« Flux noutăţi
Selected Top LegalVideo
JurisprudenţăCEDOCJUECCRÎCCJJurisprudenţa curentă ÎCCJDezlegarea unor chestiuni de dreptRILCurţi de apelTribunaleJudecătorii
Noutăţi legislativeProiecte legislativeMOF - Monitorul Oficial al RomânieiJOUE - Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Opinii

Spre un răspuns orientativ la întrebarea: Hotărârile judecătorești (civile) pot fi desființate în procesul penal? (partea a II-a)
08.04.2021 | Raul Alexandru NESTOR

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Raul Alexandru Nestor

Raul Alexandru Nestor

Abstract

During the two stages of the debates, we tried to find an answer to the possibility of the criminal court to order the annulment of some previously pronounced judgments in civil matters. We established what we will understand by the notion of “court decision”, depending on the definition of this notion, the discussions between the participants were also carried out. We then held debates on the effects of the judiciary’s power of final sentences handed down in matters other than criminal matters, and there are references to a recent ruling by the Constitutional Court, which is extremely relevant in terms of what can be invoked with res judicata. before the criminal court.

Justificarea demersului

Ca urmare a unor dezbateri extrem de interesante purtate împreună cu domnii avocați Gabriel Albu şi Cosmin Şovar, pe data de 5 aprilie 2021 pe site-ul www.juridice.ro, am remarcat un interes ridicat pentru găsirea unui cadru normativ coerent care să permită formularea unui răspuns clar la problema posibilității desființării hotărârilor judecătoreşti pronunţate în procese nepenale, prin chiar dispozitivul soluției pronunțate în procesul penal.

I. Stabilirea noțiunii de ”hotărâre judecătorească”

În ceea ce priveşte soluţiile care ar putea fi pronunţate, ab iniţio, la această a doua parte a dezbaterilor, prin noţiunea de hotărâre judecătorească am convenit că vom înţelege acel act de jurisdicţie pronunţat de magistrat cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de lege, deci numai acele soluţii pronunţate de instanţele de judecată la finalul unui proces deliberativ, fiind excluse alte situaţii, de genul falsificării unor asemenea acte sau pronunţării unor hotărâri judecătoreşti în executarea unei rezoluţii infracţionale.

Această abordare a noţiunii de hotărâre judecătorească a fost consecinţa reţinerii în mod unanim a ideii că, pentru situaţiile în care este falsificat un înscris iar un asemenea înscris ar fi intitulat „hotărâre judecătorească”, ca şi pentru situaţiile în care soluţia concretă a magistratului este rezultatul unei activităţi infracţionale (cu sau fără vinovăţia judecătorului), legea procesual penală oferă remediile corespunzătoare pentru infirmare efectelor pe care asemenea înscrisuri le-ar putea produce în societate.

În acest sens, pentru situaţiile unor hotărâri judecătoreşti falsificate în scopul obţinerii unor efecte de ordin patrimonial, în cazul pronunţării unei soluţii de condamnare, dispoziţiile art. 25 alin. (3) din Codul de procedură penală reglementează posibitatea desfiinţării totale sau parţiale a unui înscris. Deşi intitulat „hotărâre judecătorească” şi „confecţionat” sub forma unei veritabile sentinţe, decizii sau încheieri, înscrisul va avea caracter fals, existenţa acestuia nefiind confirmată de evidenţele oficiale ale instanţei de la care se susţine că ar proveni şi nici de persoanele menţionate ca şi judecători din alcătuirea completului de judecată ori de procurorul menţionat că ar fi participat la pretinsa şedinţă de judecată.

Deşi mai rar semnalate de jurisprudenţa recentă a instanţelor de judecată, asemenea situaţii au fost totuși prezente în peisajul juridic contemporan. Se poate exemplifica situaţia unei persoane angajate în calitate de consilier juridic, în cadrul unei societăţi comerciale importante care, având toate cunoştinţele necesare, a plăsmuit mai multe înscrisuri sub forma unor hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţa competentă în materia acestui tip de litigii (litigii de muncă şi asigurări sociale), prezentând aceste „hotărâri judecătoreşti” serviciului de contabilitate al societăţii respective, în scopul obţinerii unor sume de bani.

În esenţă, persoana angajată în calitate de consilier juridic a reuşit inducerea în eroare a propriului angajator, afirmând că mai mulţi salariaţi formulaseră cereri de chemare în judecată pretinzând acordarea diferitelor drepturi de natură patrimonială, iar aceste procese ar fi fost câştigate fie de angajator, tocmai în virtutea muncii pe care a depus-o în calitate de consilier juridic, fie ar fi fost pierdute, caz în care ar fi trebuit achitată o sumă de bani imaginarului reclamant.

În realitate asemenea procese nici nu au avut loc, însă autorul falsului a reuşit să determine astfel societatea comercială să-i achite anumite drepturi bănești, tocmai ca şi consecinţă a câştigării unor litigii imaginare.

Verificările efectuate în cursul fazei investigative au stabilit că respectivele soluţii nu fuseseră niciodată pronunţate de instanţa în faţa căreia s-ar fi desfăşurat pretinsele litigii, motiv pentru care, prin sentinţa instanţei penale s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 25 alineatul (3) din Codul de procedură penală, corelativ cu obligarea inculpatului la restituirea sumelor astfel încasate de la societatea comercială prejudiciată.

Pentru situaţia în care hotărârea pronunţată într-o materie nepenală este consecinţa unei activităţi infracţionale, fiind implicaţi uneori chiar o parte a membrilor completului de judecată, considerăm că şi în acest gen de situaţii, legea procesuală oferă un remediu adecvat, sentinţa penală prin care se reţine existenţa condiţiilor de tipicitate obiectivă ale activităţii infracţionale, putând servi drept temei pentru promovarea unei căi extraordinare de atac în materie civilă.

Astfel, în temeiul art. 509 din Codul de procedură civilă, unul dintre temeiurile care pot justifica promovarea căii extraordinare de ataca a revizuirii, intervine când un judecător, martor sau expert, ce au luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul ori în urma judecăţii, când aceste împrejurări au influenţat soluţia pronunţată în cauză.

Prin urmare, dacă soluţia pronunţată de instanţa civilă în baza unor manopere infracţionale a rămas definitivă anterior exercitării acţiunii penale pentru sancţionarea conduitei care a condus la pronunţarea soluţiei, instanţa penală nu poate dispune desfiinţare sentinţei civile, fiind necesară exercitarea unei căi extraordinare de atac, de competenţa instanţei civile, urmând a fi inițiat un nou proces civil, în care se vor administra probe şi în care va avea loc o deliberare atât asupra condiţiilor de admisibilitate în principiu, cât şi asupra temeiniciei motivului invocat.

Deşi la o analiză succintă, prin exercitarea acţiunii penale pentru săvârşirea unor infracţiuni care ar fi condus la pronunţarea unei soluţii într-o cauză nepenală, ar părea mai operativă măsura desfiinţării sentinţei civile prin chiar soluţia de condamnare a persoanei găsite vinovate de săvârşirea infracţiunii, un asemenea procedeu este lipsit în mod vădit de suport legal şi ar încălca în mod brutal principiul autorităţii de lucru judecat în materie civilă.

II. Efectele autorității de lucru judecat ale hotărârii judecătorești pronunțate în materie civilă și remedii pentru înlăturarea acestora

Recunoaşterea autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile definitive este o realitate confirmată de practica judiciară recentă chiar prin soluţii pronunţate care ar fi impus cu necesitate anularea unei sentinţe civile ca şi aplicare a principiului „nemo auditur propriam turpitudinem allegans”. În acest sens, se poate exemplifica situaţia unei persoane angajate în cadrul unei autorităţi administrative (Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului) care obţine titlul de doctor în ştiinţe, însă într-o specializare care nu avea legătură directă cu exercitarea atribuţiilor de serviciu (inginerie minieră). Iniţial, angajatorul acestei persoane a refuzat acordarea unor drepturi salariale care i s-ar fi cuvenit în virtutea obţinerii titlului de doctor în ştiinţe, pe motivul că specializarea „inginerie minieră” nu are legătură cu activitatea desfăşurată la Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului, însă, în urma unui proces soluţionat definitiv, angajatorul a fost obligat să achite drepturile salariale solicitate.

Ulterior, faţă de beneficiarul titlului ştiinţific este exercitată o acţiune penală tocmai pentru modul în care a fost obţinut titlul ştiinţific, fiind reţinută o infracţiune prevăzută în Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe. Deşi prin sentinţa penală prin care este soluţionată acţiunea penală, se dispune anularea titlului ştiinţific, iar soluţia instanţei penale rămâne definitivă, angajatorul continuă să achite drepturile salariale cuvenite în virtutea titlului de doctor în ştiinţe, pe motivul că aceste drepturi au fost recunoscute prin hotărâre definitivă, hotărâre care produce în continuare efecte juridice, chiar în condiţiile în care titlul ştiinţific a fost anulat printr-o altă hotărâre penală definitivă.

Chiar dacă în acest exemplu, ar părea oportună aplicarea principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului principal, autoritatea de lucru judecat a soluţiei pronunţate de instanţa specializată în litigii de muncă şi asigurări sociale se opune unui asemenea procedeu, unica modalitate de anulare a sentinţei pronunţate de instanţa specializată în litigii de muncă, fiind tot promovarea unei căi extraordinare de atac, respectiv a revizuirii.

În acest sens este și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, existând mai multe soluții prin care s-a statuat faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 322 pct. 4 teza a II-a vechiul Cod de procedură civilă (art. 509 alin. (1) pct. 3 noul Cod de procedură civilă), revizuirea unei hotărâri date de o instanţă de recurs care evocă fondul se poate cere dacă aceasta s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii. Astfel, în cazul în care după finalizarea procesului civil, prin pronunţarea sentinţei a cărei revizuire se cere, s-a pronunţat o hotărâre penală definitivă cu relevanţă directă asupra cauzei civile, hotărâre penală care are autoritate de lucru judecat cu privire la faptă, persoană şi vinovăţia acesteia, fiind declarate false înscrisurile relevante în cauză şi făcându-se dovada săvârşirii infracţiunii de fals, devin incidente dispozitiile art. 322 pct. 4 teza a II-a vechiul Cod de procedură civilă (art. 509 alin. (1) pct. 3 noul Cod de procedură civilă). ”Aşadar, în cazul în care atât contractul de asociere în participațiune, cât şi actul adiţional la acesta – acte care au stat la baza pronunţării hotărârii civile prin care partea a fost obligată, în temeiul art. 12 din Legea nr. 133/1999, să încheie contractul de vânzare-cumpărare a activelor obţinute în baza contractului de asociere în participaţiune – au fost anulate, ulterior, de către instanţa penală care a constatat caracterul fals al acestora, sunt îndeplinite cerinţele art. 322 pct. 4 vechiul Cod de procedură civilă (art. 509 alin. (1) pct. 3 noul Cod de procedură civilă) pentru admiterea cererii de revizuire.”[1]

Același principiu al autorității de lucru judecat al hotărârii judecătorești pronunțate în materie civilă se opune modificării soluției prin sentința pronunțată de instanța penală și în cazuri în care o asemenea modificare ar fi privită oarecum firească, ca și consecință chiar a dispozitivul hotărârii penale.

În acest sens, prin Decizia ICCJ nr. 9 din 6 iunie 2011[2] (Decizia 9/2011) privind examinarea recursului în interesul legii cu privire la stabilirea remediului procesual – revizuire sau contestație la executare – al hotărârilor definitive de condamnare a unor persoane sub o identitate nereală, s-a stabilit că hotărârile definitive în care persoană condamnată nu este autorul infracțiunii, o altă persoană utilizând în mod fraudulos identitatea celui condamnat, sunt supuse cazului de revizuire prevăzut de art. 394 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1969, în prezent art. 453 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală. Prin aceeași soluție a instanței supreme, s-a stabilit că hotărârile definitive prin care o persoană care a săvârșit o infracțiune și uzând în mod fraudulos de identitatea altei persoane sau a unei persoane inexistente a fost condamnată sub o identitate nereală sunt supuse cazului de contestație la executare prevăzut de art. 461 lit. d) teza a II-a din Codul de procedură penală 1969, (în prezent art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală) ce vizează orice alt incident ivit în cursul executării.

Practica judiciară care a generat pronunțarea acestei decizii în cadrul unui recurs în interesul legii, a demonstrat existența unor situații în care persoane au fost acuzate și trimise în judecată, fiind apoi condamnate în mod definitiv cu o identitate nereală (uzând în mod fraudulos de identitatea altei persoane sau a unei persoane inexistente). Ulterior au fost formulate contestații la executare de către judecătorul delegat cu executarea din cadrul instanței de executare, fiind anulate formele de executare emise pe numele folosit în mod fraudulos de adevăratul autor al faptei. Or, soluțiile puse anterior în executare prin emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii și încarcerarea persoanei condamnate, au fost modificate pe calea contestației la executare numai sub aspectul precizării identității corecte a persoanei condamnate, nefiind operate modificări cum privire la modul în care ar fi fost soluționată latura civilă a respectivelor procese penale.

Este perfect posibil ca în perioada în care adevăratul autor al faptei a uzat în mod fraudulos de identitatea altei persoane sau a unei persoane inexistente, acesta să fi fost implicat și în alte proceduri judiciare de natură extrapenală, de genul admiterii unei plângeri contravenționale, al emiterii unei somații conținând ordonanța de plată sau al altor cauze în care a figurat cu identitatea asumată. În virtutea principiului autorității de lucru judecat, asemenea soluții nu pot fi desființate per se prin soluția adoptată de instanța penală pe calea unei contestații la executare, chiar dacă, prin raportare la caracterele specifice ale dreptului la nume, o asemenea soluție ar trebui să fie opozabilă erga omnes.

Opinia unanim exprimată este în sensul că, în virtutea autorității de lucru judecat de care aceste soluții se bucură, pentru desființarea acestora (chiar dacă sunt pronunțate pe numele unei identități false) este necesară folosirea unui remediu procesual distinct, cum ar fi o cale extraordinară de atac, nefiind suficientă o soluție definitivă pronunțată de instanța penală pe calea contestației la executare.  Deși se va ajunge la anularea unor forme de executare emise în baza soluției penale pronunțate inițial pe numele fals, modul în care instanța penală ar fi soluționat în mod definitiv latura civilă nu suferă niciun fel de modificări, astfel încât, paradoxal, se stabilește care este numele corect al persoanei condamnate în latura penală, însă dacă inculpatul a fost obligat la repararea pagubei cauzate prin infracțiunea pentru care a fost inițial condamnat cu identitate falsă, dispozițiile civile din hotărâre penală se vor referi tot la numele avut în vedere la pronunțarea sentinței penale.

Într-o asemenea situație, în virtutea autorității de lucru judecat recunoscute laturii civile, persoana interesată ar putea justifica interesul formulării unei contestații la înțelesul și întinderea titlului executoriu, contestație supusă însă dispozițiilor legii de procedură civilă. Desigur că într-un asemenea cadru procesual, soluția pronunțată de instanța de executare pe calea contestației la executare va servi drept mijloc de probă pentru stabilirea corectă a identității persoanei obligate în latura civilă, însă legiuitorul impune parcurgerea unui nou proces, deci implicit a unui nou act deliberativ al instanței, chiar dacă aparent situația ar fi extrem de clar stabilită prin modul de soluționare a contestației la executare.

III. Raportul dintre soluțiile pronunțate în materia contenciosului fiscal și acțiunea penală exercitată pentru săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală

Un aspect intens dezbătut a fost posibilitatea recunoașterii autorității de lucru judecat a unei soluții pronunțate de instanța de contencios administrativ în materia raporturilor juridice fiscale față de soluția pronunțată de instanța penală în materia infracțiunii de evaziune fiscală.  Situația avută în vedere este cea a derulării în paralel a unei proceduri fiscale în fața instanței de contencios administrativ, precum și a unei proceduri penale în care acuzația reținută este tocmai evaziunea fiscală, infracțiune ale cărei condiții de tipicitate obiectivă sunt contestate însă în fața instanțelor de contencios fiscal.

Deși suspendarea prevăzută de art. 413 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă este o suspendare facultativă, lăsată la aprecierea instanței de judecată și se întemeiază pe declanșarea urmăririi penale pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se pronunțe, textul impune în mod expres și neechivoc condiția declanșării urmăririi penale pentru o infracțiune, precum și existența unor elemente suficiente din care să rezulte că existența infracțiunii ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să se pronunțe în cauza supusă suspendării.

După cum rezultă din prevederile art. 305 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, în ipoteza începerii urmăririi penale in rem, situația nu este cu mult mai conturată decât imediat după sesizarea organului de urmărire penală, din perspectiva celor ce interesează cazul de suspendare legală facultativă reglementat de art. 413 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă.

Așa cum a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție în motivarea Deciziei nr. 21 din 3 aprilie 2017[3] referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept: “în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, se poate aprecia că începerea urmăririi penale in rem este suficientă pentru a opera suspendarea legală facultativă a judecății, sens în care sunt și opiniile doctrinare exprimate. În alți termeni, mai conciși, textul de lege permite judecătorului cauzei să aprecieze asupra oportunității sistării temporare a judecății în condițiile în care s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea.”

În aceste împrejurări, în practica judiciară a instanțelor de contencios fiscal, au existat situații în care judecarea unor contestații formulate împotriva raportului de inspecție fiscală a fost suspendată, tocmai ca urmare a faptului că a fost începută urmărirea penală sub aspectul unei infracțiuni de evaziune fiscală, însă ulterior, pe fondul unei activități investigative care a necesitat un interval substanțial de timp, instanța a revenit asupra suspendării, soluționând apoi cauza într-un sens favorabil intereselor reclamantului (persoană acuzată în procedura derulată în fața instanței penale), stabilind în mod definitiv că nu sunt incidente elementele necesare reținerii unui raport fiscal de impunere.

Or, în condițiile în care această soluție a instanței de contencios administrativ, devine definitivă înainte ca instanța penală să se pronunțe asupra acuzației, se pune întrebarea firească dacă soluția prin care se constată lipsa elementelor unui raport de impunere fiscală poate fi invocată cu autoritate de lucru judecat în fața instanței penale pentru a demonstra tocmai lipsa condițiilor preexistente ale infracțiunii de evaziune fiscală.

Având în vedere dispozițiile art. 28 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, credem că nu se poate reține o autoritate de lucru judecat a soluției pronunțate de instanța de contencios administrativ, chiar în situația în care se va dispune anularea actului de inspecție fiscală, act de control care a stat și la baza sesizării organelor de urmărire penală.

În condițiile în care actul de inspecție fiscală este anulat cu titlu definitiv, prin hotărârea pronunțată de instanța de contencios administrativ, iar procesul penal este în faza camerei preliminare, este posibilă însă excluderea acestui raport din suportul probator pe care este întemeiată reținerea infracțiunii de evaziune fiscală. În acest sens, se pare că este și jurisprudența Curții Constituționale a României. Elocventă este Decizia Curții Constituționale nr. 72/2019[4] din 29 ianuarie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 233^1 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală şi ale art. 350 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, decizie prin care s-a constatat că sintagma „care constituie mijloace de probă” din cuprinsul art. 233^1 alin. (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 cu referire la alin. (2) şi (3) din acelaşi articol este neconstituţională.

Conform considerentelor acestei decizii (paragraful 36: ”Curtea observă că art. 233^1 alin. (3) – (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 stabileşte că mijloacele de probă sunt obţinute prin efectuarea de verificări fiscale. Astfel, la solicitarea organelor de urmărire penală, când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unei situaţii de fapt şi este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, personalul desemnat din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală efectuează verificări fiscale; în cazuri temeinic justificate, după începerea urmăririi penale, cu avizul procurorului, poate fi solicitată Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală efectuarea de verificări fiscale, conform obiectivelor stabilite; rezultatul acestor controale se consemnează în procese-verbale,care constituie mijloace de probă. În acest context, Curtea reţine că Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 a fost în vigoare în perioada de activitate atât a Codului de procedură penală din 1968, cât şi a noului Cod de procedură penală. Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, reglementarea procedural fiscală referitoare la relaţia dintre organele de urmărire penală şi organele fiscale trebuie să se refere, de principiu, la posibilitatea obţinerii de către organele de urmărire penală a concursului organelor fiscale numai în cadrul procesului penal, adică după începerea urmăririi penale, conform art. 305 din Codul de procedură penală. De aceea, art. 233^1 alin. (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, stabilind că procesele-verbale prevăzute la alin. (3) şi (4) din acelaşi articol sunt mijloace de probă, ar trebui să se regăsească într-o corelaţie firească şi normală cu prevederile noului Cod de procedură penală, iar orice abatere de la aceasta trebuie respinsă din moment ce relativizează însuşi conceptul de proces penal. Prin urmare, colaborarea dintre autorităţile antereferite în privinţa obţinerii mijloacelor de probă trebuie să se subsumeze concepţiei de ansamblu a noului Cod de procedură penală, care prevede la art. 97 alin. (2) că proba se obţine în procesul penal prin următoarele mijloace: a) declaraţiile suspectului sau ale inculpatului; b) declaraţiile persoanei vătămate; c) declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente; d) declaraţiile martorilor; e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă; f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.”

De asemenea, la paragrafele 42 și 43 ale acestei decizii, instanța de contencios constituțional a mai reținut că, în urma comparării ”alin. (3) al art. 233^1 cu alin. (4) al aceluiaşi articol din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, Curtea observă că verificările fiscale prevăzute la alin. (4) sunt realizate după începerea urmăririi penale la cererea organului de urmărire penală şi se concretizează în procese-verbale, care constituie mijloace de probă în sensul art. 97 alin.(2) lit. e) din Codul de procedură penală, în timp ce art. 233^1 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 prevede efectuarea la solicitarea organelor de urmărire penale a unor verificări fiscale într-o ipoteză particulară, fără a preciza însă că aceasta se realizează după începerea urmăririi penale. Deşi reproduce parţial prevederile art. 172 alin. (9) din Codul de procedură penală referitoare la efectuarea constatării, astfel încât pare că verificările fiscale se constituie într-o activitate de constatare şi că actul de constatare concretizat sub forma procesului-verbal constituie mijloc de probă în sensul art. 97 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală, în realitate, din interpretarea sa per a contrario în raport cu alin. (4) al aceluiaşi articol rezultă că aceste verificări fiscale sunt solicitate de organele de urmărire penală înainte de începerea procesului penal. Prin urmare, Curtea reţine, în continuarea celor expuse, că, din moment ce activitatea de verificare fiscală este realizată înaintea începerii urmăririi penale, înseamnă că actul rezultat, chiar purtând denumirea de „proces-verbal”, nu poate fi calificat ca fiind un „proces-verbal” în sens de mijloc de probă reglementat de art. 97 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală.”

Chiar dacă actul de inspecție fiscală este anulat de instanța de contencios administrativ și este exclus în condițiile art. 102 din Codul de procedură penală în procedura de cameră preliminară, o asemenea ipoteză nu presupune recunoașterea autorității de lucru judecat a soluției definitive a instanței de contencios administrativ, instanța penală având posibilitatea de a administra și alte mijloace de probă decât cele examinate anterior în cursul procedurii fiscale, respectiv dispunerea unei expertize financiar-fiscale care să aibă în vedere exact documentația avută în vedere la întocmirea raportului de inspecție fiscală anulat anterior.

În concluzie, în actualul stadiu al legislației, credem că instanța penală are obligația de administrare a tuturor mijloacelor de probă necesare pentru justa soluționare a cauzei, o soluție anterioară de anulare a raportului de inspecție fiscală, chiar pe motivul lipsei condițiilor necesare pentru existența raportului de impunere fiscală nefiind în mod obligatoriu și necesar premisa unei soluții de achitare pe temeiul lipsei condițiilor de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de evaziune fiscală.

Desigur că a fost exprimată și opinia conform căreia instanţele ar trebui să ridice din oficiu excepţia autorității de lucru judecat atunci când le este prezentat un caz ne bis in idem, în care s-a dat o decizie fiscală urmată de un dosar penal, pe motivul că statelor membre le este impusă obligația de a respecta drepturile fundamentale definite în cadrul Uniunii, iar aplicabilitatea dreptului Uniunii implică respectarea drepturilor fundamentale garantate de Cartă.

Articolul 51 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, a căror respectare o asigură, definește domeniul de aplicare al Cartei după cum urmează:

„Dispozițiile prezentei Carte se adresează instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarității, precum și statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Prin urmare, acestea respectă drepturile și principiile și promovează aplicarea lor în conformitate cu atribuțiile pe care le au în acest sens și cu respectarea limitelor competențelor conferite Uniunii de tratate.”

În acestă concepție, lipsită de un suport normativ intern, apare problema determinării sferei noţiunii de „natură penală” a sancţiunii fiscale.

În acest sens sunt relevante aprecierile făcute de CJUE într-o decizie de speţă (în cauza Bonda), unde la punctul 37 arată următoarele: „Potrivit acestei jurisprudențe (a Curții Europene a Drepturilor Omului s.n.), în această privință (a determinării caracterului penal al unei sancţiuni formal nepenale, s.n.) sunt pertinente trei criterii…”. În esenţă, se are în vedere faptul că nu se mai poate angaja răspunderea penală dacă, anterior s-a angajat, cu caracter definitiv, o răspundere administrativ fiscală cu caracter penal, pentru aceleaşi fapte.

În vederea aprecierii naturii penale a sancțiunilor fiscale, CJUE, în Cauza Bonda, a identificat trei criterii esențiale pentru stabilirea noțiunii de ”natură penală”:

– calificarea juridică a infracțiunii în dreptul intern,

– natura însăși a infracțiunii,

– natura și gradul de severitate a sancțiunii pe care persoana în cauză riscă să o suporte.

În această concepție, dacă a existat deja autoritate de lucru judecat în contenciosul administrativ, rămânând definitivă, iar sancțiunea aplicată este considerată de către instanța penală ca îndeplinind cele trei criterii enumerate mai sus (jurisprudența Bonda), atunci instanţa penală va putea dispune încetarea procesului penal, interpretat conform cu articolul 50 din Carta DFUE și cu jurisprudența Fransson, în toate situațiile care privesc declarații fiscale care intră în domeniul de aplicare al dreptului UE, fie doar parțial.

Conform punctului 37 al cauzei Fransson: „principiul ne bis in idem enunțat la articolul 50 din Cartă nu se opune ca un stat membru să impună, pentru aceleași fapte de nerespectare a obligațiilor declarative în domeniul TVA‑ului, în mod succesiv, o sancțiune fiscală și o sancțiune penală în măsura în care prima sancțiune nu îmbracă un caracter penal, aspect care trebuie verificat de instanța națională.”

Per a contrario, atunci când subiectului fiscal i s-a admis o contestație de către instanța de contencios fiscal și s-a dispus anularea unui raport de inspecție fiscală, nefiind deci angajată răspunderea administrativ fiscală pentru o faptă identificată în sarcina sa, nu credem că operează per se o interdicție a angajării răspunderii penale, chiar dacă sancţiunea anterior anulată în materia fiscală ar fi avut natură penală.

Semnificativ este că ulterior soluționării cauzei Fransson, poziția CJUE a suferit o nuanțare, extrem de importantă fiind cauza Luca Menci, speță care se referă la situația unui contribuabil care a declarat în mod corect TVA-ul pe care îl datora, l-a calculat în mod corect, dar care a fost apoi sancționat cu o amendă în valoare de 30% din suma respectivă pentru fapta de a nu fi virat TVA-ul în termenul stabilit în legislația italiană. Ulterior, deși a fost sancționat cu 30% din TVA-ul pe care trebuia să-l vireze și pe care-l declarase, și deși domnul Luca Menci deja începuse să plătească în mod eșalonat amenda și TVA-ul aferent, a fost exercitată o acțiune penală pentru aceleași fapte, acuzația constând în a nu fi virat TVA-ul în termen.

Instanța italiană de trimitere a întrebat dacă nu cumva art. 50 din Cartă, precum trebuie să fie interpretat în lumina dreptului CEDO incident, se opune ca această persoană să mai fie acuzată, având în vedere că deja acestei persoane i s-a aplicat o sancțiune administrativă definitivă.

În cauza Menci, CJUE a reținut că principiul ne bis in idem nu este un principiu absolut, el poate să fie restrâns în anumite condiții. CJUE a stabilit în această decizie, pentru prima dată, care sunt acele condiții, implementând o parte din ceea ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în  cauza A și B împotriva Norvegiei, și stabilind totodată care sunt criteriile în baza carora trebuie stabilit dacă acest cumul de proceduri este un cumul care respectă principiul ne bis in idem pe cale de excepție, pentru că în mod normal ne bis in idem ar fi reprezentat un impediment – până la jurisprudența A și B împotriva Norvegiei– în calea  deschiderii unei noi proceduri dacă prima deja s-a încheiat și s-a stabilit o sancțiune ce a avut un caracter penal.

În concluzie, nici în cazul exonerării de răspundere în temeiul unei soluții pronunțate de instanța de contencios fiscal și nici în cazul angrenării unei astfel de răspunderi prin eventuala soluție de respingere a contestației fiscale, hotărârea instanței de contencios administrativ nu are autoritate de lucru judecat în fața instanței penale, legislația procesuală internă calificând un asemenea aspect drept o împrejurare care privește existența infracțiunii.

IV. Consecințe posibile ale declarării sintagmei ”cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii” din cuprinsul dispozițiilor art. 52 alin. (3) din Codul de procedură penală ca neconstituțională

Desigur că prin Decizia Curții Constituționale pronunțată la data de 17 februarie 2021 (nepublicată încă la data dezbaterilor de care am amintit la început) a fost admisă excepția de neconstituționalitate, constatatându-se că sintagma „cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii” din cuprinsul dispozițiilor art. 52 alin. (3) din Codul de procedură penală este neconstituțională”, reținându-se că:  ”sintagma „cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii” din cuprinsul dispozițiilor art. 52 alin. (3) din Codul de procedură penală este lipsită de claritate, precizie și previzibilitate, precum și faptul că aceasta încalcă principiul securității raporturilor juridice și principiul autorității de lucru judecat, fiind, astfel, contrară prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale”, însă, cel puțin în absența considerentelor instanței de contencios constituțional, nu credem că se poate susține în mod întemeiat că aspectele de drept sau de fapt (lucrurile) judecate definitiv nu mai pot fi reevalute în alte procese (cauze judiciare), fie chiar penale, din perspectiva relevanței lor, chiar acceptând că raporturile sociale trebuie să se bucure de stabilitate.

În absența unei motivări a deciziei la care ne-am referit anterior, în cadrul dezbaterilor purtate, s-a pus problema efectelor unei hotărâri judecătorești pronunțate în materie contravențională cu privire la o procedură penală deschisă față de conducătorul auto sancționat contravențional, însă pentru săvârșirea în aceleași împrejurări a unei infracțiuni de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului, faptă prevăzută și sancționată de art. 336 alin. (1) din Codul penal.

Concret, dacă respectivul conducător auto este sancționat cu amendă contravențională pentru depășirea limitei de viteză pe un segment de drum și într-un anumit interval orar, contravenția fiind constatată pe baza unor mijloace tehnice omologate (filmat video), iar ulterior, la un interval de câteva minute de data înregistării depășirii limitei legale de viteză, același conducător auto este oprit și depistat ca prezentând halenă alcoolică, fiind condus pentru prelevarea celor două probe de sânge, soluția de anulare a procesului verbal constatator de contravenție pentru motive de fond, va impune și exonerarea de răspundere sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) din Codul penal?

În practică, în procedura plângerii contravenționale, contestatorul va propune administrarea unor mijloace de probă, respectiv audierea unor martori care pot susține că persoana respectivă nu se afla la volanul autoturismului care a fost înregistrat ca depășind limita legală de viteză, iar în baza acestor mijloace de probă, instanța civilă va dispune anularea procesului verbal constatator de contravenție și exonerarea contestatorului de la plata amenzii aplicate.

Deși au fost exprimate punte de vedere divergente, apreciem că soluția pronunțată de instanța civilă într-un asemenea caz, nu ar putea avea autoritate de lucru judecat în fața instanței penale sesizate cu judecarea infracțiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) din Codul penal.

Chiar dacă martorii audiați în procedura contravențională ar fi susținut că nu inculpatul s-ar fi aflat în ziua respectivă la volanul autoturismului, reținerea acestei situații de instanța care se pronunță asupra plângerii contravenționale, nu presupune automat lipsa temeiului necesar pentru exercitarea acțiunii penale. În condițiile în care rechizitoriul reține că inculpatul a fost depistat și oprit în trafic de un agent constatator care a procedat la legitimarea acestuia și la testarea cu ajutorul unui alcooltest, există cel puțin o aparentă contradicție între probatoriul avut în vedere de instanța civilă și probatoriul pe care este întemeiată exercitarea acțiunii penale. Chiar dacă se poate reține o eroare din partea agentului de poliție care a procedat la oprirea și la depistarea conducătorului auto aflat sub influența băuturilor alcoolice, motiv care ar legitima recunoașterea autorității de lucru judecat a sentinței civile, în realitate, o soluție de trimitere în judecată nu se va întemeia exclusiv pe un asemenea act constatator. Recurgerea la martori asistenți este o realitate des întâlnită în zona de activitate a organelor de poliție rutieră, iar conducerea unei persoane la sediul unei unități medicale pentru recoltarea probelor biologice este mereu însoțită de garanții care înlătură orice urmă de arbitrariu. Persoana va fi legitimată și identificată la unitatea medicală, recipientele și setul de prelevare vor fi desigilate în prezența acesteia, astfel că riscul unei erori cu privire la identitatea conducătorului auto aflat sub influența alcoolului este practic inexistent.

Spre deosebire de realitățile probatorii ale procesului penal, judecătorul sesizat cu judecarea unei plângeri contravenționale are la dispoziție un probatoriu mult mai limitat, procesul verbal fiind întocmit în urma unei înregistrări a contravenției, neexistând deci nici un martor asistent a cărui audiere ar fi fost extrem de necesară pentru stabilirea corectă a situației fapt. Practica a demonstrat că în acest gen de litigii, contestatorul sancționat solicită încuviințarea probei testimoniale iar martorii vor susține întotdeauna versiunea favorabilă acestuia, judecătorul neavând la dispoziției niciun mijloc concret pentru a verifica în cursul procesului dacă martorul declară corespunzător realității. În măsura în care doi martori vor susține în mod nereal că persoana contestatorului s-a aflat toată ziua alături de ei la televizor, urmărind o competiție sportivă, aceste afirmații nu pot fi obiectiv verificate până la pronunțarea soluției de anulare a procesului verbal constatator de contravenție.

Prin ipoteză, judecătorul sesizat pe calea plângerii contravenționale nu are acces la actele dosarului de urmărire penală, iar o eventuală suspendare a judecării cauzei la solicitarea organelor de poliție care ar aduce la cunoștință începerea urmăririi penale, ar avea ca efect prescripția răspunderii contravenționale. Judecătorul este obligat să se pronunțe pe baza probatoriului de care dispune și a celui propus de contravenient, având obligația de a soluționa acest gen de cauze cu celeritate, ședința de judecată desfășurându-se fără participarea procurorului, singurul care ar putea avea un motiv justificat pentru a formula o sesizare pentru mărturie mincinoasă.

Soluționând acțiunea penală, judecătorul are la dispoziție un material mult mai amplu, având inclusiv posibilitatea de a-l audia chiar pe agentul constatator pentru a verifica dacă situația de fapt reținută în rechizitoriu corespunde realității. Fiind recoltate două probe de sânge la cea mai apropiată unitate medicală, stabilirea identității dintre persoana trimisă în judecată și persoana conducătorului auto depistat, poate avea la bază inclusiv probe cu caracter științific.

În concluzie, chiar dacă soluția pronunțată pe calea plângerii contravenționale a devenit definitivă, nu credem că se poate susține în mod întemeiat autoritatea de lucru judecat a acesteia în fața instanței penale, verificările specifice procesului penal fiind mult mai ample și putând cuprinde chiar reaudierea martorilor pe depozițiile cărora s-a întemeiat soluția de anulare a procesului verbal contravențional.

În același timp, chiar dacă am adopta un punct de vedere diametral opus și am aprecia necesară verificarea legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanța civilă prin recurgerea la o cale extraordinară de atac, nu există vreun temei de drept pentru ca în intervalul corespunzător acestui tip de verificări, judecarea procesului penal să fie suspendată. O asemenea opinie prezintă atât riscul împlinirii termenelor de prescripție a răspunderii penale, cât și certitudinea soluționării cauzelor penale cu încălcarea termenului rezonabil, părțile procesului penal fiind obligate să aștepte finalizarea verificărilor modului în care a fost soluționată plângerea contravențională.

Răspunsul corect la această problemă depinde de limita în care se va recunoaște autoritatea de lucru judecat a unei asemenea chestiuni prealabile. Dacă numai dispozitivul soluției va intra în autoritatea de lucru judecat, considerentele pentru care procesul verbal va fi anulat nu pot fi opuse instanței care se va pronunța asupra acuzației în materie penală. Desigur că răspunsul va fi nuanțat în măsura în care și considerentele soluției respective (analiza depozițiilor date de martori) vor beneficia de autoritatea de lucru judecat, însă opinăm că nici într-un asemenea caz procesul penal nu va putea fi soluționat doar pe calea excepției autorității de lucru judecat, neexistând condiția identității actului de conduită interzis, contravenția presupunând depășirea limitei legale de viteză, infracțiunea având ca actus reus conducerea vehicului sub influența alcoolului sau a altor substanțe.

V. Concluzii și propuneri de lege ferenda

Deși decizia instanței de contencios constituțional pronunțată la data de 17 februarie 2021 stabilește că sintagma „cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii” din cuprinsul dispozițiilor art. 52 alin. (3) din Codul de procedură penală este lipsită de claritate, precizie și previzibilitate, în absența considerentelor, credem că este o decizie care impune cu prioritate obligația legiuitorului de a modifica sintagma respectivă, fiind totuși necesară o precizare mai detaliată.

Definirea noțiunii de ”împrejurări care privesc existența infracțiunii” ar trebui să plece de la condițiile de tipicitate ale infracțiunii, astfel cum sunt acestea definite de textele de incriminare, fiind necesară cel puțin o precizare orientativă asupra modalității în care asemenea chestiuni ar putea forma obiect unei analize în cadrul unei proceduri nepenale. Credem că o formulare de genul ”cu excepţia împrejurărilor care constituie condiții preexistente sau condiții de tipicitate obiectivă ale infracţiunii” ar putea constitui un element de concretizare a principiului autorității de lucru judecat, repezentând și o formă de asigurare a previzibilității modului de aplicare a legii penale.

Legiuitorul ar trebui să definească mai detaliat și noțiunea de autoritate de lucru judecat a hotărârii pronunțate în altă materie decât materia penală prin raportare la posibilitățile pe care le recunoaște într-un asemenea caz instanței penale.


[1] Decizia nr. 2118 din 14 decembrie 2016 pronunţată în recurs de Secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect revizuire, acccesabilă la adresa www.scj.ro;
[2] Monitorul Oficial, partea I, nr. 717 din 12 octombrie 2011,
[3] Monitorul Oficial nr. 460 din 20 iunie 2017;
[4] Monitorul Oficial nr. 332 din 2 mai 2019


Judecător Raul Alexandru Nestor, Curtea de Apel Ploiești

* Opinie susținută în legătură cu dezbaterea Hotărârile judecătorești (civile) pot fi desființate în procesul penal? Partea a II-a, ediția 451, organizată de Societatea de Științe Juridice (SSJ)

Cuvinte cheie: , , , ,
Secţiuni/categorii: Drept penal, Opinii, SELECTED TOP LEGAL, _CONTENT

Pentru toate secţiunile JURIDICE.ro click aici
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD