Secţiuni » Arii de practică » Business » Fiscalitate
Fiscalitate
DezbateriCărţiProfesionişti
UNBR Caut avocat
UNBR Caut avocat
UNBR Caut avocat
AUDI Q3
AUDI Q3
AUDI Q3
AUDI Q8
AUDI Q3
AUDI Q3
AUDI Q3
AUDI Q3 SUV
AUDI Q3
Citeşte mai mult în legătură cu Articole, Drept constituțional, Fiscalitate, RNSJ, SELECTED, Studii

Jurisprudența Curții Constituționale a României privind „taxele parafiscale”

13 februarie 2024 | Valentin HIRIȚ
Valentin Hiriț

Valentin Hiriț

În jurisprudența Curții Constituționale a României, „taxele parafiscale” capătă particularități tot mai notabile, util a fi examinate cu atât mai mult cu cât lipsește orice reglementare a regimului „parafiscalității”.

Noțiunea de „taxe parafiscale” a apărut în dreptul finanțelor publice de la noi prin considerentele Deciziei Curții Constituționale a României nr. 892/2012 [respingere] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 35/1994 privind timbrul literar, cinematografic, teatral, muzical, folcloric, al artelor plastice, al arhitecturii şi de divertisment, în ansamblul său, precum şi, în special, ale art. 1 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 35/1994, „taxele parafiscale” fiind menționate într-un paragraf care trimitea la o lucrare a unor autori francezi:

Din prezentarea regimului juridic al acestor timbre Curtea constată că ele nu sunt impozite, ci taxe speciale, denumite în doctrină taxe parafiscale şi care se prezintă sub o diversitate de forme, fapt care explică şi reglementarea lor eterogenă. Taxele parafiscale, instituite în temeiul unor norme juridice adoptate special în acest scop, sunt acele sume de bani care se colectează fie de organele fiscale, fie direct de beneficiarii respectivelor venituri şi se varsă în conturile anumitor instituții publice sau ale altor entități colective, publice sau private, altele decât colectivitățile publice locale sau stabilimentele administrative (a se vedea în acest sens Pierre Beltrame, Lucien Mehl, Techniques, politiques et institutions fiscales comparee, Ed. Presses Universitaires de France, Paris, 1997, p. 35).

Specificul taxelor parafiscale, care le face să difere de impozitele şi taxele fiscale, constă în faptul că, la fel ca şi impozitele, sunt obligatorii, fiind instituite prin lege, dar constituindu-se ca venituri extrabugetare ale unor persoane juridice de drept public sau privat. Ele au aceeași origine ca şi impozitele, dar, deşi urmează un regim juridic apropiat, finalitatea lor este în parte diferită. În fapt, actul normativ prin care se instituie taxele parafiscale este, de regulă, opera autorității publice centrale (lege sau ordonanță guvernamentală), însă este posibil ca astfel de taxe să fie instituite şi de către autoritatea administrației publice locale (prin hotărâri ale consiliilor locale). De asemenea, taxele parafiscale sunt urmărite şi încasate fie prin intermediul administrațiilor fiscale, fie direct de către beneficiarii legal desemnați, în conturile cărora ele se concentrează. Tehnicile şi procedura după care se colectează şi se încasează taxele parafiscale sunt foarte apropiate de cele utilizate în materia fiscală. Datorită acestor particularităţi, taxele parafiscale sunt considerate a fi veritabile „dezmembrăminte” ale impozitelor şi taxelor fiscale. Diferența constă în faptul că, în vreme ce impozitele se colectează cu dublul scop de a se impune o anumită conduită în mediul social-economic şi pentru a se putea acoperi nevoile generale şi comune ale societății, taxele parafiscale se încasează numai de la persoanele fizice şi/sau juridice care sunt vizate în mod expres de reglementările legale care au instituit respectivele taxe, exclusiv în scopul asigurării unor venituri complementare la dispoziția beneficiarilor legali ai acestor fonduri.

Paragraful din lucrarea autorilor francezi[1] la care trimite Curtea Constituțională a României este următorul:

Il arrive, en France et dans de nombreux pays, que des taxes soient perçues, à une fin déterminée, de nature économique ou sociale, au profit de personnes morales de droit privé, voire de droit public, autres que des collectivités territoriales ou des établissements administratifs.

Arbitraj comercial

Evenimente juridice

JURIDICE by Night

Servicii JURIDICE.ro

Ces taxes parafiscales ont, comme les impôts, un caractère obligatoire, même si elles sont instituées par voie réglementaire, donc sans intervention du législateur. Elles sont recouvrées suivant des techniques très proches de celles qui sont utilisées en matière fiscale.

În Franța și în numeroase alte țări se întâmplă ca unele taxe să fie percepute cu un scop determinat, de natură economică sau socială, în beneficiul unor persoane juridice de drept privat sau chiar de drept public, altele decât comunitățile locale sau instituțiile administrative.

Aceste taxe parafiscale au, la fel ca impozitele, un caracter obligatoriu, chiar dacă ele sunt instituite prin reglementări secundare, așadar fără intervenția legislativului. Ele sunt colectate prin metode foarte apropiate de cele care sunt utilizate și în materie fiscală.

Există trei deosebiri esențiale între „taxele parafiscale” consfințite în jurisprudența Curții Constituționale din 2012 până în prezent și „taxele parafiscale” analizate în doctrina la care trimitea Decizia Curții Constituționale nr. 892/2012. Aceste deosebiri se referă la: (i) reglementarea „parafiscalității”, (ii) beneficiarii „taxelor parafiscale” și (iii) scopul prelevării „taxelor parafiscale”. Analiza acestor particularități ridică mari semne de întrebare în legătură cu jurisprudența Curții Constituționale a României în materia „parafiscalității”.

(i) Reglementarea „taxelor parafiscale”

În Franța anului 1997, când era publicată lucrarea celor doi autori francezi la care se face trimitere în Decizia Curții Constituționale nr. 892/2012, se afla în vigoare Ordonanța nr. 59-2 din 2 ianuarie 1959 conținând o reglementare cu caracter organic privind legile finanțelor (Ordonnance n°59-2 du 2 janvier 1959 portant loi organique relative aux lois de finances)[2] care, în articolul 4 alineatul 3, dispunea în felul următor:

Les taxes parafiscales, perçues dans un intérêt économique ou social au profit d’une personne morale de droit public ou privé autre que l’Etat, les collectivités territoriales et leurs établissements publics administratifs, sont établies par décret en Conseil d’Etat, pris sur le rapport du ministre des finances et du ministre intéressé. La perception de ces taxes au-delà du 31 décembre de l’année de leur établissement doit être autorisée chaque année par une loi de finances.

Taxele parafiscale, percepute în considerarea unui interes economic sau social în beneficiul unei persoane juridice de drept public sau privat alta decât Statul, comunitățile locale sau instituțiile lor publice administrative, se stabilesc prin decret în Consiliul de Stat, emis în baza unui raport al ministrului de finanțe și al ministerului de resort. Perceperea acestor taxe după data de 31 decembrie a anului în care au fost stabilite trebuie autorizată anual printr-o lege privind finanțele.

Dispozițiile citate din Ordonanța 59-2 din 1959 au fost abrogate începând cu 1 ianuarie 2005 (deci cu destul de mult timp înainte de 2012, anul deciziei Curții Constituționale), prin Legea organică nr. 2001-692 din 1 august 2001 cu privire la legile finanțelor (Loi organique n° 2001-692 du 1 août 2001 relative aux lois de finances)[3], efectul abrogării fiind înlăturarea taxelor parafiscale și a regimului acestora în Franța.

În România, categoria „taxelor parafiscale” și regimul „parafiscalității” nu au fost vreodată reglementate, regimul lor fiind conturat exclusiv prin decizii ale Curții Constituționale, considerentele cărora au caracter obligatoriu. Nu doar că nu există o reglementare a instituției „taxelor parafiscale”, dar este cât se poate de discutabil dacă particularitățile pe care Curtea Constituțională i le-a stabilit acestei instituții în jurisprudența sa sunt în acord cu Constituția României.

Cum prestațiile financiare obligatorii implică o afectare directă a dreptului de proprietate al cetățenilor prin prelevarea unei părți din activul patrimonial, dreptul de a stabili sarcini financiare obligatorii constituie o atribuție deosebit de gravă a puterii legiuitoare. Din acest motiv, în Constituție – art. 56 alin. (1) – a fost prevăzută o îndatorire fundamentală a cetățenilor de a contribui prin prestații financiare la „cheltuielile publice”:

Cetățenii au obligația să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice.

Constituția interzice apoi – prin art. 56 alin. (3) – orice alte prestații financiare, cu excepția celor stabilite în situații excepționale:

Orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege, în situații excepționale.

Dispozițiile art. 56 alin. (1) constituie temeiul abilității puterii legiuitoare de a impune – în condiții obișnuite – prestații financiare obligatorii iar aceste prestații pot finanța numai „cheltuieli publice”. Dispozițiilor art. 56 alin. (1) li se adaugă cele ale art. 139 alin. (3) din Constituție care reglementează încă un tip de prestație financiară obligatorie – contribuțiile la fonduri cu destinație specială, reglementate prin lege. Interpretarea potrivit căreia statul ar putea stabili – altfel decât în situații excepționale – și alte tipuri de prestații financiare obligatorii, care se fac venit la bugete publice, denaturează prevederile art. 56 alin. (1) și (3) din Constituție și rațiunea acestora.

Din jurisprudența Curții Constituționale a României rezultă însă tocmai că legiuitorul ar putea stabili și un alt tip de prestații financiare obligatorii, unul care nu se încadrează în dispozițiile art. 56 alin. (1) sau ale art. 139 alin. (3) din Constituție. Este vorba despre acele prestații financiare obligatorii care nu ar avea natură fiscală, fiind deci „parafiscale”, prestații care nu ar face parte din domeniul de aplicare dispozițiilor art. 56 din Constituție:

47. Criticile de neconstituţionalitate intrinsecă formulate de către autoarele excepţiei pot fi rezumate la ideea că instituirea contribuţiei în intervalul 29 decembrie 2018 (data instituirii contribuţiei)-31 decembrie 2019 (data eliminării acesteia) este contrară art. 56 alin. (3) şi art. 139 alin. (3) din Constituţie. Întreaga argumentaţie a autoarelor pleacă de la premisa potrivit căreia contribuţia reprezintă o sarcină fiscală.

Or, întrucât cele două texte constituţionale invocate [art. 56 și art. 139 alin. (3), n.n. VH] vizează exclusiv venituri de natură fiscală ale statului, şi nu şi alte venituri, aşa cum este, neîndoielnic, şi contribuţia, care au natura juridică de fonduri supuse reglementărilor fondurilor publice, în particular Legii nr. 94/1992 şi Legii nr. 500/2002, rezultă că sunt neîntemeiate criticile de neconstituţionalitate intrinsecă.

48. Astfel, art. 56 din Constituţie vizează exclusiv 3 categorii de contribuţii financiare: (i) impozite, (ii) taxe şi (iii) alte prestaţii. Inevitabil, desigur, Constituţia nu oferă definiţii ale celor 3 noţiuni. Cu toate acestea, modul de reglementare pe care îl conţine acest articol şi, mai ales, coroborarea sa cu o serie de prevederi de maximă generalitate şi principiale care se regăsesc în Codul fiscal şi Legea nr. 500/2002 permit conturarea clară a noțiunii de prestaţie/sarcină fiscală şi natura ei distinctă.[4]

Tot în decizia citată mai sus, Curtea Constituțională precizează expres și că dispozițiile art. 56 alin. (2) – principiul justei așezări a sarcinilor fiscale – și art. 56 alin. (3) din Constituție nu sunt aplicabile cu privire la taxele care nu au natură fiscală, adică „taxele parafiscale”:

56. Sfera de protecție a dispozițiilor art. 56 alin. (2) şi (3) din Constituție nu este atât de cuprinzătoare încât să îi includă şi pe titularii obligației de a plăti contribuția, deşi şi această din urmă sarcină se naște în regim de putere publică, în sensul că aceștia nu au niciun rol în formarea actului de putere statală. Întinderea relativ limitată a acestei sfere de protecție constituțională este justificată şi de natura aparte a îndatoririi cetățenilor de a achita contribuțiile financiare care, într-adevăr, poate fi apreciată ca exorbitantă.

Așadar, potrivit Curții Constituționale:

(i) reglementând prestațiile financiare obligatorii, dispozițiile art. 56 din Constituție se referă numai la prestațiile financiare fiscale, însă

(ii) ar exista și o categorie distinctă de prestații financiare obligatorii, cele „parafiscale”, astfel încât

(iii) dispozițiile art. 56 alin. (3) din Constituție, interzicând „orice alte prestații” interzic numai stabilirea altor prestații financiare fiscale, cu consecința că

(iv) legiuitorul poate stabili orice prestații financiare obligatorii „parafiscale”, și, în plus,

(v) principiul justei așezări a sarcinilor fiscale (art. 56 alin. (2) din Constituție) este aplicabil numai prestațiilor financiare fiscale, nu și celor „parafiscale”.

Care ar fi, în această viziune, temeiul constituțional al puterii legiuitorului de a impune prestații financiare obligatorii „parafiscale”? Într-o primă etapă a jurisprudenței sale cu privire la „parafiscalitate”, Curtea Constituțională a încadrat „taxele parafiscale” în dispozițiile art. 139 alin. (3) din Constituție, articol introdus cu ocazia revizuirii Constituției României din anul 2003, care reglementează contribuțiile la fondurile cu destinație specială reglementate prin lege:

(3) Sumele reprezentând contribuțiile la constituirea unor fonduri se folosesc, în condițiile legii, numai potrivit destinației acestora.

Acest lucru a fost posibil atât vreme cât prestațiile financiare obligatorii „parafiscale” supuse analizei Curții Constituționale constituiau, într-adevăr, contribuții la fonduri cu destinație specială, așa cum a fost cazul taxei clawback[5], prestațiile financiare reglementate prin Legea nr. 35/1994 privind timbrul literar, cinematografic, teatral, muzical, folcloric, al artelor plastice, al arhitecturii și de divertisment, timbrul de mediu pentru autovehicule[6] sau contribuțiile reglementate prin Ordonanța Guvernului nr. 51/1998 privind îmbunătățirea sistemului de finanțare nerambursabilă a proiectelor culturale. Chiar pe website-ul Curții Constituționale a României încă se mai află un articol[7] al dlui. Prof. univ. dr. Mircea Ștefan Minea, Judecător la Curtea Constituțională în perioada 2010-2019, în care se arată că singurul temei constituțional pentru așa-numitele „taxe parafiscale” ar putea fi dispozițiile art. 139 alin. (3). Cu alte cuvinte, în opinia fostului judecător al Curții Constituționale, „taxe parafiscale” ar putea fi numai contribuțiile la fonduri speciale, reglementate prin lege:

Într-adevăr, în legătură cu taxele parafiscale, se poate pune problema constituționalității actelor normative prin care acestea sunt instituite, întrucât dispozițiile Legii fundamentale (care privesc în mod expres economia, finanţele şi bugetul) au în vedere numai impozitele, taxele (fiscale) şi contribuțiile sociale obligatorii ca modalități de constituire a veniturilor bugetare, nu şi veniturile extrabugetare (ale diferitelor instituţii publice, organe de stat şi/sau diferite organisme de interes public) care se colectează tot în baza unor acte normative care – în mod evident – trebuie să fie şi ele în acord cu Constituţia. […]

Analizând însă prevederile constituţionale care pot avea incidenţă în materia de care ne ocupăm, observăm că există şi un text care este de natură a asigura – de principiu – constituționalitatea legilor şi ordonanțelor prin care sunt instituite taxele parafiscale, și anume articolul 139 alin. (3) din Constituție.

Încadrarea „taxelor parafiscale” în dispozițiile art. 139 alin. (3) din Constituție nu a mai fost posibilă însă atunci când Curtea Constituțională a avut de analizat o prestație financiară obligatorie care se face venit direct la bugetul unei instituții publice autonome, finanțate integral din venituri proprii, iar nu la un fond special reglementat prin lege.

Acesta a fost cazul contribuției din cifra de afaceri datorată de către deținătorii de licențe emise de către Autoritatea Națională de Reglementare în domeniul Energiei, care se face venit direct la bugetul acestei autorități. În Decizia Curții Constituționale nr. 222/2022 se reține că această contribuție nu are caracter fiscal (fiind deci „parafiscală”) și nu este nici contribuție la fond cu destinație specială (bugetele instituțiilor publice autonome neputând fi calificate drept fonduri speciale reglementate prin lege). Motivarea prin care Curtea Constituțională încearcă să dea un temei dreptului legiuitorului de a stabili astfel de prestații financiare non-fiscale trebuie citată în integralitate:

56. Sfera de protecție a dispozițiilor art. 56 alin. (2)[8] şi (3) din Constituție nu este atât de cuprinzătoare încât să îi includă şi pe titularii obligației de a plăti contribuția [valabil în cazul oricărei „taxe parafiscale”, n.n. V.H.], deşi şi această din urmă sarcină se naşte în regim de putere publică, în sensul că aceștia nu au niciun rol în formarea actului de putere statală. Întinderea relativ limitată a acestei sfere de protecție constituțională este justificată şi de natura aparte a îndatoririi cetățenilor de a achita contribuțiile financiare care, într-adevăr, poate fi apreciată ca exorbitantă. Într-adevăr, capitolul III referitor la îndatoririle fundamentale din titlul II al Constituției nu conține decât 3 astfel de îndatoriri cu un caracter pronunțat juridic, respectiv cea privind apărarea țării, cea privind achitarea contribuțiilor financiare şi exercitarea cu bună-credință a drepturilor fundamentale şi încă o astfel de îndatorire, cea referitoare la fidelitatea față de țară, cu un caracter juridic (mai) atenuat. Tocmai de aceea se impune o interpretare mai restrictivă şi a întinderii sferei de protecție oferite de art. 56 alin. (2) şi (3) din Constituție. În principiu, Constituţia, când impune îndatorirea de apărare a ţării şi pe cea de a achita contribuţiile financiare, are în vedere aceeaşi caracteristică a subiecţilor acestor îndatoriri, şi anume că sunt cetăţeni ai un stat care îşi exercită suveranitatea în mod plenar prin supunerea acestora la realizarea unor îndatoriri lipsite de contraprestaţie. Or, în vreme ce este evident că persoana care achită impozitul pe locuinţă o face în considerarea statutului de cetăţean al unui stat suveran, este lipsită de plauzibilitate ipoteza că, prin plata contribuţiei către bugetul ANRE, operatorii economici sunt situaţi de ordinea juridică în poziţia de subiecţi supuşi îndatoririi prevăzute de art. 56 din Constituţie.

57. Nici din unghiul opus, al perspectivei statului, situaţia nu se schimbă: dacă este cât se poate de plauzibil să fie conceput statul în postura de detentor al suveranităţii când impune, în Codul fiscal, plata impozitului pe locuinţă sau pe profit, de exemplu, este contraintuitiv să fie conceput statul într-o postură similară atunci când, prin ordonanţele de urgenţă criticate în cauză, a instituit contribuţia. Prin urmare, titularii obligaţiei de achitare a contribuţiei şi, implicit, autoarele excepţiei de neconstituţionalitate nu realizează această obligaţie în temeiul îndatoririi prevăzute de art. 56 alin. (1) din Constituţie, chiar dacă, în principiu, onerozitatea achitării ei ar putea fi mai pronunţată decât cea a achitării unui impozit.

Sunt nevoit să îl las pe cititor să aprecieze calitatea următoarelor idei, desprinse din paragrafele citate:

– Este „lipsit de plauzibilitate” că achitarea unei prestații financiare fără contraprestație, care se face venit direct la bugetul unei autorități publice centrale, se face în considerarea obligației prevăzute la art. 56 alin.(1) din Constituție, deci în calitate de subiect al unui Stat care „își exercită suveranitatea[9] în mod plenar”.

– Este „contraintuitiv” ca statul să fie conceput în postura de detentor al suveranității atunci când impune o prestație financiară obligatorie și fără contraprestație care se face venit direct la bugetul unei autorități publice centrale.

– Obligația de plată a unei prestații financiare fără contraprestație care se face venit direct la bugetul unei autorități publice centrale nu este instituită în temeiul îndatoririi fundamentale a cetățenilor de a contribui, prin impozite și taxe, la cheltuielile publice chiar dacă o astfel de prestație financiară poate fi mai oneroasă decât un impozit.

În jurisprudența Curții Constituționale a fost schimbată paradigma constituțională a sistemului de impuneri legale. Prin Constituție statul fusese abilitat să stabilească prelevări financiare obligatorii în sarcina cetățenilor prin reglementarea unei îndatoriri fundamentale a cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice iar acest drept era unul limitat. În noua paradigmă, statul poate impune ce prelevări financiare consideră de cuviință câtă vreme acestea nu sunt fiscale, iar natura fiscală sau „parafiscală” depinde de beneficiari, adică de bugetul în care se varsă prelevarea financiară.

(ii) Beneficiarii „taxelor parafiscale”

Revenind la taxele parafiscale analizate în doctrina la care trimite decizia princeps a Curții Constituționale a României în materia „parafiscalității”, potrivit reglementării franceze și chiar textului autorilor francezi, prestațiile financiare parafiscale din Franța nu se puteau face venit nici la Stat, nici la unitățile administrativ teritoriale, nici la instituțiile publice administrative ale acestora. Făcând o paralelă, astfel de instituții publice ar fi, în România, instituțiile publice finanțate integral sau parțial din venituri proprii, spre exemplu Autoritatea Națională de Reglementare în domeniul Energiei, Autoritatea Națională pentru Administrare și Reglementare în Comunicații sau Autoritatea de Supraveghere Financiară.

În schimb, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, în România, ar fi „parafiscale” acele prelevări financiare obligatorii care se fac venit direct tocmai la bugetele instituțiilor publice finanțate parțial sau integral din venituri proprii, așa cum sunt cele enumerate mai sus. Mai exact, „taxele parafiscale” ar include orice prestații financiare obligatorii care se fac venit la orice alte bugete decât bugetul statului, bugetele locale sau bugetele fondurilor sociale, idee redată cel mai clar și succint în următorul paragraf din Decizia Curții Constituționale nr. 61/2020 [admitere] referitoare la obiecția de neconstituționalitate a Legii privind unele măsuri fiscal-bugetare și pentru modificarea și completarea unor acte normative[10]:

73. De principiu, reglementările fiscale vizează cadrul legal privind impozitele, taxele şi contribuțiile sociale obligatorii, care sunt venituri ale bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetului Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, bugetului asigurărilor pentru șomaj și fondului de garantare pentru plata creanțelor salariale; contribuabilii care au obligația să plătească aceste impozite, taxe și contribuții sociale; modul de calcul și de plată a acestora; procedura de modificare a acestor impozite, taxe și contribuții sociale [art. 1 alin. (1) din Codul fiscal].

În Decizia Curții Constituționale nr. 892/2012 fusese deja inclus textul următor, care a fost apoi repetat în alte douăzeci de decizii ale Curții Constituționale:

taxele parafiscale reprezintă o categorie distinctă, specială, de venituri care sunt legal dirijate în beneficiul instituțiilor şi/sau organismelor cărora statul consideră oportun să le asigure realizarea, pe această cale, a unor venituri complementare.

De asemenea, în Decizia Curții Constituționale nr. 900/2020 [admitere] referitoare la obiecția de neconstituționalitate a Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal[11], se arată că:

parafiscalitatea asigură finanțarea instituțiilor şi/sau a organismelor care prestează anumite servicii publice

Apoi, în Decizia Curții Constituționale nr. 222/2022, Curtea Constituțională a stabilit că nu ar avea caracter fiscal, fiind deci „parafiscală”, contribuția din cifra de afaceri datorată de deținătorii de licențe emise de Autoritatea Națională de Reglementare în domeniul Energiei, contribuție care se face venit la bugetul acestei autorități publice centrale finanțate integral din venituri proprii.

51. […] Dar examinarea naturii juridice a contribuției permite evidențierea faptului că aceasta nu are caracter de sarcină fiscală. […], contribuția reprezintă o prelevare menită din capul locului să asigure existența şi funcționarea unei entități determinate prin lege, respectiv ANRE. […]

Curtea Constituțională nu oferă vreun argument de text normativ care să susțină distincția dintre sarcinile fiscale și cele „parafiscale” pe criteriul bugetelor la care acestea se fac venit. Este foarte importantă în discuția despre această distincție sintagma „cheltuieli publice” din articolul 56 alin. (1) din Constituție care prevede că prestațiile financiare obligatorii sunt menite să finanțeze astfel de cheltuieli. Întrucât Curtea Constituțională consideră că:

(i) art. 56 alin. (1) se referă numai la prestațiile financiare fiscale și că

(ii) prestațiile financiare fiscale se fac venit numai la bugetul statului, bugetele locale și bugetele fondurilor sociale, în vreme ce

(iii) prestațiile financiare „parafiscale” se fac venit direct la bugetele instituțiilor publice,

înseamnă că în interpretarea Curții Constituționale, sintagma „cheltuieli publice” din articolul 56 alin. (1) din Constituție se referă doar la cheltuielile bugetului statului, bugetelor locale și bugetelor fondurilor sociale. În această interpretare, art. 56 alin. (1) din Constituție ar avea același înțeles și în următoarea formulare: „Cetățenii au obligația să contribuie, prin impozite și taxe, la cheltuielile bugetului de stat, bugetelor unităților administrativ teritoriale și la bugetele fondurilor sociale.”

Curtea Constituțională se ferește să menționeze în mod direct și deschis consecința viziunii sale în materia fiscalității pentru înțelesul sintagmei „cheltuieli publice” de la art. 56 alin. (1) din Constituție; sună nelalocul lui să spui că nu sunt cheltuieli publice cheltuielile bugetelor instituțiilor publice. Arătăm în secțiunea următoare, privitoare la scopul prelevării „taxelor parafiscale”, modul în care abordează Curtea Constituțională acest subiect incomod.

Până atunci, este însă interesant să constatăm că, cel puțin în aparență, dispozițiile art. 139 alin. (1) și (2) din Constituție ar putea susține ideea că sintagma „cheltuieli publice” de la art. 56 alin. (1) nu se referă decât la cheltuielile bugetului de stat, ale bugetului asigurărilor sociale de stat și ale bugetelor locale. Astfel, în dispozițiile art. 139 alin. (1) și (2) impozitele și taxele – tipurile de prestații financiare menționate la art. 56 alin. (1) – sunt menționate doar ca venituri ale bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat și bugetelor locale:

Art. 139: Impozite, taxe şi alte contribuții

(1) Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege.

(2) Impozitele şi taxele locale se stabilesc de consiliile locale sau județene, în limitele şi în condițiile legii.

Însă Curtea Constituțională nu poate folosi acest argument din cauza a ceea ce a dezlegat chiar ea cu privire la înțelesul noțiunii de „buget public național”, în a cărui definire la art. 138 alin. (1) din Constituție sunt enumerate cele trei categorii de bugete menționate și la art. 139:

(1) Bugetul public național cuprinde bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale ale comunelor, ale orașelor și ale județelor.

Astfel, într-o decizie[12] pronunțată cu privire la o excepție de neconstituționalitate realmente specială, în care Autoritatea de Supraveghere Financiară a contestat practic competența Curții de Conturi de a controla activitatea sa, faptul că bugetul său ar constitui buget public precum și faptul că veniturile sale sunt venituri publice și formează fonduri publice, Curtea Constituțională, printr-o interpretare istorico-teleologică a normei constituționale de la art. 138 alin. (1) în contextul evoluției legislative de după 1991, a stabilit că sintagma „buget public național” cuprinde nu doar bugetul statului, bugetele locale și bugetele asigurărilor sociale de stat (enumerate în art. 138 alin. (1) din Constituție), ci această sintagmă s-a dorit de la bun început a cuprinde absolut toate bugetele publice existente în România și așa trebuie ea interpretată:

[…] sintagmele „buget public naţional”, respectiv „sistem bugetar” sunt sinonime, ele cuprinzând totalitatea bugetelor care se întocmesc şi se înfăptuiesc într-un an financiar, la nivelul unui stat, prin intermediul acestora exercitându-se un control permanent asupra constituirii, repartizării şi utilizării fondurilor publice, precum şi asupra societăţilor care au raporturi cu bugetul public naţional.

25. Din această perspectivă, având în vedere toate cele arătate, susținerea autorului excepţiei potrivit căreia bugetul instituțiilor publice autonome şi bugetul instituțiilor publice finanţate integral din venituri proprii nu fac parte din bugetul public național, modalitatea de formare a bugetului public național, prevăzută de art. 138 din Constituţie, fiind extinsă cu depăşirea cadrului legal stabilit de Legea fundamentală, este neîntemeiată.

26. Or, având în vedere că Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca autoritate administrativ autonomă, face parte din categoria organelor administraţiei publice şi, ţinând cont că, astfel cum am arătat, sintagmele „buget public naţional”, respectiv „sistem bugetar” sunt sinonime, Curtea reţine că bugetele instituţiilor publice autonome şi bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii fac parte din sistemul unitar de bugete, aşadar din bugetul public naţional.

Dacă „bugetul public național” de la art. 138 alin. (1) din Constituție cuprinde toate bugetele publice existente în România, înseamnă că, pentru coerență, și dispozițiile art. 139 alin. (1) și (2) trebuie interpretate în sensul că orice venituri ale oricăror bugete publice pot fi stabilite numai prin lege. O interpretare contrară impune concluzia că prestații financiare care se fac venit direct la bugetele unor instituții publice („taxele parafiscale”, potrivit Curții Constituționale) ar putea fi stabilite prin acte administrative cu caracter normativ (e.g. hotărâri de Guvern), ceea ce ar fi nu doar incoerent, ci și absurd și periculos.

Nevoia de coerență și buna judecată impun apoi ca sintagma „cheltuieli publice” de la art. 56 alin. (1) din Constituție să fie înțeleasă ca având sensul de cheltuieli ale tuturor bugetelor publice din România. Această din urmă interpretare este însă pe contrasens cu distincția pe care Curtea Constituțională o face între prestații financiare fiscale și „parafiscale” pe criteriul beneficiarilor, adică a destinației bugetare a sumelor percepute. Precizăm că legătura dintre sintagma „cheltuieli publice” și noțiunea de „buget public național” a fost deja indicată în doctrina de drept constituțional: „Deși nu circumstanțiază sintagma ‹‹cheltuieli publice›› și nici nu instituie vreo modalitate de limitare legată de acestea, limita de fond stabilită de art. 56 alin. (1) cu privire la obligația pe care o impune este determinată de art. 138 din Constituție, potrivit căruia sunt ‹‹cheltuieli publice›› acele cheltuieli care sunt incluse în bugetele ce compun bugetul public național [art. 138 alin. (1)].” (I. Muraru, E.S. Tănăsescu Coordonatori, Constituția României, Comentariu pe articole, ediția a III-a, Editura C.H. Beck 2022, p. 485)

Constatăm, așadar, că distincția pe care Curtea Constituțională o face între prestații financiare fiscale și „parafiscale” pe criteriul beneficiarilor, nu doar că nu are nicio bază normativă, dar se află în disonanță cu înțelesul dat chiar de Curte noțiunii constituționale de „buget public național”.

(iii) Scopul prelevării „taxelor parafiscale”

Potrivit reglementării franceze și lucrării autorilor francezi la care se face referire în Decizia Curții Constituționale nr. 892/2012, taxele parafiscale sunt prelevate pentru un scop determinat, de natură economică sau socială. Taxele parafiscale franceze erau menită să influențeze un anumit comportament economic ori social al contribuabililor vizați.

În schimb, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale a României, „taxele parafiscale” autohtone sunt menite să asigure „finanțarea instituțiilor şi/sau a organismelor care prestează anumite servicii publice” (Decizia Curții Constituționale nr. 900/2022) și asigură realizarea unor „venituri complementare” (?!)[13]extrabugetare” (?!)[14] pentru instituțiile și organismele cărora statul „consideră oportun” să le dirijeze astfel de venituri (Decizia Curții Constituționale nr. 892/2012). În cazul contribuției din cifra de afaceri datorată către ANRE de titularii de licențe emise de această autoritate, Curtea Constituțională a arătat că rolul contribuției este de a asigura „existenţa şi funcţionarea unei entităţi determinate prin lege, respectiv ANRE”.

Cea mai amplă descriere a particularităților „taxelor parafiscale” de către Curtea Constituțională se regăsește în Decizia Curții Constituționale nr. 900/2020 care, paradoxal, nici nu a avut ca obiect reglementări privind o prestație financiară „parafiscală”, ci un impozit pe venituri din pensii speciale:

79. Analizând definițiile legale menționate [definițiile impozitelor, taxelor și contribuțiilor din Legea finanțelor publice nr. 500/2002, n.n. VH], apare necesară evidențierea distincției dintre fiscalitate şi parafiscalitate: astfel, în vreme ce fiscalitatea are ca scop acoperirea cheltuielilor publice, circumstanţiind o obligație a contribuabilului, parafiscalitatea vizează un interes sau o nevoie a acestuia, care este satisfăcut/satisfăcută prin contraprestația primită în schimbul sumei plătite, circumstanţiind modul în care contribuabilul îşi exercită un drept. Dincolo de scopul pentru care sunt percepute, diferența dintre fiscalitate şi parafiscalitate rezultă şi din beneficiarii acestora, adică statul şi unitățile administrativ-teritoriale, în cazul fiscalităţii, respectiv alte entități de drept public sau privat decât statul sau unitățile administrativ-teritoriale, în cazul parafiscalităţii. Cu alte cuvinte, fiscalitatea are legătură cu necesitatea statului de a-şi preconstitui mijloacele necesare finanțării structurii administrative create în scopul satisfacerii nevoilor generale ale societății şi ale cetățenilor săi, în vreme ce parafiscalitatea asigură finanțarea instituțiilor şi/sau a organismelor care prestează anumite servicii publice.

80. În acest context, impozitul este prin esența sa un element de fiscalitate, în vreme ce contribuțiile şi taxele au o dublă natură juridică, în sensul că pot fi atât fiscale, cât şi parafiscale. Potrivit doctrinei, diferența dintre cele două naturi juridice este dată de aplicarea principiilor echivalenței şi contributivităţii: în cazul impozitului, este aplicabil doar principiul contributivităţii (impozit pe venit, pe capital, pe cheltuieli), în cazul contribuției este aplicabil atât principiul echivalenței, cât şi principiul contributivităţii (contribuții de asigurări sociale de stat, de asigurări pentru accidente, de asigurări sociale de sănătate, de șomaj etc.), în vreme ce în cazul taxei nu este aplicabil principiul contributivităţii, iar dacă există echivalență între suma plătită şi un serviciu primit, taxa este parafiscală (redevențe, taxe cadastrale, taxe din domeniile mediului, agricol, al pădurilor, fondului de vânătoare, taxe privind calificarea profesională, taxe pentru autorizare), şi dacă nu există echivalență, în sensul că sunt plătite pentru prestarea unui serviciu, dar în considerarea cheltuielilor publice, locale sau naţionale, atunci taxele sunt fiscale (de exemplu, accizele sau taxele vamale). Taxele parafiscale reprezintă „o categorie distinctă, specială, de venituri care sunt legal dirijate în beneficiul instituţiilor şi/sau al organismelor cărora statul consideră oportun să le asigure realizarea, pe această cale, a unor venituri complementare” (a se vedea Decizia nr. 92 din 25 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 474 din 4 iunie 2020).

Merită observată în detaliu strategia de motivare a Curții Constituționale. Mai întâi, finanțarea „cheltuielilor publice” (sintagma buclucașă utilizată la art. 56 alin. (1) din Constituție, analizată în secțiunea anterioară) – este menționată ca scop în legătură cu prestațiilor financiare fiscale (în condițiile în care, potrivit Curții, există și „taxe parafiscale”). Apoi, în finalul aceluiași paragraf, tot ca scop al prestațiilor cu natură fiscală este indicată „finanțarea structurii administrative create pentru satisfacerea nevoilor de interes general ale societății”. Sunt astfel asociate sintagmele „cheltuieli publice” și „satisfacerea nevoilor de interes general”. Motivul este acela ca cea din urmă sintagmă este utilizată în definiția legală a impozitului atât în Codul de Procedură Fiscală[15] cât și în Legea finanțelor publice nr. 500/2002[16], iar impozitul este o prelevare de natură eminamente fiscală, potrivit chiar Curții Constituționale:

48. Astfel, art. 56 din Constituţie vizează exclusiv 3 categorii de contribuţii financiare: (i) impozite, (ii) taxe şi (iii) alte prestaţii. Inevitabil, desigur, Constituţia nu oferă definiţii ale celor 3 noţiuni. Cu toate acestea, modul de reglementare pe care îl conţine acest articol şi, mai ales, coroborarea sa cu o serie de prevederi de maximă generalitate şi principiale care se regăsesc în Codul fiscal şi Legea nr. 500/2002 permit conturarea clară a noțiunii de prestaţie/sarcină fiscală şi natura ei distinctă.” (Decizia Curții Constituționale nr. 222/2022)

E corectă afirmația că finanțarea „satisfacerii nevoilor generale ale societății și ale cetățenilor săi” este aplicabilă exclusiv prestațiilor financiare obligatorii care se face venit la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat sau la bugetele locale, nu și prestațiilor care se fac venit la bugetele altor instituții publice? Putem spune că „satisfacerea nevoilor generale ale societății și ale cetățenilor săi” nu se realizează și prin „finanțarea instituțiilor şi/sau a organismelor care prestează anumite servicii publice”?

Existența și funcționarea unei instituții publice nu este un scop în sine pentru că instituția nu există de dragul de a exista. Instituția publică există pentru a îndeplini un rol, o activitate. Iar activitatea este întotdeauna îndreptată către satisfacerea unor nevoi de interes general ale societății și ale cetățenilor săi. Când supraveghează și reglementează sectorul telecomunicațiilor, Autoritatea Națională pentru Administrare și Reglementare în Comunicații o face în beneficiul întregii societăți (care beneficiază de serviciile de telecomunicații), nu doar în beneficiul operatorilor pe care îi autorizează și supraveghează. La fel, când supraveghează și reglementează sectorul energiei, Autoritatea Națională de Reglementare în domeniul Energiei o face în beneficiul tuturor membrilor societății (care beneficiază de sistemul energetic național), nu doar în beneficiul operatorilor pe care îi licențiază, etc. Prin urmare, este absurdă așezarea „finanțării instituțiilor şi/sau a organismelor care prestează anumite servicii publice” într-un plan paralel cu „satisfacerea nevoilor generale ale societății și ale cetățenilor săi” din perspectiva finalității acestora, așa cum face Curtea Constituțională.

În Decizia Curții Constituționale nr. 222/2022 a mai fost adăugat un criteriu de distincție între sarcinile fiscale și cele „parafiscale” – un pretins „mod abstract” în care prestațiile financiare fiscale finanțează cheltuielile publice, spre deosebire de prestațiile financiare „parafiscale” (așa cum ar fi contribuția de 2% din cifra afaceri datorată de către deținătorii de licențe ANRE, ce a făcut obiectul acestei decizii), care ar finanța „o destinație cât se poate de precisă”, respectiv „existența şi funcționarea unei entități determinate prin lege” – în acel caz ANRE, la al cărei buget se face venit contribuția:

O trăsătură crucială a sistemului de impuneri fiscale propriu-zise este caracterul său abstract, în sensul că prelevarea nu se face, în principiu, pentru acoperirea unei anumite cheltuieli publice, ci pentru acoperirea, în principiu, a oricărei cheltuieli menite să asigure funcționarea statului. Statul nu este îndatorat să indice, în mod concret, destinația sumelor prelevate de la cetățeni. În schimb, contribuția, deși, în mod evident, are caracter obligatoriu, nu se varsă în mod abstract în bugetul statului, putând fi cheltuită în mod discreționar de către acesta. Dimpotrivă, contribuția reprezintă o prelevare menită din capul locului să asigure existența și funcționarea unei entități determinate prin lege, respectiv ANRE. Ea nu se varsă în mod abstract în bugetul statului, ci are o destinație cât se poate de precisă. Faptul că modul ei de prelevare, de constituire nu este lăsat la simpla apreciere, de pildă, a președintelui ANRE, ci rămâne să fie reglementat de aceleași dispoziții fiscale aplicabile şi sarcinilor fiscale, respectiv Legea nr. 500/2002 sau Legea nr. 94/1992, nu îi schimbă natura juridică şi nu o transformă într-o prestație fiscală, distinctă de impozit sau taxă. Funcția foarte importantă pe care o exercită ANRE, calitatea ei de autoritate administrativă autonomă nu permit sustragerea ei de la controlul exercitat prin Legea nr. 500/2002 şi Legea nr. 94/1992 asupra modului de constituire şi de cheltuire a veniturilor sale.

Potrivit Curții Constituționale, prin simplul fapt că se face venit direct la bugetul instituției publice, o prestație financiară ar avea, deci, „o destinație cât se poate de precisă”, deosebindu-se în această privință de prestațiile care se fac venit la bugetul statului, pentru că cele din urmă s-ar vărsa „în mod abstract” în acest buget, de unde vor fi cheltuite „în mod discreționar”. Este adusă astfel în sprijinul distincției dintre prestații financiare fiscale și „taxe parafiscale” ceva ce am putea numi o mutație a principiului neafectării veniturilor bugetare.

Principiul neafectării veniturilor bugetare, reglementat în art. 8 alin. (2) din Legea finanțelor publice nr. 500/2002, impune ca veniturile bugetare – adică toate veniturile tuturor bugetelor publice – să nu fie alocate unei anumite cheltuieli bugetare, ci, odată colectate, să finanțeze cheltuielile bugetare în ordinea stabilită de prioritate:

(2) Veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare anume, cu excepția donațiilor și sponsorizărilor, care au stabilite destinații distincte.

Principiul neafectării este aplicabil tuturor veniturilor bugetare ale tuturor bugetelor publice reglementate de Legea finanțelor publice nr. 500/2002, adică tuturor veniturilor bugetului statului, la fel ca tuturor veniturilor oricărei instituții publice autonome. Prin urmare, orice venit al unei instituții administrative autonome, inclusiv din prestații financiare obligatorii, se va vărsa „în mod abstract” în bugetul instituției pentru a finanța cheltuieli în ordinea de prioritate stabilită. Nu există nicio diferență între modul în care se varsă în bugetul statului veniturile sale din prestații financiare obligatorii și modul în care se varsă în bugetul unei instituții publice autonome veniturile sale din prestații financiare obligatorii. În lumina dispozițiilor legale care reglementează principiul neafectării veniturilor bugetare, bugetul unei instituții publice nu poate fi considerat „o destinație cât se poate de precisă”. O destinație precisă nu poate fi decât „o cheltuială bugetară anume” a instituției respective, nu toate cheltuielile sale, care pot avea diverse destinații.

În concluzie asupra celor de mai sus, categoria „taxelor parafiscale” și particularitățile sale nu au vreun fundament normativ, particularitățile trasate de Curtea Constituțională apărând la fel de artificiale și forțate ca fundamentarea cu care a fost introdusă categoria în jurisprudența Curții. Este reprobabilă analizarea și așezarea sistemului de impuneri legale – atât de important încât în Constituție i-a fost consacrată una dintre cele patru îndatoriri fundamentale ale cetățenilor – cu ajutorul unor concepte și categorii care nu au o bază constituțională. Paradoxal, „taxele parafiscale” din jurisprudența Curții Constituționale prezintă foarte puține asemănări cu taxele parafiscale menționate în doctrina la care se face trimitere în decizia prin care ele au fost introduse în peisajul dreptului finanțelor publice de la noi.

Contrariant este, în special, faptul că această categorie, prin particularitățile care i-au fost atribuite, funcționează uneori ca instrument de cauționare și facilitare a unor excese fiscale ale puterii legiuitoare, contribuabilul fiind văduvit de protecția constituțională a principiului justei așezări a sarcinilor fiscale în legătură cu un număr mare de prestații financiare obligatorii. Mai nou, prin impozitul pe venturi din „taxe parafiscale” – introdus prin art. XLIV din Legea privind unele măsuri fiscal-bugetare pentru asigurarea sustenabilității financiare a României pe termen lung nr. 296/2023 – „taxele parafiscale” fac parte chiar dintr-o schemă de colectare la bugetul statului de fonduri din prestații financiare obligatorii cu ocolirea acestui principiu constituțional[17].


[1] https://www.eyrolles.com/Entreprise/Livre/science-et-technique-fiscales-9782705960285/
[2] https://www.legifrance.gouv.fr/loda/id/JORFTEXT000000339591/1997-06-01/
[3] https://www.legifrance.gouv.fr/loda/id/LEGIARTI000006321099/2005-01-01/
[4] Decizia Curții Constituționale nr. 222/2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 alin. (2)-(31) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 33/2007 privind organizarea şi funcționarea Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei, ale art. 78 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investițiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene şi ale art. V din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 19/2019 pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în M.Of. 800/12.08.2022.
[5] Reglementată prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 77/2011 privind stabilirea unei contribuții pentru finanțarea unor cheltuieli în domeniul sănătății. Interesant este faptul că în cazul acestei prestații financiare „parafiscale” – care se face venit la Fondul Asigurărilor Sociale de Sănătate – Curtea Constituțională a aplicat principiul justei așezări a sarcinilor fiscale prin Decizia nr. 39/2013 [admitere] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3^1 alin. (5) al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 77/2011 privind stabilirea unei contribuții pentru finanțarea unor cheltuieli în domeniul sănătății, astfel cum a fost completată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 110/2011 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniile sănătății şi protecției sociale, cu referire expresă la sintagma ”care include şi taxa pe valoarea adăugată”, publicată în Monitorul Oficial partea I nr. 100 din 20.02.2013.
[6] Reglementat prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule.
[7] https://www.ccr.ro/wp-content/uploads/2021/01/minea.pdf
[8] În acest punct, Curtea Constituțională exclude aplicarea principiului justei așezări a sarcinilor fiscale – reglementat de art. 56 alin. (2) din Constituție, taxelor parafiscale care se fac venit direct a bugetul instituțiilor publice finanțate integral sau parțial din venituri proprii.
[9]Suveranitatea de stat constă în dreptul statului de a decide liber în treburile sale interne și externe. Altfel spus, în accepțiunea Constituției României, suveranitatea are semnificația de putere de stat, unul dintre cele trei elemente componente ale statului. Cu sensul de trăsătură a puterii de stat, suveranitatea reunește supremația și independența puterii statale. Literatura juridică subliniază faptul că detalierea conținutului suveranității prin componentele sale, supremație și independență, nu înseamnă divizarea puterii de stat în părți distincte, de sine stătătoare, ci exprimă realitatea în conformitate cu care supremația evocă acea însușire a puterii de stat de a fi superioară oricărei alte purei în raporturile cu populația, cuprinsă în limitele frontierelor statului, iar independența evocă acea trăsătură a puterii de a nu fi îngrădită, în realizarea scopurilor sale, de nicio altă putere de stat străină. Trebuie adăugat, desigur, că aceasta nu poate duce la ideea, contrară ordinii internaționale, în sensul căreia statele, în virtutea suveranității, ar putea avea comportări arbitrare în viața internațională.” (I. Muraru, E.S. Tănăsescu Coordonatori, Constituția României, Comentariu pe articole, ediția a III-a, Editura C.H. Beck 2022, p. 22)
[10] Publicată în M. Of partea I, nr. 482 din 05.06.2020.
[11] Decizia nr. 900/15.12.2020 [admitere] referitoare la obiecția de neconstituționalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicată în M.Of. nr. 1274/22.12.2020.
[12] Decizia Curții Constituționale nr. 633/2015 [respingere] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (2) lit. e) şi g), art. 2 pct. 8, 27, 38 şi 42 şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice şi ale art. 2 lit. l) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcționarea Curții de Conturi, publicată în M. Of. partea I nr. 904/07.12.2015.
[13] Legea nu definește „veniturile complementare”, sintagma fiind cu totul neclară. Când este „complementar” un venit bugetar și cu ce ar fi el „complementar”?
[14] După abrogarea Legii finanțelor publice nr. 72/1996 prin Legea finanțelor publice nr. 500/2002 este anacronică și creatoare de confuzie utilizarea termenului „extrabugetar” pentru a desemna venituri ale unor instituții publice, așa cum face Curtea Constituțională în numeroase decizii cu privire la „taxe parafiscale”. Așa cum rezultă cât se poate de clar din dispozițiile art. 70 din Legea finanțelor publice nr. 72/1996, veniturile extrabugetare desemnau ceea ce, în Legea finanțelor publice nr. 500/2002, a fost redenumit „venituri proprii”. În cadrul normativ creat prin Legea finanțelor publice nr. 500/2002, toate veniturile bugetelor publice enumerate la art. 1 alin. (2) din lege sunt venituri bugetare (art. 1 pct. 42 din lege). A vorbi despre venituri „extrabugetare” în aceste condiții este o eroare.
[15] Art. 1 pct. 23 din Codul de procedură fiscală: „impozit – prelevare obligatorie, indiferent de denumire, realizată în baza legii, fără contraprestație, în scopul satisfacerii necesităților de interes general;
[16] Art. 2 pct. 29 din Legea finanțelor publice nr. 500/2002: „impozit – prelevare obligatorie, fără contraprestație şi nerambursabilă, efectuată de către administrația publică pentru satisfacerea necesităților de interes general;
[17] Evoluții parafiscale, Valentin Hiriț, https://www.profit.ro/legal/evolutii-parafiscale-21455093


Avocat Valentin Hiriț, Partener fondator Berechet Rusu Hiriț

Citeşte mai mult despre , , , , , , ! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.
Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn LinkedIn JURIDICE.ro WhatsApp WhatsApp Channel JURIDICE Threads Threads JURIDICE Google News Google News JURIDICE

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill şi My Justice.

Login | Pentru a putea posta comentarii trebuie să fiţi abonat. Dacă încă nu sunteţi, click aici pentru a afla despre avantaje!

Lasă un răspuns

Arii de practică
Achiziţii publice
Afaceri transfrontaliere
Arbitraj
Asigurări
Banking
Business
Concurenţă
Construcţii
Contencios administrativ
Contravenţii
Corporate
Cyberlaw
Cybersecurity
Data protection
Drept civil
Drept comercial
Drept constituţional
Drept penal
Dreptul familiei
Dreptul muncii
Dreptul Uniunii Europene
Dreptul penal al afacerilor
Dreptul sportului
Drepturile omului
Energie
Fiscalitate
Fuziuni & Achiziţii
Gambling
Health & Pharma
Infrastructură
Insolvenţă
Litigation
Malpraxis medical
Media & publicitate
Mediere
Piaţa de capital
Procedură civilă
Procedură penală
Proprietate intelectuală
Protective
Protecţia animalelor
Protecţia consumatorilor
Protecţia mediului
Recuperare creanţe
Sustenabilitate
Telecom
Transporturi

Parteneri arii de practică  Specialişti


JURIDICE.ro
Main page
Cariere
Evenimente ⁞ 
Dezbateri
Profesionişti
Lawyers Week
WinLaw.ro
VIDEO
Servicii
Flux noutăţi
Selected ⁞ 
Comunicate
Avocaţi
Executori
Notari
Sistemul judiciar
Studenţi / JURIDICE NEXT
RSS  Publicare comunicate profesionale
Articole
Essentials
Interviuri
Opinii
Revista de note, studii şi opinii juridice
ISSN 2066-0944
       Studii şi note de studiu
Revista revistelor
Autori  Condiţii de publicare articole
Jurisprudenţă
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Curtea Constituţională
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
       Jurisprudenţă curentă ÎCCJ
       Dezlegarea unor chestiuni de drept
       Recurs în interesul legii
Curţi de apel ⁞ 
Tribunale ⁞ 
Judecătorii

Legislaţie
Proiecte legislative
Monitorul Oficial al României
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

Proiecte speciale
Cărţi
Covid-19 Legal React
Creepy cases
Life
Mesaje de condoleanţe
Povestim cărţi
Războiul din Ucraina
Wisdom stories