei cărţi electronice de identitate ne conduce la concluzia că avem o problemă…. mare de tot, aş spune. Şi că sistemul e depăşit tehnic. Şi că sunt necesare reconfigurări de sistem şi investiţii care să susţină noul proiect. Şi că mai sunt multe probleme de soluţionat pentru că timpul trece repede, viaţa chiar, şi luna august 2021 ne va găsi (a câta oară?) nepregătiţi dacă vom lăsa lucrurile să meargă în „inerţia” în care au mers până acum.

VI. Aspecte de ordin metodologic care pot fi îmbunătăţite odată cu emiterea cărţilor electronice de identitate şi vulnerabilităţi existente

1. Realizarea dezideratului idealist al aplicării unitare a legislaţiei specifice în materia evidenţei persoanelor şi a stării civile.

Potrivit art. 2 din H.G. 1367 din 2009 privind înfiinţarea şi organizarea DEPABD, aceasta „organizează, coordonează și urmărește modul de aplicare, în mod unitar, de către serviciile publice comunitare de evidență a persoanelor, a reglementărilor legale în domeniul evidenței persoanelor, al stării civile și al schimbării pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice”.

Aşa cum am dezvoltat în mai multe lucrări şi teza de doctorat[35], „aplicarea legii în mod unitar, pe întreg teritoriul ţării, de către toţi funcţionarii din sistem, reprezintă un deziderat, un ideal care nu s-a atins decât în (prea) mică măsură, cauzele pentru care şi la acest moment se lucrează neunitar fiind mai multe, printre care amintim:

a) desele modificări ale legislaţiei specifice; exempli gratia[36], OUG 97/2005 a fost modificată de 8 ori şi a fost republicată o dată, dar normele metodologice aprobate prin H.G. 1375/2006 nu au suferit nici o modificare (expresă) până în prezent, fiind evident că o parte din articolele modificate în actul normativ primar (OUG 97/2005) se reflectă direct şi asupra unor articole din normele metodologice (actul normativ secundar); cu toate acestea, în mod surprinzător şi contrar principiilor elementare de drept, se susţine uneori de către DEPABD că normele metodologice s-ar aplica cu prioritate faţă de normele din actul primar, fapt care bulversează „scara de valori” a multor funcţionari din sistem;

b) necunoaşterea sau neaplicarea principiilor elementare de interpretare juridică de către toţi funcţionarii din sistem; cu titlu de exemplu, vom evoca câteva dintre acestea, studiate în anul întâi, la facultatea de drept, la teoria generală a dreptului:

1) principiile fundamentale ale statului de drept; potrivit art. 16 alin. 2 din Constituţia României, nimeni nu e mai presus de lege; din această perspectivă, trebuie cunoscută ierarhia actelor normative şi respectat în aplicarea concretă a legii principiul fundamental lex superiori derogat lex inferiori; Constituţia prevede expres în art. 73 alin. 1 că există 3 categorii de legi, constituţionale, organice şi ordinare; aplicând principiul mai sus enunţat, în conflictul dintre un articol din Constituţie şi legea organică, se va aplica cu preeminenţă articolul din Constituţie; de asemenea, potrivit art. 108 alin. 2 din Constituţie, Hotărârile (de Guvern n.n.) se emit pentru organizarea executării legilor. Hotărârile de Guvern, ordinele miniştrilor şi orice alt act subsecvent (circulară, instrucţiune, precizare metodologică a DEPABD) se emit pentru organizarea în concret a legilor, neputând reglementa relaţii sociale primare; e de notorietate că o Hotărâre de Guvern este un act normativ secundum legem[37]; concluzia este că respectarea legalităţii, în aplicarea concretă a legii, atunci când o normă din lege (legea 119/1996 R sau OUG 97/2005 R) intră în conflict cu o normă din normele metodologice de aplicare unitară a legii (H.G.64/2011 şi H.G. 1375/2006) va avea prioritate, respectând principiile legalităţii, ierarhiei actelor normative şi ale celui enunţat deja – lex superiori derogat lex inferiori – prevederea din lege. De altfel, acest principiu fundamental este enunţat expres de legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, fiind obligatoriu în a se respecta chiar de la elaborarea oricărui proiect de act normativ[38]. Mai trebuie menţionat că, pentru a întări supremaţia Constituţiei în arhitectura normativă a oricărei ţări democratice faptul că potrivit art. 154 din Constituţie, legile şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituţii. Tot Constituţia mai prevede în art. 1 alin. 5 că în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Într-una dintre deciziile Curţii Constituţionale, se promovează concepţia potrivit căreia Constituţia este direct aplicabilă şi constituantul, atunci când a înţeles că anumite norme constituţionale să fie aplicate în condiţiile legii, a făcut-o în mod expres.[39]

2) În materie de drepturile fundamentale ale omului, au prioritate Convenţiile şi Tratatele internaţionale la care România este parte, potrivit art. 20 din Constituţia României.

Art. 20 din Constituţie statuează prioritatea aplicării prevederilor internaţionale cu privire la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, cu preeminenţă faţă de legislaţia naţională.

Convenţia europeană a drepturilor omului ocupă un loc deosebit de important în ierarhia actelor normative din România şi a statelor semnatare ale Convenţiei, ea face parte, de la data ratificării[40], din dreptul intern.

Potrivit doctrinei, “dispoziţiile art. 20 din Constituţia României sunt clare, imperative şi suficiente: normele convenţionale, originare sau derivate, indiferent de obiectul lor-drepturi substanţiale sau drepturi procedurale-fac parte din dreptul intern; pot fi invocate şi aplicate direct şi prioritar în raport cu orice altă reglementare internă; dacă norma internă nu este mai favorabilă decât cea convenţională, atunci când această normă se află în contradicţie cu norma convenţională, inevitabil ea trebuie înlăturată de facto şi circumstanţial de către judecătorul naţional sau, după caz, de tribunalul arbitral. Hotărârile Curţii Europene au autoritatea de lucru interpretat, producându-şi efectele nu numai inter partes, dar şi în ansamblul reglementărilor interne, statului revenindu-i obligaţia generală pozitivă şi de rezultat sau negativă, de a-şi adapta propria reglementare sau propria jurisprudenţă la nivelul exigenţelor normelor convenţionale şi al jurisprudenţei instanţei europene.”[41]

3) Pentru a aplica principiul fundamental nimeni nu e mai presus de lege, trebuie să se înţeleagă mai întâi de către toţi funcţionarii chemaţi să aplice legea ce este o lege, lato sensu. Potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., se recunoaşte calitatea de lege unui act normativ care este clar, accesibil şi previzibil.[42]

Din această perspectivă dar şi a prevederilor legii 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, art. 11, potrivit cărora în vederea intrării lor în vigoare, legile şi celelalte acte normative adoptate de Parlament, hotărârile şi ordonanţele Guvernului, deciziile primului-ministru, actele normative ale autorităţilor administrative autonome, precum şi ordinele, instrucţiunile şi alte acte normative emise de conducătorii organelor administraţiei publice centrale de specialitate se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

(2) Nu sunt supuse regimului de publicare în Monitorul Oficial al României:

a) deciziile primului-ministru clasificate, potrivit legii;

b) actele normative clasificate, potrivit legii, precum şi cele cu caracter individual, emise de autorităţile administrative autonome şi de organele administraţiei publice centrale de specialitate, apare ca evident faptul că numai un act normativ publicat în Monitorul Oficial îndeplineşte cerinţele de accesibilitate ale unei legi şi poate fi opus oricărei persoane, având forţă juridică corespunzătoare. Cu atât mai greu de acceptat şi de aplicat este o îndrumare metodologică care ar conţine prevederi vădit contrare legii, aplicarea sa în practică ar genera efecte grave pentru cetăţean şi pentru funcţionar în egală măsură. Pe de o parte, cetăţenii nu ar putea fi „convinşi” că o lege este „lege” dacă nu este publicată în Monitorul Oficial al României. Pe de altă parte, un funcţionar nu ar trebui instigat la a aplica o prevedere vădit contrară legii (contra legem), pentru că aplicând respectiva prevedere, încalcă principiile legalităţii, ierarhiei actelor normative şi riscă să fie tras la răspundere (penală, civilă, administrativă, disciplinară, după caz) pentru că a executat un ordin vădit nelegal[43]. De altfel, Curtea Europeană a statuat constant faptul că „circularele nu sunt altceva decât instrucţiuni de serviciu adresate, potrivit principiului subordonării ierarhice, de către un organ administrativ superior subordonaţilor săi; ele nu au forţă obligatorie faţă de cei „administraţi”, fără a putea fi, aşadar, cuprinse în noţiunea de lege”.[44]

4) Problema antinomiilor juridice[45], respectiv a contrarietăţii aparente sau reale dintre două texte legislative, se soluţionează pornind de la principiile fundamentale de interpretare a normelor de drept. Dacă există 2 acte normative succesive care au aceiaşi forţă juridică şi reglementează acelaşi domeniu de activitate, dacă primul act normativ nu a fost abrogat expres de cel de-al doilea, se aplică principiul lex posteriori derogat priori. Normele juridice aflate pe trepte ierarhice diferite devin compatibile în virtutea principiului potrivit căruia norma juridică înzestrată cu o forţă juridică superioară anihilează toate efectele juridice contrare ale unei norme juridice situate pe un nivel inferior al forţei juridice (lex superiori derogat lex inferiori), cu excepţia cazului în care legiuitorul abrogă norma generală, fără a face referire la norma juridică dată în aplicarea normei generale abrogate (aşadar în conflictul legii 119/1996 R şi al OUG 97/2005 cu prevederi ale normelor metodologice aprobate prin H.G. 64/2011 şi ale H.G. 1375/2006 au prioritate întotdeauna prevederile din lege, act normativ primar[46] n.n.).

Raportul dintre legea specială şi legea generală se face prin aplicarea principiilor specialia generalibus derogant şi generalia specialibus non derogant.[47]

O regulă importantă de interpretare este cea potrivit căreia excepţiile sunt de strictă[48] interpretare şi aplicare (exceptio est strictisimae interpretationes).

O altă regulă de interpretare logică se exprimă prin adagiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, adică unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.

 O ultimă regulă de interpretare logică se exprimă prin adagiul actus interpretandus est potius valeat, quam ut pereat, norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul în care să nu se aplice – art. 1268 alin. (3) NCC principiul efectului util.[49]

 Argumente ce pot fi folosite în argumentarea logică:

a) per a contrario, care se întemeiază pe principiul de logică juridică numit legea terţului exclus (tertium non datur), atunci când se afirmă ceva, se neagă contrariul – qui dicit de uno, negat de altero;

b) în baza argumentului a fortiori se ajunge la extinderea aplicării unei norme juridice la un caz nereglementat expres; este o interpretare extensivă, norma aplicându-se unei sfere mai largi de fapte decât cea vizată iniţial de lege, pentru că raţiunile avute în vedere la edictarea ei sunt şi mai evidente în cazul dat;

c) argumentul reducerii la absurd (reductio ad absurdum) este procedeul prin care se învederează că o anumită soluţie propusă prin interpretarea dată ar fi singura posibilă, deoarece susţinerea oricărui alt punct de vedere ar duce la consecinţe inadmisibile, absurde;

d) a majori ad minus (cine poate mai mult, poate şi mai puţin). Acest argument, bazat pe raţionamentul a fortiori, mai poate fi întâlnit şi sub forma qui potest plus, potest minus. Este un argument specific interpretării extensive;

e) ubi eadem est legis ratio, ibi eadem est legis dispozitio. Întâlnit şi sub forma ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet, argumentul unde este aceiaşi raţiune a legii, se aplică aceiaşi dispoziţie a ei este un argument de analogie care are la bază ideea potrivit căreia aceiaşi cauză produce aceleaşi efecte. Prin acest argument se completează lacunele legii. Dacă se face apel la normele dreptului scris, suntem în prezenţa analogiei legii, iar dacă se apelează la principiile generale ale dreptului, suntem în prezenţa analogiei dreptului.[50]

Într-o concluzie preliminară, aplicarea unitară a legislaţiei specifice se va realiza doar atunci când legislaţia specială va respecta la momentul elaborării sale toate normele de tehnică legislativă (ne referim în special la prevederile normelor metodologice care adaugă de prea multe ori la lege). Totodată, se impune ca toţi funcţionarii din sistem să depună un efort substanţial de perfecţionare continuă a cunoştinţelor profesionale, de cunoaştere a principiilor fundamentale de interpretare juridică şi de aplicare a lor în concreto, în activitatea curentă. E greu sau aproape imposibil să se aplice unitar o lege ale căror prevederi nu sunt bine cunoscute de cel chemat să o aplice, mai ales că aceiaşi lege poate suferi dese modificări sau completări. Nu în ultimul rând, legea trebuie interpretată şi aplicată cu bună credinţă, în sensul de a produce un efect[51], interpretarea rigidă la care se ajunge uneori având ca finalitate neeliberarea actelor de identitate sau a certificatelor de stare civilă (existând o teamă a comiterii unei „neconformităţi cu precizările de ordin metodologic” în activitatea curentă, precizări care sunt uneori „la limita” ori chiar peste „limita legalităţii,[52]” ori îndrumări taridive sau incomplete[53]). Răspunsurile şablon de tipul „potrivit legii” sau a legislaţiei fără indicarea concretă a textului de lege la care funcţionarii din sistem se referă când argumentează temeinic respingerea unor cereri ale cetăţenilor care vizează activitatea specifică nu vor mai putea constitui mult timp „paravanul” sub care se va mai putea ascunde „neştiinţa de carte” a unora (puţini, după ştiinţa noastră) dintre aceştia, mai ales că legislaţia românească e foarte stufoasă, nesistematizată şi cu multe acte normative care reglementează acelaşi domeniu de activitate.[54]

Nu în ultimul rând, intrarea în vigoare a noilor coduri[55], deşi a tranşat multe dintre controversele din trecut, a deschis în doctrină alte discuţii şi motive de interpretare şi aplicare neunitară, neasimilarea rapidă a elementelor de noutate cu incidenţă directă în activitatea specifică va constitui un alt motiv temeinic de aplicare „la prea liberul arbitru” al funcţionarilor din sistemul de evidenţă a persoanelor.

2. Simplificarea cadrului legal existent în sensul eliminării certificatelor de stare civilă din documentele cerute pentru obţinerea actelor de identitate, probleme care vor surveni.

Potrivit art. 15 alin. 3 din OUG 97 din 2005 R, Cererile care privesc eliberarea unui nou act de identitate trebuie însoțite numai de documentele care, potrivit legii, fac dovada adresei de domiciliu și, după caz, a adresei de reședință, cu excepția situației în care:

a) au intervenit modificări ale datelor privind numele de familie și prenumele, data de naștere, statutul civil și cetățenia română, când se prezintă și documentele care atestă aceste modificări; ori persoana a fost în posesia unui buletin de identitate tip vechi sau i s-a emis, ca ultim act de identitate, o carte provizorie de identitate; deşi modificările pretind a debirocratiza activitatea specifică şi a veni în întâmpinarea dorinţelor legitime ale cetăţenilor de a obţine documente de identitate în baza unui număr mai mic de acte depuse, la o analiză profundă, se constată că prevederea va genera multe efecte contrare interesului cetăţenilor la un act de identitate care să reflecte adevărata lor identitate, generând probleme şi altor instituţii ale statului. Astfel, activitatea practică a evidenţiat faptul că datele din R.N.E.P. nu sunt mereu identice cu cele din certificatele de stare civilă/hotărârile de divorţ ale persoanelor, din acest motiv, în fiecare zi, cu ajutorul datelor culese din certificatele de stare civilă prezentate, funcţionarii din cadrul SPCLEP efectuează zeci de corecţii în baza informatizată de date(R.N.E.P.); deşi legiuitorul prezumă irefragabil (absolut) că toate datele din R.N.E.P. sunt identice cu cele din certificatele şi actele de stare civilă, realitatea activităţii practice a evidenţiat contrariul, prezentarea certificatelor de stare civilă impunându-se din considerente practice şi de rigoare, evitându-se atât riscul emiterii de acte de identitate cu date de stare civilă eronate, cât şi furnizarea de date greşite către diverse instituţii (justiţie, parchet, poliţie, servicii de informaţii, finanţe publice, case de sănătate etc.) cu efecte deosebit de negative în planul identificării riguroase a persoanelor, a respectării drepturilor acestora şi al unei eficiente funcţionări a instituţiilor statului; pe scurt, dispărând sistemul de referinţă, prezentarea certificatelor de stare civilă, va scădea semnificativ rigoarea în activitatea specifică şi se vor aduce atingere atât drepturilor legitime ale cetăţenilor la o identificare certă cât şi interesului diferitelor instituţii ale statului, care interoghează zilnic R.N.E.P., la a desfăşura o activitate eficientă, bazată pe date exacte de identificare ale persoanelor, crescând semnificativ numărul de rebuturi(cărţi eronate), chiar falsificarea prin substituire de persoană va fi mai facil de realizat, persoanele rău-intenţionate trebuind să procure doar actele de spaţiu nu şi certificatele de stare civilă. Pentru a preveni efectele expuse mai sus, propun modificarea prevederilor nou introduse prin OUG 82/2012 şi revenirea la sistemul actual, care şi-a dovedit fiabilitatea în timp, prezentarea certificatelor de stare civilă şi a hotărârilor de divorţ la emiterea fiecărei cărţi de identitate, indiferent dacă au intervenit sau nu modificări ale datelor de stare civilă. Această prevedere ar putea fi aplicată după informatizarea stării civile care va dura mult mai mult de un an şi jumătate, aşa cum cred astăzi unele oficialităţi că ar fi posibil.

3. Producerea cărţilor electronice într-un singur loc, la nivel naţional, va creşte seminificativ termenele de eliberare a actelor de identitate.

Potrivit art. 8 din OG 69 din 2002, „Producerea cărților electronice de identitate, a cărților de identitate simple, a cărților de identitate provizorii, a dovezilor de reședință, a cărților electronice de rezidență și a cărților de rezidență se realizează, centralizat, de către Imprimeria Națională. (2) Personalizarea documentelor prevăzute la alin. (1), cu excepția cărții de identitate provizorii și a dovezii de reședință, se realizează, centralizat, în Centrul Național Unic de Personalizare a Pașapoartelor Electronice, denumit în continuare C.N.U.P.P.E., organizat în cadrul Direcției generale de pașapoarte din subordinea Ministerului Afacerilor Interne. (3) Personalizarea cărții de identitate provizorii și a dovezii de reședință se realizează de către serviciile publice comunitare de evidență a persoanelor și Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, denumită în continuare D.E.P.A.B.D”.

Având în vedere volumul foarte mare de activitate (emiterea a peste 2 milioane 300 de mii de acte de identitate anual) e foarte greu de crezut că toate aceste documente, emise într-un singur loc, se vor face în doar câteva zile de la actualizarea datelor în sistem şi transmiterea informaţiilor la nivelul imprimeriei naţionale şi centrului de personalizare al paşapoartelor electronice. Din acest punct de vedere, vor fi probleme deosebite pentru cetăţenii care vor constata că de la depunere vor aştepta minim 30 de zile sau mai mult până la ridicarea noilor acte de identitate, fiind puşi în situaţia de a solicita cărţi provizorii valabile 45 de zile, pentru a-i rezolva diferite probleme specifice, acest lucru, ao solicitării unui număr enorm de cărţi provizorii, va îngreuna şi mai mult activitatea de la ghişeul de primiri documente.

4. Unele dintre soluţiille metodologice regăsite în proiectele metodologiei de lucru nu sunt conforme cu legislaţia primară, principiile fundamentale de drept sau benefice cetăţenilor.

La data scrierii articolului nu s-au publicat încă în Monitorul Oficial normele metodologice pe linia evidenţei persoanelor referitoare la noile acte de identitate biometrice. Vom analiza o parte dintre prevederile discutabile din proiectul normelor metodologice aflate în dezbatere publică pe site-ul MAI.[56]

I. Potrivit art. 63 din proiectul normelor metodologice, „În situaţia în care proprietarul unui imobil sesizează, în scris, personalul S.P.C.E.P. cu privire la faptul că o persoană fizică, ce are înscris în actul de identitate domiciliul sau reședința la adresa imobilului proprietatea sa, nu mai locuieşte la această adresă, se solicită efectuarea de verificări în teren, de către structura teritorială a Poliţiei Române.

(2) În cazul în care se constată că persoana fizică în cauză nu mai locuieşte la adresa declarată ca domiciliu, lucrătorul de la S.P.C.E.P. efectuează menţiuni în R.N.E.P. cu privire la încetarea valabilităţii menţiunii privind domiciliul, astfel încât aceste date să reprezinte date de istoric, în sensul prevăzut de dispoziţiile art. 10 alin. (3).

(3) În situaţia sesizării din oficiu, că o persoană fizică nu mai locuieşte la adresa cu care figurează înregistrată în R.N.E.P., lucrătorii de evidență solicită lucrătorilor de poliție efectuarea de verificări în teren în condițiile alin. (1).

(4) Lucrătorul de poliţie desemnat să de curs solicitării prevăzute la alin. (3) ia o declaraţie proprietarului imobilului care a primit în spaţiu persoana în cauză şi, după caz, altor persoane care locuiesc în imobil sau care pot oferi informaţii privind prezenţa persoanei la adresa respectivă şi întocmește un proces-verbal, dispoziţiile alin. (2) aplicându-se în mod corespunzător.

(5) Actul de identitate al persoanei aflate într-una din situaţiile prevăzute la alin. (1) sau alin. (3) se anulează de către lucrătorii cu atribuții pe linie de evidență a persoanelor potrivit art. 82 alin. (2) și (3), cu efectuarea menţiunii aferente în R.N.E.P., iar colţul acestuia se distruge în condiţiile alin. (4) al aceluiași articol.

(6) Atunci când persoana aflată într-una din situaţiile prevăzute la alin. (1) sau alin. (3) nu poate fi identificată pentru anularea actului de identitate, se efectuează în R.N.E.P. menţiunea corespunzătoare anulării şi cea privind necesitatea reţinerii documentului la momentul legitimării în vederea transmiterii către instituţia emitentă.

(7) În situaţia în care proprietarul unui imobil sesizează, în scris, personalul S.P.C.E.P. cu privire la faptul că o persoană fizică, ce are înscris în actul de identitate mențiunea de reședință la adresa imobilului proprietatea sa, nu mai locuieşte la această adresă, se solicită efectuarea de verificări în teren, de către structura teritorială a Poliţiei Române și vor fi desfășurate activitățile prevăzute la alin. (2) și (3), precum și efectuarea mențiunii aferente în R.N.E.P.

Apreciez că prevederile din proiect sunt vădit nelegale, deoarece:

a) Potrivit art. 13 din OUG 97 din 2005 R, actul de identitate face dovada identităţii, a cetăţeniei române, a adresei de domiciliu şi, după caz, a adresei de reşedinţă. Acest document oficial face deplina dovadă a adresei de domiciliu sau reşedinţă actuale, menţiunea privind domiciliul sau reşedinţa neputând fi anulate/invalidate legal decât printr-o sentinţă judecătorească definitivă, în condiţiile expres, restrictiv şi limitativ prevăzute de 35 din OUG 97 din 2005 R, respectiv, „dacă stabilirea domiciliului sau reşedinţei s-au făcut în baza unui document care ulterior a fost anulat, s-a constatat că era nul, fals sau falsificat”. Prevederile din proiectul normelor metodologice adaugă grav la lege, inventând şi un alt motiv al anulării domiciliului sau reşedinţei, nelocuirea efectivă la adresă, constatată de oamenii legii. Normele metodologice afectează grav principiile legalităţii, securităţii juridice şi stabilităţii actelor de identitate ale cetăţenilor români emise în baza tuturor actelor legale, acte care nu s-au dovedit în instanţă că au fost nule, false sau falsificate.

b) Două dintre caracterele juridice fundamentale ale domiciliului sunt obligativitatea şi universalitatea. Orice persoană fizică aflată în viaţă are dreptul la domiciliu activ, adică actual, normele metodologice convertind domiciliul activ, actual, dovedit de un act de identitate valabil, obţinut legal prin depunerea tuturor documentelor pretinse de lege, într-un domiciliu pasiv(istoric, fost domiciliu), printr-un simplu proces-verbal de verificare în teren şi nu în baza unei sentinţe judecătoreşti rămase definitive. Istoric de domiciliu(ii) fără un domiciliu activ au doar persoanele decedate.

c) Verificările efectuate în teren nu pot fi relevante în sensul anulării/invalidării domiciliului sau a reşedinţei, deoarece persoana fizică are dreptul constituţional şi legal să călătorească liber, în ţară sau străinătate, nefiind „legată de glie, arestată sau carantinată la domiciliu sau reşedinţă” pentru a spune prezent chiar în ziua vizitelor inopinate ale „oamenilor legii”. Simplul proces-verbal de verificare în teren nu este o sentinţă judecătorească definitivă, înzestrată cu puterea lucrului judecat, pentru a produce efecte juridice de anulare a menţiunilor privind domiciliul sau reşedinţa.

d) Proiectul normelor metodologice dă satisfacţie proprietarului dar acelaşi proprietar, în multe situaţii, contra unor stimulente financiare, dă declaraţia de primire în spaţiu fictivă, la limita infracţiunii de fals în declaraţii, în timp, constatând că banii primiţi s-au terminat şi primeşte în cutia poştală diverse plicuri, somaţii sau alte notificări pe numele persoanelor luate formal în spaţiu, „îmbracă haina” persoanei supărate de acest aspect, fără să-şi mai asume răspunderea legală (penală chiar) luării în spaţiu a persoanelor şi solicitând măsuri energice de rezolvare a problemei, pe care chiar el a cauzat-o.

e) Declaraţia de consimţământ a proprietarului are un caracter juridic irevocabil, producând efecte depline pe întreaga durată a valabilităţii actului de identitate. Acest lucru rezultă din prevederile legale în sensul că nu există un text expres care să afirme că după o perioadă de gîndire sau răzgândire găzduitorul are dreptul de a reveni asupra acelei declaraţii, trebuie să i se explice clar, la ghişeu, că persoana luată în spaţiu va beneficia de un act de identitate perfect legal, valabil potrivit legii până la expirarea sa, nu până la răzgândirea găzduitorului şi depunerea unei reclamaţii.

f) Proiectul produce vădite discriminări în sensul că unele persoane se vor verifica la domiciliu sau reşedinţă şi altele nu, în funcţie de criterii subiective, cum ar fi reclamaţia proprietarului sau sesizarea din oficiu a funcţionarilor SPCLEP, dar realitatea anilor 2021 e că dinamica vieţii sociale face ca sute de mii de persoane să fie plecate de la localitatea de domiciliu la muncă sau cu rezolvarea altor probleme, în alte localităţi sau în altă ţară, zile, luni sau chiar ani, e inadmisibil ca simpla verificare în teren a tuturor acestor persoane să conducă, invariabil, la trecerea în pasiv a domiciliilor şi anularea actelor de identitate ale acestora, obţinute perfect legal. Faptul că nu locuieşti zile, săptămâni, luni sau chiar ani la adresa de domiciliu din actul de identitate nu înseamnă că trebuie anulat acel domiciliu şi trecut în pasiv. Desigur, dacă o persoană îşi schimbă domiciliul e obligată să solicite înscrierea noii adrese de domiciliu în noul act de identitate, dar până la acel moment domiciliul actual e cel înscris într-un act de identitate aflat în termenul de valabilitate.

g) Singura sancţiune legală şi valabilă pentru persoanele care nu mai domiciliază la o adresă şi şi-au stabilit adresa de domiciliu în altă locuinţă o reprezintă aplicarea unei amenzi. Aceasta nu poate avea ca sancţiune complementară anularea domiciliului şi a actelor de identitate pentru că nu rezultă acest lucru din nici un articol al OUG 97 din 2005 R, în special de prevederile limitative ale art.35 care dispun anularea domiciliului sau a reşedinţei doar de către instanţa de judecată doar dacă s-au făcut în baza unui document nul, fals sau falsificat.

Apreciez că soluţia găsită de legiuitor încalcă dreptul fundamental la o identitate certă a cetăţenilor români; probarea identităţii persoanelor se face în baza unui act de identitate emis legal, cu documente autentice, nedovedite ca fiind false sau nule, actul de identitate produce efectele juridice cu care a fost înzestrat, respectiv deplina dovadă a identităţii, cetăţeniei şi domiciliului/reşedinţei (actuale/active) sale, până la pronunţarea unei sentinţe judecătoreşti rămase definitive care să constate nulitatea menţiunilor referitoare la domiciliu sau reşedinţă.

II. Potrivit art. 71 din proiectul normelor metodologice, „În situaţia persoanelor care locuiesc într-un imobil cu destinaţie de locuinţă şi nu pot prezenta documentul cu care să facă dovada adresei de domiciliu, în rubrica „domiciliu” din cartea de identitate provizorie se înscrie adresa ultimului domiciliu cu care solicitantul figurează înregistrat în R.N.E.P. la data depunerii cererii, dacă în urma verificărilor efectuate în teren de către lucrătorii poliției se constată că locuiesc efectiv la adresă.

(4) Pentru persoanele din categoria celor lipsite de adăpost sau pentru cele al căror act de identitate a fost anulat, conform dispoziţiilor art. 63 alin. (4), ori pentru cele menționate la alin. (3) care nu locuiesc la adresa declarată, precum şi cele care nu pot declara domiciliul la adresa unui imobil cu destinaţie de locuinţă, în rubrica „domiciliu” din cartea de identitate provizorie se înscrie localitatea sau, după caz, sectorul municipiului Bucureşti unde a fost identificată persoana, la data eliberării actului de identitate.

(5) În situaţia prevăzută la alin. (4), actul de identitate se eliberează numai după ce se atestă de către structura teritorială a poliţiei române că solicitantul a fost identificat pe raza de competenţă.

(Pseudo)soluţia din proiectul normelor metodologice încalcă grav fundamentul noţiunii de domiciliu, ca atribut de identificare în spaţiu al persoanelor fizice. Domiciliul, în sensul expres al legii de locuinţă principală, este evident o adresă precisă, adică oraş, stradă, bloc, etaj, apartament, înscrierea doar a oraşului/localităţii în cărţile provizorii fiind o evidentă eroare juridică, care va genera atât cetăţenilor cât şi statului numeroase probleme. Cetăţenii cu astfel de cărţi provizorii nu se vor mai putea cita, nu se vor mai putea angaja, nu vor putea să corespondeze, să voteze, nu vor mai putea practic să interacţioneze cu nici un fel de autoritate publică sau privată care vor constata că acea aşa-zisă adresă de domiciliu nu este în nici un caz un domiciliu în sensul legii, drepturile lor fundamentale devenind „forme fără fond, teoretice şi iluzorii nu efective şi concrete”, potrivit CEDO. Autorităţile vor avea dificultăţi de citare, executare a unor proceduri legale, judiciare, financiare, chiar aplicarea unor samcţiuni contravenţionale se va îngreuna din cauza lipsei adreselor de domiciliu din cărţile provizorii astfel eliberate, şi multe alte efecte negative. Soluţia legală rămăne înscrierea în cărţile provizorii a ultimei adrese de domiciliu aflate în R.N.E.P. Principial, acea ultimă adresă de domiciliu din RNEP rămâne domiciliul activ al persoanei, până la schimbarea domiciliului şi eliberarea unui nou act de identitate.

III. Potrivit art. 103 din proiectul normelor metodologice, constituie contravenţie „neactualizarea sau actualizarea necorespunzătoare a datelor din R.N.E.P”.; această neactualizare sau actualizare necorespunzătoare se poate explica şi prin faptul că funcţionarii SPCLEP nu vor mai cere certificatele de naştere şi căsătorie decât dacă au intervenit modificări, noua reglementare, deşi se doreşte mai suplă şi în avantajul cetăţenilor, va genera mai probleme, erori în R.N.E.P. şi mai multe acte de identitate eronate, şi singurii vinovaţi vor fi tot funcţionarii SPCLEP care nu au actualizat corespunzător datele…date care nu se mai pot culege deoarece nu se mai solicită anumite documente… deci „vinovaţii fără vină” vor fi aspru sancţionaţi de către organul de control metodologic de la nivelul direcţiilor judeţene sau DEPABD.

CONCLUZII

Neemiterea primului act de identitate electronic în 19 ani de la adoptarea cadrului legal necesar reprezintă o dovadă clară a unui management defectuos. Neluarea tuturor măsurilor organizatorice, administrative, juridice, informatice, neinstruirea resursei umane din teritoriu, nedotarea serviciilor publice comunitare cu aparatura necesară şi lipsa de investiţii necesare proiectului cărţilor electronice fac puţin credibilă perspectiva emiterii, pe scară largă, a noilor documente biometrice de identitate, din luna august 2021. Se impune o mai mare transparenţă cu privire la necesitatea acestui proiect prin furnizarea către public a tuturor informaţiilor legate de implementarea sa, pentru că altfel cărţile electronice vor fi respinse de o mare parte dintre cetăţeni. Modificările propuse cadrului legal actual sunt perfectibile, unele dintre acestea conducând la creşterea termenelor de eliberare a noilor acte de identitate, cozi mai mari la ghişeele SPCLEP, şi încălcări ale drepturilor fundamentale ale cetăţenilor români. Condiţionarea dreptului la liberă circulaţie de obţinerea în prealabil, doar a cărţilor electronice, este neconstituţională, afectând în substanţa sa dreptul cetăţenilor de a călători în spaţiul Uniunii Europene în baza unei cărţi de identitate valabile(fie ea actuala carte de identitate fie cartea simplă sau electronică de identitate).


[1] Publicată în M.Of. nr. 649 din 31 aug. 2002.
[2] Potrivit art. 1 alin. 1 şi 2 din O.G. 69/2002, forma iniţială, adoptată în 2002, începând cu data de 1 ianuarie 2003, în România, în paralel cu actualele documente de identitate ale persoanei, se eliberează de către consiliile locale, prin primării, cărţi electronice de identitate. (2) Actualele documente de identitate vor continua să fie folosite pentru identificare şi pentru dovedirea cetăţeniei române, până la data înlocuirii lor cu noul tip de carte electronică de identitate, dar nu mai târziu de data de 31 decembrie 2006.
[3] Autorităţile centrale şi locale şi serviciile descentralizate judeţene au obligaţia de a se dota cu echipamentele şi programele informatice necesare pentru ca cetăţenii să poată folosi fără restricţii cartea electronică de identitate, după cum urmează:
a) în municipiile reşedinţă de judeţ, până la data de 31 iulie 2004;
b) în celelalte municipii şi oraşe, până la data de 31 decembrie 2005;
c) în comune, până la data de 31 decembrie 2006.
[4] Republicată în M.Of. nr. 844 din 15 sep. 2004.
[5] Potrivit art. 4 alin. 2 din O.G. 69/2002, republicată în 2004, Asigurarea cu echipamente şi programe informatice a autorităţilor şi instituţiilor publice se va realiza eşalonat, astfel:
a) în municipiile reşedinţă de judeţ, până la data de 31 iulie 2007;
b) în celelalte municipii şi oraşe, până la data de 31 decembrie 2008;
c) în comune, până la data de 31 decembrie 2009.
[6] Acestea fiind publicate în Monitorul Oficial nr. 113 din 27 noiembrie 2004.
[7] Publicată în Monitorul Oficial nr. 1189 din 29 decembrie 2005.
[8] Având în vedere existenţa unor factori de natură obiectivă care determină imposibilitatea introducerii, respectiv eliberării şi utilizării cărţilor electronice de identitate începând cu data de 1 ianuarie 2006, aşa după cum prevede Ordonanţa Guvernului nr. 69/2002 privind regimul juridic al cărţii electronice de identitate, republicată, între care se numără:
actuala configuraţie a Sistemului naţional informatic de evidenţă a persoanelor, care nu permite implementarea unor proiecte de natură să asigure suportul tehnic necesar producerii, eliberării şi utilizării cărţii electronice de identitate, în scopul generalizării acestei activităţi la nivel naţional;
necesitatea reconfigurării sistemului informatic în consonanţă cu exigenţele europene, realizării compatibilităţii depline între toate bazele de date privind documentele care conţin date cu caracter personal, eliberate în sistemul ghişeului unic, creşterii gradului de securizare şi siguranţă a emiterii documentelor de identitate, realizării premiselor logistice necesare actualizării on-line a Registrului naţional de evidenţă a persoanelor;
necesitatea realizării unei documentări temeinice privind soluţiile cu aplicabilitate adoptate de statele din Spaţiul Schengen cu experienţă în domeniul de referinţă, care să ţină seama şi de recomandările Uniunii Europene privind emiterea centralizată a documentelor ce conţin date cu caracter personal şi care să aibă ca finalitate crearea unui instrument complex, de natură a simplifica relaţia cetăţeanului cu autorităţile şi de a face mai eficientă activitatea acestora din urmă,
efortul financiar pe care îl implică un asemenea demers, care nu poate fi susţinut decât în contextul organizării unei licitaţii internaţionale şi finanţării operaţiunilor de către câştigătorul licitaţiei, cu recuperarea cheltuielilor pe măsura emiterii documentelor, ţinând seama de importanţa adoptării unor reglementări care să asigure atât cadrul instituţional necesar, cât şi posibilitatea implementării soluţiilor tehnice optime.
[9] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 803 din 02/12/2008
[10] OUG 184 din 2008 aminteşte, printre motivele obiective, cele referitoare la lipsa resurselor financiare pentru modernizarea Sistemului National Informatic de Evidenta a Populaţiei, prevăzute iniţial în legislaţia specifică, dar care nu îşi mai găsesc reglementare ca urmare a modificărilor intervenite în anul 2007 în legislaţia privind datoria publică precum şi efortul financiar pe care îl implică un asemenea demers, care ar putea fi susţinut prin finanţarea implementării proiectului de către furnizorul declarat câştigător;
[11] Potrivit preambulului OUG 184 din 2008, printre factorii de natură obiectivă se numără necesitatea îndeplinirii cumulative a etapelor privind reconfigurarea Sistemului Naţional Informatic de Evidenţă a Populaţiei, organizarea şi derularea procedurilor pentru achiziţia întregului sistem informatic şi de comunicaţii, securizat, instruirea personalului cu atribuţii În domeniu (instruire nerealizată nici în anul 2015!), realizarea platformei-pilot şi testarea acesteia în condiţii de exploatare, operaţionalizarea Centrului Unic de Personalizare a Cărţilor Electronice de Identitate, astfel încât să fie respectate condiţiile impuse de normele privind prelucrarea datelor cu caracter personal;
[12] Astfel:
a) în municipiile reşedinţă de judeţ, până la data de 31 decembrie 2012;
b) în celelalte municipii şi oraşe, până la data de 31 decembrie 2013;
c) în comune, până la data de 31 decembrie 2014.”
[13] Publicată în Monitorul Oficial nr. 893 din 30 decembrie 2010.
[14] Astfel: a) în municipiile reşedinţă de judeţ, în termen de 18 luni de la data punerii în circulaţie a cărţii electronice de identitate;
b) în celelalte municipii şi oraşe, în termen de 3 ani de la data punerii în circulaţie a cărţii electronice de identitate;
c) în comune, în termen de 4 ani de la data punerii în circulaţie a cărţii electronice de identitate.
[15] Publicată în Monitorul Oficial nr.838 din 12 decembrie 2012
[16] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 442 din 19 iulie 2013.
[17] Punerea în circulaţie a cărţii electronice de identitate şi a cărţii de identitate se realizează, în mod eşalonat, în termen de maximum 18 luni de la data emiterii primei cărţi electronice de identitate sau a primei cărţi de identitate, pe măsura asigurării serviciilor publice comunitare de evidenţă a persoanelor cu suportul tehnic necesar, în condiţiile prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2012 pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind evidenţa persoanelor, actele de identitate ale cetăţenilor români, precum şi actele de rezidenţă ale cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European rezidenţi în România.
[18] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 698 din 4 august 2020.
[19] Disponibil aici, accesat la 13 martie 2021, ora 08.48.
[20] În preambulul OUG 82/2012, care motivează necesitatea adoptării în regim de urgenţă a actului normativ, se fundamentează urgenţa “ţinându-se seama de necesitatea sporirii gradului de siguranţă al actului de identitate, relevată, inclusiv prin mass-media, şi în situaţii care priveau derularea unor tranzacţii imobiliare ilicite ori din domeniul traficului de persoane sau al migraţiei ilegale”.
[21] Potrivit art. 6 indice 1 alin. 1 din legea 248/2005, pentru scopurile prezentei legi, cartea de identitate şi cartea electronică de identitate valabile constituie document de călătorie pe baza căruia cetăţenii români pot călători în statele membre ale Uniunii Europene.
[22] Secure idenTity acrOss boRders linKed.
[23] A se vedea informaţiile oficiale la adresa: http://depabd.mai.gov.ro/directii_cei.pdf, accesată la data de 16 iulie 2015, ora 14.23. Această motivaţie a fost preluată în preambulul la OUG 82/2012, astfel: “în baza necesităţii alinierii la iniţiativele europene în materia evidenţei persoanelor şi a e-serviciilor, respectiv preocupările de interconectare a sistemelor referitoare la identitatea electronică, pentru crearea premiselor necesare introducerii şi compatibilizării soluţiilor de e-administraţie, în concordanţă cu obiectivele care se subscriu proiectului european la scară largă, STORK (Secure idenTity acrOss boRders linKed), care îşi propune să implementeze recunoaşterea la scară europeană a identităţii electronice, ceea ce va permite întreprinderilor, cetăţenilor şi funcţionarilor din administraţiile publice să îşi utilizeze, în oricare dintre statele membre, identitatea electronică atribuită la nivel naţional”.
[24] Conform art. 327 din Codul penal, Prezentarea sub o identitate falsă ori atribuirea unei asemenea identităţi altei persoane, făcută unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 sau transmisă unei unităţi în care aceasta îşi desfăşoară activitatea prin folosirea frauduloasă a unui act ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat, pentru a induce sau a menţine în eroare un funcţionar public, în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine ori pentru altul, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
(2) Când prezentarea s-a făcut prin întrebuinţarea identităţii reale a unei persoane, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
(3) Încredinţarea unui act ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile spre a fi folosit fără drept se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
[25] Direcţia pentru evidenţa persoanelor şi administrarea bazelor de date din cadrul MAI.
[26] Dezbaterea integrală disponibilă la adresa: https://www.youtube.com/watch?v=iQED69RumGc, accesată la data de 13.03.2021, ora 09.27.
[27] Disponibil aici
[28] Acestea sunt: Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda, Danemarca, Marea Britanie, Irlanda, Grecia, Portugalia, Spania, Austria, Finlanda, Suedia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, Bulgaria şi România. De la 1 iulie 2013 şi Croaţia a devenit membru al Uniunii Europene.
[29] Începând cu data de 1 ianuarie 2007, dată la care Romania a devenit membru cu drepturi depline al Uniunii Europene, cetăţenii români beneficiază de dreptul comunitar de liberă circulaţie, în conformitate cu prevederile Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului European din 29.04.2004 privind dreptul la libera circulaţie şi şedere pe teritoriul Statelor Membre ale U.E. şi vor putea călători în Comunitatea Europeană în baza paşaportului sau a cărţii de identitate, valabile.
[30] Conform art. 13 alin. (21) din OUG nr. 97/2005, „Cartea de identitate şi cartea electronică de identitate permit titularului utilizarea acestora ca şi card naţional de asigurări sociale de sănătate, în condiţiile Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale prezentei ordonanţe de urgenţă.”
[31] În condiţiile cheltuielilor deosebite ocazionate de implementarea la nivel naţional al cardului naţional de asigurări de sănătate, încetarea valabilităţii acestuia odată cu emiterea noilor acte de identitate ni se pare o soluţie iraţională; propunem ca atât cardul naţional de sănătate cât şi noile acte de identitate să facă dovada calităţii de asigurat.
[32] Conform art. 5 din Legea nr. 455/2001 R, înscrisul în formă electronică, căruia i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la momentul respectiv şi generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice, este asimilat, în ceea ce priveşte condiţiile şi efectele sale, cu înscrisul sub semnătură privată.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 455/2001 R, înscrisul în formă electronică, căruia i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică, recunoscut de către cel căruia i se opune, are acelaşi efect ca actul autentic între cei care l-au subscris şi între cei care le reprezintă drepturile.
[33] Curtea europeană a drepturilor omului s-a pronunţat constat cu privire la circulare, astfel: „circularele nu sunt altceva decât instrucţiuni de serviciu adresate, potrivit principiului subordonării ierarhice, de către un organ administrativ superior subordonaţilor săi; ele nu au forţă obligatorie faţă de cei „administraţi”, fără a putea fi, aşadar, cuprinse în noţiunea de lege”. CEDO, 12 iunie 2007, cauza Frerot c. Franţei, citată în C. Bîrsan – Convenţia europeană a drepturilor omului, comentariu pe articole, ed. C.H.Beck 2010, p. 675, nota 4 de subsol. În acelaşi sens, Curtea europeană a considerat că interdicţia impusă unor condamnaţi de a asista la serviciul religios şi de a primi vizita unui preot, printr-o instrucţiune comună adoptată de Ministerul de justiţie, Procuratura generală şi Curtea Supremă de justiţie, „document intern” şi nepublicat, constituie o încălcare a prevederilor art. 9 din Convenţie, deoarece o asemenea reglementare nu corespunde noţiunii de „lege” în sensul Convenţiei; ea nu are calităţile pe care aceasta le impune unei legi. A se vedea CEDO, 29 aprilie 2003, cauza Kuznetsov c.Ucrainei, publicată în C. BÎRSAN –Convenţia europeană a drepturilor omului, comentariu pe articole, ed. C.H.Beck 2010, p. 753. În acelaşi sens, într-o cauză contra României (Năstase-Silvestru, 04.10.2007), CEDO a afirmat din nou că instrucţiunile emise de Ministerul de interne nu îndeplinesc condiţia de a fi considerate lege.
[34] Disponibil aici, accesat la data de 13.03.2021, ora 11.36.
[35] Disponibil aici
[36] Un al doilea exemplu, legea 119 privind actele de stare civilă a fost elaborată în anul 1996, s-a modificat de mai multe ori fiind republicată de 2 ori, normele sale metodologice au fost aprobate iniţial în anul 1997, abrogate de noile norme aprobate prin H.G. 64/2011 care la rândul său urmează deja a fi modificate (la nici 2 ani de la elaborare);
[37] Potrivit părerilor unanime şi pertinente din doctrină, în principiu, domeniul Hotărârilor este întotdeauna dependent de domeniul legilor, fiind secundum legem; atunci când o Hotărâre de Guvern încalcă legea sau adaugă la dispoziţiile legii, ea poate fi atacată printr-o acţiune directă în instanţa de contencios administrativ; de asemenea, şi în situaţia când o Hotărâre a Guvernului încalcă dispoziţii constituţionale, ea va putea fi atacată în instanţa de contencios administrativ, neconstituţionalitatea fiind o formă agravată de ilegalitate: a se vedea I.Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, ed. C.H.Beck 2006, p. 668, A. Iorgovan, R.D.P. nr. 1/1998; citate în Constituţia României, Comentariu pe articole, ed. C.H.Beck 2008, p. 1002.
[38] Conform art. 4 alin. 1 şi 3 din legea 24/2000 R, actele normative se elaborează în funcţie de ierarhia lor, de categoria acestora şi de autoritatea publică competentă să le adopte. Actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă. Conform art.78 din legea 24/2000, ordinele, instrucţiunile şi alte asemenea acte trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise şi nu pot conţine soluţii care să contravină prevederilor acestora. Potrivit doctrinei, „aşezate pe trepte ierarhice în fruntea actelor normative se află legile, după care urmează Ordonanţele, Hotărârile Guvernului, Ordinele şi instrucţiunile miniştrilor, ordinele prefectului, ordinele prefectului, dispoziţiile preşedintelui consiliului judeţean, hotărârile consiliilor locale şi dispoziţiile primarului”. A se vedea Vida Ioan, Legistica formală, ed. Universul Juridic 2012, p. 39.
[39] A se vedea considerentul nr. 1 al Deciziei CCR nr. 26/1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 66 din 11 aprilie 1995.
[40] A se vedea legea nr. 30 din 18 mai 1994 privind ratificarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la aceasta convenţie, publicată în Monitorul Oficial nr.135 din 31 mai 1994.
[41] Deleanu I, Drepturile fundamentale ale părţilor în procesul civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 90, 91.
[42] Accesibilitatea legii priveşte, în principal, aducerea la cunoştinţă publică a acesteia, care se realizează prin publicarea actelor normative. Pentru ca o lege lato sensu să producă efecte juridice, trebuie să fie cunoscută de destinatarii săi; efectele legii se produc, prin urmare, după aducerea sa la cunoştinţa publică şi după intrarea sa în vigoare. În dreptul intern, regulile privind intrarea în vigoare a actelor normative sunt prevăzute de art. 78 din Constituţie, precum şi de art. 11 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative (potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, nu sunt supuse regimului de publicare în Monitorul Oficial al României: a) deciziile primului-ministru clasificate, potrivit legii; b) actele normative clasificate, potrivit legii, precum şi cele cu caracter individual, emise de autorităţile administrative autonome şi de organele administraţiei publice centrale de specialitate). Intrarea în vigoare are loc, în funcţie de categoria din care face parte actul normativ în cauză, la data publicării în Monitorul Oficial al României (la 3 zile de la publicare în cazul legilor şi a ordonanţelor simple şi la data publicării în cazul ordonanţelor de urgenţă) sau la o dată ulterioară publicării, stabilită fie expres de norma constituţională, fie chiar în cuprinsul actului normativ respectiv. Există însă şi o altă semnificaţie a noţiunii de accesibilitate, asociată exigenţei previzibilităţii legii, şi anume aceea care priveşte modul de receptare a conţinutului actelor normative de către corpul social, în sensul de înţelegere a acestora. Norma juridică trebuie să fie clară, inteligibilă, întrucât cei cărora li se adresează trebuie nu doar să fie informaţi în avans asupra consecinţelor actelor şi faptelor lor, ci să şi înţeleagă consecinţele legale ale acestora. În caz contrar, principiul nemo censetur ignorare legem nu ar mai putea fi aplicat, ceea ce ar avea grave consecinţe asupra securităţii raporturilor sociale, a existenţei societăţii în general. Conform jurisprudenţei CEDO, nu poate fi considerată „lege” decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite individului să-şi regleze conduita. Individul trebuie să fie în măsură să prevadă consecinţele ce pot decurge dintr-un act determinat”; „o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate – să îşi corecteze conduita”; „în special, o normă este previzibilă atunci când oferă o anume garanţie contra atingerilor arbitrare ale puterii publice”. Sub acest aspect, principiul securităţii juridice se corelează cu un alt principiu, dezvoltat în dreptul comunitar, şi anume principiul încrederii legitime. (Sunday Times c. Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (1979), Rekvényi c. Ungaria (1999), Rotaru c. România (2000), Dammann c. Elveţia, 2005).
[43] Potrivit art. 45 alin. 2 din legea 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, funcţionarul public este obligat să se conformeze dispoziţiilor primite de la superiorii ierarhici. (3) Funcţionarul public are dreptul să refuze, în scris şi motivat, îndeplinirea dispoziţiilor primite de la superiorul ierarhic, daca le consideră ilegale. Dacă cel care a emis dispoziţia o formulează în scris, funcţionarul public este obligat să o execute, cu excepţia cazului în care aceasta este vădit ilegală. Funcţionarul public are îndatorirea sa aducă la cunoştinţa superiorului ierarhic al persoanei care a emis dispoziţia astfel de situaţii.
[44] CEDO, 12 iunie 2007, Frerot c.Franţei, cit. în Corneliu Bîrsan, op. cit, p. 675, nota 4 de subsol. În acelaşi sens, Curtea europeană a considerat că interdicţia impusă unor condamnaţi de a asista la serviciul religios şi de a primi vizita unui preot, printr-o instrucţiune comună adoptată de Ministerul de justiţie, Procuratura generală şi Curtea Supremă de justiţie, „document intern” şi nepublicat, constituie o încălcare a prevederilor art.9 din Convenţie, deoarece o asemenea reglementare nu corespunde noţiunii de „lege” în sensul Convenţiei; ea nu are calităţile pe care aceasta le impune unei legi. A se vedea CEDO, 29 aprilie 2003, cauza Kuznetsov c.Ucrainei, publicată în C. Bîrsan, op. cit, p. 753. În acelaşi sens, într-o cauză contra României (Năstase-Silvestru, 04.10.2007) CEDO a afirmat din nou că instrucţiunile emise de Ministerul de interne nu îndeplinesc condiţia de a fi considerate lege.
[45] Vida Ioan, Legistica formală, ed. Universul Juridic 2012, p. 111 şi urm.
[46] Idem, p. 112; actul normativ la care face trimitere norma juridică de bază (Hotărârea de Guvern n.n.) nu poate contraveni acestuia (legii n.n.) sub nici o formă.
[47] „O normă de drept civil specială nu poate fi modificată sau abrogată decât expres (şi direct) de o normă generală ulterioară. Această concluzie rezultă şi din regula exprimată mai sus prin adagiul generalia specialibus non derogant, în sensul că, dacă norma generală (ulterioară) nu derogă de la norma specială (anterioară) înseamnă că aceasta din urmă nu a fost modificată sau abrogată. Pentru aspectele pe care nu le reglementează, norma specială se completează cu normele generale în materie, iar nu cu alte norme afară de cazurile expres prevăzute de lege. Această concluzie este impusă de însăşi regula specialia generalibus derogant, în sensul că, fiind derogatorie de la dreptul comun, norma specială este de strictă interpretare şi aplicare, deci nu poate fi aplicată, prin analogie, la situaţiile ce nu se încadrează în prevederile sale, aceste situaţii urmând a fi guvernate de normele generale”. A se vedea Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, drept civil, partea generală, ed. Hamangiu 2011, p. 14
[48] Conform acestei reguli, norma care derogă de la dreptul comun este de strictă interpretare. Excepţiile nu pot fi create prin interpretare, ele nu există decât în cazul în care sunt reglementate expres. Cad sub incidenţa acestei reguli textele legale care conţin enumerări limitative sau regulile care instituie prezumţiile legale, pentru că nulla presumtio sine lege. Această regulă stă la baza raportului dintre legea generală şi cea specială, raport exprimat prin adagiile generalia specialibus non derogant şi specialia generalibus derogant (legea specială derogă de la legea generală). Trebuie, desigur, înţeles că regula specialia generalibus derogant funcţionează doar în măsura în care norma specială este situată pe aceiaşi poziţie cu cea generală în ierarhia normativă. Nu poate fi altfel datorită primului principiu enunţat: norma inferioară trebuie să fie conformă normei superioare în ierarhia normativă. Astfel, o lege specială derogă de la o lege generală, dar nu poate deroga de la Constituţie; o normă administrativă poate deroga de la o altă normă administrativă, dar nu de la lege. A se vedea I. Dogaru, N. Popa, D.C. Dănişor, S. Cercel, Bazele dreptului civil, ed. C.H.Beck 2008, p. 336, 358.
[49] Principiu deosebit de important; transpus în activitatea specifică, pornind de la principiile fundamentale ale obligativităţii actelor de identitate, obligativităţii domiciliului, stării civile şi ale codului numeric personal, trebuie interpretată legea în sensul de a se produce un efect şi a se elibera certificatele de stare civilă şi actele de identitate, nu în sensul de a se refuza, din considerente de ordin formal, eliberarea acestor documente oficiale n.n.
[50] Dogaru I, Popa N., Dănişor D.C., Cercel S., op. cit., p. 356.
[51] Acest sens de interpretare, direcţionat înspre a produce un efect, este şi în interesul (superior) al cetăţeanului, ale căror drepturi legitime nu ar trebui doar formal „proclamate” ci şi apărate efectiv de către funcţionarii publici, în activitatea curentă n.n.
[52] Exempli gratia, în anul 2010 s-a trasat de la cel mai înalt nivel directiva de a se elibera duplicate ale certificatelor pierdute în baza unor acte de identitate al căror termen de valabilitate a expirat de cel mult 6 luni; apărea ca evident faptul că numai un act de identitate aflat în termen de valabilitate putea fi considerat un act de identitate şi totuşi s-au eliberat abuziv mii de duplicate la nivelul întregii ţări, ţinând cont de această îndrumare vădit ilegală, contra legem, ulterior abrogată expres de prevederile H.G. 64/2011. Un al doilea exemplu, s-a trasat îndrumarea de a nu se mai înscrie cratima în certificatele de stare civilă şi actele de identitate, chiar dacă actul de stare civilă era întocmit pe legea veche, mult înainte de anul 2011, odată cu apariţia H.G. 64/2011, şi avea cratima înscrisă în el. Ulterior, după un an de bâlbe şi aplicare neunitară, s-a revenit la eliberarea certificatelor de stare civilă şi a actelor de identitate cu cratimă, cum era firesc şi constituţional, o regulă nouă neputând atinge actele eliberate pe legea veche (art. 15 alin. 2 din Constituţie), modificându-se şi legea 119/1996 R în acest sens. n.n.
[53] Exempli gratia, după 9 luni de la intrarea în vigoare a Noului cod civil, s-a trasat corect dar tardiv şi incomplet îndrumarea metodologică de a se declara pe cererea de eliberare a actului de identitate faptul că imobilul nu a fost notat ca locuinţă a familiei în cartea funciară, avându-se în vedere doar prevederile art. 321 alin.2 N.C.C.; îndrumarea e tardivă pentru că s-a comunicat la 9 luni de la intrarea în vigoare a N.C.C.; este incompletă, pentru că tot N.C.C., prevede, în art. 902 alin. 2 N.C.C., nu doar notarea locuinţei familiei, ci şi notarea contractelor de locaţiune, calitatea de bun comun a unui imobil, convenţia matrimonială, precum şi modificarea sau, după caz, înlocuirea ei, interdicţia convenţională de înstrăinare sau de grevare a unui drept înscris, vânzarea făcută cu rezerva dreptului de proprietate şi altele, toate aceste aspecte ar fi trebuit comunicate funcţionarilor şi declarate pe cerere, nu doar notarea locuinţei familiei, fiecare aspect mai sus-menţionat având o influenţă directă în privinţa legalităţii actului de identitate eliberat. n.n. (am explicat deja că esenţial e să se stabilească proprietarul actual/titularul actual al dreptului de folosinţă asupra imobilului la momentul depunerii documentelor, ori dacă la acel moment se afla în derulare un contract de închiriere, proprietarul nu mai avea folosinţa imobilului şi nu mai putea lua legal în spaţiu, dacă s-a lichidat comunitatea legală şi s-a încheiat o convenţie matrimonială s-ar face dovada că persoana care se pretinde proprietar nu mai are acea calitate, dacă s-a rezervat transmiterea dreptului de proprietate, un neproprietar nu ar putea da declaraţia de primire în spaţiu etc.).
[54] Până la data de 20 mai 2013, pe site ul oficial al Camerei Deputaţilor erau înregistrate în total 110736 acte normative din toate domeniile, aflate în vigoare (!). A se vedea http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.frame; potrivit declaraţiilor publice ale ministrului justiţiei, s-au identificat aproximativ 15 mii de acte normative care reglementează în paralel aceleaşi domenii şi care ar trebui abrogate. Potrivit declaraţiilor publice ale ministrului justiţiei, în perioada 2000-2012, au fost adoptate aproximativ 49.000 de acte normative (5.878 legi, 2.153 ordonanţe de urgenţă ale Guvernului, 821 ordonanţe ale Guvernului, 20.522 hotărâri ale Guvernului, 19.759 ordine). A se vedea http://www.juridice.ro/260282/a-fost-modificata-procedura-de-republicare-a-actelor-normative.html. Se poate uşor constata, pornind de la numărul enorm de acte normative publicate, în vigoare, că e insuficient să se mai folosească în relaţia cu cetăţenii răspunsul standardizat „conform legii” fără a se indica în concreto la care lege se face trimitere de către un funcţionar la un moment dat.
[55] Noul cod civil a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, noul cod de procedură a intrat în vigoare la 15 februarie 2013 iar noile coduri penale au intrat în vigoare la 1 februarie 2014.
[56] Disponibil aici, accesat la 16 martie 2021, ora 10.58.


Dr. Adrian-Relu Tănase

Cuvinte cheie: , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti