« Flux noutăţi
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateCyberlawDrept comercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia animalelorProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrepturile omuluiDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Elemente de neconstituționalitate în Codul de procedură penală. Partea a IV-a – Reabilitarea în cazul prescripţiei executării pedepsei
18.03.2021 | Vasile COMAN, Daiana Florina BURCĂ

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Vasile Coman

Vasile Coman

Daiana Florina Burcă

Daiana Florina Burcă

« Elemente de neconstituționalitate în Codul de procedură penală. Partea I
« Elemente de neconstituționalitate în Codul de procedură penală. Partea a II-a
« Elemente de neconstituționalitate în Codul de procedură penală. Partea a-III-a

Ideea de a conferi protecție unor drepturi fundamentale ale persoanei a luat naștere încă din „epoca” trecutului, menținându-se în mod fidel și în societatea contemporană.

Ne vom îndrepta atenția în mod special asupra unui drept fundamental, respectiv asupra accesului liber la justiție, un drept constituțional care se regăsește în art. 21 din Constituția României, conform căruia:

„(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

(3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

(4) Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite.”

Ușa care permite accesul în justiție trebuie să rămână deschisă destinatarilor legii pentru ca aceștia să poată pătrunde pe tărâmul înfăptuirii justiției. Ca atare, gazda, respectiv instanțele judecătorești au obligația de a primi în casă musafirul, și anume, justițiabilul, pentru „a-l servi” cu posibilitatea exercitării drepturilor sale pentru apărarea libertăților și intereselor sale.

Accesul liber la justiție este un drept subiectiv cu un conținut complex recunoscut de stat unei persoane și care are în compoziția sa alte numeroase drepturi procesuale ale acestuia, intim legate de actul de înfăptuire a justiției.[1]

Având în vedere că accesul liber la justiție este pilonul fundamental, acesta trebuie să fie concret și efectiv, nu teoretic și abstract.

Conform vocii din literatura de specialitate[2], accesul liber la justiție permite atât introducerea în fața instanței a unei acțiuni nefondate în fapt sau în drept, cât și obligația corelativă pentru instanță de a se pronunța în fond asupra acțiunii, având posibilitatea de o respinge sau admite.

Într-adevăr, acest drept nu este absolut, statele pot exhiba anumite piedici în calea accesului liber la justiție, exempli gratia, imunitatea de jurisdicție, însă articolul pe care îl vom prezenta ca fiind neconstituțional, apreciem că nu face parte din această categorie susceptibilă de a relativiza dreptul antemenționat.

Statele dispun în acest sens de o marjă de apreciere în ceea ce privește accesul liber la justiție, însă Curtea Europeană va statua în ultimă instanță și îi va revine apanajul să verifice in concreto dacă limitele impuse de către statele naționale nu restrâng accesul liber la justiție în așa măsură încât dreptul în discuție să fie atins în însăși substanța sa.[3]

Respectarea drepturilor omului și libertățile fundamentale reprezintă fără putință de tăgada chintesența societății democratice și asta pe considerentul că nu poate exista democrație fără a asigura recunoașterea și respectarea acestor valori recunoscute universal[4], ca atare, nesocotirea acestora conduce la apariția unui haos de natură să afecteze societatea în mod negativ.

Dreptul la un proces echitabil subsumează în fapt toate principiile generale ale procesului printre care se regăsește și accesul la justiție[5], situat în ordinea de enumerare pe primul loc, aspect care denotă importanța acestui principiu, de fapt, acest principiu este poarta spre justiție.

Mergând în direcția Codului de procedură penală, observăm că dispoziţiile art. 532 alin. (3) din Cod îmbracă haina neconstituționalității prin prisma acestei formulări:

În cazul prescripției executării pedepsei NU poate depune cererea de reabilitare persoana prevăzută la art. 530 alin. 1, dacă lipsa executării este imputabilă persoanei condamnate.”

Legiuitorul instituie în cadrul acestui aliniat, în mod neconstituțional, în opinia noastră, un impediment cu privire la instituția reabilitării; îngrijorarea prinde contur nu doar prin faptul că legiuitorul nu permite reabilitarea unei persoane condamnate atunci când se află într-o asemenea situație, ci și prin faptul că persoana condamnată NU are posibilitatea de a depune o cerere de reabilitare.

Întrebarea care apare este, cum poate constata instanța caracterul imputabil al persoanei condamnate cu privire la lipsa executării pedepsei, atâta timp cât acestuia îi este cenzurat accesul liber la justiție prin imposibilitatea acestuia de a depune o cerere în acest sens?

Legiuitorul nu poate îngrădi acest drept constituțional (accesul liber la justiție) pornind de la premisa relei-credințe fără o analiză in concreto a situației care a atras neexecutarea pedepsei aplicate persoanei condamnate.

Existența relei-credințe este o condiție fundamentală pentru a se putea dispune agravarea situației juridice (în cazul de față imposibilitatea persoanei vizate de a se adresa instanței de judecată cu o cerere de reabilitare, iar existența relei credințe trebuie să rezulte cu certitudine din circumstanțele concrete ale speței, neputând fi prezumată anticipat.[6]

Tot în acest sens[7] ne ghidează și Înalta Curte de Casație și Justiție, conform căreia buna-credință se prezumă, nu și reaua-credință, care pentru a fi reținută trebuie probată.

Contrar caracteristicilor relei credințe, elementele bona fida sunt însoțite de valori juridice corespunzătoare valorilor morale ale onestității, elemente care reprezintă o consecință a transferării unui grup de fapte psihologice (loialitatea, prudența, ordinea) în sfera dreptului.

Ori, prin raportare la dispozițiile art. 352 alin. (2) din Codul de procedură penală, arhitectul clădește o construcție juridică bazându-se pe reaua-credință a persoanei condamnate, îngrădind astfel dreptul la justiție a acestuia din urmă; totodată, instanța este cenzurată din activitatea de constatare a bunei credințe, pornind de la premisa relei credințe prin existența caracterului imputabil al persoanei condamnare prin simpla incidență a prescripției executării pedepsei.

Conform vocii din literatura juridică, prescripția executării pedepsei este prescripția ale cărei efecte constituie un impediment la executarea pedepsei principale/măsuri educative aplicate printr-o hotărâre definitivă unei persoane fizice, respectiv la executarea pedepsei principale aplicate unei persoane juridice, prin urmare, nu se mai poate solicita din partea statului executarea pedepsei aplicate, deoarece trecerea timpului anihilează efectul executoriu al hotărârii.[8]

Prescripția executării pedepsei este o instituție reglementată în mod expres în art. 161 și următoarele din Codul penal, instituție care face ca executarea unei pedepse aplicate printr-o hotărâre penală definitivă să fie prescriptibilă, independent de buna/reaua credință a persoanei condamnate cu privire la sustragerea de la executarea pedepsei de la rămânerea definitivă a hotărârii.

Această mecanism prevăzut de legiuitorul însuși nu poate constitui, pe de o parte, un act de clemență (prin care legiuitorul îl iartă de executarea pedepsei principale pe condamnat) și pe de altă parte, o sancțiune (respectiv imposibilitatea persoanei condamnate de a se mai reabilita când este incidentă prescripției executării pedepsei).

Pentru identitate de rațiune, legiuitorul nu poate pedepsi ceea ce este dispus să ierte, cele două mecanisme aflate în antiteză nu pot coexista.

În art. 161 alin. (2) Cod penal sunt incidente situațiile care nu pot declanșa prescriptibilitatea executării pedepselor principale, per a contrario, toate celelalte infracțiuni care nu sunt enumerate în dispozițiile articolului antemeționat atrag prescriptibilitatea executării pedepselor, fără a produce ulterior agravarea persoanei condamnate.

Un alt argument la care apelăm pentru a combate formularea stângace a arhitectului legislativ susceptibilă de a atrage neconstituționalitatea articolului mai sus amintit, rezidă în faptul că normele de procedură penală fixează reguli care să garanteze obiectivitatea celor care îşi desfășoară activitatea în justiție[9] și sancțiunile aplicabile în cazul nesocotirii lor[10]. Pe când legea substanțială (denumită și legea de fond) este cea care stabilește regulile pe care destinatarii legii trebuie să le respecte, fiind văzută precum un  izvor juridic din care ia naștere legea procedurală, aceasta din urmă având rolul de a aplica legea de fond fără posibilitatea de a adăuga la legea de fond.

Drept urmare, dacă în Codul penal (izvorul juridic), atât cu privire la instituția prescripției executării pedepsei, cât și cu privire la instituția reabilitării, legiuitorul nu reglementează în mod expres un astfel de impediment cu privire la cererea de reabilitare, apreciem că nu se poate adăuga la legea de fond prin dispozițiile Codului de procedură penală care ar trebuie să fie într-o relație armonioasă cu Codul penal, având ca scop punerea în practică a normelor substanțiale.

În art. 168 Cod penal sunt prevăzute cu titlu imperativ, condițiile reabilitării judecătorești, fiind o dispoziție de strictă interpretare și aplicare, conform căruia:

„Cererea de reabilitare judecătorească se admite dacă cel condamnat întrunește următoarele condiții:

a) nu a săvârşit o altă infracțiune în intervalul de timp prevăzut în art. 166;

b) a achitat integral cheltuielile de judecată și și-a îndeplinit obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când acesta dovedește că nu a avut posibilitatea să le îndeplinească sau când partea civilă a renunțat la despăgubiri”;

După cum bine se poate observa, printre condițiile necesare admiterii cererii de reabilitare nu se regăsește și ipoteza de la art. 532 alin. (3) din Codul de procedură penală (care îngrădește accesul liber la justiție în mod evident). Această condiție este introdusă printr-o normă de procedură penală, deși acesteia din urmă, nu îi revine acest apanaj, și totodată este neconstituțională pentru avalanșa de argumente expuse în cadrul acestei analize.

Art. 532 din Codul de procedură penală se găsește sub denumirea marginală de „Respingerea cererii pentru neîndeplinirea condițiilor de formă și fond”, exprimare care este, de asemenea, în contradicție cu alin. 3 al aceluiași articol și aceasta pentru că instanța are posibilitatea să respingă o cerere numai după constatarea neîndeplinirii condițiilor antemenționate, ori pentru acest filtru de analiza cu privire la îndeplinirea/neîndeplinirea condițiilor legislative este imperios necesar ca justițiabilul să poată avea acces la justiție, aspect neîntrunit prin prisma alin. 3 al articolului mai sus menționat.

Reabilitarea este instituția care are apanajul de a înlătura consecințele juridice ale unei condamnări (decăderi, incapacități, interdicții); aceasta are un rol reeducativ, sens în care persoana condamnată este repusă în societate în situația sa anterioară.

Este din punct de vedere social, o nouă șansă la viață pentru cel care în trecut a fost condamnat definitiv la o pedeapsă, iar această instituție se aplică și în cazul celor care comit infracțiuni de gravitate ridicată, exempli gratia, vătămarea corporală care a pus în primejdie viaţa persoanei.

În conformitate cu art. 532 alin. (3) din Cod procedură penală, persoana supusă unei astfel de proceduri nu se mai poate reabilita niciodată pe simplu motiv că nu poate depune o astfel de cerere.

Dacă instituția reabilitării conferă acest drept oricărei persoane independent de infracțiunea comisă, este injust ca o persoană să nu poată avea acces la această instituție pentru o conduită – este adevărat, de cele mai multe ori reprobabilă – adoptată ulterioară condamnării sale definitive, respectiv prin sustragerea de la executarea pedepsei stabilite.

Legiuitorul în dispoziţiile art. 532 alin. (3) din Codul de procedură penală stabilește, în mod eronat, reaua-credință a justițiabilului prin existența caracterului imputabil cu privire la lipsa executării pedepsei, lipsindu-l totodată și de accesul liber la justiție, ca atare, această prevedere legislativă trebuie supusă cenzurii prin constatarea neconstituționalității sale.


[1] A se vedea Cristian Ionescu, Corina Adriana Dumitrescu, Constituția României, Comentarii și explicații, Editura C.H. Beck, București 2017, p. 295.
[2] A se vedea Cristian Ionescu, Corina Adriana Dumitrescu, Constituția României, Comentarii și explicații, Ed. C.H. Beck, București 2017, p. 294.
[3] A se vedea Corneliu Bîrsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole, Vol. I. Drepturi și Libertăți, Editura C.H. Beck, București 2005, p. 461.
[4] A se vedea Corneliu Bîrsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole, Vol. I. Drepturi și Libertăți, Editura C.H. Beck, București 2005, p. 6.
[5] A se vedea Gh. Piperea, C. Antonache, P. Piperea, A. Dimitriu, I. Sorescu, M. Piperea, A. Rățoi, Codul de procedură civilă, Comentarii și explicații, Editura C.H. Beck, București, 2019, p. 158.
[6] A se vedea în acest sens Secția Penală, Sentința penală nr. 1886, publicată în data de 9.09.2020 de către Judecătoria Sectorului 5 București, www.rolii.ro
[7] A se vedea Decizia nr. 1447 din 6 martie 2020, pronunțată de Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, www.scj.ro
[8] A se vedea Mihail Udroiu, Sinteze de Drept penal, Partea Generală, Ed. C.H. Beck, București, 2020, p. 950.
[9]Bogan Micu, Radu Slăvoiu, Procedură Penală, Curs pentru admiterea în magistratură și avocatură. Teste-Grilă, Ed. a IV a, Ed. Hamangiu, București, 2019, p. 2
[10] Mihail Udroiu, Sinteze de Procedură penală, Partea Generală, Ed. C.H. Beck, București, 2020, p. 4.


Judecător Vasile Coman, Tribunalul Prahova – Secția penală
Avocat stagiar Daiana Florina Burcă, Baroul Arad

Cuvinte cheie: , , , , , ,
Secţiuni/categorii: Articole, Drept penal, Procedură penală, RNSJ, SELECTED TOP LEGAL, Studii, _CONTENT

Pentru toate secţiunile JURIDICE.ro click aici
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD