Inutil dar… curat neconstituţional – art. 111 alin. (6) lit. b) din Codul de procedură penală privind audierea persoanelor vătămate pentru care a fost stabilită existenţa unor nevoi specifice de protecţie, prin intermediul unui psiholog sau altui specialist în consilierea victimelor

Marian Trușcă

Audierea/ascultarea persoanelor ori interviul de investigație reprezintă modalitatea legală, folosită de organul judiciar în cadrul unui proces penal, de obținere a unor probe (informații) cu ajutorul cărora sunt verificate teze probatorii circumscrise obiectului concret al probațiunii. Deși progresele științifice au atins în mod semnificativ procesul penal, pilonii principali în descoperirea și probarea faptelor prevăzute de legea penală au rămas persoanele și declarațiile date de acestea. Coerența și previzibilitatea reglementării audierii persoanelor, precum și a valorii probatorii a declarațiilor astfel obținute capătă o importanță deosebită cuplată cu o aplicare a dispozițiilor de către organele judiciare în consonanță cu principiile degajate de jurisprudența CtEDO.[1]

Dacă audierea/ascultarea/intervievarea persoanelor în cazul majorității infracțiunilor poate fi, în general, condusă de orice polițist, procuror sau judecător, în cazurile de violenţă sexuală, trafic de minori etc. apar provocări speciale atunci când trebuie să obțină o declarație aptă să asigure atât probe autentice, acurate și fiabile cât și o reală protejare emoțională a persoanelor vătămate (în special a copiilor victime) pentru care a fost stabilită existența unor nevoi specifice de protecție.

În interacţiunea dintre intervievatorul-investigator şi copilul victimă sau martor al violenţei există întotdeauna două planuri – planul cognitiv-informațional (reprezentat de intervențiile și întrebările intervievatorului menite să determine la copil reamintirea liberă și de răspunsurile copilului la întrebările investigative) și planul socio-emoțional (reprezentat de reacțiile emoționale firești ale copilului și de intervențiile necesare de sprijin emoțional nesugestiv ale intervievatorului)[2]. Cele două planuri sunt indisolubil legate, astfel că, persoana care realizează audierea va trebui să penduleze permanent între asigurarea unui sprijin emoțional nesugestiv și obținerea acelor informații cu valoare probatorie reală. Această realitate pe care a putut-o constata oricine a încercat o audierea a unui copil și care este confirmată de numeroase studii[3] generează regula că interviul de investigație/audierea/ascultarea trebuie realizat/ă de o singură persoană capabilă să gestioneze cu succes ambele planuri.

Mai mult sau mai puțin conștient de aceste probleme, în vederea transpunerii Directivei 2012/29/UE de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalități, legiuitorul s-a gândit să apeleze la un ”profesionist” care să audieze/intervieveze copiii în cauzele penale.

Au apărut astfel, dispozițiile art. 111 alin. (6) lit. b) Cod de procedură penală[4] potrivit cu care în cazul persoanelor vătămate pentru care a fost stabilită în condițiile legii existenţa unei nevoi specifice de protecţie, organul judiciar dispune una sau mai multe dintre următoarele măsuri, fără a aduce atingere bunei desfășurări a procesului ori drepturilor și intereselor părților: (…) audierea acestora prin intermediul sau în prezenţa unui psiholog sau a altui specialist în consilierea victimelor.

Copiii victime ale violenţei de orice tip reprezintă în mod evident persoane care au nevoi specifice de protecţie. În contextul dificultăților pe care le presupune audierea copiilor şi pe fondul inabilităţii organelor judiciare de a interacţiona cu copiii, soluţia legislativă pare una inspirată şi salvatoare. În adoptarea acesteia legiuitorul pleacă de la premisa că un psiholog (sau alt specialist în consilierea victimelor) are abilităţi şi cunoştinţe mult mai avansate decât un poliţist, procuror sau judecător de a realiza audierea persoanei vătămate având nevoi specifice de protecție, adică de a realiza un interviu de investigație.

Oare chiar aşa să fie? Este psihologul sau orice alt ”specialist în consilierea victimelor”, per se, un adevărat specialist, capabil să realizeze audierea/interviul de investigaţie cu minorul victimă? În cauzele penale cu victime minori pot fi identificate câteva tipuri de activități cu care, potrivit legii, un psiholog poate fi învestit de organul judiciar: audierea, ca procedeu probatoriu prevăzut de Codul de procedură penală[5], evaluarea sau expertiza psihologică[6], consilierea sau psihoterapia[7], ultimele dintre acestea plasându-se mai degrabă în afara cadrului judiciar dar fiind în legătură directă cu acesta. Observăm așadar trei planuri în care un psiholog poate interveni în context judiciar, respectiv, trei direcții complexe de specializare a psihologilor care reclamă abilități, cunoștințe și experiență specifice.

În toate aceste norme legiuitorul se referă la psiholog în general. Ar fi astfel de aşteptat ca norme legale speciale sau norme infralegale să delimiteze planurile astfel încât, în practică, să putem identifica acei psihologi cu adevărat specializaţi în fiecare dintre aceste domenii, în special în domeniul realizării audierii/interviului de investigație.

Potrivit dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului psihologilor din România, psihologul cu drept de liberă practică desfăşoară următoarele tipuri de activităţi: a) studiul comportamentului uman şi al proceselor mentale; b) investigarea şi recomandarea căilor de soluţionare a problemelor psihologice; c) elaborarea şi aplicarea de teste pentru măsurarea inteligenţei, abilităţilor, aptitudinilor şi a altor caracteristici umane; d) testarea psihologică, prevenirea şi psihoterapia tulburărilor emoţionale şi de personalitate, precum şi a fenomenelor de inadaptare la mediul social şi profesional; e) interpretarea datelor obţinute şi elaborarea recomandărilor pe care le consideră necesare.

Mergând mai departe, din structura comisiilor de specialitate organizate la nivelul Colegiului psihologilor din România rezultă că specializările ar fi următoarele: psihologie clinică şi psihoterapie; psihologia muncii, transporturilor şi serviciilor; psihologie educaţională, consiliere şcolară şi vocaţională; psihologie pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională.

Din analiza acestor domenii de specializare este neclar cărui domeniu aparține specializarea audierea copiilor sau interviul de investigație şi cum poate fi identificat astfel psihologul prin intermediul căruia organul judiciar ar putea să realizeze audierea. Singurul domeniu în care s-ar putea încadra specializarea în discuție ar fi psihologia clinică, doar pentru că este unul general, însă a susține ideea că orice psiholog clinician este competent să realizeze un interviu de investigație într-o cauză penală este echivalent cu a accepta că orice medic generalist poate face în mod competent consultații neurologice.[8]

Registrul experților psihologi și alte registre publicate de Colegiul psihologilor din România nu conțin mențiuni cu privire la psihologii specializați în realizarea interviului de investigație.[9]

Dacă psihologul specializat în interviul de investigație nu poate fi identificat (pentru că, de fapt, nici nu există), o sarcină şi mai dificilă devine identificarea ”specialistului în consilierea victimelor” la care face referire art. 111 alin. (6) lit. b) C.p.p., nefiind clar din ce categorie profesională face parte acesta. Este, de altfel, de neînţeles opţiunea legiuitorului de a conferi atribuţii în realizarea unui interviu de investigație într-o cauză penală, unui ”specialist în consiliere” cu statut nedeterminat în condiţiile în care activitatea de consiliere este complet diferită de interviul de investigație.[10]

Practic, cel mai important procedeu probatoriu este de multe ori încredinţat unei persoane considerată aprioric specialist deşi, în realitate, pe lângă faptul că nu este clar ce anume îl califică, nu are noţiuni elementare despre natura şi conţinutul infracţiunilor care sunt investigate. Înţelegerea naturii şi conţinutului constitutiv al infracţiunilor investigate este obligatorie pentru formularea unor teze probatorii şi a întrebărilor investigative cu care acestea sunt verificate. Un psiholog sau „specialist în consilierea victimelor” nu este calificat să înţeleagă diferenţele specifice dintre viol şi agresiune sexuală, agresiune sexuală şi corupere sexuală a minorului, viol și lipsire de libertate sau complexitatea infracțiunilor de trafic de persoane/minori etc. şi nu este în măsură să înţeleagă de ce, de exemplu, este necesar să stabileşti dacă victima a fost doar atinsă în zona intimă sau a fost penetrată, dacă autorul a încuiat uşa pe interior, împiedicând victima să plece etc. Mai mult decât atât, în practică au fost semnalate situaţii în care unii psihologi prin intermediul cărora s-a dispus audierea, au efectuat-o în absenţa organului judiciar, ceea ce a permis psihologului neavizat în legătură cu dispozițiile art. 93 alin. (4) C.p.p.[11], să procedeze la luarea declarației în absenţa avocatului victimei.

Cu alte cuvinte, soluția legiuitorului de a reglementa audierea ”prin intermediul” nu face altceva decât să permită înlocuirea unor persoane insuficient pregătite pentru audierea copilului (organe judiciare, capabile cel puțin să înțeleagă tezele probatorii și modalitățile de verificare a acestora) cu persoane complet nepregătite (psihologi având diverse specializări care nu au cunoștințele necesare cu privire la natura și conținutul infracțiunii investigate și nici pregătirea pentru a gestiona corespunzător planul socio-emoțional și planul cognitiv-informațional al interacțiunii cu copilul în contextul unei audierii într-un dosar penal).

Acest lucru face ca audierile prin intermediul unui psiholog să nu difere cu nimic în sens pozitiv în plan emoțional, dar să fie cu mult inferioare în plan informațional decât o audiere făcută de un organ judiciar chiar nespecializat.[12] Calitatea slabă a declarației poate provoca reaudieri și riscul revictimizării sau poate conduce la dispunerea unor soluții netemeinice de respingere a acuzațiilor.

Chiar și în lipsa unei specializări satisfăcătoare, audierea este și trebuie să rămână exclusiv prerogativa organului judiciar, indiferent dacă este vorba de audierea unei victime majore sau minore, având în vedere că pot fi respectate minime condiții legate de context (camere speciale de audiere, modul în care sunt implicați ceilalți participanți etc.). S-ar putea replica faptul că în alte țări psihologii fac audieri în cadrul judiciar dar argumentul cu ”așa e în alte țări de la care ne luăm lumină” nu prea ține în condițiile în care Franța[13], de pildă, nu are o rată de condamnări pentru abuzuri sexuale mai mare decât România iar în Norvegia, care este un model în materie, audierile sunt făcute de investigatori specializați. Ca atare, sistemul trebuie să se concentreze pe formarea temeinică de specialiști din interiorul organelor judiciare decât să continue să apeleze la pseudo-specialiști în baza unor dispoziții legale lipsite de justificare reală, de claritate, precizie și previzibilitate.

Psihologul este un profesionist necesar în cauzele penale cu victime minori dar nu în audierea investigativă. Rolul acestuia în faza judiciară este cel mult de a asista la audiere, atunci când ar putea fi nevoie (dar și aici se ridică aceeași problemă a specializării sale dar și a atribuțiilor concrete pe care le are în activitatea de asistare la audiere) sau de a efectua expertize.

*

Aceste considerente care reclamă excluderea oricăror profesioniști care nu au calitatea de organ judiciar de la realizarea interviului de investigație, evidențiază, de altfel, cea mai mare problemă a dispozițiilor art. 111 alin. (6) lit. b) C.p.p. și anume, aceea că sunt neconstituţionale.

Audierea ”prin intermediul psihologului sau a altui specialist în consilierea victimelor” reprezintă, în fapt, audierea de către psiholog. Ideea vehiculată uneori în practică în sensul că un psiholog ar realiza raportul cu copilul iar apoi organul judiciar ar pune întrebările este caraghioasă şi total ineficientă din punct de vedere practic pentru că este o iluzie să credem că o persoană se ”împrietenește” cu copilul, îl pregăteşte, iar apoi îl plasează alteia pentru a extrage informațiile de interes pentru investigație. Copilul nu este un produs pe o bandă de asamblare iar raportul cu copilul trebuie să fie real, nu mecanic sau simulat.

Ideea că audierea prin intermediul înseamnă că psihologul adresează întrebările pe care le primește în prealabil de la organul judiciar sau acesta i le transmite „în cască” este, de asemenea, năstruşnică şi doar creează aparența că audierea s-ar realiza de organul judiciar. Așa cum am menționat, cele două planuri sunt indisolubil legate ceea ce înseamnă că cine realizează raportul cu copilul pune și întrebările de investigație, iar cine pune întrebările de investigație efectuează, în fapt, audierea.

Ca atare, oricum am proceda din punct de vedere practic, audierea prin intermediul reprezintă de fapt audierea de către psiholog, fie în prezenţa, fie în absenţa organului judiciar.

Adoptarea unor dispoziții legale care impun apelul la un profesionist fără calitatea de organ judiciar pentru a audia copilul victimă sau martor este complet nejustificată.

Directiva 2011/93/UE a Parlamentului European și a Consiliului pentru combaterea abuzului sexual asupra copiilor, a exploatării sexuale a copiilor și a pornografiei infantile și Directiva 2012/29/UE de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalități nu impun în niciun fel ca interviul de investigație să fie realizat de profesioniști care nu au calitatea de organelor judiciare.

În nota de fundamentare a O.U.G. 16/2016 prin care se transpun aceste directive se consemnează că printre măsurile de protecție a anumitor categorii vulnerabile de victime se numără ”audierea de către sau prin intermediul unor profesioniști pregătiți în acest scop”. Modul în care s-a pus transpus acest principiu necesar, prin indicarea unor profesioniști prezumați a fi ”pregătiți în acest scop” este însă contraproductiv și neconstituțional.

Pentru a nu pica în aceeași capcană în care pică mulți psihologi care cred că știu să facă de toate – de la audiere în dosare penale până la psihoterapie pentru diverse probleme, de la logopedie și teste pentru permisul de conducere până la examinări psihologice pentru admiterea în magistratură, doar pentru că se numesc psihologi – în argumentarea tezei neconstituţionalităţii dispozițiilor art. 111 alin. (6) lit. b) C.p.p. voi folosi mutatis mutandis motivarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51/2016.

Astfel, în analiza de constituționalitate a dispozițiilor art. 142 C.p.p. Curtea Constituţională reține la paragrafele 29-32 că este necesar să stabilească ce reprezintă, din punct de vedere al dreptului procesual penal, punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică şi procesul-verbal de consemnare a activităţilor de supraveghere tehnică și concluzionează că, raportând prevederile legale referitoare la procesul-verbal întocmit în cadrul procedurii supravegherii tehnice la definiţiile noţiunilor de probă, mijloc de probă şi procedeu probator, procesul-verbal întocmit de procuror sau de organul de cercetare penală, conform art. 143 din Codul de procedură penală, în care sunt consemnate rezultatele activităţilor de supraveghere tehnică efectuate constituie un mijloc de probă.

În paragraful 34 al deciziei Curtea Constituţională reține că actele îndeplinite de organele prevăzute la art. 142 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală reprezintă procedee probatorii care stau la baza procesului-verbal de consemnare a activităţii de supraveghere tehnică, ce constituie un mijloc de probă. Pentru aceste motive organele care pot participa la realizarea acestora sunt numai organele de urmărire penală. Acestea din urmă sunt cele enumerate la art. 55 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv procurorul, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare penală speciale. 

În continuarea analizei sale – paragraful 37 – Curtea constată că legiuitorul a inclus, în cuprinsul art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, pe lângă procuror, organul de cercetare penală şi lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei şi al altor organe specializate ale statului. Aceste organe specializate ale statului nu sunt definite nici în mod expres, nici în mod indirect în cuprinsul Codului de procedură penală. De asemenea, norma criticată nu prevede nici domeniul de activitate specific acestora, în condiţiile în care, în România, activează, potrivit unor reglementări speciale, numeroase organe specializate în diverse domenii.

Mutatis mutandis, în materia audierii, actele îndeplinite de psiholog sau alt specialist în consilierea victimelor în temeiul art. 111 alin. (6) lit. b) reprezintă procedeul probatoriu care stă la baza declarației persoanei vătămate ce constituie un mijloc de probă.

Se constată astfel că legiuitorul a inclus, în cuprinsul art. 111 alin. (6) lit. b), pe lângă procuror sau organele de cercetare penală ori judecător care pot realiza în mod normal audierea și o altă categorie profesională din afara sistemului judiciar – psihologul sau alt specialist în consilierea victimelor. Specializarea acestui psiholog/specialist în consilierea victimelor nu este definită și norma nu prevede nici domeniul de activitate specific al acestora, în condițiile în care în România activează, potrivit unor reglementări speciale, numeroși psihologi, mai mult sau mai puțin specializați în diferite domenii. Mai mult decât atât, din modul în care este reglementată nu este clar dacă psihologul va acționa independent sau va fi supravegheat de organul judiciar.

Revenind la argumentele din decizia 51/2016, Curtea reţine că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului” apare ca fiind lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, nepermiţând subiecţilor să înţeleagă care sunt aceste organe abilitate să realizeze măsuri cu un grad ridicat de intruziune în viaţa privată a persoanelor. 

În egală măsură apreciez că sintagma ”prin intermediul psihologului sau altui specialist în consilierea victimelor” este lipsită de claritate, precizie și previzibilitate nepermițând participanților în procesul penal, fie că sunt organe judiciare, fie că sunt subiecți procesuali să înțeleagă cine sunt acești specialiști abilitați să realizeze un procedeu probatoriu cu implicații decisive asupra soluției ce se va dispune în cauză și asupra drepturilor fundamentale persoanelor implicate în procedura judiciară.

Jurisprudența CtEDO impune apelul la psiholog pentru evaluarea psihologică, nu pentru realizarea interviului de investigație!

Cu toate astea, legiuitorul perseverează în această eroare cu consecinţe nefaste asupra calității procesului judiciar și a drepturilor victimelor continuând să confere în mod nejustificat atribuții importante unor specialiști cu competențe incerte, prin introducerea unor norme care nu îndeplinesc condițiile de calitate necesare.[14]

Desemnarea unor persoane nespecializate din afara organelor judiciare care să audieze victimele vulnerabile provoacă, de fapt, atingeri ale bunei desfășurări a procesului penal și ale drepturilor și intereselor părților, având  efecte contrare celor urmărite prin adoptarea dispoziţiilor legale menţionate.

[1] Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, M. Udroiu (coordonator), Ediția 4, Ed. C.H. Beck – p. 852
[2] Între interviul de investigație și alte tipuri de interviu (interviu clinic), există diferențe majore ce provin din cadrul în care sunt realizate și obiectivele principale ale acestora. Astfel, interviul de investigație (audierea) are loc întotdeauna într-un cadru procesual penal, în prezența mai multor participanți și are ca scop obținerea de informații cu caracter de probe pe baza cărora se va stabili vinovăția/nevinovăția unei persoane cu privire la acuzații grave precum abuzul sexual, traficul de persoane/minori, etc. Interviul clinic are loc, de regulă, în afara cadrului judiciar, fiind utilizat în scop de diagnostic pentru a stabili direcții de intervenție terapeutică sau pentru a ajuta persoana să descopere lucruri despre sine, să ia anumite decizii, etc.
[3] The dynamics of two-session interviews with suspected victims of abuse who are reluctant to make allegations – Irit Hershkowitz, Michael Lamb, Uri Blasbalg and Yael Karni-Visel, 2020, ș.a.
[4] Textul a fost Introdus prin O.U.G. 18/2016 publicată în M.Of. nr. 389 din 23 mai 2016 şi modificat prin Legea nr. 217/2023 publicată în M.Of. 634 din 11 iulie 2023.
[5] Dispoziție ce poate fi dată în temeiul art. 111 alin. (6) lit. b) C.p.p.
[6] Prima dispusă în temeiul art. 3⁹ din Legea nr. 211/2004 şi cea de-a doua dispusă în temeiul art. 172 și următ. C.p.p.
[7] Victimele infracțiunilor putând accesa aceste servicii fie prin apelul la instituții publice, în temeiul art. 7 din Legea 211/2004, sau specialiști din practica privată.
[8] Pentru realizarea interviului de investigaţie folosind protocolul NICHD – revizuit psihologii trebuie să renunţe la practicile obişnuite din consiliere sau terapie (Irit Hershkowitz, 2022).
[9] Registrul furnizorilor de formare publicat pe site-ul Copsi conține un singur curs ce pare a se referi la domeniul audierii investigative dar al cărui conținut nu este precizat.
[10]Conform unui Ghid publicat pe site-ul Colegiului psihologilor din România – Consilierea psihologică are un accent mult mai crescut pe intervenție – intervenția de tip consiliere este uneori destul de greu de delimitat de cea de tip psihoterapeutic, regula de bază fiind că obiectivele în consiliere sunt mult mai concrete și mai aplicate contextului de viață al persoanei. Un consilier experimentat se va concentra, deci, pe construirea de abilități, pe gestiunea stresului și pe susținerea pragmatică a clientului în rezolvarea problemelor de viață. Majoritatea demersurilor de consiliere, fie în format individual, fie în ofertă de grup, vor avea deci o structură clară și o desfășurare protocolizată (specifică fiecărei școli de consilier), ușor de transferat într-un contract de prestări servicii cu clientul/clienții.
[11] Asistența juridică este obligatorie când persoana vătămată sau partea civilă este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă.
[12] Cu toate acestea, pe fondul lipsei de specializare a organelor judiciare, aş paria că un sondaj destinat acestora, cu întrebarea ”Au fost audierile pe care le-aţi efectuat prin intermediul psihologului calitative și eficiente?” ar genera o majoritate semnificativă de răspunsuri afirmative. S-ar putea aduce argumente dintre cele mai diverse (argumente care țin de intervievator – are multă experiență, a făcut multe audieri, predă pe la vreo facultate, are copii, etc. sau argumente care țin de audierea propriu-zisă – copilul a părut că se simte bine, informațiile obținute au fost corecte și chiar au fost confirmate de alte probe etc). Da, copilul poate părea că se simte bine, dar, în afară de reacțiile emoționale acute, suntem capabili să observăm și să înțelegem alte emoții pe care copilul le încearcă în audiere? Suntem capabili să înțelegem corect anumite gânduri, senzații, emoții legate de contextul interviului, pe care copilul le exprimă şi semnificaţia acestora în contextul audierii? Suntem capabili să evaluăm corect calitatea întrebărilor formulate sau să detectăm caracterul sugestiv al acestora?…Și într-adevăr, informațiile pot fi corecte dar este deja un truism că și audierile proaste pot genera răspunsuri bune.
În realitate, evaluarea calității informative a declarației și a stării emoționale a copilului este o sarcină mai dificilă decât pare. Întrebarea la care ne raportăm atunci când evaluăm competențele unui intervievator ar trebui să fie: Care sunt acele cunoștințe și abilități pe care trebuie să le aibă acesta și cum se dobândesc ele? Standardul actual în materie impune efectuarea a sute de ore de formare specializată în utilizarea unor protocoale de interviu și utilizarea permanentă a unui sistem de feedback sub forma unei intervizări între intervievatorii investigativi sau împreună cu un expert. Toate acestea ar trebui dublate de cunoștințe privind natura și conținutul infracțiunilor ce fac obiectul investigației.
[13] Disponibil aici
[14] Potrivit dispoziţiilor art. 111 alin. (7) C.p.p. audierea, respectiv, reaudierea de către organele de cercetare penală a persoanelor vătămate care au fost victime ale anumitor infracţiuni se efectuează numai de către o persoană de acelaşi sex cu persoana vătămată. Dacă acest lucru nu este posibil, fără a aduce atingere bunei desfăşurări a procesului ori drepturilor şi intereselor părţilor, audierea acestor persoane vătămate şi, după caz, reaudierea lor poate fi realizată de o persoană care nu este de acelaşi sex cu persoana vătămată, cu acordul avocatului şi al unui psiholog sau al altui specialist în consilierea victimelor (!?). Apreciez că această ultimă teză introdusă prin Legea nr. 51/2023 are aceleaşi vicii de neconstituţionalitate ca şi dispoziţiile art. 111 alin. (6) lit. b) C.p.p..

Procuror Marian Trușcă, Parchetul de pe lângă Tribunalul București

Citeşte mai mult despre audierea persoanelor vătămate, consiliere psihologică, Marian Trusca, nevoi specifice de protecţie, psiholog, specialist în consilierea victimelor! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.

Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn  WhatsApp  Threads  Google News 

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.