« Flux noutăţi
Selected Top LegalVideo
JurisprudenţăCEDOCJUECCRÎCCJJurisprudenţa curentă ÎCCJDezlegarea unor chestiuni de dreptRILCurţi de apelTribunaleJudecătorii
Noutăţi legislativeProiecte legislativeMOF - Monitorul Oficial al RomânieiJOUE - Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Selected Top Legal
CorporatePlatinum members

Nimeni nu va întreba dacă dușmanul a fost biruit prin virtute sau vicleșug
26.03.2021 | Ana BANU

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Ana Banu

Ana Banu

Dolus an virtus, quis in hoste requirat?

Dolus an virtus nu e o alăturare străină în literatura antică – până la urmă, calul troian, despre care micul Sinon îi minte pe troieni că este doar o ofrandă pentru Minerva, chiar era o ofrandă pentru Minerva, dar în alt sens: era o stratagemă, o înșelătorie necesară războiului și o închinare mult mai potrivită pentru zeița războiului și a strategiei.

Eneida, scrisă între 29 și 19 î. Hr. surprinde fidel spiritul poporului roman, deși îmbibată de obligatoria propagandă augustană; Virgiliu o începe în 29 î. Hr. chiar la ordinul lui Augustus, cu intenția clară de a trasa paralele între eroul poemului, Enea, Caesar și Augustus însuși. Măiestria lui Virgiliu transcende, totuși, cerințele imperiale, el reușind să construiască o imagine cu adevărat romană a caracterului ideal și a fațetelor sale: credința, simțul de onoare, curajul nu în sensul eroic, suprauman, nu ca absență a fricii, ci ca ambiție de a acționa în pofida ei. Subjugat de propriul său rol de erou, Enea e orbit de un scop mult mai mare, care merge dincolo de viața lui și chiar de mașinațiile zeilor, și împins de dorința de a împlini o profeție abstractă, impersonală, până în punctul în care credința sa și autoconservarea se confundă.

Zeii Eneidei sunt și ei neputincioși în fața profeției, care prevestește răsăritul unei cetăți noi și puternice, construită de descendenții lui Aeneas în Italia. Zeii știu că nu pot altera îndeplinirea profeției, ci doar pot ajuta sau abate eroul din drumul său deja stabilit. Potențialul inițiatic al periplului lui Enea și al oamenilor săi e alterat de suferință; pe măsură ce avansează acțiunea Enea suferă din ce în ce mai tare și pierde din ce în ce mai mult, de dragul profeției pentru care e esențial, dar instrumental.

Chiar și relatarea atacului viclean al grecilor asupra Troiei din perspectiva victimelor, și nu din cea a învingătorilor, cum e în Odiseea, pune accent pe suferință, și pune înșelătoria grecilor sub o lumină rea. E adevărat că tertipul calului troian, care a funcționat în baza fricii troienilor de a nu o supăra pe Minerva, este o dovadă de trădare, de dolus împotriva dușmanului, pentru a învinge în război. Nu numai dușmanii lui Enea comit dolus, însă, ci și zeii.

Chiar și Venus, mama lui Enea, comite de nenumărate ori dolus ca să-și protejeze fiul de furia celorlalți zei, ca să-l apropie de îndeplinirea profeției, sau chiar din naivă dragoste maternă; îl trimite pe Cupidon s-o vrăjească pe Didona chiar dacă relația dintre ea și Enea l-ar fi ținut pe erou în loc, departe de a împlini ce-i e scris. Dacă până și zeii comit dolus, ar însemna că, în planul superior vieții de zi cu zi, unde se petrec războaiele mitice și unde acționează profețiile care se întind până dincolo de voința divină, un scop ultim bun, necesar în absolut, dar atins prin trădare, este acceptabil, sau chiar dovadă de virtute.

Trăsătura centrală a eroului roman este pietas – credință, devotament, onoare, respect față de auctoritas, recunoaștere a binecuvântărilor divine, iar a comite o impietas este echivalentul unui hybris grecesc, care trebuie întotdeauna plătit. Dacă autoritatea divină, sau profețiile, cer unui erou să trădeze chiar, este dolul care apare ca un laitmotiv în Eneida, dolul lui Enea, dolul grecilor, dolul mânioasei Iunone sau al lui Venus, absolvit de vinovăție? Există excepție de la impietas dacă scopul este înalt?

Enea îl ucide pe Turnus în Cartea XII, după ce Iunona îl abandonează pe cel din urmă și renunță la a-i mai pune piedici eroului; Turnus, neștiind că nu mai are grația divină de partea lui, e ucis de propriul său ginere.

La Ulpian, dolus bonus e sollertia, meșteșug, ingeniozitate, agerime, pe când dolus malus, când a fost reglementat ca delict în 66 î. Hr., a fost definit ca manopera frauduloasă la care era vădită intenția de a înșela pe celălalt. Ideologia augustană afectează ideea de dolus și atenuează impietatea comisă de dragul măreței cetăți ce va fi fost întemeiată; crima lui Enea e complet justificată și înfățișată ca un act de justiție în numele tuturor tinerilor troieni uciși, chiar dacă stratagema aheilor, ingenioasă și pusă la punct în spiritul Minervei, e văzută ca o trădare. Onoarea variază, și pare că se găsește întotdeauna de partea eneazilor, indiferent dacă sunt victime sau învingători.

Totuși, Virgiliu dă de înțeles că, de fapt, războiul și moralitatea nu trăiesc în planuri diferite; înainte să-și spună povestea, la masa Didonei, Enea avertizează că încercările oamenilor săi ar aduce lacrimi și în ochii lui Ulise. Aceleași întâmplări, așadar, respuse nu din perspectiva grecilor învingători, ci din perspectiva victimelor, sunt atât de pline de suferință, încât părțile în război își pierd însemnătatea; postura de învins sau de învingător pălește în fața durerii umane.

Relația dol-impietate, în contextul atrocităților necesare invariabil războiului, nu poate fi judecată altfel decât luând în considerare suferința drept catalizator. Violența, viclenia, sunt folosite și de greci, și de troieni, și de zei deopotrivă, iar singura demarcație care-i face mai degrabă condamnabili pe unii ține de datorie și de suferință. Virgiliu compară de două ori (în Cartea V și VI) dolul în război cu labirintul lui Dedal – decizii care-i afundă din ce în ce mai tare, pe care eneazii le iau doar în speranța că războiul nu poate ține pentru totdeauna. Vina, totuși, indiferent de scopul nobil și de profeție, se acumulează. Ei sunt datori să întemeieze noua cetate, și deși se fac vinovați de multe, vina lor pălește față de vina grecilor, de trădarea lor nenecesară, de actele lor de violență gratuită, doar de dragul de a-și vătăma dușmanul.

În relație cu distincția prea fină dintre dolus malus și dolus bonus în război, se distinge o nouă trăsătură a eroului roman, conexă pietății, dar mai transparentă: simțul datoriei. Dreptatea, în universul Eneidei, nu variază în funcție de apartenența celui care-și spune povestea, ci de suferință, și de răsplata ei. Până la urmă, dolul și impietatea sunt cuantificabile doar prin suferință. Nimeni nu va întreba dacă dușmanul a fost biruit prin virtute sau vicleșug.

Ana Banu

Cuvinte cheie: , , ,
Secţiuni/categorii: SELECTED TOP LEGAL, UNIVERSITARIA, _CONTENT

Pentru toate secţiunile JURIDICE.ro click aici
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD