« Flux noutăţi
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateCyberlawDrept comercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia animalelorProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Argument în favoarea implementării unui model viabil de justiție restaurativă în sistemul legislativ românesc
05.04.2021 | Raul Alexandru NESTOR

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Raul Alexandru Nestor

Raul Alexandru Nestor

Abstract

Although present in Romanian legislation since 2006, mediation as a form of restorative justice has had a low incidence, the parties involved in a conflict not being interested in resorting to such a way of resolving the dispute even if the law provided such a possibility. Even if initially, in criminal matters, the legislator allowed the possibility of pronouncing a solution based on the reconciliation of the parties or the withdrawal of the complaint, no notable cases were reported in which the reconciliation was the consequence of mediation but, on the contrary, the insistence of accused. At the end of 2020, through a law amending the Criminal Code, the legislator restricted the cases in which the parties can reconcile or withdraw the complaint, but there is still the possibility that part of the criminal proceedings can be resolved through mediation. The law must provide the necessary framework for a viable model of restorative justice, and it is extremely important to inform the parties about the advantages and disadvantages of such an alternative. Restorative justice in action can ensure the lasting resolution of a conflict and is not just a temporary solution to a disputed situation.

I. Aspecte generale referitoare la justiția restaurativă

Deși anumite forme de justiție restaurativă sunt prezente în legislația actuală încă din anul 2006, în peisajul normativ nu am regăsit încă o definiție completă a acestei noțiuni și nici o altă definiție legală a unor practici de reconciliere a căror incidență nu este reglementată expres, dar nici exclusă cu desăvârșire de la aplicare. Desigur că rolul legiuitorului național nu este acela de a formula definiții, însă, în măsura în care un act normativ se raportează la aspecte specifice justiției restaurative, cel puțin o definiție sumară a conceptelor este necesară, tocmai pentru a evita confuzia dar și pentru a arăta destinatarilor legii ce posibilități concrete au la dispoziție, respectiv care ar fi variantele alternative la care pot recurge față de sistemul justiției clasice.

Legiuitorul nu definește conceptul de justiție restaurativă, însă, prin anumite modificări legislative de dată relativ recentă, pare că determină cel puțin sfera de incidență a unui asemenea mecanism de justiție alternativă, mecanism la care părțile interesate ar putea recurge în cazul încălcării inclusiv a normelor penale.

Un exemplu elocvent în acest sens este noul Cod penal publicat în 2009[1] care în forma inițială a prevăzut că în cazul infracțiunilor de furt simplu, furt calificat și furt de folosință, victima să decidă dacă e cazul să înceapă sau să stopeze procesul penal și asta numai dacă autorul este membru de familie, tutelat sau găzduit de victimă, prin formularea, respectiv retragerea plângerii prealabile (art. 231).

Prin Legea de punere în aplicare a Codului penal[2] a fost reglementată o prevedere care permite împăcarea dintre autor și victimă pentru cele trei forme de furt, indiferent de eventuala legătură dintre cei doi (art. 231 alin. 2 din Codul penal). Aceasta este forma valabilă și astăzi, doar că prin pct. 2 din Legea nr. 274/2020[3] care a intrat în vigoare în data de 29.11.2020 au fost modificate aceste dispoziții, legiuitorul permițând în continuare împăcarea pentru infracțiunea de furt simplu și pentru infracțiunea de furt de folosință, fiind însă exclusă împăcarea părților în cazul infracțiunilor de furt calificat.

Deși aparent inovatoare opțiunea legiuitorului de a permite pronunțarea unei soluții de încetare a procesului penal ca și consecință a împăcării părților în cazul unei infracțiuni de furt calificat, practica judiciară a demonstrat că societatea nu a receptat în sens pozitiv reglementarea unor instrumente specifice justiției restaurative în cazul unor infracțiuni grave, gravitate evaluată din punct de vedere al frecvenței comiterii sau al valorii prejudiciului provocat.

În consecință, prin pct. 2 din Legea nr. 274/2020 în vigoare de la data de 29.11.2020 se permite în continuare împăcarea pentru furt simplu și furt de folosință, dar este exclusă împăcarea pentru furtul calificat.

Conform acestui act normativ:

Articolul 231 se modifică şi va avea următorul cuprins:

ART. 231
(1) Faptele prevăzute în prezentul capitol, săvârşite între membrii de familie de către un minor în paguba tutorelui ori de către cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta, se pedepsesc numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
(2) În cazul faptelor prevăzute la art. 228 şi 230, împăcarea înlătură răspunderea penală.”

Chiar dacă inițial a fost marcată opțiunea legiuitorului de a reglementa cel puțin premisele unor forme de justiție restaurativă în societatea actuală, o asemenea modificare intervenită la aproape șase ani de la data intrării în vigoare a noului Codului penal a fost impusă de problemele apărute în practica judiciară, de foarte multe ori în cursul urmăririi penale autorii faptelor de furt găsind o cale să ”convingă” victima să se împace. Practica a semnalat numeroase cazuri în care persoanele acuzate îi cumpărau victimei acceptul sau pur și simplu recurgeau la amenințări la adresa acesteia ori a familiei acesteia. În perioada anterioară intrării în vigoare a Legii 274/2020 a fost întâlnită situația furtului de tip “suveică”. În asemenea cazuri, un tată și fiica acestuia săvârșeau împreună infracțiuni de furt calificat din apartamente, iar la momentul identificării autorului, tatăl recunoștea întotdeauna iar fiica venea cu banii înapoi la victimă, determinând- o astfel pe aceasta să se împace cu tatăl său.

Consecința reglementării posibilității de împăcare a părților în asemenea cauze a constat într-un număr relativ mare de împăcări în timpul celor șase ani de aplicare a instituției împăcării părților pentru infracțiunea de furt calificat, în absența unei proceduri de mediere recunoscute și de legea română, un număr considerabil de autori ai infracțiunilor de furt calificat profitând apoi de starea de libertate pentru  a comite un număr mare de fapte pe care organele legii nu le-au putut investiga mai departe, existența împăcării părților fiind considerată ca o cauză de nepedepsire.

Deși în cadrul normativ autohton, prin Legea nr. 192/2006[4] privind medierea și organizarea profesiei de mediator, a fost reglementată medierea inclusiv în latura penală a procesului, iar conform art. 67 alin. (2) al aceluiași act normativ: ”dispozițiile privind medierea se aplică numai în cauzele privind infracțiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părților înlătură răspunderea penală, dacă autorul a recunoscut fapta în fața organelor judiciare sau, în cazul prevăzut la art. 69, în fața mediatorului”, în cei șase ani de aplicare a dispozițiilor care permiteau împăcarea părților în cazul infracțiunii de furt calificat, nu avem cunoștință de un număr ridicat de cazuri în care părțile conflictului penal să fi recurs la mediator, împăcarea părților ca act de dispoziție fiind în aproape toate cazurile consecința atitudinii persoanelor acuzate, așa cum am arătat anterior, nefiind semnalate cazuri în care să se fi recurs la intervenția unui mediator profesionist prin a le cărui cunoștințe să se fi ajuns la o soluționarea durabilă a conflictului cu norma penală în absența unei intervenții cu caracter sancționator.

Desigur că nu dorim să aducem critici cu privire la expunerea de motive a Legii nr. 274/2020, abrogarea posibilității împăcării părților în cazul infracțiunii de furt calificat fiind o chestiune impusă de realități demonstrabile matematic, mai multe activități investigative ale organelor judiciare care impuneau costuri considerabile devenind ulterior inutile. În același timp, în acești șase ani în care legiuitorul a permis apelul la o formă incipientă de justiție restaurativă, nu au fost simțite însă niciun fel de demersuri pentru stabilirea unui cadru legal adecvat unor forme de reconciliere specifice unui mecanism de justiție complementară, legea la care am făcut referire fiind anterioară Codului penal intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014.

Nu a existat niciun fel de încercare legislativă consistentă cu scopul de a orienta părțile unui raport de conflict către mediator  și nici o altă încercare de reglementare sau definire a unei alte forme de reconciliere care să fi fost mai eficientă, legiuitorul orientându-se către soluționarea integrală a conflictelor numai prin intermediul formei clasice a justiției.

Desigur că o asemenea orientare a politicii legislative a fost impusă de nevoile de ordin social, însă în măsura în care s-ar fi optat și pentru reglementarea altor forme de reconciliere restaurativă în legislația românească, persoanele specializate în desfășurarea unor asemenea practici alternative ar fi avut minima ocazie de a demonstra că prin recurgerea la un model de justiție alternativă, cu toate concesiile reciproce pe care un asemenea model de justiție la impune părților, se poate ajunge la o soluționare definitivă a conflictului, deziderat uneori greu de atins în cazul soluționării litigiilor prin intermediul mecanismelor justiției clasice.

II. Către o definiție completă a noțiunii de justiție restaurativă

În absența unor abordări normative ale acestui concept, a revenit literaturii de specialitate sarcina de a încerca formularea unei definiții care să surprindă în mod concludent cele mai importante aspecte ale noțiunii de justiție restaurativă. O asemenea definiție impune mai întâi o scurtă analiză de ordin istoric, ulterior pe baza diferitelor curente de opinie exprimate în alte sisteme de drept, urmând a încerca formularea unei definiții cât mai complete.

Deși în mod constant, la nivelul tuturor sistemelor de drept contemporane, s-au făcut eforturi vădite pentru ameliorarea mecanismelor judiciare clasice, au existat situații în care justiţia penală tradiţională şi-a demonstrat în timp ineficienţa în prevenirea delincvenţei şi reinserţia socială a agresorilor. Caracterul retributiv al sistemului care vizează sancţionarea celui vinovat nu permite o reaşezare a relaţiilor sociale într-o formă neagresivă. Studiile de specialitate au demonstrat că impunerea de sancţiuni generează în mod corelativ și o creştere a nevoilor criminogene, condiţii în care se justifică tratatarea diferită a situaţiilor conflictuale prin metode alternative la instanţa de judecată.

Drept urmare, practicile restaurative şi-au făcut loc treptat loc în mai multe sisteme legislative, fiind percepute ca o alternativă care îşi propune să revitalizeze puterea celor implicaţi în conflict de a găsi soluţii corespunzătoare propriilor nevoi. Perceperea ca viabilă a unei asemenea alternative se poate dobândi în timp, fiind în primul rând un rezultat al activității profesioniștilor implicați în inițierea și desfășurarea unor practici restaurative, dar și urmarea unor politici legislative coerente în baza cărora cetățenii să cunoască, măcar în limite generale existența unei astfel de model de justiție alternativă precum și eficiența acestuia.

Din punct de vedere istoric, prima referire consistentă la practicile restaurative o regăsim în anul 1958, fiind o noțiune consacrată de Albert Eglash încă din 1958. Acesta a promovat ințial conceptul de „reparaţie creativă[5]”, ca o alternativă la sistemul clasic de justiţie penală, pe care îl considera lipsit de umanitate şi eficienţă. Pe baza acestui concept de „reparaţie creativă” a fost apoi dezvoltat modelul justiţiei restaurative, model ale cărui origini pot fi regăsite în practicile restaurative existente în cele mai multe comunități indigene.

Spre jumătatea anilor ’70, constatăm în zona de common law o aplicare extinsă a acestor practici axate în principal pe medierea dintre victimă şi infractor. Au funcţionat în Statele Unite şi Canada centre care practicau justiţia restaurativă (Minnesota Restitution Center în SUA[6], în care a fost dezvoltat un program de despăgubire a victimelor de către infractori, şi Programul de Reconciliere între Victimă şi Infractor din Ontario, Canada).[7]

Aceste programe au fost continuate şi replicate sub forme inovatoare începând cu anii 1990, când în arealul geografic indicat s-au dezvoltat primele conferinţe şi cercuri restaurative la care puteau participa familiile şi prietenii victimelor şi făptuitorilor, precum şi alţi membri ai comunităţii. Astfel, numai în Statele Unite au apărut peste 300 de programe de mediere în anii ’90 şi peste 500 în Europa. Începând cu anul 2000, preocuparea pentru aceste metode alternative a crescut, existând peste 400 de programe restaurative doar în Canada.

Aceeași preocupare este semnalată și în Europa, statele Uniunii Europene marcând o evoluție substanţială în materia metodelor alternative de soluţionare a disputelor, realizând că atitudinea agresorului se poate schimba şi poate interveni responsabilizarea acestuia atât timp cât acesta conştientizează măsura faptelor sale printr-un proces de internalizare.

Pe plan mondial se poate afirma că practicile restaurative şi-au dovedit eficacitatea în prevenirea delicvenţei şi încep să aibă un rol  din ce în ce mai important în administrarea justiţiei în cadrul comunităţii.

Principiile justiţiei restaurative sunt de natură a edifica o atmosferă de încredere şi demnitate prin evitarea reproşurilor şi a blamului, acceptarea greşelilor făptuitorului ca etape de învăţare şi implicarea în  procesul restaurativ în care atât victima cât și  făptuitorul au rolurile principale, dar în care pot fi implicate și a alte persoane de încredere pe care acestea le acceptă în cadrul procedurii.

Intervenția legiuitorului prin reglementarea acestor principii și a modului în care acestea pot acționa, raportat la posibilitățile de aplicare efectivă a unor practici restaurative, reprezintă factorii decisivi de care depinde construirea la nivel național a unui model de justiție alternativă.

Conform studiilor de specialitate, cele mai folosite metode de justiție restaurativă sunt: analiza restaurativă, discuţiile restaurative, cercurile de împăcare, conferinţele familiale, programele de împăcare între victimă şi făptuitor şi medierea, legiutorul național optând însă pentru reglementarea și definirea doar a ultimei forme, respectiv a medierii.

Prin urmare, analiza conceptului de justiție restaurativă trebuie să se raporteze atât la definiția pe care legiuitorul național a dat-o medierii, cât și la definițiile date în literatură celorlalte forme de reconciliere restaurativă.

Conform art. 1 al Legii nr. 192/2006, ”medierea reprezintă o modalitate de soluționare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terțe persoane specializate în calitate de mediator, în condiții de neutralitate, imparțialitate, confidențialitate și având liberul consimțământ al părților.”

În acord cu alin (2) al aceluiași act normativ: ”Medierea se bazează pe încrederea pe care părțile o acordă mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele și să le sprijine pentru soluționarea conflictului, prin obținerea unei soluții reciproc convenabile, eficiente și durabile.”

Deși la prima analiză, putem spune că legiuitorul a optat pentru o definiție cât se poate de completă a medierii, în realitate este reglementată și definită doar una dintre formele de justiție restaurativă și deci în niciun caz nu se poate pune semnul egalității între această definiție legală a medierii și definiția justiției restaurative.

O definiție completă a conceptului de justiție restaurativă trebuie să pornească de la premisa că un asemenea model alternativ de justiție oferă părţilor direct implicate în conflict un rol principal, acestea participând activ în tot timpul desfăşurării procedurii. De asemenea, în modelul de justiție restaurativă, la care se poate apela numai prin voința părților,  sunt implicate toate persoanele care au legătură cu delictul, procesul restaurativ fiind accentuat pe nevoile părților implicate, comunitatea organizându-se în scopul construirii de soluţii pentru viitor astfel încât consecinţele negative ale faptei ilicite să fie definitiv înlăturate, tinzând la soluționarea conflictului și nu doar la oferirea unei soluții pentru o problemă punctuală. Un asemenea proces restaurativ poate avea loc în etapa anterioară adoptării unei sancțiuni de către organele judiciare, însă în măsura voinței părților, un asemenea proces poate avea loc și ulterior, inclusiv în etapa executării pedepsei, existând chiar și în acel moment aspecte soluționabile pe baza unui mecanism de justiție restaurativă, cum ar fi stabilirea modalității de achitare a unor despăgubiri la plata cărora persoana condamnată a fost obligată.

În deplin acord cu dispozițiile Legii nr. 192/2006, procesul restaurativ este implementat prin intermediul unui profesionist ale cărei calități indispensabile sunt neutralitatea și imparţialitatea, persoană care este aleasă de părți și care trebuie să se bucure de încrederea acestora.

Prin raportare la cele câteva dispoziții relative la mediere, prezente în Legea nr. 192/2006, se poate susține în mod întemeiat că practicile restaurative oferă atât victimei, cât şi agresorului ocazia de a internaliza un proces reciproc reparator. Prin intermediul unui astfel de proces, autorul faptei prejudiciabile ar putea conştientiza motivele comiterii faptei, precum şi efectele comportamentului său neadecvat. Acesta are şansa de a-şi asuma direct răspunderea pentru toate consecinţele produse. Prin intermediul unui model de justiție restaurativă, persoana acuzată participă la propria sa recuperare şi contribuie direct la repararea daunelor produse atât victimei cât şi colectivității în ansamblu.

Putem concluziona, înainte de a încerca o definire completă a conceptului că justiţia restaurativă reprezintă și o formă de parteneriat între reprezentanţii organelor cu atribuții în materia justiţiei clasice, victimă, delincvent, membrii familiei acestora şi alţi membri ai comunităţii.

Or, tocmai o asemenea colaborare este în cea mai mare măsură să genereze transparența actului de justiție și accesibilitatea acestuia, permiţând pesoanelor implicate în conflict să intervină în mod voluntar în proces şi să îşi contureze singure, în conformitate cu propriile valori şi nevoi, o soluţie reparatorie, reciproc avantajoasă, înaintea intervenţiei unei soluții pronunțate de organele judiciare.

Ca o definiție sintetică, putem spune că justiţia restaurativă reprezintă o modalitate complementară a sistemului tradiţional de justiţie, prin care, cu ajutorul unor intervenții specifice, se poate repara, prin metode consacrate, o vătămare existentă între persoanele implicate în conflict prin implicarea activă a victimei şi a făptuitorului, modalitate care poate contribui la prevenirea recidivei prin prisma refacerii legăturii dintre victimă şi făptuitor, pe de-o parte, şi prin evitarea efectelor negative ale încarcerării asupra conduitei persoanelor condamnate.

Desigur că și această încercare de a defini conceptul de justiție restaurativă poate avea caracter incomplet, anumite aspecte considerate esențiale nefiind conținute, însă am ținut a sublinia caracterul sintetic al definiției propuse. De asemenea, mai dorim să reiterăm că, deși unica modalitate reglementată în legislația noastră, medierea nu este singura formă de justiție restaurativă.

Dintr-o perspectivă generală, vom cita definiția existentă în preambulul Anexei la Rezoluţia O.N.U. nr. 2002/12: ”Justiţia restaurativă este un răspuns la crimă care respectă demnitatea şi egalitatea fiecărei persoane, care clădeşte înţelegerea şi promovează armonia socială, prin vindecarea victimei, a infractorului şi a comunităţii”.

III. Caracterul inovativ al formelor de justiție restaurativă și necesitatea reglementării acestora și în legislația națională 

Constant s-a afirmat în literatura de specialitate că justiția restaurativă este o formă a justiției care pune accent în primul rând pe valorile dialogului, vindecarea cu ajutorul proceselor restaurative presupunând neutralizarea prin dialog a efectelor  distructive ale comportamentelor criminogene. Separarea clară a pozițiilor procesuale deținute de persoana vătămată și de persoana acuzată în cadrul unui proces penal, presupune o formă de izolare, contactul și posibilitățile de comunicare fiind relativ dificile, chiar în acele ipoteze în care legea procesuală permite încheierea unor tranzacții. Înlocuirea acestor poziții antagonice caracterizate de izolare este un caracter esențial al oricărei practici restaurative, fiind facilitat dialogul, astfel încât fiecare dintre ei să înţeleagă şi să analizeze ceea ce s-a întâmplat. Conflictul, indiferent de intensitate, are consecințe la nivelul tuturor elementelor pesonalității, în absența unei examinări adecvate, aceste consecințe se extind, soluția oferită uneori de mecanismul tradițional de justiție reprezentând doar un remediu temporar și artificial.

Schimbarea fundamentală de mentalitate pe care o presupune justiția restaurativă, are ca punct central o intervenţie specifică pentru a repara în mod durabil situaţia conflictuală, scopul fiind acela de a oferi părţilor implicate o poziție similară situaţiei anterioare producerii vătămării.

Conform cercetărilor efectuate, practicile restaurative crează un spaţiu sigur de reflecţie care permite regăsirea sau construirea stimei de sine, responsabilizarea ca şansă şi modalitate de regăsire, implicarea efectivă a părţilor pentru a construi soluţia cea mai potrivită, analizarea şi înţelegerea seturilor de valori.”[8]

În consecință, justiția restaurativă presupune existența unui dialog între victimă și autorul faptei prejudiciabile, în scopul reparării durabile a prejudiciului provocat, respectiv prin încercarea de repunere a părților pe acele statusuri deținute anterior inițierii conflictului. Or, în scopul unei remedieri definitive și durabile a conflictului, nu al pronunțării unei soluții de moment, se impune cunoașterea cu precizie a valorilor esențiale care ar trebui să caracterizeze orice proces restaurativ între victimă și autorul faptei ilicite.

Aceste valori au fost în mod repetat identificate și analizate în literatura de specialitate[9], prima fiind interdependenţa, valoare care impune includerea în procesul de justiție restaurativă a tuturor persoanelor afectate prin conflict, stabilirea cadrului procesual urmând a avea în vedere  implicaţiile sociale, sistemice, spirituale şi personale. Persoanele care formează cadrul procesual al unei forme de justiție restaurativă sunt interconectate, iar dialogul care va coopta pe toate aceste persoane, cu certitudine va influenţa întregul mediu în care actorii principali ai conflictului trăiesc. Conflictul care se impune a fi soluționat prin apelul la o formă de justiție restaurativă generează efecte în viaţa tuturor persoanelor care interacționează cu actorii principali.

O aparent banală altercație fizică între doi elevi ai unei școli implică în primul rând victima și agresorul, iar soluționarea durabilă a acestui conflict va antrena și implicarea părinților sau ocrotitorilor legali ai acestora, a unor cadre didactice din școala unde a avut loc actul de violență fizică, a unor reprezentanți ai autorității de ordine publică, fiind necesar ca actul de justiție restaurativă să pornească de la analiza cauzelor care au provocat acest conflict, apoi să ofere o soluție reparatorie mulțumitoare pentru toate părțile, procedându-se apoi la analiza celor mai adecvate metode de prevenire în viitor a unor astfel de incidente. Raționamentul poate fi extins la o situație în care, pe fondul disputei cauzate de ocuparea intempestivă a unui loc de parcare, doi vecini mai nervoși uită pentru moment bunele maniere, înțelegând să apeleze la forță, deși erau cunoscuți ca persoane liniștite în zona conflictului. O formă de justiție restaurativă ar implica într-un asemenea caz nu numai prezența în fața mediatorului a celor doi proprietari de autoturisme implicați în conflict, ci și a altor persoane din familiile acestora, fiind posibil ca aceste persoane să folosească la rândul lor autoturismele parcate și să suporte anumite cheltuieli cauzate de deterioarea lor.

A doua valoare esențială a procesului restaurativ este respectul, o reglementare a formelor de justiție restaurativă fiind necesar să garanteze că fiecare membru al societăţii are drepturi egale indiferent de gen, vârstă, rasă, clasă socială, religie, orientare sexuală sau statut în societate. Respectul presupune ascultarea, exprimarea ideilor şi sentimentelor, consideraţie reciprocă şi înţelegere între participanţi. Desigur că o simplă reglementare la nivel normativ nu ar implica automat respectarea acestor valori în practicile specifice justiției restaurative, un rol esențial aparținând profesionistului care trebuie să coordoneze asemenea forme de justiție alternativă, acesta fiind cel care, prin conduita sa și prin modul de empatizare cu persoanele implicate, ar putea asigura cu succes garantarea paractică a acestei valori.

Coordonatorul oricărei forme de justiție restaurativă va avea ca atribuție profesională și asigurarea unei alte valori esențiale pentru acest tip de justiție și anume transparența. Apelul la un proces restaurativ impune mediatorului profesionist să faciliteze în primul rând o înţelegere completă şi onestă a motivaţiei, într-o formă cât mai extinsă, tocmai pentru a fi convins că părțile cunosc cu precizie toate avantajele acestei proceduri, cât și inconvenientele, fiind necesar să fie convinse că nu au interesul imediat de a apela la formele de justiție clasică. Un asemenea deziderat presupune ca toți participanții implicați în actul de justiție restaurativă să se simtă suficient de protejaţi pentru a transpune cu sinceritate propriile gânduri şi emoţii, orice ascendent moral sau de altă natură al unei părți fiind în măsură să compromită orice proces de justiție restaurativă.

Succesul deplin al oricărei forme de justiție restaurativă, deci inclusiv al medierii reglementate de Legea nr. 192/2006 presupune ca participanţii iniţiați şi implicați în proces să-și asume responsabilitatea pentru acţiunile lor şi a impactului acestora asupra celorlalţi şi să îşi corecteze conduita dacă este necesar.  După cum s-a afirmat constant, în cadrul procesului specific justiției restaurative, victoria asupra propriei persoane este cea mai glorioasă, recunoașterea și asumare greșelii fiind premisa soluționării durabile a conflictului.

O altă valoare a procesului restaurativ care se impune reglementată de legea națională și garantată în orice formă de justiție restaurativă este autodeterminarea. Prin reglementarea și garantarea unei asemenea valori este asigurată implicarea activă a tuturor participanţilor, aceştia fiind investiţi cu încredere şi puterea de a-şi găsi propriile soluţii.

Pregătirea multidisciplinară a profesionistului mediator va trebui să asigure garantarea în practică a unei alte valori esențiale a procesului specific justiției restaurative, și anume spiritualitatea. Soluționarea durabilă a conflictului impune ca un asemenea proces să treacă dincolo de oamenii implicaţi. Prin capacitatea sa și prin pregătirea profesională, mediatorul trebuie să garanteze ca procesul să trezească în participanţi vindecarea, schimbarea şi încrederea în puterea comunităţii.

În alte zone geografice unde asemenea forme de soluționarea alternativă a conflictelor sunt de mult timp consacrate legislativ și faptic, chiar dacă procesul restaurativ nu presupune o practică religioasă sau spirituală în sine, mulţi participanţi au evocat ulterior calitatea spirituală a acestuia. Se poate spune că abilitatea empatică și pregătirea ”mediatorului” impun ca procesul să fie perceput la un alt nivel de înţelegere, al unei forme de înţelegere superioară a situaţiei, precepție care conduce la împăcarea cu sine.

O ultimă valoare analizată în cadrul procesului restaurativ este o valoare comună tuturor formelor de justiție, respectiv adevărul. Eficiența procesului restaurativ este condiționată de atitudinea părților, fiind important ca acestea să îşi spună propriul adevăr, propria versiune, ceea ce reprezintă mai mult decât identificarea faptelor.

Prin profesionalismul celui care coordonează procesul de justiție restaurativă, fie că este vorba de un mediator sau de un alt facilitator, relatarea onestă a versiunii  fiecărei părți are loc într-un mediu sigur şi uman în care părţile sunt sprijinite în mod activ să îşi deschidă sufletul, situație diametral opusă unei săli de interogare folosite de organele de anchetă sau a unei săli de ședință de judecată în care solemnitatea și publicitatea ar putea acționa uneori ca veritabili factori inhibitori, mai ales în cazul unor persoane puțin dispuse la dialog sau la cooperare.

O parte a acestor valori specifice oricărei forme de justiție restaurativă sunt deja reflectate în legislația națională, chiar dacă în prezent aria de incidență a unor asemenea practici a fost succesiv redusă de legiuitor, cel mai recent exemplu fiind cel al Legii nr. 274/2020 prin care a fost înlăturată posibilitatea unei împăcări a părților în cazul anumitor forme al infracțiunii de furt calificat. Desigur că și în cazul infracțiunilor în care principiul oficialității procesului penal operează în mod plenar, neexistând posibilitatea retragerii plângerii prealabile sau a împăcării părților, există în continuare posibilitatea unei reconcilieri, părțile având posibilitatea prevăzută de lege de a încheia o tranzacție în latura civilă a procesului penal, aspect de care instanța ar putea ține cont inclusiv în procesul de individualizare a tratamentului sancționator prin reținerea unei circumstanțe atenuante judiciare, conform art. 75 alin. (1) lit. d) sau art. 75 alin. (2) lit. a) din Codul penal.

Extrem de important este că în asemenea cazuri, actul de dispoziție al părților poate justifica opțiunea instanței de judecată pentru o anumită formă de regim sancționator, respectiv pentru pronunțarea unei anumite soluții sub aspectul laturii civile a procesului penal, conflictul fiind deci soluționat numai de organele judiciare a căror funcționare este reglementată de Constituție și de legea organică, neputând fi reținută incidența unei forme de justiție restaurativă (alternativă). Or, după cum am arătat anterior, la baza modelului justiţiei restaurative se află ideea reparării prejudiciului cauzat victimei, care, de cele mai multe ori, este neglijată sau chiar re-victimizată în cadrul sistemului justiţiei represive. Desigur că instanța de judecată în exemplul dat anterior poate aplica o pedeapsă privativă de libertate, cu executare efectivă, chiar cu reținerea unor circumstanțe atenuante legale sau judiciare, însă o asemenea măsură nu diminuează prejudiciul suferit de către victimă, oricât de aspră ar fi sancţiunea aplicată autorului prejudiciului, iar duritatea unei sancțiuni face ca, de cele mai multe ori în practică, repararea voluntară a pagubei să se transforme într-o chestiune pur declarativă.

La nivelul legislației naționale actuale, singura formă de proces restaurativ în cauze penale este medierea penală, fiind reglementată în Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, în Capitolul VI, Secţiunea a 2-a (Dispoziţii speciale privind medierea în cauzele penale), în art. 67-70, iar acordul de mediere este menţionat în Codul de procedură penală printre cauzele care pot atrage încetarea procesului penal, în art. 16 alin. (1) lit. g), alături de retragerea plângerii prealabile, împăcarea părţilor.

Conform art. 67 alin. (1) din aceeaşi lege, medierea poate stinge conflictul existent între victimă şi inculpat numai în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la  plângerea prealabilă a persoanei vătămate şi împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

Față de cadrul normativ incident în prezent, apreciem că medierea, ca unică formă de practică restaurativă reglementată, nu poate fi aplicată pentru toate infracţiunile, ci numai pentru cele mai puţin grave sau pentru cele în care publicitatea unui proces penal ar putea implica inconveniente sau diverse forme de expunere vulnerabilepentru persoana vătămată.

Art. 6 din Legea nr. 192/2006 prevede că organele judiciare „informează părţile asupra posibilităţii şi avantajelor folosirii procedurii medierii şi le îndrumă să recurgă la această cale pentru soluţionarea conflictelor între ele”.

Potrivit art. 67 alin. (3) din Legea nr. 192/2006, nici persoana vătămată, nici făptuitorul nu pot fi constrânși să accepte medierea.

Revenind la reglementarea expresă a valorilor specifice oricărei forme de justiție restaurativă, deși potrivit art. 68 alin (1) al Legii nr. 192/2006, ”în cauzele penale medierea trebuie să se desfăşoare astfel încât să fie respectate drepturile fiecărei părţi ori subiect procesual la asistenţă juridică şi, dacă este cazul, la serviciile unui interpret”, legea nu conține nici măcar cu titlu exemplificativ o enumerare a drepturilor fiecărei părți, fiind menționate doar dreptul la asistență juridică și dreptul la interpret.

O parte a celorlalte valori specifice justiției restaurative sunt reglementate de lege. Spre exemplu, conform art. 44 alin. (2) din Legea nr. 192/2006, contractul de mediere se încheie între mediator, pe de o parte, şi părţile aflate în conflict, pe de altă parte, o asemenea prevedere putând reprezenta o consacrare a interdependenței la care ne-am referit anterior pe larg, punctând și cele două exemple. Așa cum am subliniat, soluționarea durabilă a unui conflict, chiar prin recurgerea la singura practică restaurativă reglementată de legea națională, poate presupune uneori convocarea unui număr mult mai mare persoane decât actorii implicați în actul de conduită interzis, neputând fi pus semnul egalității între noțiunea de persoane implicate în conflict și noțiunea de persoane afectate în conflict. Desigur că o reglementare legislativă nu ar putea stabili cu titlu exhaustiv care anume persoane ar trebui convocate în procedura de mediere, acest aspect fiind condiționat de natura intrinsecă a fiecărui conflict, legea trebuind să permită mediatorului dreptul de a convoca orice persoană a cărei implicare este apreciată necesară pentru procesul de mediere, nu doar a persoanelor implicate în conflict. Spre exemplu, în cazul unui act de agresiune fizică petrecut în incinta unei unități de învățământ, pe lângă cei care au participat în mod direct la faptele de lovire, mediatorul va trebui să discute în mod detaliat cu părinții ori cu ocrotitorii acestora, cu un consilier școlar sau cu un psiholog care răspunde de unitatea de învățământ respectivă, cu un medic care ar fi intervenit și chiar și cu un lucrător al poliției chemat imediat la fața locului. Dialogul cu toate aceste categorii profesionale este premisa esențială pentru eficiența unui model de justiție restaurativă, respectiv pentru soluționarea durabilă a conflictului al cărui aspect exteriorizat a fost altercația care justificat recurgerea la mediere. Cei doi elevi implicați în actul de conduită ilicit vor fi ascultați în prezența părinților, mediatorul folosind abilitatea și competența profesională dobândită pentru a încerca cel puțin separarea de influența părinților, pentru a-i informa în mod profesionist apoi pe părinți și pe copii despre cauzele care au condus la apariția incidentului și despre măsura în care practica restaurativă ar fi încununată de succes în aceste împrejurări. Consultarea medicului și a consilierului școlar sau a psihologului ar fi necesară pentru o estimare a prejudiciului material și moral pe care autorul ar putea fi ținut să îl recunoască și să îl repare, dar și pentru a identifica pârghiile necesare prevenirii unui nou conflict atât între părțile implicate inițial cât și între alți potențiali actori din incinta aceleiași unități de învățământ. O discuție cu un reprezentant al autorității de ordine publică se poate dovedi utilă pentru sondarea climatului existent în zona unde se află unitatea de învățământ, respectiv pentru a se stabili în ce măsura zona este cea care alimentează nevoile criminogene ale participanților la asemenea acte de conduită interzisă.

Desigur că legea națională nu interzice mediatorului să apeleze la sprijinul acestor categorii profesionale în scopul obținerii unor informații cruciale pentru eficiența procesului de mediere, însă în absența unei asemenea reglementări a principiului interdependenței, nu va exista nicio obligație pozitivă din partea persoanelor menționate de a răspunde convocării adresate de mediator sau de a accepta cel puțin să poarte o discuție cu acesta.

În ceea ce privește respectul, ca principiul esențial al medierii, credem că și acesta este consacrat implicit, prin art. 50 al Legii nr. 192/2006, fiind stabilit că medierea se bazează pe cooperarea părţilor şi utilizarea, de către mediator, a unor metode şi tehnici specifice, bazate pe comunicare şi negociere, metode şi tehnici care trebuie să servească exclusiv intereselor legitime şi obiectivelor urmărite de părţile aflate în conflict. De asemenea, conform alin. (3) al aceluiași articol, ”mediatorul nu poate impune părţilor o soluţie cu privire la conflictul supus medierii”.

Se poate observa cu ușurință că legea națională cuprinde reglementări doar cu privire la atitudinea dintre mediator și părțile implicate în acest procedeu de justiție restaurativă. Chiar dacă datoria unei legi nu este aceea de a defini in terminis principii și valori ale formei de justiție restuarativă pe care o reglementează,  credem că ar fi trebuit inserate și anumite dispoziții referitoare la atitudinea pe care trebuie să o adopte participanții la procedura medierii, atât între ei cât și față de mediator și față de celelalte persoane afectate în conflict, fiind necesar atât ca părțile să cunoască ce atitudine pot adopta în măsura în care vor recurge la o formă de justiție restaurativă cât și ce poate face mediatorul în cazul în care, în ciuda eforturilor și a abilității sale de comunicare, atmosfera ar putea deveni „instabilă”.

Deși se poate susține că la modul general, Legea nr. 192/2006 reglementează și transparența ca valoare esențială a justiției restaurative, dispozițiile sunt relativ lacunare iar aplicarea în practică a acestui model de justiție restaurativă a condus și la critici formulate inclusiv de la nivelul Parlamentului European.

Potrivit art. 53 din Legea nr. 192/2006, susţinerile făcute pe parcursul medierii de către părţile aflate în conflict, de persoanele prevăzute la art. 52 şi la art. 55 alin. (1), precum şi de către mediator au caracter confidenţial faţă de terţi şi nu pot fi folosite ca probe în cadrul unei proceduri judiciare sau arbitrale, cu excepţia cazului în care părţile convin altfel ori legea prevede contrariul. Mediatorul va atrage atenţia persoanelor care participă la mediere în condiţiile art. 52 asupra obligaţiei de păstrare a confidenţialităţii şi le va putea solicita semnarea unui acord de confidenţialitate

În cadrul medierii propriu zise, legiuitorul național oferă tuturor participanților implicați în actul de justiție restaurativă o formă de protecție a confidențialității procedurii, extrem de necesară pentru a comunica sincer, orice formă de temere resimțită în acest context, inclusiv temerea legată de mediatizarea conflictului fiind de natură să genereze un efect inhibitor și deci să compromită ireversibil procesul de reconciliere restaurativă.

Credem că pentru o garantare efectivă a transparenței procesului de mediere, unul dintre elementele care ar trebui să figureze în informarea cu privire la posibilitatea de a recurge la mediere ar fi și asigurarea deplinei confidențialități a discuțiilor purtate în procedura de mediere și la imposibilitatea folosirii acestora de către părți ca material probator în alte procese pendinte sau viitoare. Transparența în comunicare față de mediator este garantată prin asigurarea deplinei confidențialități a acestor discuții, fiind necesar ca legiuitorul să evite posibilitatea uneia dintre părți de a folosi atitudinea adoptată de partea adversă în fața mediatorului ca o dovadă în favoarea sa, în cadrul unui litigiu reluat în cazul în care ulterior procedura de mediere ar eșua. O asemenea interdicție, prevăzută de lege în termeni mult mai preciși ar fi totuși în măsură să conducă la încurajarea părților să apeleze la o asemenea procedură atunci când și legea permite o asemenea alternativă, permițând totodată mediatorului să procedeze în conformitate cu legea atunci când, în cursul procedurii derulate prin intermediul său, constată existența unor abuzuri pentru care legea prevede obligativitatea sesizării organelor judiciare.

Transparența comunicării este deci premisa esențială a unei alte valori fundamentale, respectiv a asumării responsabilității de către autorul faptei ilicite. Procesul restaurativ are cele mai mari șanse de a soluționa cu succes un conflict numai în condițiile în care persoana care își va asuma responsabilitatea comiterii faptei în fața mediatorului, are certitudinea că o asemenea atitudine nu va fi folosită de victimă într-un litigiu pentru a dovedi participarea sa la faptă cu scopul obținerii unei sancțiuni penale.

Asumarea responsabilității este reglementată expres în cazul medierii penale. Astfel, conform art. 67 alin. (2) din Legea nr. 192/2006, ”în latura penală a procesului, dispoziţiile privind medierea se aplică numai în cauzele privind infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, dacă autorul a recunoscut fapta în faţa organelor judiciare sau, în cazul prevăzut la art. 69, în faţa mediatorului”.

Deși se pare că legea națională are în vedere asumarea responsabilității ca valoare esențială a justiției restaurative, condiționarea medierii penale de poziția de recunoaștere adoptată în cursul urmăririi penale poate apărea ca excesivă și în măsură să alimenteze un refuz al părții adverse de a apela la serviciile unui mediator.

Tocmai în scopul de a permite părților posibilitatea de a apela la mediere și înainte de sesizarea prin plângere prealabilă a organelor de anchetă, legiuitorul național a stabilit la art. 69 alin. (1) că, ”în cazul în care procedura de mediere se desfăşoară înaintea începerii procesului penal şi aceasta se închide prin soluţionarea conflictului şi încheierea unei înţelegeri, potrivit art. 56 alin. (1) lit. a), prin derogare de la dispoziţiile art. 157 alin. (3) din Codul penal, fapta nu va atrage răspunderea penală pentru făptuitorul cu privire la care conflictul s-a încheiat prin mediere”. După cum am arătat anterior, în acest caz, legea națională condiționează aplicarea medierii de recunoașterea faptei de către autor chiar în fața mediatorului.

Desigur că recunoașterea faptei de către autor este premisa oricărei forme de dialog, legiuitorul român încercând transpunerea chiar în actul normativ care reprezintă sediul materiei, a uneia dintre valorile esențiale, respectiv asumarea responsabilității. Credem însă că în contextul unui proces restaurativ de tipul medierii, asumarea responsabilității este o noțiune mult mai complexă care include și recunoașterea faptei de către autor, însă nu se rezumă numai la această atitudine. Mediatorul este chemat să soluționeze prin abilități și practici specifice un conflict de a cărui apariție, menținere și escaladare pot fi responsabile mai multe persoane, neexistând obligația de a convoca doar persoanele care ar putea răspunde penal. Eficacitatea procedurii depinde de stabilirea și izolarea în antecedența cauzală a tuturor factorilor care au favorizat apariția conflictului. Or, raportându-ne din nou la exemplele anterioare, în cazul altercației petrecute în incinta unei școli, responsabilitatea nu poate fi asumată doar de cei doi elevi, respectiv de victimă și de agresor, fiind necesar a se stabili ce anume a generat un asemenea comportament, care este modelul de conduită pe care cei doi actori principali l-au adoptat prin asimilare sau prin copiere și în ce măsură acest model de conduită alimentează nevoile criminogene posibil reciproce. Prin urmare, într-un asemenea caz, asumarea responsabilității poate veni și din partea părinților sau a altor categorii de ocrotitori legali, din parte acelui cadru didactic care ar fi avut obligația de a-i supraveghea îndeaproape pentru a preveni actul de violență fizică. Observăm că în cazul medierii, noțiunea de asumare a responsabilității ar trebui interpretată extensiv, mediatorul fiind primul care, în baza procedeelor specifice va trebui să genereze la nivelul participanților la procedura medierii, ideea de responsabilitate, stabilind cercul persoanelor responsabile de inițierea conflictului și așteptând apoi să observe dacă atitudinea acestora este caracterizată de asumarea responsabilității, numai o asemenea atitudine putând constitui premisa unor concesii reciproce, specifice dialogului. Părinții sau ocrotitorii legali ai celor doi elevi implicați direct în actul de agresiune la care ne-am referit mai sus, vor trebui să conștientizeze fiecare că implicarea lor în alte activități lucrative (spre exemplu plecare la muncă în străinătate) și lipsa de supraveghere adecvată (prin păstrarea unui contact sporadic prin intermediul serviciilor de poștă electronică) sunt cauze care au favorizat apariția conflictului, fiind deci necesar să-și asume responsabilitatea din acest punct de vedere. O asemenea atitudine este necesară tocmai pentru soluționarea definitivă a conflictului, mediatorul având obligația de a găsi cele mai adecvate mijloace pentru a preveni reapariția unor asemenea situații.

În egală măsură, prin asumarea părții de responsabilitate a fiecăruia, nu doar prin recunoașterea faptei la care se referă Legea nr. 192/2006, este consacrată și autodeterminarea, asumarea responsabilității fiind primul pas în identificarea unor soluții concrete, proprii pentru fiecare parte implicată în mediere. În exemplul anterior, părinții vor trebui să găsească cele mai adecvate metode pentru evitarea pe viitor a unui asemenea episod, oferind copiilor un mediu educogen și exercitând o formă de supraveghere mult mai adecvată, inclusiv prin conștientizarea actorilor asupra consecințelor repetării unui act de conduită interzis.

Spiritualitatea și adevărul, deși nu sunt consacrate expres ca valori ale formei de justiție restaurativă reglementată în România, pot fi reținute în baza unei interpretări sistematice a actului normativ menționat. Desigur că ”spiritualitatea” la care se referă literatura de specialitate nici nu poate fi definită de lege, fiind o valoare legată intrinsec de capacitatea și de abilitățile profesionale ale mediatorului care va trebui să facă un efort substanțial pentru a înlocui solemnitatea unei ședințe de judecată cu o atmosferă similară ca respect și conduită, dar care să evite tendințele inhibitorii specifice, însă care să nu alimenteze o percepție de banalitate a procedurii. Chiar dacă medierea nu are loc într-o sală de judecată, cu respectarea regulilor specifice de solemnitate, intensitatea trăirilor se află la cote similare, fiind esențial însă ca părțile să înțeleagă atât posibilitatea de a nu ajunge în fața unui judecător, cât și posibilitatea unei soluții de durată întemeiate însă pe concesii și pe respect reciproc.

Adevărul este esențial pentru orice proces restaurativ, nu numai pentru mediere, legea națională făcând referire expresă la recunoașterea faptei ca și condiție esențială a reconcilierii. Dincolo de orice alte comentarii, este evident că adoptarea unei atitudini nesincere sau șicanatorii ar fi în măsură să compromită ireversibil orice proces de reconciliere, negând însăși posibilitatea unui dialog. Chiar dacă legea procesul penală consacră expres dreptul persoanei acuzate de a nu face niciun fel de declarații, o asemenea garanție nici nu poate fi luată în discuție în cazul medierii, tăcerea de care inculpatul s-ar putea prevala în fața organelor judiciare fiind exact antonimul dialogului.

Deși există un cadru normativ, deși sunt conscrate toate valorile specifice unui proces de justiție restaurativă, în România există încă foarte puține cazuri în care părțile apelează la instituția medierii penale. Un factor care ar putea explica lipsa posibilității de a apela la medierea penală este numărul redus de infracțiuni care se urmăresc la plângerea prealabilă.

Infracţiunile urmărite la plângerea prealabilă sunt infracţiuni ce privesc drepturile patrimoniale sau nepatrimoniale ale persoanelor, ca de pildă: unele infracţiuni contra persoanei (art. 193, 206, 208, 218, 219 C.p.), unele infracţiuni contra patrimoniului (art. 238, 239, 240, 241 C.p.) sau unele infracţiuni contra familiei (art. 378, 379 C.p.) etc. Infracţiunile a căror cercetare şi judecare se face doar la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, au acest statut în considerarea faptului că se săvârşesc într-un cerc mai restrâns de persoane şi rămâne la aprecierea persoanelor lezate dacă este cazul să sesizeze organele penale.

Ceea ce se poate observa este că nici la nivelul acestor infracțiuni, pentru care este posibilă retragerea plângerii prealabile până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, nu există o orientare semnificativă a participanților în sensul de a apela la serviciile unui mediator, alte forme de justiție restaurativă nefiind reglementate de legislația actuală.

Deși există o lege a medierii încă din anul 2006, cazuri de mediere penală sunt înregistrate extrem de rar, părțile dorind să negocieze doar în mod direct o eventuală soluție amiabilă, apelând uneori doar la sprijinul avocaților, negocierile purtate neavând nimic în comun cu procesul restaurativ, riscând chiar să genereze la nivelul uneia dintre părțile implicate sentimentul de revanșă, persoana acuzată putând dezvolta în unele cazuri convingerea că singurul scop al concesiei făcute de victimă  a fost dorința acesteia de a se îmbogăți peste noapte. Chiar dacă în aceste cazuri, soluția instanței penale va fi aceea de încetare a procesului penal ca urmare a plângerii prealabile, nu credem că se poate vorbi de o reală soluționare durabilă a conflictului pe baza dialogului și a concesiilor reciproce, atitudinea pe care una dintre părți o poate dezvolta fiind specifică unei persoane nedreptățite, doritoare de revanșă, existând deci toate premisele reapariției conflictului.

Desigur că sprijinul pe care avocații îl pot oferi părților implicate într-un proces penal pornit la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, este unul consistent, avocatul având aceeași instrucție ca și reprezentanții justiției clasice, având experiența necesară pentru a negocia o soluție amiabilă, însă numai în termeni juridici și în interesul exclusiv al părții pe care o asistă în proces. Or, tocmai prioritizarea legală a acestui interes diferențiază esențial o negociere purtată între părți și între avocații acestora, de un proces restaurativ implicând un cerc mai larg de persoane afectate și intervenția unui profesionist în determinarea anticipată a relațiilor sociale. Altfel spus, o negociere purtată prin avocați poate conduce la o soluție punctuală într-o cauză, o mediere axată pe dialog și pe interdependență ar putea pune capăt definitv conflictului, mediatorul având acele pârghii necesare pentru evita ca în viitor părțile pe care le-a îndrumat în vederea acordului de mediere, să dezvolte o toleranță scăzută la frustrare, evitând astfel cu succes reapariția unei stări conflictuale.

Un alt motiv pentru care părțile implicate în procesul penal evită să se adreseze unui mediator, este și caracterul esențialmente remunerat al prestației acestuia, situație similară avocatului ales la care părțile pot recurge. Astfel, conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, ”mediatorul are dreptul la plata unui onorariu stabilit prin negociere cu părţile, precum şi la restituirea cheltuielilor ocazionate de mediere”. Conform alin. (2) al aceluiași articol, ”onorariul trebuie să fie rezonabil şi să ţină cont de natura şi de obiectul conflictului”. Spre deosebire de asistența juridică obligatorie în procesul penal, în cazul medierii, legea exclude orice posibilitate ca prestația mediatorului să aibă caracter gratuit în relația cu beneficiarii acestei forme de justiție restaurativă.

Este momentul să remarcăm o lacună în legislația națională, cu efecte extrem de nocive asupra oricărei încercări de a face părțile interesate să apeleze la serviciile unui mediator. De cele mai multe ori, atât victima cât și autorul prejudiciului au inițiat un demers procesual clasic, constând în introducerea unei plângeri sau în angajarea unui avocat care să formuleze apărări calificate în fața organelor de anchetă, demersuri care în mod evident implică și cheltuieli uneori destul de ridicate – taxe pentru eliberarea unor acte medico-legale, pentru eliberarea unor copii ale altor înscrisuri, tarife de transport, onorariul cuvenit avocatului. Intervenția eventuală a unui alt profesionist care să ofere părților serviciile specifice în vederea stingerii conflictului pe calea medierii penale, va fi privită cu reticență și din perspectiva costurilor pe care prestarea unui astfel de serviciu le impune.

Pentru eficientizarea formelor de justiție restaurativă, credem că, cel puțin pentru anumite categorii de conflicte soluționabile pe calea medierii, onorariul corespunzător serviciilor prestate de mediator ar trebui să nu fie suportat de părțile implicate care ar recurge la serviciile acestuia. De exemplu, în cazul acelor infracțiuni comise de minorii care răspund penal sau în cazul infracțiunilor comise față de minori, unde este posibilă retragerea plângerii prealabile, costurile preliminare pentru serviciile de mediere ar trebui avansate de stat.

Avem în vedere că în asemenea cazuri, medierea este un serviciu de interes public, soluționarea durabilă a conflictului prin intermediul acestei alternative prezentând multiple avantaje pentru întreaga ordine socială. În cazul minorilor, o asemenea procedură ar contribui la conștientizarea concretă a gravității faptei comise (asumarea responsabilității), la identificarea celor mai adecvate programe care să asigure reapariția unor nevoi criminogene, precum și la responsabilizarea mult mai eficientă a ocrotitorilor legali și a altor categorii de persoane obligate prin lege să contribuie la o dezvoltare armonioasă a minorului.

Minorul victimă ar fi scutit de contactul repetat cu organele judiciare, evitându-se revictimizare acestuia și ar beneficia în același timp de o reparare benevolă a prejudiciului provocat, fiind evitată recurgerea la o procedură concretă de executare silită, aspect care, ulterior pronunțării unei soluții de către instanța de judecată, implică alte costuri suplimentare.

Recurgerea la serviciile justiției alternative ar contribui la o descongestionare a activității instanțelor de judecată, pe rolul acestora urmând a figura doar cauzele de o complexitate ridicată, unde este exclusă posibilitatea medierii, iar unica posibilitate de soluționare a litigiului este pronunțarea hotărârii judecătorești.

În concluzie, apreciem că există un interes public pentru a îndemna părțile să apeleze la procedura medierii, cel puțin pentru anumite categorii de cauze costurile preliminare urmând să fie avansate din fonduri publice, soluționarea definitivă a acestor conflicte de către mediator fiind considerată un succes la nivelul întregii ordini sociale.

Desigur că, și în condițiile unor eforturi substanțiale depuse de mediator, nu putem exclude un eșec al procedurii de mediere, caz în care părțile se vor adresa sau vor relua procesul penal consacrat de legea procesual penală, cheltuielile judiciare avansate de stat pentru mediere urmând a fi recuperate la finalul procesului, fiind aplicabile regulile specifice cheltuielilor judiciare avansate de stat.

Suportarea de către stat a cheltuielilor preliminare procedurii de mediere în anumite cazuri determinate concret de legea națională, ar contribui într-o mare măsură la eficientizarea acestei forme de justiție restaurativă, succesul obținut în urma medierii reprezentând un efort al întregii societăți, nu numai al profesionistului care trebuie să interacționeze în mod direct cu toate persoanele afectate prin conflict și care trebuie să recurgă uneori un efort substanțial și de durată pentru a găsi o cale comună de comunicare cu toți actorii și pentru a-i orienta către un dialog deschis.

Un inculpat care nu achită pensia de întreținere stabilită în favoarea fiului său, poate fi trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de abandon de familie prevăzute de art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal, iar în sala de ședință a instanței competente, de regulă, se vor prezența persoana acuzată, persoana vătămată, respectiv minorul căruia nu i s-a achitat pensia de întreținere și reprezentantul legal al acestuia, respectiv mama căreia, prin ipoteză, copilul i-a fost încredințat la desfacerea căsătoriei. Desigur că nici în această situație nu putem exclude existența unei negocieri între părți care să conducă la o retragere a plângerii prealabile formulate, judecătorul putând prezenta succint în timpul ședinței de judecată la ce soluție se poate ajunge prin pronunțarea unei hotărâri și la consecințele unei asemenea hotărâri față de minorul persoană vătămată, respectiv la ce șanse va mai avea acesta să beneficieze de pensie de întreținere, în măsura în care chiar tatăl său ar fi condamnat la o pedeapsă.

Evitarea în acest caz a unui demers judiciar clasic ar aduce numai avantaje tuturor persoanelor implicate. În primul rând, minorul nu ar mai fi citat într-o procedură judiciară, nu ar mai fi obligat să se prezinte împreună cu reprezentantul său legal la organele de urmărire penală sau la sediul instanței de judecată, nu ar mai fi obligat să suporte o presiune uriașă generată de interesele antagonice ale părinților săi aflați într-o poziție conflictuală acută, sintetic vorbind, nu ar mai fi supus unui risc de revictimizare în cursul procedurilor judiciare. Părinții minorului, respectiv tatăl acuzat și mama, în calitate de reprezentant legal, nu ar mai fi aduși într-o sală de judecată pentru a încerca o negociere în prezența tuturor celorlalți participanți prezenți în aceeași sală de ședință, toate discuțiile și negocierile fiind purtate într-un cadru confidențial, sub îndrumarea unei persoane care poate empatiza cu toți participanții și le poate expune în cel mai accesibil mod avantajele unei soluționări a conflictului pe cale amiabilă.

Pentru minorul în favoarea căruia a fost reglementat textul de la art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal, discuția purtată în cursul procedurii de mediere nu ar trebui să difere de o discuție aparent normală purtată între părinții săi, iar solemnitatea unei ședințe publice de judecată ar putea fi înlocuită cu succes de transparența dialogului, de respect, de asumarea concretă a responsabilității și de găsirea unor soluții concrete care să asigure prevalența drepturilor minorului persoană vătămată. Se va putea ajunge la o plată imediată a unei părți restante din pensia de întreținere și apoi la o eșalonarea a restului de plată, pe măsură ce și situația financiară a debitorului pensiei va cunoaște o ameliorare, aspecte excluse însă în cazul unei condamnări la pedeapsa închisorii în regim de executare.

Alternativele de negociere, timpul și pregătirea profesională a magistraților reduc într-o proporție semnificativă posibilitatea unei negocieri durabile în asemenea proceduri, discuțiile pe care judecătorul le poate purta cu părțile fiind limitate de timpul acordat dosarului în ședința respectivă, precum și de necesitatea respectării obligației de rezervă. Dacă mediatorul de carieră ar putea empatiza cu participanții la procedura de mediere, un asemenea comportament din partea judecătorului ar ridica cel puțin suspiciunea unei lipse de imparțialitate.

Prin urmare, chiar în condițiile unei legislații care acordă puțin spațiu de reglementare instituției medierii, accesul la serviciile unui mediator în materie penală ar trebui substanțial ameliorat, prin evitarea unor costuri ridicate pentru participanții care ar apela la mediere (eventual chiar prin suportarea de către stat a cheltuielilor corespunzătoare medierii în cazuri expres și limitativ determinate), precum și printr-o informare completă și corectă a acestora.

În condițiile unor avantaje incontestabile ale acestui mod de soluționare alternativă a litigiilor, observăm o lipsă de implicare atât a mediatorilor cât și a persoanelor care ar trebui să pună la dispoziția părților implicate informațiile minimale necesare pentru a recurge la serviciile unui mediator autorizat.

În acest climat de veritabilă ignorare a singurei forme de justiție restaurativă consacrată de legea română, credem că se impune o instruire adecvată a diferitelor categorii de persoane care ar putea îndruma părțile spre mediator. Spre exemplu, în cazul unui conflict derulat în incinta unei unități de învățământ între doi sau mai mulți elevi, dacă faptele pot fi deduse analizei unui mediator, chiar în condițiile solicitării sprijinului organelor de poliție pentru reinstituirea unui climat de ordine, nu numai reprezentanții organelor de ordine ar putea îndruma părinții sau pe ceilalți reprezentanți ai elevilor implicați în actele de agresiune fizică, să se adreseze unui mediator, ci și personalul unității de învățământ, cadrele didactice, psihologul sau consilierul școlar. Aceste categorii de persoane ar trebui să beneficieze de un instructaj adecvat, astfel încât să fie în măsură să îndrume părțile afectate de conflict să se adreseze unui mediator, chiar dacă intenția de a formula o plângere prealabilă este manifestată în mod vădit în momentele imediat următoare încetării actelor de agresiune.

Un sprijin esențial ar trebui să vină în acest context chiar din partea mediatorilor sau a organizațiilor profesionale a acestora care ar putea organiza astfel de forme de instructaj cu cadrele didactice sau cu ceilalți profesioniști care activează sub egida instituției de învățământ.  Punerea la dispoziția părților a unor informații relevante cu privire la existența posibilităților de mediere, ar trebui să fie însoțită și de prezentarea succintă a avantajelor de a recurge la o asemenea formă de soluționare a litigiului. Unul dintre efectele nedorite uneori de toate părțile este chiar mediatizarea excesivă a unui conflict de o asemenea anvergură, efect care, cu certitudine va fi evitat în condițiile în care litigiul nu va implica prezența părților într-o sală de judecată, într-o ședință de judecată, în care fiecare parte va dori să-și expună cât mai convingător poziția în fața unui magistrat.

Posibilitatea de reparare mult mai rapidă a prejudiciului provocat, asumarea responsabilității și repunerea tuturor părților în situația anterioară, nu reprezintă altceva decât premisele esențiale ale soluționării definitive a conflictului. Deși aceste trăsături caracterizează și mecanismele clasice ale justiție penale, experiența unor litigii aparent lipsite de importanță demonstrează că soluția aplicării unei pedepse conduce uneori la o atitudine revanșardă a autorului faptei, acesta devenind convins că partea adversă a beneficiat de servicii juridice mult mai calificate, executarea unei pedepse și plata unor despăgubiri devenind consecințe pe care persoana condamnată ar dori în orice mod să le evite, contrar unei atitudini de asumare a responsabilității necesare stingerii definitive a unui conflict. În asemenea cazuri, deși posibila victimă beneficiază de o soluție a instanței de judecată prin care autorul faptei a fost condamnat la pedeapsa amenzii penale și a fost obligat la plata unor despăgubiri, în realitate victima se va vedea pusă în situația de a solicita sprijinul unui executor judecătoresc pentru a intra efectiv în posesia sumei de bani, iar inculpatul va formula o cerere de eșalonare a plății amenzii pe un termen de doi ani, motivând că se află într-o situație financiară extrem de precară, că are alte persoane în întreținere și nu poate achita imediat nici amenda și nici sumele de bani la care a fost obligat cu titlu de despăgubiri civile.

În concluzie, la finalul unui demers judiciar clasic care se poate derula pe un interval substanțial de timp și în care conflictul se poate acutiza, părțile nemaifiind dispuse la concesii reciproce și nemaidorind altceva decât să înlăture orice apărare ridicată de partea adversă, deși este pronunțată o soluție definitivă de antrenare a răspunderii penale, conflictul deja acutizat subzistă și va plasa în viitor părțile pe aceleași poziții antagonice. Soluționarea definitivă a cauzei penale, chiar în măsura în care ar conține o justă soluționare a cauzei penale din punct de vedere al normelor juridice incidente, nu ar conduce la stingerea definitivă a conflictului, partea care se consideră perdantă încercând să estompeze la maxim efectul sentinței executorii.

Nu există niciun fel de garanție că actele de agresiune fizică pentru care instanța a fost sesizată, nu se vor repeta, persoana acuzată fiind uneori mai puțin receptivă la riscul unui tratament penal mult mai sever decât la rezultatul discuțiilor pe care le-ar putea facilita un profesionist al medierii în scopul unei soluționări durabile a conflictului prin concesii reciproce, prin asumarea voluntară a responsabilității și prin executarea voluntară, într-un termen rezonabil a obligației de reparare a prejudiciului cauzat.

În concluzie, succesul medierii presupune ca informațiile privind posibilitatea și avantajele acestei forme de justiție restaurativă, să fie comunicate în mod profesionist părților, nu numai în momentul în care acestea ar ajunge în fața necesității de soluționarea a unui conflict, ci și ca formă de minimă educație juridică.

O minimă informare cu caracter general venită din partea Consiliului de Mediere ca for reprezentativ, ar trebui să aducă la cunoștința publică obligația mediatorului de a-şi păstra atenţia atât asupra emoţiilor exteriorizate de părți în timpul procedurii de mediere, cât şi asupra  problemelor punctuale identificate de către părţi. Mediatorul poate ajuta astfel părțile să depăşească discuţiile inutile şi să se implice activ în fiecare etapă a procesului de mediere.  Este necesară demonstrarea unei implicări personale şi a unui interes real pentru grijile, problemele şi punctele de vedere ale părţilor.

Procedura medierii oferă participanţilor – părţi, avocaţi sau alte persoane importante şi acceptate de către părţi la derularea procedurii – ocazia să determine singure limitele conflictului potrivit propriilor păreri, interese şi nevoi. Finalizarea formei de reconciliere va fi consecința unei analize pe intervale de timp (trecut, prezent, viitor) prin care părţile conştientizează cauzele conflictului, modul în care le afectează conflictul şi perspectivele pe care le au, astfel încât efectele nefaste ale conflictului să fie diminuate, stinse sau cel puţin ţinute sub control.

Chiar dacă atât în Constituție cât și în legile organice este consacrat principiul liberului acces la justiție, exercitarea acestui drept neputând fi îngrădită nici măcar prin lege, la nivelul unei minime forme de cultură școlară, credem că elevilor ar trebui să li se prezinte și posibilitatea de a apela în caz de conflict la mecanisme de soluționare care nu implică în mod necesar și intervenția organelor judiciare clasice, astfel încât în ipoteza unui conflict viitor, persoana interesată să cunoască cel puțin principiile și efectele unei forme de reconciliere prin practici restaurative.

IV. Forme de justiție restaurativă existente în alte sisteme de drept

În alte  zone geografice, specifice sistemului de common law, sunt întâlnite diverse forme de justiție restaurativă, cum ar fi cercul restaurativ sau conferința restaurativă.

Cercul restaurativ este întâlnit în zona Americii de Nord, având sorgintea în practicile unor triburi de băștinași din zona Canadei, reprezentând în fapt  o renaştere a cercurilor de împăcare bazate pe tradiţiile acestora.

Această formă de reconciliere restaurativă pune accent pe comunitate ca factor important de determinare a comportamentului indivizilor care o compun şi care poate contribui la reintegrarea persoanelor cu un comportament neadecvat prin adoptarea valorilor comunităţii din care fac parte.

Ca și în contextul altor forme de justiție restaurativă, cercul restaurativ echilibrează dialogul cu cei implicaţi în conflict, oferindu-le acestora şansa de a avea lângă ei persoane apropiate (familie, prieteni comuni) a căror simplă prezenţă generează un sentiment de siguranţă şi de confort, pornind de la valori comune.

O asemenea formă de reconciliere determină părţile să găsească o soluţie reciproc  acceptată în urma unei analize comune a situaţiei, ajutând pe cei direct implicaţi în conflict să vadă lucrurile dintr-o altă perspectivă şi să fie deschişi la schimbare.

Aceste discuţii organizate în forma cercurilor restaurative sunt constructive şi şi-au dovedit eficienţa ca forme de intervenţie în conflict, fiind folosite ca metode de adoptare a deciziilor la diferite nivele, chiar şi în absența unei stări conflictuale, în scopul prevenirii acesteia.

Această formă de practică restaurativă poate fi aplicată cu succes în diferite forme de conflict, de la conflicte şcolare la conflicte penale, în toate etapele acestora. Cercurile restaurative pot urmări restaurarea relaţiilor între autorul faptei ilicite şi familia sa, între victimă şi familie, între victimă, făptuitor şi comunitate, prin negocierea consensului şi controlul respectării responsabilităţilor asumate.

Desigur că nu există o rețetă universală, fiecare cerc fiind organizat diferit, conform  scopurilor şi persoanelor implicate, ţinându-se seama de natura conflictului, dezvoltarea psihologică şi emoţională a participanţilor, precum şi de gravitatea situaţiei.

Un alt exemplu extrem de elocvent de practică restaurativă, este regăsit în Noua Zeelandă, ţară în care s-a constatat o ineficienţă a sistemului de rezolvare a conflictelor generat tocmai de sentimentul de nesoluţionare a problemei interiorizat al victimei. Ca urmare a acestei realități palpabile, a fost adoptată o lege cu privire la copii, tineret şi familie care prevede soluţionarea cauzelor de încălcare a legii de către minori prin intermediul conferinţei familiale, fiind reglementată o formă a ceea ce literatura a denumit conferință restaurativă.

Asemenea forme restaurative sunt organizate de un asistent social, participând victima, persoana acuzată, precum şi alte persoane din  mediul de suport (persoane afectate), prieteni sau familie şi persoanele care sunt recunoscute în comunitate cu o anumită autoritate (cadru didactic, consilier școlar, preot).

Ca urmare a faptului că această formă de practică restaurativă a demonstrat o eficienţă ridicată în practică, au fost create și alte  practici restaurative de același tip, respectiv conferinţa de grup, conferinţa de clasă și conferinţa de comunitate.

Oricare dintre formele de conferință restaurativă este în măsură să asigure  părţilor condiţiile pentru a suporta un dialog sincer, tocmai ca urmare a faptului că părțile beneficiază de sprijinul persoanelor importante din mediul de suport, iar aceste persoane pot ajuta actorii principali să depăşească mai uşor momentele de vulnerabilitate.

În Noua Zeelandă, conferinţele familiale se utilizează ca alternativă pentru judecarea cazului în instanţă, precum şi după pronunţarea sentinţei de către instanţă, facilitând conştientizarea vinei (asumarea responsabilității) şi a măsurilor care trebuie întreprinse de către autorul actului de conduită interzis pentru repararea prejudiciului cauzat.

Ca și consecință a acestor caracteristici, formele de conferință restaurativă au fost considerate în spațiul juridic respectiv ca o veritabilă alternativă la un demers judiciar clasic. În acele sistem juridice care permit această formă de justiție restaurativă, s-a constatat reducerea numărului de persoane deţinute în instituţiile de corecţie, în Noua  Zeelandă ajungându-se la un proces de rezolvare prin această metodă de 80%.

Succesul acestei forme de reconciliere restaurativă a generat preluara modelului și în alte state precum Australia, Marea Britanie, Elveţia sau Belgia.

În acele sisteme de drept care au optat pentru implementarea conferinței restaurative, s-a ajuns chiar la o redefinire a modalității de reparare a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, fiind schimbate chiar modalitățile de acordare a despăgubirilor, fiind posibilă o repare simbolică a prejudiciului (în măsura în care prin mediere este acceptată o asemenea modalitate), de exemplu prin  prezentarea publică a unor scuze sau prin publicarea unui material de presă având acest conținut. Extrem de importantă ca și consecință a implementării conferinței restaurative a fost exteriorizarea asumării responsabilității de către autorul faptei prin prestarea unei munci neremunerate în folosul victimei sau în folosul comunității.

Conferințele restaurative au fost considerate capabile să edifice veritabile planuri de acțiune personalizate pentru schimbarea conduitei autorului faptei reprobabile, fiind forme de reconciliere restaurativă prin care se valorizează contribuţia fiecărui participant. Fiecare persoană prezentă are posibilitatea să exprime un punct de vedere, discuţiile din cadrul conferinţei restaurative putând cumula astfel informaţii complete și corecte despre datele conflictului, emoţii, sentimente, mobilul sau scopul care au stat în spatele acţiunii sau inacţiunii, ajutând părţile să identifice atât întinderea efectivă a prejudiciului cauzat cât și cele mai adecvate forme de reparare integrală a acestuia.

Revenind la sistemul normativ european, va trebui să remarcăm că medierea este reglementată în legislația franceză, germană, italiană și spaniolă, existând puncte comune ale acesteia.

În materie penală, legislația franceză reglementează două forme de justiție restaurativă, respectiv medierea și reparația, existând chiar Institutul Naţional de Asistenţă a Victimelor şi Mediere cu drept de reglementare în domeniu. Medierea este recunoscută ca formă de justiție restaurativă numai în cazul delictelor şi crimelor de mică gravitate, pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoarea mai mică de o lună, în faza premergătoare punerii în mişcare a acţiunii penale.

În acord cu dispozițile legii procesual penale din Franța, procurorul are dreptul de a iniția, la cererea sau cu acordul victimei, o procedură de mediere între aceasta şi făptuitor sau de a apela la un mediator în acest sens, cu scopul recunoaşterii greşelii şi reparării prejudiciului  material de către făptuitor.

Este reglementată o formă de mediere nedelegată, prin intermediul Caselor de justiţie şi de drept („Maison de Justice et de Droit”, prescurtate MJD), care depind direct de Parchet, precum și o formă de mediere delegată, prin intermediul Asociaţiilor pentru victime, care pot încheia un acord cu Parchetul competent.

O altă formă de justiţie restaurativă din sistemul legislativ francez este măsura alternativă, cu caracter educativ, a reparaţiei (art. 118 al Legii din ianuarie 1993), aplicabilă doar minorilor, la propunerea judecătorului, de către educatorii şi mediatorii sectorului public din Protecţia judiciară a tinerilor.

O asemenea formă de reconciliere are ca scop responsabilizarea minorului în raport cu infracţiunea reținută în sarcina acestuia. Măsura poate fi aplicată în orice stadiu al procesului penal, fiind însă supusă controlului instanţei de judecată.

Medierea este reglementată și în sistemul legislativ italian, existând două instituții cu atribuții în această materie, respectiv Oficiul de mediere pentru minori şi instituţia judecătorului de pace.

Asemănător cu legea română, mediatorul profesionist poate avea o pregătire profesională diversă, însă acesta poate fi angajat al Ministerului Justiţiei sau al administraţiei locale, reglementarea acordând și posibilitatea unor facilități financiare pentru plata prestației acestora.

În cazul inculpaților majori, competenţele în materie penală ale judecătorului de pace sunt reglementate prin Decretul nr. 274/2000[10], prin acest act normativ fiind reglementată medierea ca formă a justiţiei restaurative. Decretul reglementează posibilitatea de a recurge la centre şi structuri de mediere numai pentru situaţiile în care acţiunea penală este pusă în mișcare la plângere prealabilă a pesoanei vătămate.

Cu privire la medierea penală în domeniul justiţiei minorilor, este incident Decretul Preşedintelui Republicii nr. 448/1988, care aprobă dispoziţiile privitoare la procesele penale ale acuzaţilor minori şi prevede alternative la pedeapsa închisorii (printre care şi medierea penală), coroborat cu Liniile directoare elaborate de către Oficiul Central al Justiţiei pentru minori al Ministerului Justiţiei.

Conform acestui act normativ, medierea poate fi aplicată în toate fazele procesului penal, fiind reglementată ca o activitate desfăşurată de un terţ neutru, cu scopul de a repara un conflict între două părţi, de a repara prejudiciul victimei sau de a se  reconcilia cu aceasta.

Ca și consecință a acestei proceduri, pedeapsa poate fi diminuată sau condamnatului îi pot fi impuse anumite obligaţii de a presta o activitate în favoarea victimei sau a comunităţii.[11]

În sistemul legislativ spaniol, medierea penală este reglementată atât în procesele penale privind pe inculpații majori, cât şi în cazul minorilor, existând acte normative diferite.

Codul penal spaniol este sediul materiei în cazul medierii pentru inculpații majori, pentru minori fiind adoptată o reglementare specială, respectiv Legea nr. 4/1992 priovind competenţele şi procedura judecăţii minorilor[12], modificată prin Legea nr. 5/2000 care reglementează responsabilitatea penală a minorilor.[13]

Legea spaniolă reglementează în cazul minorilor două variante de mediere, prima fiind varianta clasică, în care atât victima, cât şi făptuitorul doresc să participe la mediere şi să parcurgă un program de conciliere, în timp ce a doua variantă a medierii vizează ipoteza în care victima nu doreşte să participe la mediere, însă instanţa de judecată poate lua în considerare dorinţa inculpatului de a recurge la mediere.

A doua variantă a medierii este reglementată de legiuitorul spaniol, în considerarea ocrotirii inculpaților minorilor cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani, la finalul acestei forme de reconciliere, instanţa penală putând dispune, cu acordul pesoanei acuzate, prestarea de către aceasta a unor servicii neremunerate în folosul comunităţii.

În sistemul normativ german, pentru inculpații majori, procedura medierii este reglementată cu caracter de noutate în anul 1994, sediul materiei fiind din acest moment, articolul 46 al Codului penal german[14], articol conform căruia, instanţa de judecată are posibilitatea de a micșora sau chiar de a exclude aplicarea pedepsei, în cazul în care persoana acuzată s-a implicat şi a depus efortul de a ajunge la un acord cu victima şi a reparat sau a încercat să repare parţial sau total prejudiciul provocat prin comiterea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată.

Incidența prevederilor articolului 46 din Codul penal german este atrasă numai prin încercarea inculpatului de a stabili un acord cu persoana prejudiciată, legea necondiționând atenuarea tratamentului sancționator de încheierea acordului și nici de repararea pagubei, dacă persoana acuzată dovedește că nu dispune de mijloacele materiale necesare.

Spre deosebire de cadrul normativ incident în România, legea de procedură penală din Germania (articolul 153 din Codul de procedură penală german) impune instanțelor și parchetelor obligația de a verifica în fiecare stadiu al procedurii, dacă este posibilă realizarea unui acord între acuzat şi victimă, fiind însă necesar, în acest sens, consimţământul victimei.

Pentru minori, în sistemul judiciar german, sunt incidente dispozițiile unei legi speciale – Legea privind justiția juvenilă, în vigoare încă din anul 1953 – lege conform căreia medierea poate fi dispusă chiar de către instanţa de judecată ca parte a unei măsuri educative neprivative de libertate.

Similar celorlalte forme de justiție restaurativă, medierile sunt organizate de către asociaţii independente care colaborează cu instanţele de judecată, dar pot fi organizate, în anumite landuri, şi de către serviciile specializate ale tribunalelor, mediatorii fiind, în acest caz, chiar funcţionari ai structurilor federale competente în administrarea actului de justiție.[15]

V. Concluzii

În conținutul acestui material am încercat să demonstrăm faptul că, prin raportare la un demers judiciar clasic, medierea, ca formă de justiție restaurativă reglementată lacunar și în sistemul legislativ național, prezintă totuși avantaje multiple, atât pentru victimă, cât și pentru persoana acuzată.

Deși cercetările efectuate asupra eficienţei justiţiei restaurative relevă faptul că justiţia restaurativă funcţionează atât pentru făptuitor, cât şi pentru victimă, iar victimele se bucură mai mult de efectele pozitive ale justiţiei restaurative decât făptuitorii[16], o reglementare completă la nivel național ar putea facilita rolul medierii penale de factor preventiv al recidivei, tocmai prin refacerea legăturii dintre victimă şi făptuitor. Asumarea consecinţelor propriilor fapte, regretarea lor, dorinţa de reparare a prejudiciului şi şansa de implicare efectivă în remedierea situaţiei reprezintă premisele procesului de reintegrare socială a unui infractor.

De asemenea, o reglementare a medierii trebuie să ofere în mod primordial victimei toate şansele de a participa activ la soluţionarea unui conflict care i-a provocat o pagubă, de a obţine o satisfacţie morală şi chiar materială, de a se vindeca cât mai complet posibil în urma unui proces real de mediere. Pregătirea profesională, abilitatea empatică a mediatorului, dar și informarea cu privire la tipul de servicii prestate și la efectele procedurii alternative, devin factori esențiali pentru a determina părțile unui conflict să apeleze la o formă justiție restaurativă în defavoarea unui proces clasic.

De lege lata, medierea penală este condiționată de un anumit interval procesual, o eventuală împăcare a părților producând efecte juridice în cazurile unde este permisă de lege, numai dacă intervine până la citirea actului de sesizare. Desigur că o eventuală retragere a plângerii prealabile poate interveni până la pronunțarea unei soluții definitive de instanța de apel, o manifestare de voință în sensul retragerii putând fi tot consecința procesului de mediere, însă, față de acest cadru normativ, dacă părțile ar fi dispuse la o formă de mediere ulterior pronunțării deciziei de instanța de control judiciar, o asemenea atitudine nu ar ma produce efecte în fața instanțelor de judecată. Or, o procedură de mediere ar trebui să fie deschisă în orice moment în care părțile raportului de conflict ar dori să apeleze la aceasta, chiar și în faza executării pedepsei, atitudinea persoanei condamnate cu privire la victimă putând fi avută în vedere în procesul de individualizare administrativă a executării pedepsei, în sensul acordării liberării condiționate când prejudiciul a fost achitat integral sau când există o garanție certă a reparării acestuia. O asemenea formă de mediere, chiar după începerea executării pedepsei, ar aduce avantaje certe atât intereselor victimei, acesta obținând mult mai facil despăgubirile cuvenite, fără a mai fi nevoită să apeleze la proceduri execuționale concrete prin angajarea unui executor judecătoresc, cât și procesului de reintegrare și reinserție socială, persoana condamnată având șanse mai mari de a ajunge la poziția avută anterior conflictului soluționat prin pronunțarea hotărârii de condamnare.

Legiuitorul naţional trebuie să se preocupe şi de găsirea celor mai adecvate pârghii de acces la procedura de mediere, accesibilitatea având cu certitudine şi o componentă financiară. Facilitarea accesului la serviciile de mediere presupune însă şi o activitate a organizaţiilor profesionale de mediatori, acestea având obligaţia de a se implica ceva mai mult decât în prezent în procesul de informare şi determinare a cetăţenilor să recurgă la acest tip de reconciliere.

Odată implicată în conflict, indiferent de calitatea pe care o are, persoana ar trebui să aibă minime cunoştinţe referitoare la procesul de mediere pentru a decide dacă este cazul să opteze pentru o asemenea formă de justiţie restaurativă sau dacă este cazul să accepte o convocare făcută în acest sens de partea adversă. Oricare dintre aceste poziţii nu poate avea vreun fel de motivare, în condiţiile în care partea implicată în conflict nu deţine nici minime informaţii cu privire la mediere şi la avantajele sau dezavantajele acesteia.

Informarea asupra medierii presupune o poziţie ceva mai activă a mediatorului, acesta având posibilitatea de a ieşi în spaţiul public şi de a prezenta principiile esenţiale pe baza cărora poate media un conflict, avantajele pe care le au părţile în cazul în care apelează la mediere şi soluţiile care pot fi adoptate în urma acestei proceduri. O parte a cazurilor soluţionate cu succes anterior ar trebui aduse la cunoştinţa publică, desigur în mod anonimizat, astfel încât să fie respectat principiul confidenţialităţii, iar în acest mod oricare dintre părţile unui conflict s-ar putea identifica cu unul dintre actorii unui conflict soluţionat anterior cu succes.

Aspectele de ordin financiar pe care le presupune accesul la mediere pot fi rezolvate numai prin intervenţia legiuitorului naţional, putând fi adoptată o reglementare având ca model ajutorul public judiciar. De asemenea, aşa cum am văzut anterior, există ţări cu o îndelungată tradiţie democratică unde mediatorul este un angajat al administraţiei locale sau al structurii însărcinate cu administrarea justiţiei, astfel că în acele cazuri în care legea aplicabilă oferă prioritate medierii (spre exemplu în cazul unor categorii de minori), nu se mai pune problema plăţii unui onorariu pentru serviciile prestate, mediatorul având calitatea de salariat.


[1] Monitorul Oficial nr. 510 din 24 iulie 2009;
[2] Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal – Monitorul Oficial nr. 757 din 12 noiembrie 2012;
[3] Monitorul Oficial nr. 1144 din 26 noiembrie 2020;
[4] Monitorul Oficial nr. 441 din 22 mai 2006;
[5] Mirsky, Albert Eglash and Creative Restitution: A Precursor to Restaurative Practices, în „Restaurative Practices EFORUM”, December, 3, 2003, p. 1.
[6] Departamentul de Justiţie, SUA – National Criminal Justice Reference Service: https://www.ncjrs.gov/pdffiles1/Digitization/59303NCJRS.pdf;
[7] Disponibil aici
[8] Belinda Hopkins, Just Care, 2009, apud Mihail Brînzea & Ema Şeclăman în Ghid Practic de aplicare a medierii şi practicilor restaurative în domeniul şcolar, Fundaţia Centrul de Resurse Juridice, 2012, p. 18;
[9] Lorraine Stutzman Amstutz – The little book of victim offender conferencing, 2009, Good Books, p. 21;
[10] Publicat în „Gazeta Oficială” nr. 234 din 10 octombrie 2000.
[11] Institutul Naţional de Criminologie, Programe de justiţie restaurativă în lumea contemporană (Analiză documentară), 2005, p. 81, disponibil la adresa: criminologie.ro;
[12] Publicată în „Buletinul Oficial al Statului”, nr. 140 din 11 iunie 1992;
[13] Publicată în „Buletinul Oficial al Statului”, nr. 11 din 13 ianuarie 2000;
[14] Codul penal german poate fi consultat pe site-ul: gesetze-im-internet.de.;
[15] Institutul Naţional de Criminologie, Programe de justiţie restaurativă în lumea contemporană, cit., p. 69;
[16] Wachtel, Restorative Justice: The Evidence-Report Draws Attention to RJ in the UK, EFORUM, 16 mai 2007, p. 2, disponibil la adresa: www.iirp.edu.


Judecător Raul Alexandru Nestor, Curtea de Apel Ploiești

Cuvinte cheie: , ,
Secţiuni: Articole, Drept penal, RNSJ, SELECTED TOP LEGAL, Studii, _CONTENT | Toate secţiunile
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD