Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
Banner BA-01
Servicii JURIDICE.ro
Banner BA-02
Articole Drept penal Next Note de studiu RNSJ SELECTED

Considerații asupra incriminării infracțiunii prevăzute la art. 267 Cod Penal (Omisiunea sesizării)

20 februarie 2024 | Miron-Paul CHICHIȘAN
Miron-Paul Chichișan

Miron-Paul Chichișan

Reiterând una din modalitățile speciale de sesizare a organelor judiciare, prin incriminarea nedenunțării unor infracțiuni săvârșite în cadrul exercitării atribuțiilor de serviciu de către alte persoane sau entități cărora legea le impune această obligativitate, Codul Penal consacră în articolul 267 sub denumirea generică “Omisiunea sesizării” în mod aproape similar cu prevederile articolului 263 din Codul Penal din 1968 “Omisiunea sesizării organelor judiciare”. Această incriminare este văzută de unii autori drept o incriminare specială a infracțiunii de nedenunțare[1], aspect pe care îl vom analiza în cele ce urmează.

În considerentele art. 267 C.pen, legiuitorul înțelege să incrimineze fapta funcționarului public care, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, ia cunoștință despre săvârșirea unei infracțiuni comise în cadrul angrenării raporturilor sale de muncă și acesta omite să o denunțe. În alin. (2) al aceluiași articol, se incriminează aceeași conduită dar săvârșită din culpă. În mod întemeiat doctrina[2] a considerat că esența infracțiunii de omisiune a sesizării o reprezintă transferul de obligativitate a încunoștiințării organelor de cercetare penală, sub imperiul răspunderii penale, a infracțiunilor pe care funcționarul public le percepe în cadrul activității pe care acesta o desfășoară.

Din perspectiva analizei elementelor constitutive ale infracțiunii, ne vom raporta în primul rând la obiectul juridic, care este reprezentat de relațiile sociale care protejează înfăptuirea justiției[3], care s-ar putea realiza foarte dificil în lipsa unui comportament activ al persoanelor care iau contact cu săvârșirea de infracțiuni în cadrul raporturilor de muncă din cadrul instituțiilor publice. Astfel, considerăm că obiectul juridic secundar ar putea să fie reprezentat și de relațiile sociale care protejează buna desfășurare a raporturilor de serviciu care se bazează pe corectitudine. Astfel, relațiile sociale care protejează normele de serviciu sunt lezate în situația în care fenomenul infracțional s-ar perpetua ca urmare a conduitei pasive pe care cei obligați legal o manifestă în raporturile cu instituțiile competente în a investiga faptele penale.

Sub aspectul obiectului material, infracțiunea prevăzută la art. 267 C.pen nu are un obiect material deoarece infracțiunea nu se poate materializa. Acest lucru este întâlnit în marea majoritate a infracțiunilor contra înfăptuirii justiției.

Subiect activ al acestei infracțiuni poate fi doar funcționarul public, văzut în sensul art. 175 Cod Penal. Acest lucru duce la o restrângere a cadrului legal de aplicare a acestei incriminări, situația în care o persoană care nu are această calitate nu denunță comiterea unei infracțiuni, va duce la lipsa tipicității faptei. Coautoratul nu este posibil, fiind vorba despre o infracțiune omisivă proprie, astfel orice persoană care are calitate de funcționar public și comite o infracțiune reclamată în acest text de lege, va comite o infracțiune proprie de omisiune a sesizării. Sub aspectul instigării, ca și în cazul complicității, la această infracțiune, nu este necesară îndeplinirea unei calități speciale a făptuitorului, care va răspunde în calitate de participant la această infracțiune, alături de autor. O precizare este însă necesară: în situația în care subiectul activ comite un act de participație la infracțiunea despre care este vorba, acesta nu va mai răspunde și pentru Omisiunea sesizării, dat fiind faptul că atât Codul Penal cât și Codul de Procedură Penală, în lumina garanțiilor conferite de către Convenția Europeană a Drepturilor Omului, garantează privilegiul împotriva autoincriminării, chiar și în situația în care legea obligă persoana să aibă o conduită activă în denunțarea infracțiunilor comise în cadrul raporturilor de serviciu.

Subiect pasiv al infracțiunii de omisiune a sesizării este statul prin instituția publică care este lezată de conduita agentului.

Din perspectiva laturii subiective, legiuitorul consacră o conduită similară produsă atât cu intenție, cât și din culpă, aspect care ar reprezenta o excepție de la celelalte infracțiuni prevăzute în Partea Specială a Codului Penal. Acest aspect conferă o marjă de apreciere foarte vastă a acuzării, condiția probei putând fi astfel foarte ușor de satisfăcut. Astfel, putem vorbi atât despre comiterea în forma intenției directe și indirecte a respectivei fapte, cât și sub aspectul culpei cu sau fără prevedere în varianta atenuată. Considerăm de lege ferenda că această viziune deosebit de largă a legiuitorului reprezintă o încălcare a normelor protejate prin art. 7 al Convenției Europene a Drepturilor Omului[4], care prezintă exigențe ridicate cu privire la criteriile de apreciere a legalității incriminării atât din perspectiva accesibilității, dar mai ales a înțelesului previzibilității. Nici mobilul și nici scopul nu prezintă relevanță în reținerea condițiilor de tipicitate ale faptei însă pot fi reținute de către instanță la individualizarea pedepsei.

Sub aspectul laturii obiective, referitor la acestă infracțiune putem să afirmăm că are un conținut deosebit de deschis, lucru care în viitor ar putea duce la un posibil examen de neconstituționalitate al normei prevăzute. Din perspectiva elementului material, infracțiunea citată se comite prin omisiune, făcând parte din categoria infracțiunilor care presupun o obligație legală de a interveni (omisiune proprie). Astfel, norma de incriminare sancționează conduita pasivă a funcționarului public care având cunoștință despre comiterea unei infracțiuni în cadrul raporturilor sale de serviciu, nu înștiințează organele de cercetare penală. Reiterăm faptul că situația premisă a comiterii faptei se raportează la cazurile când făptuitorul nu a îndeplinit vreun act de participație la infracțiunea nedenunțată, caz în care va răspunde doar pentru acea infracțiune, excluzându-se legal răspunderea și pentru omisiunea sesizării faptei proprii. Spectrul infracțiunilor la care se referă textul de lege nu conferă o limitare legală, astfel caracterul normelor infracționale care ar trebui sesizate este nelimitat, fiind vorba atât despre infracțiuni prevăzute în Partea Specială a Codului Penal, cât și în alte legi speciale (Legea nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție; Legea nr. 143 din 26 iulie 2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri; Legea 46/2008 privind Codul Silvic ș.a). Obligația pe care legea o impută funcționarului este de a sesiza organele de cercetare penală, astfel un simplu apel la 112 prin care s-ar sesiza o infracțiune nu ar fi suficient, dacă ulterior organele de cercetare penală nu ar fi suficient învestite astfel încât să poată începe o anchetă efectivă. Prin urmare, considerăm că nici în cazul unui denunț sau plângere penală formulată, nu s-ar duce la o lipsă a tipicității faptei în situația în care actul de sesizare nu este apt să investească organele de urmărire penală (spre exemplu se va dispune clasarea actului de sesizare în situația în care nu îndeplinește condițiile esențiale de legalitate a actului).

Situația în care prin intermediul procedeului probator al audierii în calitate de martor a funcționarului public, acesta cu bună știință denunță comiterea unor infracțiuni în cadrul raporturilor de serviciu care pot să ducă la sesizarea din oficiu a organelor judiciare, este de interes dacă s-ar reține sau nu tipicitatea obiectivă a faptei. Din perspectiva noastră s-ar reține și în acest caz tipicitatea obiectivă a faptei întrucât procedeul probatoriu nu ar reprezenta o modalitate de denunț sau plângere penală sub forma actului scris, după cum se prevede în art. 288 C.proc.pen, ori în cazul acesta actul de sesizare este circumscris în notele de ședință redactate de către grefier.

Nu constituie infracțiune de inducere în eroare a organelor judiciare sesizarea funcționarului public cu privire la comiterea unor presupuse infracțiuni, față de care ulterior se dispune clasarea / achitarea, cu condiția ca denunțul sau plângerea să nu fie făcute cu rea-credință, infracțiunea prevăzută la art. 268 C.pen netrebuind să fie un obstacol care să reprezinte frica funcționarului în a da dovadă de o conduită activă care ulterior să atragă răspunderea pentru pasivitatea sa.

Din perspectiva urmării imediate a faptei comise, omisiunea sesizării are ca finalitate o stare de pericol în raport de interesele justiției și a corectitudinii desfășurărilor raporturilor de serviciu, nefiind posibil reținerea unui rezultat al comiterii faptei.

În raportul dintre elementul material și urmarea imediată produsă este necesară stabilirea legăturii de cauzalitate. Doctrina dreptului penal substanțial nu este unanimă cu privire la teoriile adoptate în materia legăturii de cauzalitate, astfel încât considerăm că în acest caz teoria echivalenței condițiilor cunoscută drept și teoria sine qua non ar avea aplicabilitate, lipsa sesizării trebuind să reprezinte cauza efectului pericolului social produs înfăptuirii justiției.

Un aspect deosebit de important în raport de alte infracțiuni contra înfăptuirii justiției (tăinuirea, favorizarea făptuitorului sau nedenunțarea) care prevăd în normele de incriminare diferite cauze de nepedepsire, în general având ca subiecți membrii de familie. Rațiunea legiuitorului în aceste situații o reprezintă posibilele conflicte care ar putea să fie cauzate între membrii de familie între care se află și raporturi de fidelitate și solidaritate. Astfel, în situația în care aceștia ar fi nevoiți să denunțe faptele comise de membrii familiilor acestora, s-ar crea conflicte între membrii acestora, ajungându-se ca de la comiterea unei infracțiuni contra înfăptuirii justiției la o infracțiune contra vieții sau integrității corporale. Ori în acest caz, legiuitorul a considerat întemeiat că protecția conferită prin incriminarea Răzbunării pentru ajutorul dat justițieinu ar avea efectul dorit și asupra relațiilor de familie care presupun o continuitate și stabilitate între membrii acestora.

În cazul infracțiunii de Omisiune a sesizării legea nu prevede vreo categorie de cauze de impunitate, și ca urmare a incriminării infracțiunii de serviciu prevăzut.

În continuare vom analiza această problematică din prisma interpunerii acestei infracțiuni în raport cu alte incriminări din Codul Penal, care ar putea să confere o marjă de apreciere diferită interpretatorului (acuzarea, apărarea sau chiar judecătorul).

Abuzul în serviciu și Omisiunea sesizării.

Una din cele mai discutate și analizate infracțiuni din perspectivă constituțională este prevăzută în art. 297 din Codul Penal, care consacră drept infracțiune fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu nu îndeplinește ori îndeplinește în mod defectuos un act, cauzând astfel un prejudiciu sau o încălcare a drepturilor unei persoane.

Comparativ putem imagina foarte multe exemple care s-ar încadra atât pe incriminarea de la 267 C.pen cât și pe cea de la art. 297 C.pen: situația directorului de spital, care fiind sesizat de către un pacient cu privire la o pretindere a unor sume de bani (art. 289 C.pen) nu ia decizia să sesizeze organele de urmărire penală, poate comite atât un abuz în serviciu, dar și o infracțiune de omisiune a sesizării. Aspectele se pot analiza strict din prisma laturii obiective, care pare să se suprapună în ambele situații.

Soluțiile pe care le poate lua judecătorul în această situație sunt variate: fie poate să rețină o singură infracțiune dintre cele amintite, fie să rețină un concurs de infracțiuni între cele două, dat fiind faptul că obiectul juridic al acestora este diferit. Soluția pe care o considerăm potrivită în acest exemplu este cea a reținerii unui concurs de infracțiuni între prevederile art. 297 și 267 C.pen dat fiind faptul că în mod irevocabil se aduce atingere atât bunei desfășurări a raporturilor de serviciu dintre funcționar și instituția la care își desfășoară activitatea, cât și o atingere asupra intereselor justiției, dat fiind faptul că în virtutea principiului oficialității acțiunii penale în acest caz (Luare de mită), autoritățile ar putea să fie sesizate foarte târziu sau chiar deloc cu privire la o infracțiune gravă de corupție pasivă.

Neglijența în serviciu și omisiunea sesizării: Analiza infracțiunilor citate are la bază în primul rând structura anterioară, dacă ne raportăm la conținutul laturii obiective, întrucât neglijența în serviciu reprezintă o variantă atenuată a infracțiunii de abuz în serviciu, criteriile de diferențiere fiind analizate strict din perspectiva laturii subiective. După cum am amintit în incipit, omisiunea sesizării se săvârșește în variantă atenuată în situația în care este săvârșită din culpă.

Și în acest caz se pot imagina exemple foarte vaste care s-ar preta pe o incriminare similară:

Fapta șefului de secție dintr-un spital care având presupunerea că un medic din cadrul acelei secții a luat mită nu cercetează și nu sesizează organele de urmărire penală cu privire la această infracțiune, considerând fără temei că această faptă nu s-a petrecut. Din perspectiva noastră, această situație faptică este destul de discutabilă deși se pretează pe ambele incriminări. Acest lucru ar duce la un control nejustificat al personalului ierarhic superior care în orice situație în care ar avea reprezentarea că s-ar comite o infracțiune, ar percheziționa ori ar pune persoanele subordonate să întocmească un raport cu privire la activitatea sa din ziua curentă, aspect care ar perturba raporturile de serviciu între aceștia.

Totuși o atare răspundere penală nu ar trebui exclusă în acest caz, întrucât din perspectiva laturii subiective și a laturii obiective ne putem raporta la o încălcare a raporturilor de serviciu cât și la o imposibilitate de probare a unor presupuse infracțiuni de corupție pe care statul are obligația să le investigheze. Și în acest caz ne putem raporta atât la o infracțiune de neglijență în serviciu (art. 298 C.pen) cât și la o infracțiune de omisiune a sesizării în variantă atenuată (art. 267 alin. (2) C.pen) sau un concurs între aceste două incriminări. Optica noastră converge totuși spre reținerea doar a unei infracțiuni de neglijență în serviciu deoarece sub aspectul valenței intruziunii laturii subiective sub spectrul culpei, avem rezerve în a considera că ar converge către o reprezentare fără temei care să ducă la o răspundere penală și pe acest temei.

Luarea de mită și omisiunea sesizării: art. 289 C.pen prevede că fapta funcționarului public, care în exercitarea atribuțiilor de serviciu pretinde, acceptă promisiunea ori ia mită în scopul întârzierii, urgentării, îndeplinirii sau neîndeplinirii unui act pe care acesta este competent să îl întocmească în interesul mituitorului sau a unei alte persoane în interesul căruia acesta acționează constituie infracțiune.

După cum știm această infracțiune este una dintre cele mai tradiționale în materia corupției. După cum se sublinia în doctrină[5], luarea de mită, alături de infracțiunea de trafic de influență, face parte din categoria infracțiunilor de corupție pasivă, din prisma faptului că presupune o inițiativă mituitorului.

Situațiile în care mita constituie monedă de schimb contra abținerii sesizării organelor judiciare de către persoanele care au această obligație se întâlnește destul de frecvent în practica judiciară. Exemplul elocvent în acest sens este reprezentat de fapta medicului-șef de secție care ia mită la rândul lui de la un pacient, în schimbul tăcerii acestuia, ca urmare a constatării unei infracțiuni de luare de mită comise de către un alt medic aflat în secția acestuia pe care medicul-șef a descoperit-o.

Chiar dacă în aparență modalitățile de comitere ale celor două infracțiuni nu se suprapun, rezultatul este unul similar, atingerea adusă concomitent relațiilor sociale care protejează atât buna desfășurare a infracțiunilor de serviciu, cât și de înfăptuire a justiției. Problematica încadrării juridice în acest caz este destul de dificilă, dat fiind faptul că s-ar putea în mod corect concluziona că subiectul activ ar putea să fie tras la răspundere penală atât pentru concursul de infracțiuni dintre Luare de mită și Omisiunea sesizării, dar și numai pentru o infracțiune de Luare de mită.

Considerăm că în mod corect am putea să ne raportăm la o singură infracțiune de Luare de mită în acest caz. Spunem asta deoarece scopul cu care medicul-șef a luat mita este acela de a nu îndeplini actul văzut în sens penal, anume să nu își îndeplinească conduita prevăzută de lege, aceea de a sesiza organele judiciare. Astfel, putem discuta despre o absorbție legală a infracțiunii prevăzute la art. 267 C.pen în cadrul infracțiunii prevăzute la art. 289 C.pen.

Favorizarea făptuitorului și Omisiunea sesizării: Una din cele mai deschise infracțiuni prevăzute în Codul Penal este prevăzută în art. 269 C.pen (Favorizarea făptuitorului). Latura obiectivă a acestei infracțiuni se raportează la ajutorul dat făptuitorului, ulterior comiterii faptei în scopul îngreunării tragerii la răspundere penală a acestuia, de la executarea unei pedepse ori măsuri preventive.

Problematica acestei analize rezidă din conduita funcționarului public, ulterior comiterii faptei.

Astfel, este necesar să ne raportăm la o situație factuală pentru a încadra activitatea acestuia într-un tipar sau altul. Considerăm că în această situație fie ne vom raporta la un concurs real de infracțiuni cu conexitate consecvențională deoarece obiectul juridic ar fi de două ori lezat, fie ne vom raporta la o incriminare independentă a infracțiunii de favorizare a făptuitorului. Optica laturii obiective în cazul infracțiunii prevăzute de art. 269 C.pen se raportează la o situație particulară în care ope legis, autorul este ridicat la gradul de autor, astfel actele care intră și se raportează la tipologia acestei infracțiuni par să ne ducă cu gândul la un act de complicitate, însă prin voința legiuitorului, această infracțiune va avea ca subiect activ autorul.

Concluzia noastră în acest caz ar fi reprezentată de o faptă independentă de favorizare a făptuitorului, întrucât actele de autorat îndeplinite de către funcționarul public care nu sesizează organele de cercetare penală sunt absorbite în această incriminare. În “tăcerea” legii, putem afirma că nu se precizează ce fel de acte se subscriu acțiunii agentului, fapt care ar putea să conveargă către teoria absorbției în acest caz.

Nedenunțarea și Omisiunea sesizării: Între cele două infracțiuni, după cum am precizat inițial, se consideră că cea de-a doua ar reprezenta o situație particulară a celei dintâi.

Pe de-o parte, putem să considerăm admisibil acest punct de vedere, dat fiind faptul că în cazul în care funcționarul public, în exercitarea atribuțiilor de serviciu află despre una din infracțiunile pe care art. 266 C.pen obligă să le denunțe, se va raporta la art. 267 C.pen iar nu la art. 266. C.pen. Exemplul cel mai concret este reprezentat de funcționarul public de la serviciul Taxe și impozite din cadrul unei primării, care întrebând un succesibil care este motivul pentru care persoana care figura în contul plății nu se mai prezintă pentru a-și îndeplini obligațiile fiscale, este înștiințat de moștenitor că a fost ucis de către acesta pe fondul unor dispute legate de moștenire. În situația în care funcționarul din cadrul primăriei nu sesizează organele de cercetare penală, acesta este pasibil de infracțiunea prevăzută la art. 267 C.pen iar nu art. 266 C.pen deoarece în cadrul atribuțiilor de serviciu legale a aflat despre fapta de omor calificat, iar nu în mod întâmplător.

Pe de altă parte, congruența dintre cele două infracțiuni nu este perfectă, astfel cum textele de lege le prevăd. În cazul nedenunțării operează cauze de nepedepsire legate de relația de familie (nu se pedepsește nedenunțarea comisă de un membru de familie) și cauze de pedepsire legate de aspectele procesual penale (nu se pedepseşte persoana care, înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva unei persoane pentru săvârşirea faptei nedenunţate, încunoştinţează autorităţile competente despre aceasta sau care, chiar după punerea în mişcare a acţiunii penale, a înlesnit tragerea la răspundere penală a autorului sau a participanţilor), pe când în cazul omisiunii sesizării nu operează vreo cauză de nepedepsire.

Din prisma laturii subiective, infracțiunea de omisiune a sesizării se poate comite atât cu intenție directă cât și indirectă, dar și culpă, însă în cazul nedenunțării, culpa este exclusă.

Nu în ultimul rând va trebui să ne raportăm și sub spectrul obligației de denunțare către o entitate anume astfel:

În cazul nedenunțării, în funcție de etapa procesuală a urmăririi penale sau înainte de declanșarea procesului penal infracțiunea se poate denunța fie autorităților (și prin apel la 112) sau autorităților competente, pe când în cazul infracțiunii de omisiune a sesizării este obligatorie sesizarea directă către organele de cercetare penală.

Concluzii:

Cu toate că în arhitectura legislativă a Codului Penal această infracțiune poate să fie foarte bine regăsită în cadrul altor incriminări, astfel încât marja de apreciere a organelor de cercetare penală s-ar putea extinde, considerăm că este necesar ca în continuare funcționarii publici văzuți în sensul legii penale să ajute la descoperirea și cercetarea infracțiunilor față de care denunțul poate reprezenta singura șansă a acestora de a fi încunoștiințate cu privire la săvârșirea infracțiunilor care pot să fie întâlnite în cadru instituțional.


[1] A se vedea V. Cioclei / A. R. Trandafir / C. Rotaru, Drept penal partea specială. Curs tematic, Ed. CH Beck, București, 2021, pp. 56-64
[2] S. Bogdan / D. A. Șerban, Drept penal partea specială. Infracțiuni contra persoanei și contra înfăptuirii justiției, Ed. Universul Juridic, Cluj-Napoca, 2022, pp. 462-470
[3] T. Toader, Drept penal partea specială, ed. Universul Juridic, București, 2019, pp. 369-400
[4] A se vedea în acest sens decizia Ct.EDO în cauza G.I.E.M S.R.L și alții c. Italiei pronunțată în Marea Cameră din data de 28.06.2018
[5] G. Bodoroncea, Corupția. Infracțiuni de corupție. Infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție, ed. CH Beck, București, 2023, pp. 70-76; 174


Miron-Paul Chichișan
Student – Facultatea de Drept a Universității din Oradea

Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn LinkedIn JURIDICE.ro WhatsApp WhatsApp Channel JURIDICE Threads Threads JURIDICE Google News Google News JURIDICE

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.

 
Homepage J JURIDICE   Cariere   Evenimente   Dezbateri   Profesionişti   Lawyers Week   Video
 
Drepturile omului
Energie
Fiscalitate
Fuziuni & Achiziţii
Gambling
Health & Pharma
Infrastructură
Insolvenţă
Malpraxis medical
Media & publicitate
Mediere
Piaţa de capital
Procedură civilă
Procedură penală
Proprietate intelectuală
Protecţia animalelor
Protecţia consumatorilor
Protecţia mediului
Sustenabilitate
Recuperare creanţe
Sustenabilitate
Telecom
Transporturi
Drept maritim
Parteneri ⁞ 
Specialişti
Arii de practică
Business ⁞ 
Litigation ⁞ 
Protective
Achiziţii publice
Afaceri transfrontaliere
Arbitraj
Asigurări
Banking
Concurenţă
Construcţii
Contencios administrativ
Contravenţii
Corporate
Cyberlaw
Cybersecurity
Data protection
Drept civil
Drept comercial
Drept constituţional
Drept penal
Dreptul penal al afacerilor
Dreptul familiei
Dreptul muncii
Dreptul Uniunii Europene
Dreptul sportului
Articole
Essentials
Interviuri
Opinii
Revista de note şi studii juridice ISSN
Note de studiu ⁞ 
Studii
Revista revistelor
Autori ⁞ 
Publicare articole
Jurisprudenţă
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Curtea Constituţională a României
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Dezlegarea unor chestiuni de drept
Recurs în interesul legii
Jurisprudenţă curentă ÎCCJ
Curţi de apel
Tribunale
Judecătorii
Legislaţie
Proiecte legislative
Monitorul Oficial al României
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Flux noutăţi
Selected
Comunicate
Avocaţi
Executori
Notari
Sistemul judiciar
Studenţi
RSS ⁞ 
Publicare comunicate
Proiecte speciale
Cărţi
Condoleanţe
Covid-19 Legal React
Creepy cases
Life
Poezii
Povestim cărţi
Poveşti juridice
Războiul din Ucraina
Wisdom stories
Women in Law

Servicii J JURIDICE   Membership   Catalog   Recrutare   Talent Search   Comunicare   Documentare   Evenimente   Website   Logo   Foto   Video   Partnership