« Flux noutăţi
Selected Top LegalVideo
JurisprudenţăCEDOCJUECCRÎCCJJurisprudenţa curentă ÎCCJDezlegarea unor chestiuni de dreptRILCurţi de apelTribunaleJudecătorii
Noutăţi legislativeProiecte legislativeMOF - Monitorul Oficial al RomânieiJOUE - Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Opinii
 1 comentariu

De-a dreptul și cinematografia: Izvorul fecioarei
16.04.2021 | Lavinia TEC

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Lavinia Tec

Lavinia Tec

La Editura Universității de Vest din Timișoara a apărut volumul De-a dreptul și cinematografia (coordonatori: Lavinia Tec, Florentin Țuca).

Continuăm azi cu publicarea unor extrase din secțiunea Situații juridice.

Tăcerea dreptului

Lect. dr. Alexandra Mercescu[1]

”Evenimentele șocante din Statele Unite care au adus live, sub ochii noștri, uciderea unor persoane de culoare de către poliție și protestele mai mult sau mai puțin violente care le-au urmat au suscitat dezbateri aprinse, dincolo de chestiunea rasială, despre legitimitatea violenței. Este violența justificată dacă tinde spre atingerea unor scopuri morale juste (justiție socială)? Ce fel de violență autorizează statul (și deci dreptul)? Este dreptul însuși violent atunci când monopolizează violența? Aceste întrebări se înscriu într-o tradiție filosofică de examinare critică a violenței inaugurată la început de secol XX de bine-cunoscutul eseu al lui Walter Benjamin, Zur Kritikder Gewalt (Critica violenței, 1921) pentru care o investigație conceptuală adecvată a noțiunii nu poate fi altceva decât prezentarea ei în raport cu ideea de drept și de justiție[2]. Filosofia occidentală s-a preocupat dintotdeauna de chestiunea violenței dar mai ales sub forma ei fizică: violența războiului (și deci legătura ei cu suveranitatea) sau violența revoluționară (și deci raportul ei cu idealurile emancipatoare)[3]. Secolul XX cunoaște violențe extreme, instituționalizate, care generează în plan epistemic o schimbare metodologică. „Turnura către violență” urmărește să reliefeze sensul noțiunii și condițiile care fac posibilă violența[4]. Post-structuralismul va aduce cel puțin două importante dezvoltări conceptuale: violența nu poate fi redusă la violența fizică, aceasta manifestându-se inclusiv simbolic în raporturi hegemonice structurate mai întotdeauna între „un sine” pozitiv și „un celălalt” negativ, subaltern; violența nu are doar valențe distructive ci și constitutive, ea constituie individul și îi determină prezența socială,fiind un „aspect necesar al condiției umane.”[5]

Eseul de față propune o întoarcere la violența fizică, o turnură a turnurii deci, încrezător că o analiza a acestei forme de violență privată poate fi edificatoare inclusiv în privința violenței cu implicații politice din spațiul public contemporan. În esență, argumentul pe care îl voi asambla, cu sprijinul cinematografiei, este următorul: în încercarea sa de a pune lumea în ordine, individul își construiește structuri cognitive (morale, filozofice, economice, etc.) care nu pot surprinde complexitatea realității de la care s-a plecat în instituirea acelor repere. Cu alte cuvinte, voi încerca să arăt, așa cum le transmit cu mai multă sau mai puțină ușurință studenților mei de anul 1, că dreptul, ca sistem de repere comportamentale, nu ține un discurs doar despre justiție, cu atât mai puțin despre Justiție; dreptul nu este altceva decât o formă specifică de justiție.”

(…)

”Filmele pot fi această poezie, această muzică. Majoritatea filmelor de angajament intelectual sunt paradoxale: reluând, la modul estetic și voit dramatic, viața, ele bulversează automatismele gândirii,transmițând adesea mesaje contradictorii. Or tocmai în această contradictorialitate se va găsi Semnificația – nediluată de filtrul clișeelor, dificil de surprins în absența unei puneri în scenă. În fața ecranului, spectatorul nu este direct implicat și poate privi fără să aleagă, fără să ia partea unora sau altora dintre personaje și idei. Ceea ce nu înseamnă că va privi „cu obiectivitatea” căci spectatorul nu se așază în fața unei creații artistice golit de prejudecăți. El vine înspre film cel puțin cu o istorie personală dacă nu și cu un aparat critic anterior. Într-adevăr, să vezi Marriage Story (Noah Baumbach 2019) după ce ai „trăit” In the Mood for Love (Wong Kar-Wai 2000) nu este să vezi In the Mood for Love după ce ai experimentat Marriage Story. Dar, crucial, spre deosebire de viața sa, filmul îi oferă spectatorului oportunitatea de a nu decide; mai ales în această ambivalență care nu solicită un răspuns definitiv, o intervenție reflectată,rezidă puterea sa cognitivă. Filmele care lasă spectatorul în cumpănă sunt, așadar, dintre cele mai rafinate tratate de psihologie și merită a fi celebrate ca atare (exegeza lor este o modestă recunoaștere chiar dacă adesea violentă – intervenția scrisă a interpretului „pe film” îi va răpi indecidabilitatea originară prin forțarea unei trame explicative; altfel spus, filmele sunt făcute în principal pentru a fi văzute, orice transpunere interpretativă fiind inevitabil o trădare a ceea ce altfel ni s-ar prezenta ca experiență prin definiție sincretică). „Nu putem vorbi direct despre justiție, nu putem să tematizăm sau să obiectivăm justiția, să spunem asta <este just> și cu atât mai puțin <eu sunt just> fără ca imediat să trădăm ideea de justiție, dacă nu dreptul” afirmă Jacques Derrida provocator în Force de Loi[6]. A contrario, putem însă vorbi despre justiție, despre drept și despre relația dintre cele două oblic, indirect, de exemplu prin medierea cinematografiei.

În filme, ca în viață, violența este ubicuă: de la violența banalizată a filmelor de mâna a doua la violența estetizată din Portocala mecanică (Stanley Kubrik 1971) sau din capodoperele lui Quentin Tarantino. În majoritatea scenariilor ea rămâne însă artificială, spectatorul nu va pierde din vedere caracterul ficțional care o face astfel suportabilă. Cele mai dificil de gestionat așadar sunt acele filme în care prezentarea violenței este realistă (Irréversible, Gaspar Noë 2002; Son of Saul, László Nemes 2015; 1917, Sam Mendes 2019; Katalin Varga, Peter Strickland 2009): nu în cantități mari, nu foarte estetizată, tulburător de posibilă. Acestea sunt probabil și dintre cele mai ofertante intelectual. Izvorul Fecioarei (1960), regizat de Ingmar Bergman într-una din cele mai fericite perioade ale vieții sale, este și el un astfel de film.[7]

Acțiunea, care are la bază o baladă suedeză din secolul XIII și scenariul Ullei Isaksson, nuvelistă reputată, este percutant de simplă. Karin, fiica Marietei și a lui Töre este violată și apoi ucisă de trei păstori în drumul ei către biserică unde fusese trimisă de familie pentru a duce lumânări. Agresorii ajung să caute adăpost tocmai în casa familiei victimei. Tatăl realizează sinistra faptă și se va răzbuna omorându-i nu doar pe cei doi păstori adulți ci și pe copilul care îi însoțea. Situat în Evul Mediu, filmul poate fi fără îndoială interpretat în cheia trecerii de la un sistem de valori (păgânism) la un alt sistem de valori (creștinism). O serie de contraste, aduse în fața spectatorului inclusiv prin jocul de lumini, indică faptul că ne situăm la confluența plină de incertitudini dintre lumi. Figura angelică a lui Karin, îmbrăcată precum o prințesă în haine dintre cele mai scumpe (aflăm despre rochia ei „brodată de cincisprezece fecioare”) se opune puternic imaginii lui Ingeri, sora ei adoptată din milă pe care o vedem în zdrențe, subordonată treburilor casnice, rugându-se lui Odin, zeu păgân, și purtând, în plus, povara unei sarcini cel mai probabil nedorite. Ospitalitatea și naivitatea lui Karin din scena în care împarte pachetul său de mâncare cu viitori săi agresori contrastează cu resentimentele și gândurile malefice ale lui Ingeri față de Karin dar mai ales cu brutalitatea violului. Prezența unei broaște – în imaginarul medieval simbol al diavolului dar și al sexualității – vine în contradicție cu imaginea izvorului, simbol al mântuirii și al purității. În fine, lupta lui Töre cu mesteacănul ce tronafalic pe o pajiște lipsită de alți arbori, reluată ca tribut către Bergman în numeroase alte filme, poate semnifica conflictul interior care îl macină pe cel ce simte nevoia răzbunării. Mai puțin dedicat noii credințe decât soția sa, Töre apare determinat să întreprindă o smulgere din temelii simbolică a lumii morale după care se ghidează pentru a putea înainta în actul crunt al răzbunării.”

(…)

”Chemat să-și etaleze arsenalul disciplinar, dreptul va aborda violența din povestea suedeză prin prisma următoarelor categorii cognitive (cu variațiile lor culturale respective nu doar ca semnificant ci și ca semnificat): „infracțiune”, „intenție criminală” (mens rea), „pedeapsă”, „proporționalitate”, „lăsare fără ajutor”, „discernământ”, „minoritate”, „circumstanțe atenuante”, „provocare”. Ori, așa cum voi încerca să arăt în continuare, dacă aceste noțiuni sunt adecvate în raport cu ideea de justiție juridică, ele rămân deficitare de îndată ce vorbim de un alt fel de justiție. Precum proza după Auschwitz, cuvintele-concept eșuează căci sunt incapabile să surprindă enormitatea situației care ne (le) confruntă. Dar se va întreba imediat cititorul contemporan „există justiție dincolo de drept”? (nota bene: cu totul diferit, Derrida se întreabă dacă „este vreodată posibil să spunem [că] o acțiune este nu doar legală dar și justă?”[8], lăsând să se înțeleagă că dreptul ar exclude justiția, observație asupra căreia voi reveni). Gestul lui Töre, izvorât din resentiment, ne conduce înspre un posibil răspuns. ”

(…)

”În dezbaterile teoretice moderne, inclusiv în cele de filosofia dreptului, „a pedepsi” și „a te răzbuna” sunt percepute ca două activități radical diferite[9]. Spre deosebire de pedeapsă, se consideră că răzbunarea este dusă la îndeplinire de agenți neautorizați care sub imperiul unor emoții puternice în mod inevitabil vor încălca principii morale precum proporționalitatea între crimă și sancțiune. Potrivit acestei viziuni, „răzbunarea este <fără de minte> sau barbară, irațională etc. și de aceea nejustificată, pe când pedeapsa este <rațională> sau civilizată, iluminată, etc. și deci justificată”[10]. O analiză mai atentă ne poate arăta că această distincție categorică, recurent întâlnită în teorie, este deconstructibilă. Literatura, spre exemplu, abundă de povești în care granița dintre cele două este greu de trasat. În studiul său, Leo Zaibert arată că răzbunarea nu este întotdeauna nevrotică, necontrolată după cum pedeapsa nu este întotdeauna stabilită fără intervenția emoțiilor și a unui simț justițiar denaturat[11]. În funcție de context, ambele pot fi bune sau rele. De altfel, teza potrivit căreia justiția își are originea în resentiment nu este străină filosofiei.”

(…)

”Dreptul nu îi face justiție lui Karin, Marietei, lui Töre și celor trei păstori ci „victimei”, „părții civile”, „agresorilor” și unor principii abstracte care au puțin de-a face cu viața trăită de indivizi concreți cu istorii dintre cele mai complexe. Dreptul nu face loc poveștilor iar prin această rigiditate a sa comite el însuși o violență asupra realității. Să luăm următorul exemplu: peste tot în lume, pedepsele au limite, minime și maxime. O faptă de viol sau de omor nu va fi pedepsită aleatoriu ci între limite date. Nu sunt însă aceste limite, oricare ar fi ele, 8, 10, 12, 15, 20, 25 de ani ridicole în raport cu suferința implicată? Să ne imaginăm că Töre ar fi pedepsit pentru fapta sa dar s-ar reține drept circumstanță atenuantă faptul de a fi fost provocat, având drept consecință aplicarea unei pedeapse substanțial mai mică. Ar putea tatăl copilului omorât, de exemplu, să găsească această justiție ca fiind justă? Trebuie să admitem că justiția omenească, justiția juridică (cu precădere justiția penală care abordează situații strict vorbind extra-ordinare) are limite și că dincolo de ea se află o justiție mai puțin formală, o justiție care „se simte” mai degrabă decât „se face” pentru care principii precum proporționalitatea reprezintă o simplă grafie așternută în legi hic et nuncfără vreo legătură cu dreptatea eternă, dreptatea din sufletul oamenilor. Dacă lucrurile ar sta diferit, prezentarea scenei crimei din Izvorul fecioarei nu l-ar lăsa pe spectator într-o astfel de stare de repulsie încât să-l susțină pe Töre în răzbunare sa.”[12]

(…)

”În anumite situații ieșite din comun, așa cum este povestea ecranizată de Bergman, „omul de la țară”, extenuat, va pleca din fața legii. Dreptul va tăcea și va face loc unei alte forme de justiție pe care mintea noastră cu greu o poate cuprinde. Înțelegând justiția ca resentiment, unele violențe devin nu neapărat acceptabile dar cel puțin inteligibile. Ca mai toate filmele bune, Izvorul Fecioarei nu pronunță sentințe; din contră, ne sensibilizează în privința faptului că există momente când judecata noastră trebuie suspendată. Tot ceea ce ni se cere atunci este înțelegere ca proces intelectual iar nu înțelegere ca poziționare morală (acord / dezacord). Poate fi o lecție utilă pentru lumea de azi în care conservatorii continuă să moralizeze așa cum o fac dintotdeauna iar liberalii au început să moralizeze așa cum nu au făcut-o niciodată.”


[1] Alexandra Mercescu este lector la Facultatea de Drept din cadrul Universtății de Vest din Timișoara, unde predă Filosofia dreptului.
[2] Walter Benjamin, Pour une critique de la violence, EditionsAllia, Paris, 2019 [1921].
[3] Gavin Rae și Emma Ingala, „Introduction: The Meanings of Violence”, în Gavin Rae și Emma Ingala (eds.)The Meanings of Violece. From Critical Theoryto Biopolitics, Londra, Routledge, 2019, p. 1.
[4] A se vedea, de exemplu, Richard Bessel, Violence: A Modern Obsession, Londra: Simon &Schuster, 2015; Hent de Vries, Religion and Violence: Philosophical Perspectives from Kant to Derrida Baltimore, Johns Hopkins University Press, 2002.
[5] Rae și Ingala, op. cit., nota 2, p. 1.
[6] Jacques Derrida, Forde de Loi, Paris, Galilée, 1994, p. 26.
[7] Peter Cowie, „The Virgin Spring: Bergman in Transition”, https://www.criterion.com/current/posts/410-the-virgin-spring-bergman-in-transition [accesat în 2 septembrie 2020].
[8] Id., p. 39.
[9] Leo Zaibert, „Punishment and Revenge”, (2006) 25 Law and Philosophy 81.
[10] Id., p. 82.
[11] Id., p. 118.
[12] Dan Williams, Klein, Sartre and Imagination in the Films of Ingmar Bergman, New York, Palgrave Macmillan, 2015, nota 9, p. 132.


Av. conf. univ. dr. Lavinia Tec
Facultatea de Drept, Universitatea de Vest din Timișoara

Cuvinte cheie: , , , ,
Secţiuni/categorii: Opinii, SELECTED TOP LEGAL

Pentru toate secţiunile JURIDICE.ro click aici
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “De-a dreptul și cinematografia: Izvorul fecioarei

  1. Ion DOMILESCU spune:

    Admir iscusința de a folosi cuvintele în calea arătării ideilor. Un gând, același, mă însoțea, însă, de fiecare dată, nepărăsindu-mă acum: de-a dreptul și cinematografia sau de-a dreptul în cinematografie?! Și, desigur, ce mai rămâne din drept, când rostirea trecuse de mult în plină filosofie a dreptului, hăt departe, în norii conceptelor.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD