Limitele învestirii administratorului judiciar în analiza cererilor de creanțe. De la teorie la practică

14 iulie 2020 | Ion BUFANU

Ion Bufanu

Operațiunea de analiză a cererilor de admitere a creanțelor în procedura insolvenței are o deosebită importanță, deoarece, în funcție de aceasta se determină, eventualele drepturi de preferință, ordinea de distribuire și, în ultimă instanță, se conturează și limitele planului de reorganizare.

Potrivit art. 58 alin. (1) lit. k), operațiunea de verificare a creanțelor este atributul exclusiv al administratorului judiciar, acesta fiind primul chemat să facă o analiză a temeiniciei și legalității cererii de admitere a creanței. Cu alte cuvine, administratorul judiciar este ”primul judecător al cererii de admitere a creanței”.

Pornind de la această evidență, în practică, se pune problema stabilirii limitelor învestirii administratorului judiciar atunci când face analiza cererii de admitere a creanței.

De exemplu, într-o cerere de admitere a creanței, creditorul solicită admiterea creanței sale, în cuantum de x lei, iar în cuprinsul cererii sale acesta face vorbire și despre unele penalități de întârziere, în cuantum de y lei, dar pe care nu le solicită în petitul cererii. Sau, un creditor înaintează administratorului judiciar o cerere de admitere a creanței, în care solicită înscrierea în tabelul de creanțe, cu suma x lei. În cuprinsul cererii, acesta face vorbire despre existența unei ipoteci mobiliare, considerând că beneficiază de un drept de preferință, depunând și înscrisuri doveditoare în acest sens. Și în acest caz, în petitul cererii, creditorului nu solicită admiterea și înscrierea creanței sale ca fiind o creanță ”garantată”.

În aceste ipoteze, poate practicianul în insolvență să înscrie în tabelul de creanțe, din oficiu, penalitățile de întârziere despre care face vorbire creditorul sau, în ipoteza a doua, poate să înscrie creanța ca fiind garantată, deși, în petitul cererii nu s-a solicitat aceasta? Este obligat practicianul în insolvență să respecte principiul disponibilității, așa cum acesta este reglementat prin prevederile art. 9 Cpc? ^[1]

La o primă vedere, poate părea o exagerare să se pună problema aplicării și respectării unor principii stabilite de lege în legătură cu activitatea unui judecător, în cadrul unui proces civil, de către un administrator judiciar, într-o procedură de insolvență (”administratorul judiciar nu poate fi asimilat unui judecător”).

În realitate, însă, principiul disponibilității, reglementat prin prevederile art. 9 Cpc este pe deplin aplicabil și administratorului judiciar, care este ținut să îl respecte la momentul analizării cererilor formulate de către creditori, în cursul procedurii de insolvență, pentru următoarele argumente:

I. Natura juridică a cererii de admitere a creanței

Prin Legea nr. 85/2014 legiuitorul a reglementat o ”procedură colectivă pentru acoperirea pasivului debitorului, cu acordarea, atunci când este posibil, a şansei de redresare a activităţii acestuia.” ^[2]

Conform art. 75 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 85/2014 ”Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererilor de admitere a creanţelor”.

Așadar, în lumina acestor două texte de lege, devine evident faptul că o cerere de admitere a creanțelor, în procedura insolvenței, reprezintă singurul mijloc procedural prin care un creditor își mai poate valorifica creanța pe care acesta o are împotriva debitorului, ceea ce în conferă acesteia regimul juridic al unei veritabile cereri de chemare în judecată și, totodată, învestește administratorul judiciar cu soluționarea acesteia. Consecința acestei calificări este reprezentată de faptul că ”obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.”^[3], ceea ce demonstrează aplicarea principiului disponibilității și în cazul cererilor de admitere a creanțelor, formulate în procedura de insolvență.

II. Principiul disponibilității în analiza cererii de admitere a creanței

Dacă cuprinsul unei cereri de chemare în judecată trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute la art. 194 Cpc, cuprinsul unei cereri de admitere a creanței este prevăzut la art. 104 din Legea nr. 85/2014.

Conform alin. (1) al art. 104 din Legea nr. 85/2014, petitul principal al cererii de admitere a creanței trebuie să cuprindă: suma datorată, temeiul creanței și mențiuni cu privire la eventualele cauze de preferință, petit prin care creditorul va stabili și limitele de învestire a administratorului judiciar în soluționarea acestei cereri.

Spre deosebire de cererea de chemare în judecată, care odată înregistrată, învestește un judecător în vederea soluționării acesteia, cererea de admitere a unei creanțe în tabelul de creanțe, învestește administratorul judiciar în vederea soluționării acesteia.

Cum se manifestă principiul disponibilității în activitatea de analiză a cererilor de creanțe și de întocmire a tabelului de creanțe?

i. În primul rând, în virtutea principiului disponibilității, un creditor, care a fost notificat despre deschiderea procedurii de insolvență împotriva debitorului său, poate formula sau nu o cerere de admitere a creanței în tabelul de creanțe. Cu alte cuvinte, titularii unui drept de creanță împotriva debitorului aflat în stare de insolvență, au doar un drept potestativ de a formula o cerere de admitere a creanței și nu o obligație. În acest sens, Legea nr. 85/2014, definește conceptul de ”creditor îndreptățit să participe la procedură” ca fiind acel creditor care ”care a înregistrat o cerere de înscriere a creanţei, în urma admiterii căreia acesta dobândeşte drepturile şi obligaţiile reglementate de prezenta lege pentru fiecare stadiu al procedurii”^[4]

ii. O altă manifestare a principiului disponibilității o întâlnim în momentul redactării petitului principal al cererii de admitere a creanței, așa cum este prevăzut la art. 104 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, respectiv atunci când acesta precizează cuantumul creanței, temeiul juridic al acesteia și eventualele drepturi de preferință de care beneficiază creanța sa. Astfel, creditorul impune, prin cererea de admitere a creanței, limitele analizei efectuată de către administratorul judiciar.

III. Concluzii și remedii

Potrivit art. 106 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 ”Administratorul judiciar va proceda de îndată la verificarea fiecărei cereri şi a documentelor depuse şi va efectua o cercetare amănunţită pentru a stabili legitimitatea, valoarea exactă şi prioritatea fiecărei creanţe.”

Această formulare a textului de lege poate da naștere la unele interpretări contradictorii. Astfel, acest articol poate induce ideea conform căreia ”legitimitatea, valoarea exactă şi prioritatea fiecărei creanţe” este ”stabilită” de către administratorul judiciar, pe baza ”documentelor depuse”. Dacă ar fi acceptată o asemenea interpretare, ar însemna că ar fi suficient ca un creditor să formuleze o cerere de admitere a creanței, la modul general și să depună ”documente”, iar administratorul judiciar, în urma analizei acestora, să stabilească cuantumul creanței, temeiul acesteia, precum și dacă aceasta beneficiază sau nu de un drept de preferință.

În mod evident că o asemenea interpretare nu poate fi acceptată, pentru că, din punct de vedere practic, l-ar transforma pe administratorul judiciar într-un ”specialist” subordanoat creditorului, iar, pe de altă parte, art. 106 prevede expres faptul că administratorul judiciar va proceda și la verificarea ”fiecărei cereri”. Ori, această sintagmă nu poate avea altă însemnătate decât aceea a confirmării faptului conform căreia limitele de învestire a administratorului judiciar în activitate de analiză, sunt cele impuse de către creditor, prin cererea de admitere a creanței.

Revenind la exemplele și problemele de la începutul prezentului material, apreciem că administratorul judiciar, în temeiul principiului disponibilității, reglementat prin art. 9 Cpc, nu poate ca, în urma analizei cererii de admitere a creanței formulate de către un creditor, să acorde ”mai mult sau altceva decât s-a cerut”^[5]. Cu alte cuvinte, nu este suficient ca un creditor să facă vorbire despre existența unor penalități de întârziere sau a unor drepturi de preferință – ca în exemplele noastre – pentru ca administratorul judiciar să se pronunțe asupra acestora (fie în sensul admiterii, fie în sensul respingerii), ci acestea trebuie solicitate, în mod expres, prin petitul principal al cererii de admitere a creanței. În lipsa unei asemenea cereri exprese, în petitul / petitele cererii de admitere a creanței, apreciem că administratorul judiciar nu se poate pronunța asupra lor, cu consecința ignorării acestora, de la caz la caz. ^[6] În caz contrar, soluția adoptată de către administratorul judiciar, cu nerespectarea principiului disponibilității, poate fi contestată de către orice creditor admis la masa credală sau de către administratorul special.

Desigur, ar putea există opinii conform cărora sancțiunea ignorării unei cauze de preferință, demonstrată cu înscrisuri, doar pentru că nu a fost solicitată în mod expres în petitul/petitele cererii de admitere a creanței, ar fi exagerată, mai ales dacă avem în vedere efectele pe care le produce față de creditor. Alte opinii ar putea spune că se pune un accent mai mare pe forma cererii de admitere de creanțe, decât pe substanța acesteia. Tocmai de aceea, într-o asemenea ipoteză, în temeiul art. 106 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, apreciem că administratorul judiciar poate solicita creditorului, lămurirea, în mod expres, a cererii sale: de exemplu, solicită înscrierea creanței sale ca fiind ”garantată” sau ca una ”chirografară”?

În proporție covârșitoare, creditorii vor da dovadă de diligență și vor lămuri aspectele semnalate de către administratorul judiciar și, astfel, procedura de analiză și înscriere a creanțelor în tabelul de creanțe, se va face cu respectarea prevederilor legale. Doar în ipoteza în care creditorul căruia i s-au solicitat lămuriri, nu răspunde în termenul indicat sau răspunsul este echivoc, administratorul judiciar va analiza și înscrie creanța, în limitele impuse prin cererea de admitere a creanței.

În practică, verificarea respectării principiului disponibilității de către administratorul judiciar, cu ocazia analizei cererilor de admitere a creanței este foarte dificil de realizat de către creditori. Aceștia iau act de tabelul preliminar de creanțe, publicat în Buletinul Procedurilor de Insolvență, în care observă creditorii înscriși în tabel, eventual pe cei respinși, creanțele acestora, precum și cauzele de preferință.

Deși art. 111 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 consacră dreptul debitorului, creditorilor sau oricărei persoane interesate de a formula ”contestaţii faţă de tabelul de creanţe, cu privire la creanţele şi drepturile trecute sau, după caz, netrecute de administratorul judiciar/lichidatorul judiciar în tabel”, în practică asemenea contestații sunt extrem de rare, deoarece o asemenea contestație presupune cunoașterea situației juridice și a înscrisurilor depuse de către creditor, ori dacă vorbim despre cererea de admitere a creanței formulate de către un alt creditor, accesul la aceste înscrisuri nu se poate face decât la grefa Tribunalului la care este deschisă procedura de insolvență. Dacă mai luăm în considerare termenul scurt în care se poate formula o contestație la tabelul de creanțe și dacă procedura se desfășoară la un Tribunal, aflat la distanță considerabilă față de creditorul potențial interesat, vom constata că posibilitatea de a contesta creanța unui alt creditor sau rangul acesteia, reprezintă o opțiune teoretică.

De lege ferenda, pentru ca această posibilitate să devină efectivă pentru toți creditorii îndreptățiți să participe la procedură sau pentru alte persoane interesate, la art. 110 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, ar trebui introdusă obligația administratorului judiciar de a întocmi și publica, concomitent cu tabelul preliminar de creanțe și un raport privind analiza cererilor de admitere a creanțelor, în care să fie menționate toate cererile de creanțe formulate, ce s-a solicitat, ce înscrisuri au fost depuse, și soluția adoptată de acesta. În practică, există administratori judiciari care, într-un efort de transparență, întocmesc asemenea rapoarte și le publică în Buletinul Procedurilor de Insolvență, dar aceasta este, mai degrabă, excepția și nu regula.

În concluzie, vom reține că limitele învestirii administratorului judiciar în acțiunea de analiză a cererilor de admitere a creanței, în vederea întocmirii tabelului preliminar de creanțe, sunt cele stabilite de către creditor, prin petitul / petitele cererii, iar nerepectarea acestor limite de către administratorul judiciar poate fi un motiv pentru a se formula contestații la tabelul preliminar de creanțe.

^[1] Potrivit art. 9 C.p.c – „Dreptul de dispoziție al părților” – „(1) Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizații ori a unei autorități sau instituții publice ori de interes public. (2) Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. (3) În condițiile legii, partea poate, după caz, renunța la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuși dreptul pretins, poate recunoaște pretențiile părții adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunța la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege”.
^[2] Art. 2 din Legea nr. 85/2014
^[3] Art. 9 alin. (2) Cpc
^[4] Art. 5 pct. 19 din Legea nr. 85/2014
^[5] Art. 397 alin. (1) Cpc
^[6] În cazul penalităților de întârziere, acestea nu vor fi admise la masa credală, iar în cazul nesolicitării înscrierii creanței ca și garantate, creanța va fi înscrisă ca fiind chirografară, în condițiile în care existența sa este certă.