« Flux noutăţi
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateCyberlawDrept comercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia animalelorProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
 1 comentariu

Elemente de neconstituționalitate în Codul penal. Partea I – Renunţarea la aplicarea pedepsei şi limitele speciale prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită
19.03.2021 | Vasile COMAN, Daiana Florina BURCĂ

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Vasile Coman

Vasile Coman

Daiana Florina Burcă

Daiana Florina Burcă

În sfera dreptului penal, un prim articol care, în opinia noastră, ridică probleme de constituționalitate este art. 80 alin. (2) lit. d) CP deoarece este de natură a încălca un drept constituțional fundamental (la beneficiul substanţial al renunţării la aplicarea pedepsei) prin limita impusă de către legiuitor potrivit căreia nu pot beneficia de efectele instituției renunţării la aplicarea pedepsei cei care săvârșesc infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.

Renunțarea la aplicarea pedepsei este o măsură pe care o dispune instanța cu privire la agentul care a comis fapta de natură penală, în scopul îndreptării acestuia, ținând cont de infracțiunea săvârșită, de persoana infractorului și de conduita avută de acesta înainte și ulterior comiterii faptei.

Principiul oportunității, incident în acest caz, nu are potențialul de a „dizolva” caracterul penal, fapta constituie infracțiune, aspect ce atrage răspunderea penală a infractorului, dar instanța, în aplicarea principiului oportunității, renunță la stabilirea unei pedepse și aplică autorului un avertisment.

Noua codificare la „indemnul” legiuitorului a substituit, în mod just, instituția achitării pentru lipsa de pericol social al infracțiunii prevăzută în Codul penal din 1969 cu instituția renunțării la aplicarea pedepsei, dar, în mod greșit, a menținut trăsăturile celei dintâi și cu privire la principiul oportunității; apreciem că limitele și condițiile privitoare la instituția achitării nu pot face obiectul acestui „transplant” juridic, având în vedere, în primul rând, faptul că renunțarea la aplicarea pedepsei presupune existența unei infracțiuni (faptă tipică, antijuridică și imputabilă), în vreme ce achitarea pe temeiul lipsei de pericol social al infracțiunii implica inexistența unei infracțiuni[1], iar în al doilea rând, instanța cu privire la infracțiunea săvârșită în lipsa unui pericol social dispunea în mod obligatoriu achitarea cu privire la agentul care săvârșise fapta de natură penală, pe când în ipoteza renunțării la aplicarea pedepsei, instanța dispune pronunțarea unei hotărâri (care nu este de condamnare), dar care cu toate astea, are o deosebită înrâurire pe tărâm penal, exempli gratia, dacă autorul după pronunțarea unei asemenea soluții (la mai puțin de 2 ani de la data la care a rămas definitivă hotărârea judecătorească) dă dovadă de o perseverență infracțională, acesta nu va mai putea beneficia de o soluție similară pentru cea din urmă infracțiune.

Pentru ca principiul oportunității să se „dezbrace” de haina iluzorie este imperios necesar ca limitele și condițiile acesteia să se distanțeze de comparația acesteia cu instituția achitării pe temeiul antemenționat și să „îmbrace” haina croită din  prev. art. 318 din Codul de procedură penală privind „Renunțarea la urmărire penală”.

Renunțarea la urmărirea penală este, de asemenea, o aplicare a principiului oportunității, pus la dispoziția organelor de urmărire penală, mai exact, procurorului, dar care poate fi pus în aplicare numai pe tărâmul urmăririi penale, acest principiu ia naștere, precum renunțarea la aplicarea pedepsei, odată cu dispariția unuia dintre motivele de clasare/achitare, și anume, lipsa pericolului social.

Soluțiile pe care le puteau da organele judiciare în cazul în care se constata că fapta nu prezenta pericol social al unei infracțiuni erau – scoaterea de sub urmărirea penală (în noua reglementare – renunțarea la urmărire penală) în situația în care procesul penal se afla în faza de urmărire penală și – achitarea (în noua codificare – renunțare la aplicarea pedepsei) atunci când cauza era în faza de judecată; noua codificare a adus un element de noutate, în sensul că cele două instituții mai sus amintite s-au convertit în „epoca” contemporană într-un principiu al oportunității, menținând, pe de o parte, în mod fidel, lipsa pericolului social, dar, pe de altă parte, în mod eronat, a restrâns limitele pedepsei prevăzute de legea penală atunci când cauza se află în cursul judecății.

Faptul că legiuitorul prin incidența art. 318 alin. (1) CPP prevede pentru aplicabilitatea renunțării la urmărirea penală condiția ca pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită să „fie pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, iar pentru a da eficiență efectelor renunțării aplicării unei pedepse, legiuitorul reglementează, cu titlu imperativ, prin disp. art. 80 alin. (2) lit. d) CP cu privire la infracțiunea săvârșită, că pedeapsa prevăzută de lege pentru aceasta să nu „fie mai mare de 5 ani, voința sa aducând atingere gravă voinței legiuitorului constituant care se regăsește și în acest moment în arhitectura Constituției, mai exact, în  disp. art. 16 alin. (1) „Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări”, aliniat care, de bunăvoie, se corelează cu art. 4 alin. (2) care determină criteriile nediscriminării și cu art. 21 alin. (3) din Constituție conform căruia „Părțile au dreptul la un proces echitabil ….”

Într-adevăr, „arhitectul” legii este singurul căruia îi revine apanajul de a statua cu privire la „construcțiile” juridice în jurul cărora să se ralieze în mod pios limitele de pedeapsă și în proximitatea cărora se poate activa clemența conferită prin intermediul principiului oportunității, însă pentru ca autorul faptei să poată beneficia de efectele „iertării” este imperios necesar ca tratamentul juridic să fie același pentru toate persoanele, independent de faza procesuală în care se află cauza, bineînțeles, în contextul în care sunt întrunite condițiile aferente acestei instituții, excepție limitele de pedeapsă impuse în cursul judecății, a interpreta și aplica per a contrario, înseamnă, în opinia noastră, că aceeași destinatari ai legii nu beneficiază de același tratament, situație care aduce cu sine o inechitate juridică.

Să ne imaginăm că o cauză se afla la granița dintre faza de urmărire penală și judecată, iar în urma primului „control vamal”, procurorul apreciază că fapta inculpatului de a săvârsi infracțiunea de dare de mită prevăzută de art. 290 alin. (1) CP ale cărei limite de pedeapsă sunt de la 2-7 ani, prin oferirea sumei de 100 RON, în urmă cu 4 ani, unui funcționar public nu este de natură a da eficiență efectelor de la art. 318 CPP (cu toate că sunt întrunite, în mod fidel, condițiile legislative) și dispune ca o asemenea faptă să treacă și prin cel de-al doilea control vamal, cu precizarea că pe acest tărâm NU mai este „verificat” gradul de pericol social al infracțiunii și perioada lungă scursă de la data săvârșirii faptei, acestea având în conținut lor un caracter atenuant, fapt ce obligă judecătorul să dispună o hotărâre de condamnare față de inculpat, având o liberă apreciere numai în ceea ce privește sfera de individualizare a executării pedepsei, acesta putând opta între suspendarea sub supraveghere și executarea în regim de detenție.

De ce ajunge judecătorul pentru o infracțiune de o gravitate redusă să fie obligat să dispună o hotărâre de condamnare (dacă inculpatul este găsit vinovat), pe când procurorului îi revine apanajul de a alege între a „ierta” conduita antisocială prin dispunerea renunţării la aplicarea pedepsei, și a „pedepsi” conduita prin trimiterea în judecată a inculpatului?

Întrebarea „de ce” are și un răspuns, desigur, din punctul nostru de vedere, acesta stă neconstituționalitatea dispoziţiei legislative supusă analizei, deoarece limitele de pedeapsa prevăzute de legea penală constituie o barieră în aplicarea efectivă al principiului oportunității atunci când cauza trece de primul control judiciar (faza de urmărire) și ajunge în faza celui de-al doilea control judiciar (faza judecății), „neiertător” am putea spune, deoarece aici este zona din care se va „confisca” libertatea celui care a săvârșit o infracțiune, dând la o parte, în primul rând, trăsăturile atenuante ale infracțiunii şi conduita inculpatului, susceptibile de a face obiectul principiului oportunității, și în al doilea rând, se face abstracție de dispozițiile legiuitorului constituant care oferă protecție principiului egalității în fața legii pe tot parcursul procesului, neexistând posibilitatea de a scinda acest principiu prin raportare la o anumită etapă procesuală; NU constituie un tratament discriminatoriu aplicarea facultativă a acestor instituții „îmbrăcate” în haina clemenței, ci faptul că inculpatului i se înlătură posibilitatea de a fi supus unui tratament identic (și în privința limitelor de pedeapsă) în fața unui judecător.

De ce? O faptă ce face obiectul urmăririi penale, respectiv o infracțiune ale cărei limite de pedeapsă sunt cuprinse între 2-7 ani poate fi apreciată ca fiind de o gravitate redusă, aspect ce NU atrage incidența unei condamnări pe tărâm penal, dar aceeași faptă odată supusă judecății își pierde aceste trăsătură fundamentală și dobândește o gravitate sporită, fapt ce spune bun-venit unei hotărâri de condamnare; pentru a sublinia caracterul inechitabil într-o asemenea situație ne raportăm la o gravitate redusă care permitea în prealabil procurorului să dispună o soluție de renunțare la urmărirea penală și tot aceeași gravitate care NU permite ulterior judecătorului să dispună o soluție de renunțare la aplicarea pedepsei;

Gravitatea infracțiunii se stabilește în mod just de către organele judiciare competente, dar cu efect retroactiv, de la momentul comiterii faptei și NU doar prin raportare la un moment ulterior (fază de urmărire/judecată).

De asemenea, menținerea sintagmei din art. 80 alin. (2) lit. d) CP supuse dezbaterii, și anume „NU se poate dispune renunțarea la aplicarea pedepsei dacă… pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 5 ani încalcă prezumția de constituționalitate prin raportare la sintagma care se regăsește în dispoziţiile art. 318 CPP” se poate dispune renunțarea la urmărirea penală…. în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani”; chiar și asemănarea terminologică dintre cele două instituții denotă faptul că este imperios necesar ca asemănarea să se identifice și în contextul luării renunțării.

Pentru considerentele de mai sus invocate, apreciem că această necorelare legislativă încalcă și principiul dreptului la un proces echitabil, principiu fundamental poziționat pe piedestalul constituțional și care, de asemenea, subsumează în fapt toate principiile generale în materie[2]; dacă se nesocotește acest drept primordial implicit se aduce atingere gravă si celorlalte principii, iar scopul procesului devine „victima” prin ricoșeu, astfel că actul justiției își pierde credibilitatea dacă este „construit”  din dispoziții a căror prezumție de constituționalitate este afectată.

Pentru identitate de rațiune, apreciem că sintagma analizată este neconstituțională și pentru a ca legiuitorul să se pună în armonie cu prevederile constituționale este necesar, pentru instituția renunțării la aplicarea pedepsei, ca limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită să se extindă conform celor de la renunțarea la urmărire penală, respectiv 7 ani.


[1] Mihail Udroiu, Drept Penal. Partea Generală, Ed. a V-a, Editura C.H. Beck, București, 2018, p. 450.
[2] Gh. Piperea, C. Antonache, P. Piperea, A. Dimitriu, I. Sorescu, M. Piperea, A. Rățoi, Codul de procedură civilă, Comentarii și explicații, Ed. C.H.Beck, București, 2019, p. 15.


Judecător Vasile Coman, Tribunalul Prahova – Secția penală
Avocat stagiar Daiana Florina Burcă, Baroul Arad

Cuvinte cheie: , , , , ,
Secţiuni: Articole, Drept penal, RNSJ, SELECTED TOP LEGAL, Studii, _CONTENT | Toate secţiunile
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Elemente de neconstituționalitate în Codul penal. Partea I – Renunţarea la aplicarea pedepsei şi limitele speciale prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită”

  1. Ioan BUCSA spune:

    Dar de ce nu până la 10 ani!?

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD