« Flux noutăţi
Selected Top LegalVideo
JurisprudenţăCEDOCJUECCRÎCCJJurisprudenţa curentă ÎCCJDezlegarea unor chestiuni de dreptRILCurţi de apelTribunaleJudecătorii
Noutăţi legislativeProiecte legislativeMOF - Monitorul Oficial al RomânieiJOUE - Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Selected Top Legal
CorporatePlatinum members

Elemente de neconstituționalitate în Codul de procedură penală. Partea a-III-a – Regimul probelor derivate din probe obţinute cu încălcarea drepturilor procesual penale
17.03.2021 | Vasile COMAN, Daiana Florina BURCĂ

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Vasile Coman

Vasile Coman

Daiana Florina Burcă

Daiana Florina Burcă

« Elemente de neconstituționalitate în Codul de procedură penală. Partea I
« Elemente de neconstituționalitate în Codul de procedură penală. Partea a II-a

Un articol din CPP îmbracă, de asemenea, haina neconstituționalității, respectiv art. 102 alin. (4) din Cod conform căruia Probele derivate se exclud dacă au fost obținute în mod direct din probele obținute în mod nelegal și nu puteau fi obținute în alt mod”, această din urmă sintagmă este purtătoare de neconstituționalitate pe tărâmul probator.

Acceptând sintagma de mai sus admitem că proba va fi admisă atâta timp cât organele judiciare vin în susținerea acestei voințe legislative cu demonstrația conform căreia proba ar fi obținută oricum, prin intermediul unor mijloace legale, independent de neregularitățile existente, respectiv de lipsa de profesionalism, conduită care se află în concurs cu principiul aflării adevărului și care trebuie sancționată, din punctul nostru de vedere, cu excluderea probelor, primând, într-o astfel de situație, existența unui proces echitabil care atrage sancționarea abaterilor procedurale polițienești.

Dacă răul comis este descoperit prin violarea drepturilor fundamentale împământenite pe meleagurile Constituției, apărarea statului nu poate consta în susțineri precum că nu contează modalitatea de aflare a păcatelor, ci primează sancționarea acestora de către „divinitatea” juridică.

Probele, dovezile sunt definite ca fiind „nervul principal al procesului penal”[1]; în misterul procesului penal se pătrunde în „sufletul” omului prin intermediul probelor pentru a demasca neadevărul, diversiunea și simulațiunea, ceea ce înseamnă că probele au un rol fundamental în formarea convingerii judecătorului, iar sentința se clădește din materialul probator administrat în cauza dedusă judecății, astfel că un material lipsit de calitate juridică în ceea ce privește instituția probei conduce de plano  la nesocotirea dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Constituție, conform cărora Părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil”, prin incidența acestui aliniat este evidentă valorificarea art. 6 din Convenția europeană a drepturilor și libertăților primordiale; încălcarea dreptului la un proces echitabil echivalează pe tărâmul juridic, pe deoparte, cu „îngroparea” principiul aflării adevărului și pe de altă parte, cu „dezgroparea” neconstituționalității.

Chiar dacă pe tărâmul procesului echitabil, art. 6 din Convenția europeană a drepturilor și libertăților primordiale nu stabilește regulile privitoare la administrarea probatoriului în cauză, acestea sunt stabilite prin regulile naționale, pe solul românesc „cultura”  viciată se regăsește în art. 102 alin. (4) CPP, în cadrul căruia este exilată savoarea constituțională.

Menținerea sintagmei „și nu puteau fi obținute în alt mod” reprezintă un atentat adus conceptului de proces echitabil, aspect ce devoalează „sămânța” neconstituțională de pe meleagul Codului de procedură penală, susceptibilă de a distruge „terenul” juridic, în jurul căruia ar trebui să planeze o cultură sănătoasă din care instanța să culeagă „fructele” coapte în armonie cu natura constituțională.

În literatura de specialitate[2] articolul precitat poartă denumirea de „fructele pomului otrăvit” , iar potrivit acestui articol se analizează excluderea mijloacelor de probă administrate în mod legal, dar care sunt derivate (într-o strânsă legătură) din probe obținute în mod ilegal.

Se apreciază, în mod just, faptul că probele primare sunt asimilate unui „copac”, a căror ramuri primesc „rod”, ca atare, dacă pomul este otrăvit prin incălcarea legalității obținerii probelor atunci și „fructele” vor fi contaminate.[3]

Regula exclusiunii apare ca un remediu judiciar, iar intervenția acestei sancțiuni este fundamentală tocmai prin faptul că are rolul de a descuraja organele judiciare în activitatea desfășurată să încalce legea, aceștia având de fapt statutul de pretorieni ai statului, iar abaterile lor sunt asimilate unui derapaj statal, iar acesta din urmă, odată născut, este susceptibil de a nesocoti atributul suprem constituțional care ghidează organele statului înspre lumina realității, și anume dreptul la un proces echitabil.[4]

Pentru a constata prin propriile simțuri necesitatea acestui remediu judiciar, vom prezenta în mod succint drumul pe care acesta îl parcurge în diferite state, țări și rolul pe care îl are cu privire la sistemul judiciar și cu privire la opinia publică.

Regula exclusiunii își găsește originea în sistemul de drept american, fiind „opera” Curții Supreme a Statelor Unite, iar aceasta și-a găsit aplicabilitatea pentru prima dată în decizia din Weeks vs. United States (1914); decizie istorică care preconiza că „fructele otrăvite” și „servite pe tavă”  unui proces are ca scop otrăvirea actului de justiție, iar un asemenea eveniment dramatic nu poate avea decât o singură consecință, și anume, înlăturarea acestora din peisajul juridic, fenomen care odată cu trecerea timpului își găsește o dezvoltare armonioasă, proces care, de asemenea, se află în concordanță cu necesitățiile unei societăți contemporane și cu vocea legiuitorului primar.

Într-o societate democratică existența regulii exclusiunii constituie un ecou fundamental în aflarea adevărului, iar în America se merge pe optica conform căreia se preferă achitarea unei persoane vinovate, decât să se devină „complice” la conduitele impardonabile ale agenților statului, astfel că acest mecanism de exonerare reprezintă o armă împotriva abuzurilor din partea puterii executive.[5]

Pe când în dreptul canadian, regula exclusiunii capătă un „veșmânt” diferit, o haină nouă care se mulează cel mai mult pe aprecierea instanței, lăsând o portiță deschisă pentru arbitrariu și largă interpretare; pe aceste meleaguri regula exclusiunii are ca scop, protejarea reputației sistemului de justiție.

Este foarte interesant faptul că nu constituie o circumstanță atenuantă împrejurarea că organele abilitate în acest sens ar fi putut obține prin alt mijloc legal proba, semn că proba respectivă trecea prin mecanismul „dizolvării”, părăsind tărâmul probator, dar capătă o formă agravantă dacă se descoperă că organele judiciare ar fi putut obține proba cu pricina fără a aduce atingere drepturilor suspectului/inculpatului.

În spațiul britanic regula exclusiunii era cenzurată, în sensul că în sistemul lor judiciar nu conta modalitatea de obținere a probelor, punându-se preț pe pertinența probelor, iar argumentul principal adus în acest sens consta în faptul că procesele penale nu erau tărâmul propice pentru a repara prejudiciul ce lua naștere prin încălcarea unor drepturi, ci partea prejudiciată se putea îndrepta cu o acțiune în civil pentru remedierea neregularităților, iar dacă probele erau obținute prin exhibarea unei conduite ilegale din partea polițiștilor, persoana vătămată putea sesiza departamentul disciplinar, din păcate, din câte putem observa, sistemul judiciar scinda prejudiciul cauzat suspectului/inculpatului  de fapta organelor de cercetare cu toate că, între cele două există o legătură indisolubilă, mecanism ce afectează principiul aflării adevărului.

Pe solul Germaniei regula exclusiunii nu avea un fundament expres, fapt ce a solicitat intervenția doctrinei pentru a desena conturul acestui remediu judiciar, „desenul” având unele scăpări legislative care permitea instanțelor să acționeze în mod discreționar pe acest târâm al exonerării, exempli gratia, se avea în vedere cântărirea intereselor, respectiv se punea într-o balanță gravitatea violării interesului public și violarea intereselor persoanei vătămate, iar analiza acestor circumstanțe putea da naștere unor interpretări diferite suscpetibile de a acoperi aceste erori.[6]

Considerăm că sancțiunea excluderii probelor derivate din cadrul unui proces penal este binevenită, însă apariția acesteia în compania celor două condiții produce consecințe nefaste, astfel că sancțiunea excluderii  în loc să constituie un remediu, prin această din urmă sintagmă, reprezintă o cauză care produce neregularități constituționale.

Întrebarea, „Ce se întâmplă atunci când o probă obținută în mod nelegal profită inculpatului/suspectului”[7] a primit și un răspuns, din punctul nostru de vedere, eronat, deoarece răspunsul pune la adăpost încălcarea legilor prin invocarea principiului prezumției de nevinovăție, acesta din urmă fiind întărit de probele nelegal obținute, ca atare în peisaj va apărea „un lup în blană de oaie”. Apreciem că nu poate fi primită această opinie „cu brațele deschise” atâta timp cât însuși legiuitorul nostru național a consacrat prin intermediul art. 5 CPP „obligația de a asigura, pe baza de probe, aflarea adevărului”, iar pentru realizarea acestei aserțiuni legislative este imperios necesar ca baza probatoriului administrat în cauză să îmbrace „haina legalității”, per a contrario, existența unor probe viciate va contamina acest principiu, independent de cui profită această nesocotire legislativă.

Remediul judiciar este pus la dispoziția organelor abilitate atunci când sunt întrunite două condiții cumulative, și anume este imperios necesar ca probele derivate să fie obținute în mod direct din probele administrate în mod nelegal și să nu fi putut fi obținute în alt mod;  apreciem că cea de-a doua condiție fundamentală și aferentă aplicabilității acestei exclusiuni (din optica legiuitorului) este neconstituțională pentru considerentele pe care le vom expune în continuare.

Dacă se dă eficiență voinței legiuitorului înseamnă că se exclud numai probele derivate care au fost obținute în mod direct din probe nelegale și numai dacă acestea nu au putut fi obținute în alt mod;

Ce maschează oare această voință inserată într-un text de lege? Legalitate sau neconstituționalitate?

O atare interpretare exhibată prin voința legiuitorului este nocivă, atâta timp cât aceasta zace în afara sferei de constituționalitate prin intermediul existenței acestei condiții; prin acceptarea unei formulări stângace din partea legiuitorului se ajunge la îndeplinirea dezideratului legiuitorului de a „ierta” pasivitatea organelor judiciare care nu au depus eforturi suficiente, deși aveau la dispoziție o alternativă de obținere a probei derivate, în scopul aflării adevărului și de a se „pedepsi” cu orice preț conduita antisocială adoptată de către agentul care a comis fapta, construindu-se astfel realitatea juridică prin probe vicioase (care, bineînțeles, nu pot fi înlăturate din cadrul procesual prin prisma faptului că nu sunt întrunite condițiile impuse) suceptibile de a denatura adevărul.

Și dacă probele puteau fi obținute în alt mod, per a contrario de la voința legislativă, respectiv „și nu puteau fi obținute în alt mod”, nu mai este incidentă sancțiunea excluderii probelor derivate pentru că probele puteau fi obținute, dar organele judiciare nu au efectuat demersurile suplimentare în scopul aflării adevărului, limitându-se doar la administrarea unor probe, sau la analizarea unor probe „puse pe tavă”, fără a depune eforturi în acest sens; existența unei conduite pasive din partea organelor judiciare are potențialul de a înlătura remediul judiciar (regula exclusiunii) și de a menține, în mod „ilegal”, probe care sunt alterate, derivând în mod direct din alte probe care sunt „otrăvite” și care contaminează nu doar „fructele”, ci și întreg „pământul” juridic pe a cărui întindere se situează procesul.

Curtea Constituțională a definit convingerea magistratului ca fiind acea stare a unei persoane răspunzătoare de aplicarea legii, bazată pe buna-credință, care este împăcată cu propria conștiință morală care a îndrumat-o în aflarea adevărului prin utilizarea tuturor mijloacelor legale, respectiv a probelor[8]. S-a constatat, cu această ocazie, că, la baza hotărârilor pe care un judecător le pronunță, stă o convingere ce are drept fundament o conștiință juridică formată numai după epuizarea duelului judiciar, cu condiția ca arsenalul „armatei” să fi fost înzestrat cu mijloace legale.

Pentru a ajunge însă la o anumită convingere, judecătorul va face o analiză logică, științifică și riguroasă a faptelor relevate, cu respectarea principiilor referitoare la legalitatea administrării probelor și a aprecierii lor ca un tot unitar, astfel că prezumția de nevinovăție poate fi răsturnată numai după administarea probelor în mod legal, fapt ce denotă că probe derivate obținute din probe nelegale nu pot avea ca „fundație” meținerea acestora pe argumentul impus de către legiuitor, și anume, să fie obținute în mod direct (aspect cu care suntem de acord) ȘI să nu fi putut fi obținute în alt mod (condiție pe care o negăm), o asemenea voință depășește frontierele constituționalității (în componenta dreptului la un proces penal echitabil), în mod vizibil, și afectează procesul în sine, deoarece prezumția de nevinovăție nu poate fi înfrântă prin existența unor mijloace de probe administrate în mod nelegal.

Însăși Curtea Constituțională în considerentele unei Decizii reține că „Mai mult, o atare ipoteză este de natură a face imposibilă aplicarea principiului in dubio pro reo, reglementat la art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală, conform căruia orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului/inculpatului, principiu ce constituie, de fapt, o altă garanție juridică a prezumției de nevinovăție și, prin aceasta, a dreptului la un proces echitabil.”[9]

Prin urmare,  excluderea juridică a probelor obținute în mod nelegal din procesul penal apare ca fiind o garanție suficientă a drepturilor fundamentale anterior menționate, iar pentru păstrarea nealterată a acestei garanții fundamentale este imperios necesar ca din articolul cu pricina să fie înlăturată sintagma care, din păcate, la ora actuală, oferă protecție organelor judiciare lipsite de o conduită activă, scoțând în acest mod de sub protecție prezumția de nevinovăție și, implicit, și principiul in dubio pro reo, principii care guvernează „lupta juridică” și care contribuie la înfăptuirea justiției.

Din punctul nostru de vedere, probele ar trebui excluse independent de faptul că o anumită probă poate fi obținută și pe altă cale, atâta timp cât se constată că munca organelor competente lipsește în acest sens; apreciem, de asemenea, că nu putem extinde interpretarea acestei condiții în favoarea suspectului/inculpatului, adică nu putem să încadrăm sintagma, conform căreia „nu puteau fi obținute în alt mod” și la situațiile în care „puteau fi obținute în alt mod, dar nu s-au luat măsurile necesare din partea organelor abilitate”, deoarece această interpretare poate fi iluzorie, astfel că decizia ajunge să fie lăsată la aprecierea organele judiciare, acestea din urmă, putând acționa în mod discreționar pe tărâm probator, iar scopul nu este în sensul de a extinde interpretarea, care va aduce în „patrimoniul” suspectului/inculpatului o incertitudine și nu un drept.

În cadrul acestui articol se află o voință cu caracter neconstituțional, neconstituționalitate care trebuie extirpată de urgență pentru ca procesul să îmbrace haina echității, fapt ce va călăuzi organele judiciare înspre lumina faptică, cea care va da strălucire principiului aflării adevărului.


[1] Tr. Pop, Drept procesual penal. Partea generală, Tipografia Națională, Cluj, vol. III, 1947, pp. 157-158
[2] Mihail Udroiu, Codul de procedură penală, Comentariu pe articole, Ed. a II-a, Ed. C.H.Beck, București, 2017, p. 425
[3] Sebastian Boțioc, Regula exclusiunii. Excluderea probelor obținute nelegal în procesul penal, Editura Universul Juridic, București 2016, p. 25.
[4] Sebastian Boțioc, Regula exclusiunii, Excluderea probelor obținute nelegal în procesul penal, Universul Juridic, București 2016, p. 17
[5] Sebastian Boțioc, op cit., p. 51.
[6] Sebastian Boțioc, op. cit., p.73.
[7] Sebastian Boțioc, op. cit., p. 122.
[8] Decizia nr. 22/2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102 alin. (3), art. 345 alin. (3) și art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală, publicată în M.Of. nr. 177 din 26 februarie 2018.
[9] Decizia nr. 22/2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102 alin. (3), art. 345 alin. (3) și art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală, publicată în M.Of. nr. 177 din 26 februarie 2018.


Judecător Vasile Coman, Tribunalul Prahova – Secția penală
Avocat stagiar Daiana Florina Burcă, Baroul Arad

Cuvinte cheie: , , ,
Secţiuni/categorii: Articole, Procedură penală, RNSJ, SELECTED TOP LEGAL, Studii, _CONTENT

Pentru toate secţiunile JURIDICE.ro click aici
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD