« Flux noutăţi
Selected Top LegalVideo
JurisprudenţăCEDOCJUECCRÎCCJJurisprudenţa curentă ÎCCJDezlegarea unor chestiuni de dreptRILCurţi de apelTribunaleJudecătorii
Noutăţi legislativeProiecte legislativeMOF - Monitorul Oficial al RomânieiJOUE - Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Selected Top Legal
CorporatePlatinum members

Mutațiile dreptului fundamental la învățătură în contextul digitalizării. O analiză a legislației regionale și naționale în materie
06.04.2021 | Marian-Constantin IONESCU

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Marian-Constantin Ionescu

Marian-Constantin Ionescu

1. Introducere

Abordarea critică a dreptului la educație, în special a componentei sale înscrise în Constituție, anume dreptul la învățătura, din perspectiva digitalizării tot mai accentuate a societății, în noile condiții, devine un subiect inedit și de actualitate. Trebuie menționat că dreptul la învățătură raportat la conținutul său juridic-economic rareori a constituit o preocupare pentru lumea dreptului românesc, însă realitățile cu care ne confruntăm astăzi determină acordarea unei atenții sporite felului în care noile tendințe influențează drepturile fundamentale ale omului privite în ansamblul lor și reconfigurarea conținutului fiecăruia.

Obiectivul principal urmărit este de a verifica dacă legislația în vigoare privind educația corespunde noilor cerințe profesional-economice pe care specificul societății actuale le pretinde de la indivizii formați în cadrul instituțional de învățământ, de unde putem deduce necesitatea regândirii modului în care dreptul omului la educație este perceput și aplicat. Pentru ca demersul nostru de față să se mențină pe o linie corectă a cercetării, este nevoie de o analiză calitativă a dreptului la instruire și învățământ, astfel cum este el regăsit în legislația națională și internațională, a corelării sale cu mediul social și, în ultimă instanță, a observării raportului care se stabilește între dezideratele pe care le înglobează conținutul dreptului la educație și noile cerințe ale societății digitale, teză necesară pentru a constata dacă exercițiul dreptului la educație în forma legislativă actuală este în concordanță cu finalitatea pe care educația trebuie să o aibă asupra omului într-un context social dat, în care acesta își desfășoară existența.

Dinamismul societății imprimă caractere specifice educației existente în cadrul respectivei societăți, care se reflectă și în reglementările legislative în domeniu, fiind adus în discuție evoluționismul juridic[1], ca atribut esențial al sincronizării sistemului de drept cu schimbările permanente ale peisajului societal.

Se reclamă o abordare coerentă privind digitalizarea educației. S-ar putea pune întrebarea prin analogie cu ceea ce a însemnat digitalizarea pentru alte drepturi fundamentale, precum cel la viață privată, și ce s-ar fi întâmplat dacă legiuitorul ar fi rămas impasibil și nu ar fi intervenit pentru a reglementa mai atent efectele digitalizării asupra acestui cadru necesar manifestării umane, astfel încât dreptul la viață privată să nu fie atins. Ar fi fost oare suficiente garanțiile legale existente la începutul și pe parcursul dezvoltării vertiginoase a lumii digitale pentru a proteja viața privată a omului de ingerințe străine și ilegitime pe canale tehnologice și digitale noi? Probabil că nu. Argumentele sunt numeroase, iar cel mai recent pe care îl putem aminti este acțiunea de la nivelul UE de a asigura protecția datelor cu caracter personal și a spațiului privat de pericolele digitalizării, de efortul juridic întreprins de legiuitor și jurisprudența europeană în vederea clarificării liniei ce demarcă publicul de privat în lumina estompării tot mai acute al acestui hotar despărțitor. Situație soluționată parțial prin emiterea unui regulament european în domeniu și transpunerea ca atare a acestuia în legislațiile naționale ale statelor membre[2]. Starea de fapt se prezintă în mod asemănător și în privința educației, a garantării și mai ales a punerii cât mai eficiente în valoare a unui drept într-o măsură la fel de fundamentală ca celelalte pentru ființa umană, mai ales în acest secol și în această perioadă. Deși în era digitalizării nu se poate admite o încălcare flagrantă a dreptului la educație, suntem totuși de părere că acesta nu este valorificat la adevărata însemnătate pe care a dobândit-o astăzi.

2. Era digitalizării: caracteristica principală a societății de azi

Epoca contemporană se caracterizează prin ascensiunea noilor tehnologii și a tendințelor de digitalizare, care restucturează societatea multilateral, reflectându-se în toate sectoarele vieții umane, de la cel economic până la cel medical și educațional. Se conturează tot mai mult o societate informațională în care funcționarea și dezvoltarea se întemeiază pe cunoaștere, amplificată prin vectorul digital. Inovaţiile tehnologice emergente acoperă domenii ample cum ar fi inteligența artificială (AI), robotica, internetul obiectelor (IoT), internetul obiectelor în industrie (IIoT), vehiculele autonome, imprimarea 3D, nanotehnologia, biotehnologia, știința materialelor, calcul cuantic, etc. Inovaţiile se construiesc și se amplifică reciproc într-o fuziune a tehnologiilor în întreaga lume fizică, digitală și biologică.[4]

3. Impactul digitalizării asupra drepturilor fundamentale ale omului

Evoluția societății și prefacerile pe care aceasta le suportă determină și schimbări de natură juridică. Sunt explicabile astfel mutațiile și variațiile care caracterizează drepturile fundamentale ale omului de la o epocă la alta, concretizate în reconfigurarea acestora, amplificarea importanței unora sau afirmarea altor drepturi care până atunci nu fuseseră înscrise în catalogul prerogativelor fundamentale ale individului recunoscute în dreptul pozitiv[5]. De asemenea, sunt observabile fenomenele juridice de sporire a conținutului lor și multiplicare a mecanismelor legale de protecție.

Impactul digitalizării asupra drepturilor fundamentale ale omului este sesizabil. Dată fiind modelarea pe care societatea o comportă sub acțiunea ei, manifestarea umană se schimbă, dobândește noi valanțe și dimensiuni până azi necunoscute. Apar schimbări în felul în care trăim, ne exprimăm, interacționăm și muncim. Noul cadru digital nu poate fi străin exercitării drepturilor fundamentale, în sensul că lumea digitală reprezintă doar o fațetă adaugată realității cunoscute până acum, realitatea în care omul există ca ființă înzestrată cu anumite facultăți inalienabile ce permit manifestarea liberă și plenară a acestuia din punct de vedere politic, cultural, economic ș.a.m.d.

Dacă în veacul XX s-a dus o luptă de propagare și afirmare a drepturilor fundamentale ale omului raportat la încălcările flagrante ale acestora în cel de-Al Doilea Război Mondial[6], în secolul XXI, noțiunea de drept fundamental e din nou adusă în discuție, dintr-o dublă perspectivă. Întâi de toate, prin aceea că, în pofida eforturilor internaționale, mai există țări care nu înteleg valoarea universală a drepturilor individului și garantarea ca atare a acestora. În al doilea rând, fenomenul digitalizării scoate la iveală noi situații care au un impact considerabil asupra garantării și respectului față de drepturile fundamentale.

4. Dreptul la învățătură în era digitalizării

4.1. Considerații generale privind evoluția și apariția dreptului la educație

Educabilitatea ființei umane a fost observată încă din cele mai vechi timpuri. În Grecia antică, filosofii au așezat educația ca fundament al cetății și au înțeles că importanța ei implică participarea statului în realizarea sa. Aristotel, în lucrarea sa „Politica”, considera că „educația trebuie să fie un obiect al supravegherii publice, iar nu particulare”. Concepția aristotelică cu privire la educație s-a păstrat, iar de-a lungul istoriei, această problemă a fost gândită în considerarea a trei coordonate: individ, societate și stat. Reflecțiile filosofice și de natură pedagogică au captat această interdependență. Hegel considera că numai prin educarea și instruirea fiecărei persoane apare societatea civilă, iar Locke, în lucrarea Gânduri cu privire la educație, arată că formarea omului este esențială, având în vedere faptul că mintea individului este o tabula rasa la naștere și de formarea sa depinde exercițiul libertății și al drepturilor politice. De asemenea, în Despre Pedagogie, Immanuel Kant afirma tranșant că “Omul poate deveni om numai prin educație. El nu e nimic decât ceea ce face educația din el.”[7]. Concepțiile formulate de-a lungul timpului au surprins importanța educației pentru ființa umană, fundamentându-i conținutul. Consacrarea în legislații și apariția dreptului la învățătură a survenit pe fondul afirmării statelor naționale moderne[8] și al revoluției industriale. Pe de o parte, apariția statelor naționale a adus cu sine și consacrarea unor drepturi politice și civile care nu puteau fi valorificate decât de cetățeni educați. Pe de altă parte, revoluția industrială a obligat statul să abordeze educația ca pe o chestiune de interes public, având în vedere necesitatea formării cetățenilor pentru a corespunde cerințelor unei societăți în plină dezvoltare industrială.[9]

Din rațiuni de identitate, considerăm că societatea actuală trece printr-un proces asemănător[10]. Este general recunoscut faptul că are loc o nouă revoluție industrială caracterizată prin digitalizarea în masă a sectoarelor economice și, în genere, a societății. De asemenea, participarea individului la viața socială dobândește o dimensiune digitală, în sensul că drepturile pot fi exercitate pe canale digitale. În Europa, există state care au implementat votul prin Internet[11], desfășurarea acțiunilor în justiție prin e-mail[12] și e inutil să amintim efectul digitalizării asupra exercitării dreptului la opinie. În același mod în care chestiunea educației publice prin enunțarea dreptului la învățătură a fost receptat de către stat în contextul revoluției industriale, tot astfel, în secolul XXI, exercițiul responsabil al drepturilor cetățenești și integrarea economic-profesională în noua societate a individului devine fundalul pe care dreptul la învățătură este regândit și adaptat.

4.2 Dreptul la învățătură în legislația regională și națională

4.2.1 Convenția europeană a drepturilor omului

În cele ce urmează vom proceda la analiza legislației naționale și a documentelor internaționale la care România este parte semnatară în strânsă corelație cu fenomenul digitalizării pentru a observa dacă consacrarea dreptului la învățătură sau educație în forma actuală corespunde noilor cerințe societale.

Pe plan european, Convenția europeană a drepturilor omului[13] consacră la art. 2 din Protocolul nr. 1 dreptul la învățământ, după cum urmează: „Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire”. Pentru început, este nevoie de clarificarea terminologică a noțiunilor utilizate de convenție, întrucât traducerea în limba română a articolului a fost realizată după originalul în franceză, care folosește cuvântul “instruction”, însă documentul în engleză face referire la acest drept prin termenul de “education”. Între cele două traduceri există diferențe de nuanțe, însă, după cum afirmă un autor, echivalența celor doi termeni nu poate fi contestată. Sensul dat lor de către Convenție a fost lămurit de instanța CEDO[14], astfel: “educaţia copiilor reprezintă suma de procedee prin care, în orice societate, adulţii tind a insufla copiilor credinţele şi cutumele lor şi alte valori, în timp ce învăţământul sau instrucţia priveşte, în special, transmisia de cunoştinţe şi formarea intelectuală”. Așadar, indiferent dacă dreptul este desemnat prin instrucție sau educație, interpretarea articolului va fi realizată în sensul că reprezintă transmiterea de cunoștinte și formarea intelectuală, astfel încât, în limba română, termenul adecvat este instrucție sau învățământ.

Încă de la lucrările comisiilor de redactare al acestui drept au apărut divergențe cu privire la modul în care trebuie să fie conceput și consacrat[15]. Totuși, controversele sunt de departe de a se fi terminat. Chiar dacă problematicile referitoare la raportul dintre învățămțântul public și cel privat sau cele ce privesc interdependența dreptului la instrucție cu cel al părinților de a oferi copiilor o educație conformă convingerilor lor religioase și filosofice au fost larg dezbătute și li s-au dat soluții mulțumitoare, apar însă altele, care aveau, la momentul redactării articolului, o însemnătate diminuată și care, în momentul actual, încep să se amplifice și să stârnească iarăși divergențe.

În primă instanță, este deosebit de important să precizăm efectele utilizării sintagmei “nimănui nu i se poate refuza dreptul la instrucție” asupra domeniului de aplicare al textului care înglobează o diversitate de titulari. De principiu, dreptul la instrucție privește educarea copiilor și a tinerilor [16], însă formula dată de convenție extinde spectrul celor care intră sub incidența lui în așa manieră încât nu ar fi greșită o interpretarea care să excludă criteriul vârstei pentru exercițiul acestui drept. În ceea ce privește contextul actual al digitalizării, aplicabilitatea unei astfel de intepretări devine utilă, fiindcă tendințele care caracterizează piața muncii pretind indivizilor o formare continuă, o adaptarea adecvată la noile tehnologii digitale care sunt adoptate într-o diversitate de sectoare ale societății. Totuși, așa cum vom vedea din analiza conținutului dreptului la instrucție consacrat de convenție, o astfel de interpretare nu admite ipoteza unei obligații a statului semnatar de a crea instituții de învățământ cu specific de formare continuă sau de reconversie profesională, ci, pur și simplu, de a asigura oricărei persoane de sub jurisdicția sa accesul la formele instituționale existente.

În stabilirea conținutului și delimitarea dreptului la instrucție astfel cum apare în convenție, formularea imperativă nu permite o analiză lămuritoare, astfel încât jurisprudența instanței europene devine un instrument util pentru această operație. Conținutul astfel lămurit va fi abordat critic sub contextul digitalizării societății.

Se arată într-o lucrare că dreptul la instrucție este, fără îndoială, de natură economică, culturală și socială. Suntem de acord cu această opinie, fiindcă instrucția cetățeanului se corelează cu diversele domenii în care aceasta este utilă, precum integrarea cu succes în piața muncii, care are un efect imediat asupra dezvoltării economice a unui stat, sau exercițiul civilizat și cu responsabilitate al celorlalte drepturi fundamentale. Totuși, o asemenea perspectivă nu permite elucidarea conținutului și, îndeosebi, a întinderii și a obligațiilor care se nasc în sarcina statului.

În stabilirea conținutului acestui drept, Curtea europeană a procedat la coroborarea primei părți a textului cu cea de-a doua, care privește educația și învățământul copiilor, dar și cu contextul istoric și voința statelor semnatare la momentul adoptării protocolului, astfel încât a concluzionat că toate statele membre ale Consiliului Europei aveau și au în prezent un sistem de învățământ oficial și general, iar conținutul dreptului la instruire nu conține și obligația de a crea un asemenea sistem și, mai mult, de a subvenționa sau de a asigura cu finanțare proprie un învățământ de o anumită formă și nivel determinat. În pofida acestui fapt, o obligație evidentă, arată Curtea, de care este ținut statul este aceea de a garanta liberul acces al persoanelor de sub jurisidicția sa la formele deja existente.[17]

În ceea ce privește tema articolului, de referință este interpretarea cu privire la diferitele trepte de învățământ pe care dispoziția privind dreptul la instruire le impune în sarcina statului pentru a le organiza și a garanta accesul oricărei persoane spre a beneficia de acestea. Într-o lucrare[18] se menționează că deciziile Comisiei de elaborare au vizat cu precădere prin enunțarea dispozițiilor dreptului la instrucție învățământul primar și, implicit, obligația statului de a-l garanta și a asigura accesul oricărei persoane la acesta, iar nu, în mod necesar, și învățământul de trepte avansate sau cel superior. Rezultă din aceasta că nu constituie un refuz al dreptului la instruire faptul de a limita accesul la studiile superioare chiar şi pentru candidaţii care justifică un nivel suficient pentru a urma un asemenea învăţământ cu succes” și, totodată, statul poate restricționa accesul unor persoane în baza unui număr limitat de locuri. Aprecierea comisiei apare în disonanță cu noile realități socio-economice. În nenumărate studii de caz se relevă că digitalizarea acționează în două sensuri asupra economiei și necesităților de forță de muncă. Pe de o parte, digitalizare va implica o forță distructivă care va elimina locurile de muncă ce necesită o pregătire de bază și inferioară, iar, pe de altă parte, digitalizare va însemna și manifestarea unei forțe creatoare prin apariția unor specializări de înaltă calificare care pretind obligatoriu parcurgerea unui învățământ superior celui primar. Evident, în aceeași lucrare, se evidențiază că perspectiva avută de Comisie nu mai este de actualitate, iar dispoziția privind dreptul la instrucție trebuie extinsă cel puțin la învățământul secundar și cel profesional. Trebuie să fie admisă, în lumina noilor transformări digitale, că interpretarea Comisiei este restrictivă și trebuie respinsă, fiindcă ar aduce atingere chiar substanței dreptului la instrucție, anume ca fiecare persoană să beneficieze de o instrucție adecvată cerințelor societății.

În susținerea argumentării de mai sus menționăm cazul Tarantino și alții versus Italia[19], în care judecătorul Pinto de Albuquerque a susținut într-o opinie separată că educația universitară este un drept al omului în baza faptului că statul nu are doar obligația de a furniza accesul tuturor la școlarizare și formele de învățământ existente, dar și de a promova educația pentru orice copil și, dacă este necesar, chiar prin crearea unor posibilități educaționale suplimentare, respingând teza că statul poate restricționa accesul la învățământul universitar în baza unui număr de locuri limitate.

Rezultă, din cele spuse anterior, că dreptul la instrucție formulat de Convenția europeană a drepturilor omului suportă o metamorfoză în timp prin aceea că, în concordanța cu realitățile socio-economice existente atunci când e adus spre interpretare, acesta evoluează și se nuanțează. Reținem, pentru sfârșitul analizei convenției, faptul că, prin însăși natura lui, dreptul la instrucție impune adoptarea de către statele semnatare a unei reglementări în materie, care poate varia în timp și spațiu, în funcție de necesitățile societății și resursele comunității statale, precum și în funcție de resursele membrilor societății. Astfel, obligațiile statului sunt extinse și în menținerea și dezvoltarea dreptului la instrucție. Totuși, dreptul la instrucție, astfel formulat, devine relativ și se observă lipsa de uniformizare a conținutul său de la stat la stat, rămânând fiecărei părți a convenției să-i dea o expresie adecvată.

4.2.2 Alte documente regionale care prevăd dreptul la educație/instrucție

În spațiul Uniunii Europene, Carta fundamentală a drepturilor omului stipulează, printre altele, și dreptul la educație. Art. 14 alin. (1) prevede că orice persoană are dreptul la educație, precum și la accesul la formare profesională și continuă. Carta, pe lângă stipulația aferentă din Convenția europeană a drepturilor omului, are un aspect de complementaritate, în sensul că dreptul la educație primește o exemplificare mai amplă în documentul Uniunii Europene, referindu-se la gratuitatea învățământului și formarea continuă sau profesională. Un element de noutate este prevăzut la alineatul următor care include posibilitatea de a urma învățământul obligatoriu în mod gratuit. Este evident că impunerea obligației de a urma un anumit tip de învățământ trebuie să fie însoțită de cea a statului de a-l furniza exceptat de orice cheltuială în sarcina beneficiarului, mai ales dacă se are în vedere o reformă a digitalizării sistemului de educație care va implica investiții masive și costuri per beneficiar destul de mari.

Se observă, asemenea interpretărilor Convenției europene a drepturilor omului, că formarea continuă și profesională nu obligă statul la organizarea unor forme de învățământ de acest fel, ci doar de a facilita accesul în cazul în care acestea sunt înființate.

Un alt aspect destul de interesant, care privește cadrul legislativ al Uniunii Europene, vizează învățământul universitar, unde, așa cum se afirmă într-un studiu, se remarcă lipsa de armonizare de la nivelul statelor membre, mai ales în materia învățământului universitar.[20]

4.2.3 Legislația națională a educației în contextul digitalizării

Situația privind digitalizarea în România se prezintă ca fiind îngrijorătoare și trebuie avute în vedere anumite măsuri cu caracter legislativ pentru a ameliora această stare de fapt. Statisticile furnizate de Uniunea Europeană[21] relevă faptul că România și, în special, sistemul educațional se confruntă cu o rată crescândă a analfabetismului digital care se va reflecta inevitabil în dificultăți de integrare pe piața muncii și, în genere, în adaptabilitatea în noul climat digital ce caracterizează societatea. Datele pun la îndoială eficacitate exercitării dreptului fundamental la învățătură și alinierea României la standardele europene privind educația.

Forul Economic Mondial arată într-un raport amploarea impactului digitalizării asupra cerințelor de forță de muncă[22]. Se estimează că aproape 75 de milioane de locuri de muncă vor dispărea, iar digitalizarea va crea aproximativ 133 de milioane de locuri noi. Fenomenul va afecta și economia României care încă mai are de recuperat decalajele privind digitalizarea, însă tendința globală și regională privind piața muncii într-o interdependența a economiilor din cadrul Uniunii Europene vor avea un impact considerabil și asupra României.

De asemenea, se pot observa și acțiunile guvernamentale de digitalizare a serviciilor publice. Prin Hotărârea nr. 89/2020[23] a fost constituită Autoritatea pentru Digitalizarea României ca o măsură de a adapta guvernarea la noile realități. Aceasta implică o instrucție a cetățenilor în utilizarea instrumentelor digitale spre a beneficia de serviciile publice.

În acest context, apare necesar ca învățământul să răspundă cerințelor pe care societatea le pretinde la la indivizi, iar reglementarea dreptului la învățătură înscris în Constituție și în tratatele la care România este parte să fie adecvată.

În continuare vom analiza legislația națională în materie și vom încerca să identificăm principalele lacune pe care aceasta le prezintă în materie de digitalizare.

În România, dreptul la învățătură a fost consacrat de art. 32 din Constituție. Terminologia folosită de Constituție poate părea la prima vedere neclară, însă în doctrină se precizează că dreptul la învățătură este o parte a celui la educație, astfel încât se stabilește un raport de la întreg la parte între cele două concepte. De referință pentru început este stabilirea categoriei în care acest drept intră și, prin urmare, a naturii sale. În doctrină se evidențiază faptul că dreptul la învățătură este un drept socio-cultural[24]. Componenta socială include și pe cea profesională și civică, a integrării eficiente a individului în sfera activităților sociale, în sensul că, așa cum se afirmă în doctrină, exercitarea dreptului la învățătură trebuie să aibă ca finalitate educarea persoanei pentru ca aceasta să devină, profesional și civic, capabilă de a avea un rol util în societate. Prin obiectivele pe care le urmărește dreptul la învățătură trebuie să fie reglementat în favoarea individului, a dezvoltării personalității sale, înțeleasă ca ansamblul trăsăturilor intelectuale și morale, în concordanță cu realitățile sociale.[25]

De menționat armonizarea reglementării constituționale cu cea internațională. Astfel, este prevăzut că învățământul de stat este gratuit, astfel cum reiese și din articolul 13 al Pactului internațional relativ al drepturilor economice, sociale și culturale[26], care recomandă gratuitatea tuturor formelor de învățământ. Prevederile privind dreptul la învățătură din Constituție prevede și un element de utilitate în noua epocă digitalizării. Astfel, pe lângă formele tradiționale de învățământ, textul constituțional arată că dreptul la învățătură poate fi asigurat și prin alte forme de instrucție și perfecționare. Așa cum am arătat în prezentarea stării în care se află România din punctul de vedere al digitalizării, ar putea fi utilă o reglementare prin lege organică privind înființarea unor forme de instrucție adițională pentru alfabetizarea digitală a populației și, mai ales, pentru reconversia profesională, în colaborarea cu Ministerul Muncii, astfel încât populația activă să facă față schimbărilor de pe piața muncii.

Principala reglementare în materie este asigurată de Legea educației naționale nr. 1/2011. În art. 1 se precizează că prezenta lege reprezintă cadrul pentru exercitarea sub autoritatea statului român a dreptului fundamental la învățătură pe tot parcursul vieții. O serie de articole cuprinse în acest act normativ evidențiază dezideratele educației și nu neglijează aspectele ce țin de formarea profesională continuă. Totuși, chiar dacă se face referire la faptul că învățarea este un proces care se întinde pe tot parcursul vieții, legea în cauză nu cuprinde decât dispoziții cu privire la formarea continuă a cadrelor didactice. Se pare că legiuitorul a apreciat că reconversia profesională și exercitarea dreptului la învățătură de către adulți prin formele de perfecționare și formare prevăzute de Constituție să fie, în mare parte, de competența Ministerului Muncii într-o colaborarea strânsă cu cel al educației, astfel încât prin Ordonanța nr. 129 din 31 august 2000 se reglementează cea mai mare parte a aspectelor care privesc formarea profesională a adulților.

Deosebit de însemnat este conținutul art. 3 care subliniază principiile guvernatoare ale învățământului indiferent de treapta sa. Acestea au o conexiune cu fenomenul digitalizării, fiindcă sunt consacrate reguli principiale ca cel al relevanței și al calității actului educational. Astfel, principiul relevanței semnifică corespondența care se stabilește între educație și nevoile socio-economice și de dezvoltare personală. Acesta se reflectă în adaptarea continuă a formelor de învățământ la era digitalizării, iar cel al calității obligă autoritatea în domeniu la măsuri care să modernizeze educația la standarde europene.

Într-o bună măsură textul legii citate fixează un cadrul eficient al exercitării dreptului la învățătură în concordanță cu noile realități. Totuși, se remarcă absența unor prevederi privind învățământul digital. Desigur, astfel de completări se pot realiza și la nivel guvernamental și ministerial, însă realitatea relevă discontinuitatea de perspectivă a Ministerului Educației în inițierea unei reforme concrete de modernizare a cadrului de învățare prin strategii și ordine coerente. Eforturile de digitalizare și punere în acord a formelor de învățământ cu noile realități sunt minimale, iar Comisia Europeană deja a elaborat un plan de acțiune în digitalizarea educației care va necesita cooperarea interstatală în cadrul uniunii și un plan legislativ corespunzător.

Din analiza Legii educației naționale nr. 1/2011 singurele stipulații privind digitalizarea se limitează la înființarea Bibliotecii Școlare Virtuale și a Platformei școlare de e-learning pentru ale căror gestiune și îmbogățire a fost însărcinat Ministerul Educației. În profida acestor prevederi, cele două proiecte nu au fost implementate. O altă lacună a textului legal este reprezentată de lipsa prevederilor privind măsurile de protecție a datelor personale ale beneficiarilor în perspectiva unei ulterioare reforme de digitalizare. Absența GDPR în cuprinsul legii educației ar face ca parteneriatele dintre Ministerul Educației și mediul privat privind digitalizarea să aducă prejudicii actorilor implicați în actul educational. Situația din învățământul universitar este simplă, în sensul că prelucrarea datelor personale se va realiza în baza consimțământului stipulat în contractual de studii, însă pentru învățământul preuniversitar o asemenea prelucrare de date cu caracter personal are un temei legal, iar nu contractual, astfel încât trebuie să fie indicat expres în Legea Educației posibilitatea prelucrării datelor în scop educațional.

Din cele spuse anterior, se poate concluziona că este nevoie de un proiect legislativ corerent privind digitalizarea educației și exploatarea potențialelor beneficii pe care acestea le va avea în anii următori.

5. Considerații de încheiere

Impactul digitalizării asupra dreptului fundamental la învățătură poate fi conceput sub două aspecte. Primul consistă în reformarea sistemului educațional prin adoptarea noilor tehnologii digitale care se poate realiza eficient numai printr-un plan legislativ de lungă durată fixând obiective clare. Cel de-al doilea, deși nu influețează direct exercițiul dreptului la învățământ, se exprimă prin corelația pe care finalitatea acestui drept îl are cu mediul social. Digitalizarea transformă societatea și componentele sale esențiale, cu o înrâurire considerabilă asupra economiei. Obligația corelativă acestui drept impune în sarcina statului asigurarea unei instrucții care să fie conformă cu noile cerințe ale societății. Se afirmă că finalitatea educației este sinonimă cu posibilitatea individului de a fi parte utilă societății. Numeroși economiști atrag atenția cu privire la dispariția multor locuri de muncă așa cum le știm noi astăzi, asupra noilor pretenții pe care mediul economic le are față de forța de muncă de a fi capabilă la adaptare și formare continuă. În ceea ce ne privește, considerăm că reglementarea dreptului la învățătură în forma actuală, atât la nivel național, cât și internațional, este contestată de noile realități.

Este cert că obligația ce revine statului în actele care au ca obiect educația este una minimală, explicabilă prin jurisprudența CEDO, conform căreia statul nu are o obligație expresă în a asigura o anumită formă de învățământ, care să decurgă din protocolul convenției, sau a extinderii îndatoririi de a garanta acest drept mai departe de învățământul primar de vreme ce nu există standarde stabilite prin Convenție, ci doar de a asigura individului de sub jurisdicția sa dreptul de a beneficia de instituțiile de învățământ existente la un moment dat, care pot varia în același timp și spațiu, în funcție de cerințele societății și de resursele materiale ale statului. Se problematizează idee de a ști cât de eficientă este realizarea dreptului la educație în forma actuală în raport cu avansul tehnologic și digital care are loc în societatea, din moment ce chestiunea obligațiilor care se nasc în sarcina statului prin legislația internațională sunt reduse de așa manieră încât nu i se poate impune îndatorirea de a asigura extinderea sistemului de educație și punerea efectivă în valoare a acestui drept sub anumite criterii clar stabilite, ci doar relative, rezultantă a cerințelor sociale și a resurselor de care poate dispune statul care sunt la aprecierea vădită a acestuia. Totuși, rațiunea e simplă. Statele au dorința să se alinieze unor standarde cât mai ridicate, iar reglementările interne care au ca obiect educația vor fi elaborate în așa fel încât să corespundă noilor tendințe impuse de digitalizare în beneficiul dezvoltării economice și a formării unei populații cât mai educate.


[1] Dragoș Bîgu, Raluca Ana Alecu, Evoluționism juridic în Dreapta Intelectuală, Teorii și școli de gândire ale dreptei contemporane occidentale, Ed. Humanitas, pp. 238
[2] Este vorba de Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și Legea nr. 190/2018 privind măsurile de aplicare ale acestuia
[3] Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept Constituțional și Instituții Politice
[4] VIOREL IULIAN TĂNASE, RUXANDRA VICTORIA PARASCHIV, Institutul de filosofie, DIGITALIZARE, DIGITALIZARE ȘI TRANSFORMARE DIGITALĂ
[5] Un studiu despre drepturile omului în era globalizării. Disponibil aici
[6] Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată în anul 1948 pe fondul evitării atrocităților din anii celui de-Al Doilea Război Mondial, având un ecou răsunător până în ziua de azi datorită redactării sale, deși nu are o forță juridică obligatorie
[7] Immanuel Kant, Despre pedagogie, ed. Paideia, pp. 17
[8] Imediat după fondarea statului român modern a fost adoptată Legea instrucțiunii publice, în 1864
[9] Rodica Nichita, Universitatea de studii europene din Moldova, Concepții juridice privind dreptul fundamental la învățătură
[10] Mulți specialiști se referă la procesul de digitalizare curent ca fiind o nouă revoluție industrială. VIOREL IULIAN TĂNASE, RUXANDRA VICTORIA PARASCHIV, Institutul de filosofie, Digitizare, Digitalizare și transformare digitală. Disponibil aici
[11] Estonia este o țară care a implementat cu succes modalitate de vot prin internet. Totuși, statele sunt reticente în a adopta acest instrument din cauza problemelor de securitate. Disponibil aici
[12] Decizia nr. 520/2019 pronunțată în ședința publică din data de 7 martie 2019 prin care ICCJ a statuat că, în situația în care una dintre părțile în proces transmite instanței cereri în format electronic „existența semnăturii scanate a semnatarului nu este suficientă”, semnătura electronică calificată „conectează identitatea electronică a semnatarului cu documentul digital, neputând fi copiată de pe un document digital pe altul, fapt ce conferă documentului autenticitate”și „oferă instanței o garanție a faptului că mesajul sau documentul digital este creat de către persoană care l-a semnat, iar conținutul mesajului sau documentului digital nu a fost modificat de la data emiterii”.
[13] Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Disponibil aici
[14] CEDH, 22 martie 1983, Campbell et Cosans c/Royaume-Uni, Serie A nr. 60, § 33
[15] WILLIAM A. SCHABAS OC 6MRIA, The European Convention on Human Rights, OXFORD COMMENTARIES ON INTERNATIONAL LAW, pp. 98
[16] Corneliu Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Ed. All Beck, pp. 1063
[17] Idem 14
[18] WILLIAM A. SCHABAS OC 6MRIA, The European Convention on Human Rights, OXFORD COMMENTARIES ON INTERNATIONAL LAW, pp. 997
[19] CASE OF TARANTINO AND OTHERS v. ITALY, CEDO. Disponibil aici
[20] O discuție interesantă despre lipsa de uniformizare a legislației în materia învățământului superior la nivelul Uniunii Europene asupra economiei unionale , despre felul în care percep statele membre o “supralegislație” comună în materie. Tanel Kerikmäe, Protecting Human Rights in the EU Controversies and Challenges of the Charter of Fundamental Rights
[21] Statistică Eurostat. Disponibilă aici
[22] The future of Jobs Report 2018, World Economic Forum. Disponibil aici
[23] Disponibil aici
[24] Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constitutia Romaniei, Comentariu pe articole, Editia 2, Ed. Beck
[25] Idem 21
[26] Art. 13 alin. (2) din Pactul internațional relativ la drepturile economice, sociale și culturale. Disponibil aici


Marian-Constantin Ionescu
Student – Facultatea de Drept din cadrul Academiei de Studii Economice din București

Cuvinte cheie: , , , ,
Secţiuni/categorii: Articole, Drepturile omului, RNSJ, SELECTED TOP LEGAL, Studii, UNIVERSITARIA, _CONTENT

Pentru toate secţiunile JURIDICE.ro click aici
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD