Secţiuni » Arii de practică » Protective » Drept civil
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
UNBR Caut avocat
UNBR Caut avocat
UNBR Caut avocat
AUDI Q3
AUDI Q3
Articole Drept civil Drept penal Next RNSJ SELECTED Studii

Simulația – diferite forme de manifestare

19 februarie 2024 | Ionuț-Daniel VÎLCEANU
Ionuț-Daniel Vîlceanu

Ionuț-Daniel Vîlceanu

Rezumat: Prezenta lucrare își propune să analizeze rațiunea din spatele neconcordanței dintre reglementarea privind instituția simulației din Dreptul civil și din Dreptul penal. Simulația poate fi în acord cu legea și cu bunele moravuri, bucurându-se de îngăduința legii civile române. Cu toate acestea, dacă prin crearea unei situații juridice mincinoase, părțile au urmărit anumite scopuri ilicite sau imorale, acordul simulatoriu nu se mai poate bucura de protecția legală, iar, astfel, înțelegerea părților va fi privată de producerea de efecte juridice valabile chiar și între acestea. În contrast, plecând de la aceeași conduită, de a atesta o faptă sau o împrejurare necorespunzătoare cu adevărul, părților li se pot aplica sancțiuni de drept penal, sancțiuni ce vor îmbrăca forma unor infracțiuni: de la spălare de bani, evaziune fiscală, până la fals în înscrisuri sub semnătură privată. Astfel, putem conchide că instituția simulației se găsește pe puntea fină dintre licit civil și ilicit penal.

Abstract: This paper aims to analyze the rationale behind the inconsistency between the regulation regarding the institution of simulation in Civil Law and in Criminal Law. The simulation can be in accordance with the law and with good morals, enjoying the permission of the Romanian civil law. However, if by creating a false legal situation, the parties pursued certain illicit or immoral purposes, the agreement can no longer enjoy legal protection, and thus the understanding of the parties will be deprived of producing valid legal effects even between these. In contrast, starting from the same conduct, of attesting to a deed or circumstance that is not true, the parties may be subject to criminal law sanctions, sanctions that will take the form of crimes: from money laundering, tax evasion, to forgery in documents under private signature. Thus, we can conclude that the institution of simulation is on the fine line between civil law and criminal law.

Résumé: Cet article vise à analyser les raisons de l’incohérence entre la réglementation relative à l’institution de la simulation en droit civil et en droit pénal. La simulation peut être conforme à la loi et aux bonnes mœurs, bénéficiant de l’autorisation du droit civil roumain. Cependant, si en créant une fausse situation juridique, les parties poursuivaient certaines fins illicites ou immorales, l’accord fictif ne pourra plus bénéficier d’une protection juridique, et ainsi l’entente des parties sera privée de produire des effets juridiques valables même entre celles-ci. En revanche, à partir d’un même comportement, d’attester d’un fait ou d’une circonstance qui n’est pas vrai, les parties pourront être passibles de sanctions pénales, sanctions qui prendront la forme de délits : du blanchiment d’argent, de la fraude fiscale, au faux en documents sous seing privé. Ainsi, nous pouvons conclure que l’institution de la simulation est à la frontière entre le droit civil et le droit pénal.

1. Introducere

Interferența și concordanța dintre dreptul civil și dreptul penal este nu numai un indice al unui sistem legislativ bine închegat, ci o adevărată necesitate având în vedere că aceste două ramuri de drept, deși guvernate de principii și protejând categorii de interese diferite, pot fi aplicate deopotrivă, concomitent, aceiași raport juridic. În istoria evoluției dreptului, cu precădere în dreptul roman, cele două tipuri de răspundere se contopeau. Cu toate acestea, astăzi, majoritatea sistemelor de drept ale lumii recunosc această netă diferență între răspunderea penală – o răspundere personală, ce se îndreaptă împotriva celui care a comis fapta prevăzută de legea penală, și răspunderea civilă – răspundere cu repercusiuni asupra patrimoniului persoanei care a comis fapta ilicită, constând în obligația de a repara prejudiciul produs.

Plecând de la principiul că legea penală sancționează acele conduite sociale considerate de legiuitor ca fiind de o gravitate ridicată, ne punem întrebarea rezonabilă, la care vom încerca să construim o soluție în cele ce urmează: cum poate fi o conduită considerată licită în sistemul dreptului civil (prin intermediul instituției simulației), dar în același timp să poată fi sancționabilă în sistemul dreptului penal (prin intermediul falsului în înscrisuri sub semnătură privată)? Cu alte cuvinte, pare contraintuitiv ca aceeași faptă să fie considerată contrară legii în viziunea unei ramuri de drept care sancționează acele conduite sociale considerate ca având cel mai înalt grad de gravitate, dar să fie considerată în același timp permisă potrivit ramurii de drept ce guvernează raporturile juridice patrimoniale și nepatrimoniale dintre acele persoane, aflate pe poziție de egalitate juridică. Chiar Louis Josserand, la începutul deceniului al patrulea al secolului trecut se întreba, pe bună dreptate, „cum a putut minciuna […] să intre în grațiile puterilor publice? Cum, prin ce aberație a devenit generatoare de drepturi, ea – care este negarea dreptului, care constituie contrariul său? Lucrul pare cu atât mai greu de crezut cu cât, din ce în ce mai mult, legislațiile contemporane se orientează nu către clandestinitate și către mister, ci către publicitate; intensificarea măsurilor de publicitate reprezintă unul dintre marile curente juridice actuale”[1]. O asemenea problemă a fost tratată ca atare inclusiv în dreptul românesc, în cadrul interogației dacă „nu cumva legea este, în acest caz cel puțin, contrară preceptelor moralei? Nu cumva legiuitorul, reglementând binevoitor simulația, încurajează comportamentul fraudulos, «instigă» la un astfel de comportament? În sfârșit, nu cumva același legiuitor ar trebui să reevalueze «luminile și umbrele» simulației, pendularea ei între exigențele contradictorii ale secretului și ale adevărului, și să propună o nouă soluție de reglementare a ei?”[2]. Prin prezenta lucrare, vom încerca să căutăm raționamentul din spatele adoptării de către legiuitorului român a acestei politici legislative, alături de eventualele diferențele de sfere de incidență a celor două instituții, precum și posibilele soluții cu privire la interpretarea textelor de lege.

Arbitraj comercial

Evenimente juridice

Servicii JURIDICE.ro

2. Analiza reglementării civile

Din reglementarea oferită de Codul civil (art. 1289- art. 1294), putem extrage că simulația reprezintă acea operațiune juridică, excepție de la opozabilitatea efectelor contractului, prin care părțile disimulează voința reală a acestora prin încheierea simultană a două acorduri, dintre care unul public (prin care părțile creează o aparență, o situație juridică necorespunzătoare adevărului), iar celălalt acord este secret (constituie adevărata înțelegere a părților, voința reală a acestora).

Pentru a exista, simulația trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, trei condiții, astfel: (1) trebuie să existe două acte juridice, dintre care unul public și unul secret; (2) trebuie să existe intenția părților de a simula (acordul simulatoriu); (3) actul secret trebuie să fie anterior sau concomitent cu actul public[3]. Ideea de acord simulatoriu sugerează o reprezentare comună a părților, anterioară încheierii actului public și a actului secret, reprezentare comună în care părțile [se înțeleg] să orchestreze întreaga operațiune a simulației, adică să imagineze toate manoperele prin care se va disimula adevărata relație dintre ele față de terți. Acordul simulatoriu este sinonim cu intenția părților de a simula și constă în voința lor ca acea operațiune juridică să producă toate efectele juridice specifice simulației[4]. A treia condiție privind simulația (actul secret trebuie să fie anterior sau concomitent cu actul public) este necesară deoarece dacă actul secret ar fi ulterior, acesta ar modifica sau revoca actul public și nu ar mai fi vorba de o simulație[5]. Cu toate acestea, în doctrină se subliniază faptul că, deși manifestarea de voință secretă trebuie să fie anterioară actului public, părțile pot încheia înscrisul constatator (instrumentum) ulterior[6].

Autori consacrați în domeniul dreptului civil oferă simulației o definiție metaforică: “o minciună concertată”, “o dedublare de contracte”[7]. Însăși denumirea acestei instituții este revelatoare cu privire la conținutul acesteia, sugerând deghizarea, ascunderea adevărului de către părți – falsificarea. Codul nostru civil din 2011, în schimb, dezvoltă mult mai pe larg regimul simulației, după modelul italian, pe care l-a preluat[8]. Astfel, conform prevederilor art. 1.289 alin. (1) C. civ., „contractul secret produce efecte numai între părți și, dacă din natura contractului ori din stipulația părților nu rezultă contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu universal”. Din acest spirit îngăduitor, manifestat în legislație, rezultă impresia, pe bună dreptate surprinsă de către un autor, că „există o simulație neprihănită, care nu face rău nimănui și pe care, prin urmare, nu avem nici un interes să o înlăturăm”[9]. Desigur, Codul civil oferă propriile sancțiuni în cazul în care părțile simulației se abat de la ordinea publică, bunele moravuri, sau în ipoteza în care scopurile urmărite de acestea sunt ilicite. Sancțiunea specifică simulației este inopozabilitatea față de terții de bună-credință a actului secret consfințit. Legiuitorul consideră că nu trebuie sancționată simpla intenție a părților de a ascunde realitatea raportului juridic dintre acestea. Sancțiuni civile mai „agresive” intervin în ipoteza în care acest „drept de a simula” pe care legiuitorul îl recunoaște părților este exercitat abuziv: frauda intereselor terților, frauda la lege sau nulitatea simulației.

Cercetările realizate de-a lungul timpului au reușit să contureze varii forme de concretizare a simulației. Dintre acestea, cel mai frecvent menționate sunt deghizarea prețului într-o înstrăinare, interpunerea unei persoane, convenirea unei vânzări fictive către un terț de încredere în scopul sustragerii de la executarea silită ori mascarea unei donații în vânzare, în vederea ocolirii rezervei succesorale a moștenitorilor[10].

3. Analiza reglementării penale

Codul penal român în vigoare statuează că falsul în înscrisuri sub semnătură privată poate fi comis și prin disimularea adevărului din conținutul acestuia. Astfel, conform art. 322 din Codul penal, infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată își complinește conținutul constitutiv atunci când o persoană falsifică un înscris sub semnătură privată prin vreunul dintre modurile prevăzute în art. 320 sau art. 321, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice. Analizând textele la care face trimitere articolul ce reglementează infracțiunea în discuție, anume falsul material în înscrisuri oficiale și Falsul intelectual, putem trage concluzia că falsul în înscrisuri sub semnătură privată presupune falsificarea prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecințe juridice, ori prin atestarea, cu prilejul întocmirii acestuia, a unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări.

Observăm, deci, că în modalitatea elementului material a “atestării unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului” extrasă din textul aferent falsului intelectual, infracțiunea de fals sub semnătură privată îmbracă forma unei simulații.

4. Indici de soluționare

4.1. Evoluția legislativă penală – semn al intenției legiuitorului de a reglementa aceasta problematică

Art. 322 din noul Cod penal (falsul în înscrisuri sub semnătură privată) are corespondent în incriminarea din art. 290 din Codul penal din 1969. Spre deosebire de reglementarea anterioară, în noul Cod penal se arată că înscrisul sub semnătură privată este falsificat fie prin modurile prevăzute la art. 320 din Codul penal actual referitoare Ia falsul material în înscrisuri oficiale (prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecinţe juridice), fie prin modurile prevăzute la art. 321 din Codul penal actual referitoare la falsul intelectual (prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări, cu prilejul întocmirii acestuia). Astfel, infracţiunea avea ca premisă existenţa unui înscris sub semnătură privată, care putea fi falsificat doar prin modalităţile prevăzute pentru falsul material în înscrisuri oficiale, aspect ce reiese din faptul că art. 290 din Codul penal din 1969 făcea trimitere numai la art. 288, nu şi la art. 289 referitor la falsul intelectual.

Toate aceste modificări legislative aduse odată cu noul Cod penal ne conduc spre concluzia că legiuitorul român a urmărit ca falsul în înscrisuri sub semnătură privată să poată fi comis și sub modalitatea unei „minciuni a părților” regăsită în înscrisurile sub semnătură privată. De ce a dorit legiuitorul să schimbe paradigma de incriminare a acestei infracțiuni? Putem fi în prezența unei „scăpări a legiuitorului”? A omis legiuitorul faptul că legislația civilă reglementează aceeași problematică, dar în cadrul acesteia conduita considerată licită?

Nu putem pleca de la premisa că legiuitorul nu a fost atent, fiind nevoiți să cautăm înțelesul acestor două reglementări.[11]

4.2. Autoritatea de lucru judecat a penalului asupra civilului

Din câte am putut observa în începutul acestei lucrări, scopul răspunderii penale este diferit de scopul răspunderii civile, dar asta nu înseamnă că cele două nu pot fi cumulate, ba chiar cu privire la același raport juridic. Acest lucru este posibil în situația în care fapta ilicită (cauzatoare de prejudiciu – element constitutiv al răspunderii civile delictuale) reprezintă totodată și o faptă prevăzută de legea penală și care îndeplinește trăsăturile esențiale ale infracțiunii: tipicitatea (prevederea în legea penală), caracterul nejustificat şi imputabilitatea (fapta să fie imputabilă).

Modalitățile prin care o persoană poate să atragă răspunderea constând în repararea prejudiciului cauzat sunt în număr de două. Aceste două modalități scot în evidență pe de-o parte autonomia materială și procedurală dintre dreptul penal și dreptul civil, dar, în același timp, reprezintă, probabil, cea mai clară evidență a legăturilor strânse dintre acestea. Astfel, pe de-o parte, există posibilitatea ca în cadrul procesului penal persoana vătămată să se constituie ca parte civilă (lucru posibil până la momentul începerii cercetării judecătorești, exercitând acțiunea civilă în cadrul procesului penal. În această variantă, instanța se va pronunța prin aceeași hotărâre asupra ambelor acțiuni. Cea de-a doua variantă este aceea de a introduce acțiunea privind repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune la instanța civilă competentă, urmând procedura civilă.

O chestiune de mare importanță este aceea că, așa cum reiese din art. 28 alin. (1) din Codul penal, hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă separată, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. În contrast, hotărârea definitivă a instanței civile prin care a fost soluționată acțiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în fața organelor judiciare penale cu privire la existența faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, conform art. 28 alin. (2) din Codul penal. Aplicând aceste date problematicii supuse analizei, ar rezulta că hotărârea definitivă a instanței penale cu privire la reținerea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură în modalitatea atestării unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului va avea autoritate de lucru judecat cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o în fața instanței civile care ar judeca separat consecințele negative, prejudiciabile ale unei simulații din moment ce această modalitate de comitere a infracțiunii de fals este considerată o simulație.

4.3. Gravitatea calificată prin scopul urmărit de părți

În cazul dreptului penal, izvorul natural este reprezentat de necesitatea apărării valorilor sociale, determinată de gravitatea şi de frecvența faptelor care vatămă sau pun în pericol aceste valori. Sancțiunile prevăzute de legea penală sunt diferite de sancțiunile prevăzute de celelalte ramuri de drept (nulitate, inopozabilitate, considerarea unei clauze ca fiind nescrisă etc.)

Astfel, sancțiunile prevăzute de legea penală au atât un rol preventiv-educativ, cât și un rol sancționator.

Obiectul dreptului penal este reprezentat de acele relații sociale, considerate de maximă importanță, astfel că această ramură de drept reglementează acele conduite considerate de legiuitor ca fiind foarte grave.

Faptul că legiuitorul nu a sancționat în dreptul privat (civil) o conduită prin care părțile ascund realitatea juridică dintre acestea, dar a ales să o sancționeze în cadrul dreptului public (penal), nu poate să însemne altceva decât că s-a urmărit a se sancționa nu simplul acord simulatoriu dintre părți, ascunderea, minciuna cu privire la realitatea juridică dintre acestea, ci s-a dorit sancționarea pe tărâm penal a acestei conduite atunci când este însoțită de un scop ilicit. Acest scop ilicit poate lua nenumărate forme, însă cel mai adesea părțile încheie un înscris sub semnătură privată fie pentru a ascunde proveniența frauduloasă a unor foloase necuvenite, fie pentru a înlesni sau ascunde comitea unei infracțiuni (dare de mită, luare de mită, înșelăciune, spălare de bani, evaziune fiscală).

5. Analiza jurisprudenței și a doctrinei

Jurisprudența sub imperiul vechiului Cod penal a statuat că se reține infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată în sarcina unor persoane care, în vederea disimulării săvârșirii unor infracțiuni de corupție, întocmeau înscrisuri sub semnătură privată prin care creau aparența unor operațiuni juridice în vederea ascunderii originii foloaselor obținute. Argumentele părților în litigiu, deși se bazau pe faptul că legea penală de la acel moment nu prevedea în elementul material al infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată această modalitate de comitere, instanțele au respins aceste argumente. Astfel, am putea considera că, modificarea legislativă survenită ulterior s-a bazat pe jurisprudența constantă de la acea vreme.

Autori reputați în domeniul dreptului penal au considerat că se va reține această modalitate a elementului material al infracțiunii de fals intelectual și atunci când falsul intelectual îmbracă forma unei simulații. În dreptul civil părțile pot încheia un contract simulat prin care creează o aparență juridică ce nu corespunde realității, sancțiunea fiind aceea că terților nu le poate fi opusă situația juridică consimțită prin contraînscrisul secret, ci doar situația juridică ce rezultă din contractul public, aparent. Dacă actul simulat este întocmit de un funcționar public în exercitarea atribuțiilor de serviciu, și el e de natură să producă efecte juridice, fapta poate intra sub sfera ilicitului penal și ca atare se poate reține infracțiunea de fals intelectual[12].

Cu toate acestea, în privința falsului în înscrisuri sub semnătură privată nu ne regăsim în prezența unui subiect activ circumstanțiat, așa cum se întâmplă în cazul falsului intelectual. Astfel, am putea trage concluzia că vom reține infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată în ipoteza în care cele două părți întocmesc un înscris sub semnătură privată care atestă fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, dacă făptuitorul folosește înscrisul falsificat sau îl încredințează unei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecințe juridice. Or, aceasta este și ipoteza simulației. Părțile încheie două acte juridice, dintre care unul secret care să guverneze realitatea juridică dintre acestea, ceea ce înseamnă că înscrisul public sub semnătură privată încheiat nu atestă conținutul adevăratului raport juridic.

6. Elemente de drept comparat

Mentalitatea care permite astăzi simulația era specifică și societății romane. Si aici erau deghizate donațiile în contractele de vânzare pentru a se evita o prohibiție de a dona[13] sau o incapacitate de a dona. Ca urmare, și regula inefectivității actului simulat – a inopozabilității – și-a făcut loc în dreptul roman și a fost inclusă în final în Codex Iustiniani – titlul 4.22 (la art. 4.22 par. 3 se prevedea: acta simulata veritatis substantiam mutare non passunt. Dreptul postmedieval a avut de a face cu o recrudescență a fenomenului simulației și aceeași a fost optica juridică în privința efectelor operațiunii. Actul simulat era inefectiv (văzut ca un corpora sine spiritu et cadavera sine anima). Treptat însă, sub influența dreptului canonic, s-au operat distincții majore între categoriile actelor simulate, observându-se și că simulația poate servi unor scopuri nobile. În secolul al XIX-lea, optica a devenit similară cu cea de astăzi: actul simulat nu trebuie să fie văzut de plano ca invalid, dar nu poate fi opus terților față de contract.

Fenomenul simulației este astăzi universal regăsibil în dreptul comparat. În common law, chestiunea simulației este analizată numai din perspectiva recaracterizării actului. Așadar, simulația este o chestiune care ține mai degrabă de interpretarea voinței părților decât o operațiune juridică având un conținut complex[14]. În dreptul german, simulația este reglementată diferit: actul public menit să ascundă realitatea unui act secret este declarat nul[15]. Exact aceeași optică se regăsește în dreptul austriac. În schimb, în dreptul francez, actul public este singurul opozabil terților, iar cel secret produce efecte între părți (vechiul art. 1321 din Codul civil francez a fost înlocuit, într-o formă mai clară, de un nou art. 1201, cu același sens). Identic este văzută situația în dreptul italian (art. 1414-1417 din Codul civil italian)[16], care a exercitat o influență semnificativă asupra actualei reglementări în dreptul nostru.

Astfel, reglementările europene în materie diferă. Optica dreptului român s-a raliat direcției dreptului francez și italian, actul public fiind opozabil terților, iar actul secret produce efecte între părți. În ceea ce privește reglementarea în sfera penală, acestea se aseamănă cu cea consacrată în Codul nostru penal. Codul penal francez prevede în art. 441 alin. (7) că, este incriminată și fapta prin care se atestă sau se certifică o stare de fapt inexistentă. Observăm că, asemeni legiuitorului român, legiuitorul francez a incriminat penal fapta de a atesta printr-un înscris o stare necorespunzătoare cu adevărul, dar în același timp a considerat că simulația în sine nu reprezintă o faptă demnă de incriminare, sancțiunile în cazul acesteia fiind caracteristice dreptului civil.

7. Propunere legislativă

În prezent, Codul civil prevede în cadrul art. 1289 alin. (2) că actul secret nu produce efecte nici între părţi dacă nu îndeplineşte condiţiile de fond cerute de lege pentru încheierea sa valabilă. De asemenea, în art. 1179 sunt enumerate condițiile esențiale necesare pentru validitatea unui contract: capacitatea de a contracta, consimțământul părților, un obiect determinat si licit și o cauza licită și morală. Dintre cele patru condiții de fond esențiale cerute de lege pentru încheierea valabilă a unui contract, o importanță deosebită în contextul supus analizei o reprezintă cerința cauzei licite și morale. Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic trebuie sa îndeplinească cumulativ următoarele condiții, prevăzute de art. 1236 și art. 1237 din Codul civil: să existe, să fie licită și să fie morală. Cauza nu există când lipsește discernământul sau scopul imediat la încheierea contractului. Cauza este licită când este conformă legii si ordinii publice. De asemenea, cauza este considerată ilicită și atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative. În fine, cerința cauzei morale presupune ca aceasta să nu fie contrară bunelor moravuri, respectiv regulilor de conviețuire socială. În ceea ce privește sancțiunea prevăzută de lege, lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu excepția cazului în care contractul a fost greșit calificat și poate produce alte efecte juridice. Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască.

În consecință, concluzia ce ar trebui trasă în ipoteza în care părțile au urmărit prin acordul simulatoriu să ascundă săvârșirea unor infracțiuni, pe tărâm civil, sancțiunea este nulitatea absolută a actului secret, astfel actul nu ar îndeplini o condiție de fond esențială (cauza licită), urmând a fi privat de producerea de efecte juridice valabile chiar și între părți. Pentru a înlătura orice dubiu, consider că reglementarea civilă ar trebui să fie mai concretă, fiind înlăturate dubiile cu privire la eventuala concordanță dintre Dreptul civil și Dreptul penal.

Astfel, o variantă de normă juridică civilă ar fi: „Cu toate acestea, dacă părțile recurg la încheierea unui acord secret în scopul ascunderii săvârșirii unor infracțiuni, respectivul act este lovit de nulitate absolută.” Această propunere legislativă ar putea fi adoptată în ipoteza în care, legiuitorul dorește menținerea drept valabilă, licită, de principiu, instituția simulației.

Cu toate acestea, legiuitorul ar putea adopta și o viziune mai tranșantă, interzicând de plano simulația. După cum am observat, cauza simulației poate fi una licită, ba chiar nobilă, astfel încât o eventuală intervenție a legiuitorului în vederea trecerii sub sfera ilicitului a instituției simulației ar putea părea nu numai inoportună, ci exagerată. Însă, în înțelepciunea sa, legiuitorul, în momentul în care edictează normal juridice, trebuie să pornească de la realitatea socială, de la consecințele pe care le va produce în societate respectiva reglementare.

De asemenea, un aspect important demn de a fi avut în vedere de către legiuitor este legat de punerea în balanță a efectelor pozitive cu cele negative. Întrebarea esențială ce se naște în mintea sa ar trebui să fie: „Ce prevalează? Protejarea anumitor acte secrete ce urmăresc scopuri licite sau nobile sau prevenirea producerii unor consecințe grave în societate, de la ascunderea unor venituri obținute ilicit și îmbrăcarea acestora într-o haină licită, până la ascunderea unor infracțiuni de o gravitate superioară?” O astfel se propunere legislativă incisivă în materie civilă ar putea lua următoarea formă: „Este sancționat cu nulitatea absolută orice act prin care părțile urmăresc să ascundă adevărata situație juridică ce reglementează raporturile juridice dintre
acestea.”

Reglementarea penală, în prezent, în ceea ce privește falsul în înscrisuri sub semnătură privată statuează că falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului este pedepsită cu închisoarea de la unu la cinci ani. Astfel, reglementarea penală pare a fi mai aproape de propunerea legislativă civilă mai incisivă pe care am detaliat-o mai sus, deși, în prezent, Dreptul civil nu interzice de plano simulația. De aceea, consider că, în materie penală o intervenție a legiuitorului este nu numai de bun augur, ci se impune cu necesitate. Într-adevăr, jurisprudența penală a conturat o anumită direcție în sensul în care textul vizează numai ipotezele ce se circumscriu sferei ilicite, prin ascunderea sau mijlocirea săvârșirii unor infracțiuni. Cu toate acestea, cum în cadrul sistemului nostru de drept jurisprudența nu este izvor de drept, iar legea trebuie să respecte atât principiul previzibilității, cât mai ales să evite exprimările ambigue, consider că legiuitorul ar trebui să reevalueze textul de lege. O propunere în acest sens, care s-ar ralia prevederilor legii civile în materie de simulație ar putea avea următoarea construcție: „Falsificarea unui înscris sub semnătură privată, de către părți, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a însera unele date sau împrejurări, în scopul ascunderii sau mijlocirii săvârșirii unor infracțiuni ori realizării unui scop ilicit sau producerii unor consecințe juridice ilicite, se se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.”

8. Simulația în diferite ramuri de drept

8.1. Simulația în dreptul comercial

Simulația în Dreptul comercial poate îmbrăca diverse forme. Cu toate acestea, în practică, una dintre cele mai des întâlnite forme de simulate se circumscriu ipotezei în care există un acționar cu un număr redus de acțiuni, iar un altul cu restul acțiunilor. Problematica se concentrează pe analiza încălcării prevederilor referitoare la pluralitatea de asociați printr-o simulație.

Legea nr. 31/1990 conține numeroase prevederi ce reglementează numărul minim sau maxim de asociați. Ca regulă, conform art. 4 din Legea nr. 31/1990, societatea va avea cel puțin doi asociați, în afara de cazul când se prevede altfel, înregistrarea unei societăți pe acțiuni cu un singur acționar nefiind îngăduită de lege decât acelorași societăți cu capital integral sau majoritar de stat. Astfel, prin subscrierea de către o persoană a unui număr redus de acțiuni pentru a atinge numărul minim legal de acționari se încadrează în liniile trasate de instituția simulației, acționarul cu un număr redus de acțiuni fiind doar un interpus. Întrebarea ce se impune a fi ridicată este legată de posibilitatea intervenirii nulității societății ca urmare a simulației pe temeiul art. 1292 din Codul civil raportat la art. 56 litera h), coroborat cu art. 196 (2) din Codul civil.

În materie civilă, sancțiunea este inopozabilitatea actului secret față de terții de bună-credință, alături de posibilitatea de a o invoca atunci când aceasta le profită sau când le vatămă drepturile. În materie comercială, cu privire la simulația supusă analizei, sancțiunea nu e inopozabilitatea acordului ascuns, ci doar stoparea stării secrete, mai concret scoaterea la iveală a fictivității participării acționarului simulat la capitalul social, fapt ce duce la anularea societății.

Cu toate acestea, simulația în această materie pare inofensivă, nefiindu-le încălcate terților vreun drept sau interes. Astfel că eventuala eludare a art. 10 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 nu poate fi sancționată cu nulitatea societății, iar urmările admiterii acțiunii în declararea simulației ar trebui limitată la constatarea adevăratei situații juridice a societății. Legea nr. 31/1990 prevede art. 228 alin. (1) lit. b), că societatea pe acțiuni se dizolvă în cazul în care numărul acționarilor scade sub minimul legal și acesta nu este completat în termen de 9 luni de la data constatării reducerii. Cu toate acestea, dacă se recurge la dizolvarea societății pe acțiuni din cauza nerespectării numărului minim de acționari, personalitatea juridică va subzista, în ciuda faptului că există un singur acționar, până când se îndeplinește ultimul act de lichidare, așa cum rezultă din art. 233 alin. (3) din Legea 31/1990.[17]

8.2. Simulația în Dreptul procesual civil

Simulația poate îmbrăca multe forme în Dreptul procesual civil, însă cel mai grăitor exemplu este edictat în cadrul art. 221 din Codul de procedură civilă privind amânarea judecăţii prin învoiala părţilor. Norma prevede că amânarea judecăţii în temeiul învoielii părţilor nu se poate încuviinţa decât o singură dată în cursul procesului. După o asemenea amânare, dacă părţile nu stăruiesc în judecată, aceasta va fi suspendată şi cauza va fi repusă pe rol numai după plata taxelor de timbru, potrivit legii. Totodată, în alin. (3) al aceluiași art. se prevede că instanţa este obligată să cerceteze dacă amânarea cerută de părţi pentru un motiv anumit nu tinde la o amânare prin învoiala părţilor, fiind socotită ca atare cererea de amânare la care cealaltă parte s-ar putea împotrivi.

Astfel, legea permite părților să solicite amânarea judecății fără a fi necesar să dea o justificare. De obicei, acestea încearcă o împăcare sau nu sunt pregătite în momentul respectiv să se judece. Această amânare prin acordul părților, deci fără a fi provocată de ceva, se poate da o singură dată în cursul procesului. Dacă părțile, după ce au cerut o astfel de amânare, solicită tot o amânare prin acord, înseamnă că nu se regăsim una dintre caracteristicile procesului, anume contradictorialitatea, caz în care instanța va suspenda procesul. Interesul părților în a masca eventuala înțelegere privind amânarea de comun acord a judecății rezidă din caracterul sancționator pecuniar pe care legea îl prevede pentru ca dosarul să fie repus pe rol, trebuind să achite 50% din taxa de timbru plătită inițial. Sigur, dacă taxa este de o valoare redusă sau dacă suntem în prezența unui proces unde nu este solicitată plata unei taxe de timbru, acest lucru este lipsit de importanță, însă dacă taxa se stabilește la valoare, părțile ar putea avea intenția de a simula creând aparența unei amânări pentru alte motive decât învoiala acestora. Legea procesuală civilă prevede că dacă o parte invocă un alt motiv de amânare, iar cealaltă parte nu se opune pentru a crea impresia că este incident un alt motiv de fapt, instanța va fi obligată să cerceteze dacă amânarea cerută de părți pentru un anumit motiv nu tinde la o amânare tot prin învoiala părților și să constate că este în prezența unei simulații veritabile.

Dacă instanța va ajunge la concluzia că părțile au simulat o astfel de amânare, aceasta se va putea opune solicitării părții. În plus, legea prevede că va fi socotită ca atare cererea de amânare la care cealaltă parte s-ar putea împotrivi, dar nu o face. Spre exemplu, una dintre părți solicită amânarea pentru a-și putea angaja un avocat, întrucât mandatul avocatului a încetat, dar în concret se observă că mandatul a încetat prin revocarea lui de către parte cu mai puțin de 15 zile înaintea ședinței de judecată. Acesta un caz pe care partea și l-a asumat, nu a fost o denunțare a avocatului. Cu toate acestea, cealaltă parte susține că este de acord să se amâne judecata și în asemenea condiții. Această problemă se va aprecia, în concret, de către instanță, analizând situația de fapt și raporturile dintre părți. Astfel, constatăm că în ramura Dreptului procesual civil instituția simulației nu este privită ca o îngăduință a legiuitorului. Adoptarea acestei poziții a legiuitorului poate avea drept rațiune caracterul imperativ al normelor de procedură, alături de interesul public în vederea soluționării cu celeritate a pricinilor deduse judecății, având totodată în vedere și bogata jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului formată în jurul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

8.3. Simulația în Dreptul familiei

În Dreptul familiei, probabil cel mai elocvent caz de simulație este reprezentat de căsătoria fictivă. Codul civil oferă cadrul legal în ceea ce privește această problematică de interes. Astfel, art. 295 din Codul civil prevede că este lovită de nulitate absolută căsătoria încheiată în alte scopuri decât acela de a întemeia o familie. În doctrină, căsătoria fictivă mai este cunoscută și sub denumirea de căsătorie simulată. Surprinzătoare este însă opțiunea legiuitorului de a sancționa cu nulitatea absolută această simulație, în condițiile în care în art. 1289 din Codul civil se prevede că acordul secret produce efecte numai între părti și, dacă din natura contractului ori din stipulația părtilor nu rezultă contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu universal. Legiuitorul român a fost vigilent, astfel că a tratat în cadrul art. 1294 problematica actelor juridice nepatrimoniale, statuând că dispozițiile referitoare la simulație nu se aplică actelor juridice nepatrimoniale[18]. Un astfel de act juridic nepatrimonial este căsătoria, alături de o altă instituție de Dreptul familiei, anume adopția. Astfel, analizând simulația în privința căsătoriei, trebuie să ne îndepărtăm de reglementarea oferită de Codul civil în art. 1289- 1293. Putem considera, așadar, că ipoteza de simulație oferită de art. 295 din Codul civil este un caz aparte, izolat de simulație, fapt ce explică și opțiunea legiuitorului de a-i oferi o sancțiune specifică: nulitatea absolută a căsătoriei astfel încheiate.

Desigur, faptul că legiuitorul a recurs la acest artificiu legislativ nu ne oprește în demersul nostru de a creiona regimul extrem de colorat al acestei instituții, ci dimpotrivă. Faptul că simulația este tratată în atât de multe ramuri de drept, iar de fiecare dată fizionomia acesteia cunoaște modificări, unele dintre acestea surprinzătoare chiar, întărește ideea de la care am pornit – simulația se află pe muchia dintre licit și ilicit.

9. Concluzii

Rațiunea legiuitorului de a reglementa diferit aceeași tipologie de conduită în ramuri de drept distincte, alături de sancționarea diferită a acestora (în conformitate cu măsurile și remediile specifice fiecărei ramuri), nu poate să ne conducă, în lipsa altor indicii privind modul în care ar trebui interpretată unitar această contradicție, decât la concluzia că, în momentul incidenței unei astfel de conduite, este necesar a fi stabilit scopul pentru care părțile urmăresc să ateste prin respectivul înscris o situație necorespunzătoare adevărului, neconformă realității juridice. În funcție de acest scop urmărit de către părți vom putea evalua caracterul ilicit, demn de a fi sancționat penal, or, dimpotrivă, vom constata că raportul juridic respectiv este unul de drept privat pur, neaducând atingere relațiilor sociale protejate prin reglementările în materie penală. Așadar, concluzia la care ajungem analizând reglementările incidente nu atât în litera, cât mai ales în spiritul legii, este aceea că nu orice denaturare a adevărului dintr-un înscris sub semnătură privată ar atrage incidența prevederilor art. 322 din Codul penal, ci doar aceea care urmărește prin ea însăși realizarea unui scop ilicit sau producerea unor consecințe juridice ilicite.

Toate acestea ne fac să privim coloristica instituției simulației din multiple și diverse unghiuri, urmărind de fiecare dată atât rațiunea din spatele politicii legiuitorului constând în modul de reglementare a respectivei conduite, cât, mai ales, scopul avut de către părți în momentul în care au recurs la simularea adevăratei situații juridice ce le reglementează raporturile. Așadar, putem conchide că, în funcție de toate aceste nuanțe, simulația se află pe puntea dintre ilicit civil și ilicit penal.


[1] L. Josserand, „Le mensonge, la simulation et la dissimulation en tant que facteurs de droit”, în L. Josserand, Évolutions et actualités. Conférences de droit civil, Librairie du Recueil Sirey, Paris, 1936, p. 112 – 133; M. B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Cartea Românească, București, f.a. (probabil 1921, după cum rezultă din „Cuvântul-înainte”), p. 467
[2] Fl. A. Baias, Simulația. Studiu de doctrină și jurisprudență, Rosetti, București, 2003, p. 20.
[3] E. Veress, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția 5, Ed. C. H. Beck, București, 2020, p. 86
[4] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, Drept Civil. Obligațiile, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 185
[5] C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept Civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția a IX-a, revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, 2008, p. 78
[6] Fl. A. Baias în lucrarea lucrarea Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Codul Civil. Comentariu pe articole, Ediția 3, Ed. C. H Beck, București, 2021, p. 1537
[7] PH. MALAURIE, L. AYNES, Cours de droit civil. Les obligations, Ed. Cujas, Paris, 1999-2000, pag. 375 apud L. POP, I. POPA, S. I. VIDU, op. cit., p. 217
[8] Fl. A. Baias, V. Cîlțea, Acțiunea în declararea simulației, în RRDP, nr. 4/2018, p. 210
[9] Al. Degré, Scrieri juridice, vol. I, Materii de drept civil, Editura Tipografiei Gutenberg, Joseph Göbl, București, 1900, p. 321.
[10] Fl. A. Baias, Simulația. Studiu de doctrină și jurisprudență, Rosetti, București, 2003, p. 229 – 262.
[11] Fals simulat sau simulație falsă? – JURIDICE
[12] Rotaru C., A.-R. Trandafir, V. Cioclei – Drept penal, Partea specială II. Ediția a VI-a. Ed. C.H. Beck p. 399
[13] V. Zimmermann, p. 646 urm. apud. L. POP, I. F. POPA, S. I. VIDU, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile. Ediția a II-a, revizuită și adăugită, 2020, p. 179
[14] V. Chitty on Contracts, v. I, nr. 5-111 și nr. 12-117, 12-121, 12-123, 12-124, 12-125 apud. L. POP, I. F. POPA, S. I. VIDU, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile. Ediția a II-a, revizuită și adăugită, 2020, p. 180
[15] V. J. Ellenberg, în Palandt, p. 94, com. sub 117 BGB apud. L. POP, I. F. POPA, S. I. VIDU, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile. Ediția a II-a, revizuită și adăugită, 2020, p. 180
[16] V. M.A. Livi, in Rescingo, v. I, p. 2904 urm., com. sub art. 1414-1417 C.civ.it. apud. L. POP, I. F. POPA, S. I. VIDU, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile. Ediția a II-a, revizuită și adăugită, 2020, p. 180
[17] Numărul de asociați. Simulația pluralității – JURIDICE
[18] Fl. A. Baias, „Comentariu sub art. 1.294 C. civ.”,în Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ediția a 2-a revizuită și adăugită, C.H. Beck, București, 2014, p. 1443.


Ionuț-Daniel Vîlceanu
Student – Facultatea de Drept a Universității din București

Coordonatori: prof. univ. dr. Flavius Antoniu Baias, av. drd. Silviu Munteanu

Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn LinkedIn JURIDICE.ro WhatsApp WhatsApp Channel JURIDICE Threads Threads JURIDICE Google News Google News JURIDICE

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.

 
Homepage J JURIDICE   Cariere   Evenimente   Dezbateri   Profesionişti   Lawyers Week   Video
 
Drepturile omului
Energie
Fiscalitate
Fuziuni & Achiziţii
Gambling
Health & Pharma
Infrastructură
Insolvenţă
Malpraxis medical
Media & publicitate
Mediere
Piaţa de capital
Procedură civilă
Procedură penală
Proprietate intelectuală
Protecţia animalelor
Protecţia consumatorilor
Protecţia mediului
Sustenabilitate
Recuperare creanţe
Sustenabilitate
Telecom
Transporturi
Drept maritim
Parteneri ⁞ 
Specialişti
Arii de practică
Business ⁞ 
Litigation ⁞ 
Protective
Achiziţii publice
Afaceri transfrontaliere
Arbitraj
Asigurări
Banking
Concurenţă
Construcţii
Contencios administrativ
Contravenţii
Corporate
Cyberlaw
Cybersecurity
Data protection
Drept civil
Drept comercial
Drept constituţional
Drept penal
Dreptul penal al afacerilor
Dreptul familiei
Dreptul muncii
Dreptul Uniunii Europene
Dreptul sportului
Articole
Essentials
Interviuri
Opinii
Revista de note şi studii juridice ISSN
Note de studiu ⁞ 
Studii
Revista revistelor
Autori ⁞ 
Publicare articole
Jurisprudenţă
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Curtea Constituţională a României
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Dezlegarea unor chestiuni de drept
Recurs în interesul legii
Jurisprudenţă curentă ÎCCJ
Curţi de apel
Tribunale
Judecătorii
Legislaţie
Proiecte legislative
Monitorul Oficial al României
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Flux noutăţi
Selected
Comunicate
Avocaţi
Executori
Notari
Sistemul judiciar
Studenţi
RSS ⁞ 
Publicare comunicate
Proiecte speciale
Cărţi
Condoleanţe
Covid-19 Legal React
Creepy cases
Life
Povestim cărţi
Poveşti juridice
Războiul din Ucraina
Wisdom stories
Women in Law

Servicii J JURIDICE   Membership   Catalog   Recrutare   Talent Search   Comunicare   Documentare   Evenimente   Website   Logo   Foto   Video   Partnership