« Flux noutăţi
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateCyberlawDrept comercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia animalelorProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Procedură civilă
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
 

Hotărârea judecătorească drept înscris nou și principiul aflării adevărului în calea de atac a revizuirii
19.04.2021 | Andrada-Ioana DUMITRESCU, Vlad CÎRJAN

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Andrada-Ioana Dumitrescu

Andrada-Ioana Dumitrescu

Vlad Cîrjan

Vlad Cîrjan

1. Contextul general al prezentei expuneri

În actualul legislativ, nu puține sunt situațiile întâlnite în traiul de fiecare zi, atât de specializate prin însușirile lor, încât legiuitorului îi este imposibil să prevadă ab initio necesitatea reglementării lor. În acest context, o normă specială sau o decizie de practică judiciară cu forță normativă apare adesea tardiv să reglementeze aceste situații. O consecință directă a acestei întârzieri o reprezintă faptul că multe diferende ajung să fie soluționate diferit, generând o practică judiciară neunitară, iar indezirabil legea ajunge să fie criticată de justițiabili pentru lipsa de predictibilitate.

Totuși, un sistem juridic desăvârșit în care pentru fiecare eveniment din viața particulară să existe o normă juridică care să îl reglementeze este cel puțin greu de pus în practică, dacă nu chiar utopic. Astfel, singura soluție pe care o regăsim aplicabilă pentru astfel de situații nereglementate este aplicarea dreptului primordial, sub forma principiilor de drept care au dat naștere ulterior celorlalte ramuri normative.

În sfera principiilor cu încărcătură istorică care structurează organizarea procesului civil se reliefează principiul aflării adevărului. Acesta reprezintă totodată și un precept de ordin moral care cizelează conștiința instanței în soluționarea litigiilor apărute, fiind tocmai sursa de justețe la care cel îndatorat să aplice legea revine atunci când lex non distinguit.

Principiul aflării adevărului se regăsește reglementat în Noul cod de procedură civilă, în nenumărate rânduri, statuând asupra obligației judecătorului de „a nu refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă”[1], de „a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii”[2], precum și „de a ține seama de principiile generale ale dreptului, de cerințele echității și de buna-credință”, atunci când „legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să țină seama de toate circumstanțele cauzei”[3]. Tot în scopul aflării adevărului, legea instituie inclusiv părților în proces „obligația de a expune situația de fapt la care se referă pretențiile și apărările lor în mod corect și complet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute”[4].

Cunoscând faptul că aplicarea acestui principiu se poate extinde la indefinite situații juridice, prin această expunere ne dorim să tratăm unul dintre exemplele în care, urmare a faptului că legea nu distinge în mod concret, ceea ce (re)devine prioritar este chiar aflarea adevărului.

Astfel, sperăm ca prezenta expunere să dezvăluie gradul în care necesitatea aflării adevărului ajunge să influențeze interpretarea unuia dintre motivele pe care se fundamentează calea extraordinară de atac a revizuirii, și anume cel reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 5 din Noul cod de procedură civilă.

Acesta prevede că „revizuirea unei hotărâri poate fi cerută dacă după darea hotărârii s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților.”

Ceea ce rămâne incert cu privire la litera acestei reglementări este sensul noțiunii de „înscrisuri doveditoare”, care, primind nenumărate interpretări doctrinare și jurisprudențiale din anumite perspective contradictorii, suscită încă interesul unei analize.

Înainte de a expune însă interpretările de interes, este necesară o derulare de-a lungul firului istoric al acestei reglementări pentru a înțelege contextul în care s-a dezvoltat prezentul motiv de revizuire.

2. Contextul istoric al motivului de revizuire întemeiat pe descoperirea de înscrisuri doveditoare

Acest motiv de revizuire a existat în legislația românească încă de la momentul unificării reglementărilor de organizare a procesului civil, prin introducerea Vechiului cod de procedură civilă din 9 septembrie 1865, în formă sa inițială, recunoscut sub numele de Codul de procedură civilă Cuza. Acesta prevedea la art. 290 alin. (1) faptul că „revisuirea se va mai cere daca de la pronuntarea otararii, s’a descoperit acte probatorii, carii s’au retinut pina atunci sau de catre chiar partea in favoarea caria s’a pronuntat judecata, sau prin o forta majora.”

Cu trecerea anilor, valabilitatea și actualitatea reglementării acestei situații care determină introducerea căii de atac a revizuirii s-a prezervat, astfel încât prin Republicarea din 24 februarie 1948 a Vechiului cod de procedură civilă, motivul de revizuire rămas în esență același a îmbrăcat o nouă formă de exprimare.

Astfel, prin această nouă reglementare de la art. 322 pct. 5 teza I a Vechiului cod de proc. civ., se prevedea că: „revizuirea unei hotariri ramase desavarsita in instanta de apel sau prin neapelare, precum si a unei hotariri data de o instanta de recurs atunci cand evoca fondul, se poate cere daca, dupa darea hotaririi, s’au descoperit inscrisuri doveditoare, retinute de partea potrivnica sau care nu au putut fi infatisate dintr’o imprejurare mai presus de vointa partilor.”

În prezent, prin intrarea în vigoare a Noului cod de procedură civilă la 15 februarie 2013, textul de lege nu a mai suferit modificări de mare însemnătate, astfel încât, prin art. 509 alin. (1) pct. 5, valabil în aceeași formă și în prezent, s-a prevăzut că „revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă după darea hotărârii s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților.”

3. Interpretarea textului de lege din perspectiva practicii judiciare și a lucrărilor jurisprudențiale

Astfel cum rezultă din întregul parcurs istoric pe care îl prezintă acest motiv de revizuire, este mai presus de dubiu faptul că, de-a lungul celor 150 de ani, sintagmei „descoperirea de înscrisuri doveditoare” i-a fost atribuită o vastă încărcătură de interpretări doctrinare și jurisprudențiale. Continuitatea istorică a prevederii determină nevoia de a cuprinde în sfera noastră de înțelegere toate aceste interpretări, precum și consecințele fundamentale pe care le provoacă acestea în punerea în executare a textului de lege.

Însă, înainte de a dezbate diferențele între interpretări, supunem atenției dumneavoastră elementul comun care le unește. În concret, ceea ce este unanim recunoscut în actuala doctrină și jurisprudență este admisibilitatea unei hotărâri ca înscris doveditor în baza căruia să se formuleze cererea de revizuire.

Astfel, printr-o decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție[5] având ca obiect o cerere de revizuire a unei hotărâri aparținând aceleiași instanțe supreme, s-a decis că „o hotărâre judecătorească irevocabilă dată într-un litigiu în care revizuenta nu a figurat ca parte și care nu este supusă obligației instanței de a o comunica părților se încadrează în categoria înscrisurilor doveditoare, descoperite după darea hotărârii, pentru că au fost reținute de partea potrivnică sau imposibil de înfățișat dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, numai dacă este dovedită culpa intimatei pentru necomunicarea hotărârii sau pentru reținerea acesteia și numai dacă revizuenta face dovada că s-a aflat într-o imposibilitate absolută de a înfățișa această hotărâre.

Aceeași instanță a statuat faptul că „în practica judecătorească s-a reținut că un atare înscris poate fi și o hotărâre judecătorească, pronunțată chiar și ulterior rămânerii definitive a hotărârii care se solicită a fi revizuită. În acest caz trebuie apreciat în ce măsură noua hotărâre este determinantă, în sensul că dacă ar fi fost cunoscută de instanță, soluția ar fi putut fi alta decât cea adoptată.”[6]

Totuși, ceea ce stârnește interesul nostru este dat de faptul că, nefiind expres prevăzută în lege considerarea hotărârii judecătorești drept un înscris doveditor, există nenumărate exemple de lucrări doctrinare și decizii ale instanțelor care consideră că o astfel de hotărâre poate intra în cuprinsul înscrisurilor probatorii numai cu îndeplinirea anumitor condiții.

Cu toate acestea, condițiile identificate diferă de la o interpretare la alta, provocând o amplă incertitudine cu privire la situațiile în care acestea se aplică. Nesiguranța determină o ezitare a particularului de a apela la acest motiv de revizuire, iar atunci când totuși el decide să îl uziteze, lipsa predictibilității soluției pe care o va primi în calea de atac a revizuirii afectează profund încrederea în actul de justiție.

În cele ce urmează menționăm o parte din direcțiile de interpretare identificate:

I. Conform unei interpretări, o hotărâre judecătorească reprezintă un înscris doveditor dacă data cererii de chemare în judecată este anterioară pronunțării hotărârii în litigiul în care se cere revizuirea.

O mare parte dintre doctrinarii de renume susțin că o hotărâre poate reprezenta un înscris probatoriu cu îndeplinirea condițiilor prevăzute în lege numai dacă cererea de chemare în judecată în acest nou litigiu a fost introdusă înainte de a se pronunța hotărârea de primă instanță în litigiul în care se cere revizuirea. Această interpretare este totodată amplu fundamentată în practica judiciară.

Spre exemplu, domnii profesori Traian Briciu și Claudiu Constantin Dinu, sub coordonarea regretatului profesor Viorel Mihai Ciobanu, afirmă[7] faptul că „o hotărâre judecătorească este înscris și poate fundamenta o cerere de revizuire pe acest motiv în cazul în care constată drepturi sau inexistența unor drepturi incidente în cauză. În legătură cu hotărârea judecătorească ca înscris nou, apt să fundamenteze o cerere de revizuire pe acest motiv, a existat o bogată doctrină și jurisprudență. În esență, s-a reținut că hotărârea judecătorească reprezintă un înscris. Mai mult, în cazul acestei jurisprudențe, instanța supremă a derogat de la regula potrivit căreia înscrisul trebuie să fie preexistent hotărârii supuse revizuirii, solicitând doar ca acțiunea finalizată prin hotărârea judecătorească opusă ca înscris nou să fi fost declanșată anterior pronunțării hotărârii a cărei revizuire se cere. Soluția este motivată de faptul că partea nu poate determina durata unei proceduri și nu i se poate imputa faptul că procesul în care a obținut hotărârea de care intenționează să se folosească ca înscris nou a durat mai mult decât cel finalizat prin hotărârea a cărei revizuire o solicită.  

Inclusiv în cursul de procedură civilă[8] predat studenților Facultății de Drept domnul profesor Briciu a menționat cu privire la condiția ca înscrisul doveditor invocat să fi existat la data hotărârii a cărei revizuiri se cere, faptul că „Tribunal Suprem a statuat că atunci când înscrisul constă într-o hotărâre judecătorească, condiția preexistenței se raportează la data introducerii cererii de chemare în judecată, și nu la data pronunțării soluției, motivul fiind dat de faptul că partea nu ar putea prevedea modalitatea de soluționare din viitor.”

O astfel de decizie a Tribunalului Suprem este decizia nr. 1716/1974[9] prin care „se admite însă, că are valoare de înscris nou hotărârea judecătorească obținută pe baza unei acțiuni introdusă înainte de soluționare definitivă a litigiului în care se cere revizuirea, cu motivarea că hotărârea nu putea fi înfățișată în acel litigiu, întrucât nu era în putința părții să determine pronunțarea ei la o dată anterioară, spre a fi în măsură a se servi de ea.”

Într-un comentariu la art. 322 al Vechiului cod de procedură civilă, cu privire la motivul de revizuire întemeiat pe descoperirea de înscrisuri noi, autoarele Frențiu Gabriela Cristina și Băldean Denisa Livia[10] au subliniat faptul că „practica judiciară a statuat că o hotărâre judecătorească intervenită după judecarea litigiului în fond poate fi invocată ca înscris nou, pentru a se cere revizuirea, dacă hotărârea s-a obținut pe baza unei cereri introduse înainte de soluționarea litigiului în care se cere revizuirea, întrucât, într-o asemenea situație, partea nu avea posibilitatea să determine pronunțarea hotărârii la o dată anterioară, pentru a fi în măsură a o invoca.” Practica judiciară la care mențiunea doctrinară face trimitere este reprezentată de două hotărâri ale aceleiași instanțe.

Astfel, prin decizia civilă nr. 1592/1988[11], Tribunalul Suprem a statuat că „o hotărâre judecătorească, intervenită într-o cauză după soluționarea unui alt litigiu poate fi considerată, în anumite situații, ca act nou, în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., care să poată fi invocată într-o cerere de revizuire. Acesta este cazul hotărârii obținute pe baza unei acțiuni introduse înainte de soluționarea definitivă a litigiului în care se cere revizuirea.”

 Printr-o altă decizie, nr. 793/1985[12], aceeași instanță a interpretat în sensul în care „o hotărâre judecătorească intervenită într-o cauză, după soluționarea unui alt litigiu, poate fi considerată, în anumite situații, ca act nou, care să poată fi invocat într-o cerere de revizuire. Astfel este cazul unei hotărâri obținute pe baza unei acțiuni introduse înainte de soluționarea definitivă a litigiului în care se cere revizuirea, în temeiul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., pentru că, într-o astfel de situație, hotărârea invocată ca act nou nu putea fi înfățișată în acel litigiu, întrucât nu era în putința părții să determine pronunțarea ei la o dată anterioară, spre a fi în măsură a se servi de ea.

De aceea, o cerere de revizuire bazată pe o atare hotărâre nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, pe motiv că se întemeiază pe un înscris apărut după pronunțarea soluției, dat fiind că o hotărâre judecătorească trebuie să fie privită în raport de data la care a fost introdusă acțiunea în considerarea căreia a fost pronunțată și care se situează la o dată anterioară.”

II. O altă teorie – hotărârea judecătorească reprezintă un înscris doveditor cât timp cererea de chemare în judecată a fost introdusă în orice moment anterior definitivării litigiului supus revizuirii.

Fără a diminua caracterul majoritar al interpretării anterioare și al amplei analize oferite de doctrinarii români, susținem că există totodată o vastă încărcătură de practică judiciară care contramandează susținerile anterioare. Astfel, se apreciază că o hotărâre poate reprezenta un înscris probatoriu chiar și atunci când cererea de chemare în judecată a fost introdusă ulterior pronunțării hotărârii de primă instanță în litigiul în care se cere revizuirea, însă înainte ca acesta să se definitiveze.

Astfel, autorii Gabriel Boroi și Mirela Stancu[13] apreciază că „o hotărâre judecătorească intervenită după soluționarea litigiului în fond poate fi considerată, în anumite situații, ca un act nou, care să poată fi invocat într-o cerere de revizuire, și anume atunci când acea hotărâre a fost obținută pe baza unei cereri introduse înainte de soluționarea definitivă a litigiului în care se cere revizuirea. Într-o atare situație, s-a apreciat că hotărârea invocată ca act nou nu putea fi înfățișată în acel litigiu, întrucât partea nu avea posibilitatea să determine pronunțarea ei la o dată anterioară spre a fi în măsură a se servi de ea.”

Ca urmare a faptului că această lucrare a fost redactată în 2017 și interpretează dispozițiile din materia revizuirii existente în Noul cod de procedură civilă, iar hotărârea devine definitivă la momentul soluționării recursului[14], conform acestei interpretări, putem aprecia că o cerere de chemare în judecată într-un al doilea proces ar putea fi introdusă în orice moment anterior definitivării litigiului supus revizuirii. Potrivit regulii generale în materie, o hotărâre devine definitivă la momentul soluționării căii de atac a recursului.

Practic, plecând de la această interpretare, o cerere de revizuire este admisibilă atâta vreme cât cererea de chemare în judecată într-un al doilea proces a fost introdusă oricând în primă instanță, în judecata căii de atac a apelului sau chiar în perioada desfășurării procesului în calea de atac a recursului, până la finalizarea acestuia.

Aceeași interpretare se poate extrage și din lucrarea aparținând domnului Viorel Terzea[15] care menționează o decizie[16] a Curții de Apel Craiova statuând că „0 hotărâre judecătorească poate fi considerată înscris nou, ce poate fi invocat într-o cerere de revizuire, dacă hotărârea a fost obținută pe baza unei cereri introduse înainte de soluționarea definitivă a litigiului în care se cere revizuirea, deoarece s-a apreciat că nu era în putința părții să determine pronunțarea ei la o dată anterioară, pentru a se putea servi de ea. Prin hotărâre – ce poate fi invocată ca înscris nou – se înțelege însă strict soluția pronunțată în acțiunea introdusă înainte de judecarea litigiului în care se cere revizuirea. Noțiunea nu poate fi extinsă la hotărârile date ulterior de instanțele de control judiciar în căile de atac promovate împotriva soluției date acțiunii și, cu atât mai puțin, la considerentele unor astfel de decizii”.

Mai mult, printr-o decizie a Curții de Apel București[17] „s-a statuat în practica judecătorească că o astfel de hotărâre judecătorească poate fi considerată în anumite situații ca act nou, care să poată fi invocat într-o cerere de revizuire, atunci când acea hotărâre a fost obținută pe baza unei cereri introduse înainte de soluționarea definitivă a litigiului în care se cere revizuirea. Într-o atare situație, se apreciază că hotărârea invocată ca act nou nu putea fi înfățișată în acel litigiu, întrucât nu era în putința părții să determine pronunțarea ei la o dată anterioară, spre a fi în măsură a se servi de ea.”

În pofida existenței acestor linii principale, caracterul eterogen al interpretărilor oferite motivului de revizuire de la art. 509 alin. (1) pct. 5 din Noul cod de proc. civ., din perspectiva aprecierii hotărârii judecătorești drept înscris doveditor, este puternic potențat de existența unor decizii de practică judiciară care oferă o nouă semnificație, astfel cum urmează să detaliem.

III. Hotărârea dată într-un proces despre care părțile au avut cunoștință nu ar putea mai constitui înscris doveditor; în acest caz părțile, cunoscând existența procesului, nu ar mai putea afirma că se află în imposibilitate obiectivă de prezentare a înscrisului.

Printr-o decizie[18] a Înaltei Curți de Casație și Justiție se oferă o nouă semnificație acestui motiv de revizuire pentru care, spre deosebire de interpretările ce precedă, momentul introducerii cererii de chemare în judecată nu mai prezintă niciun interes.

Prin această decizie întemeiată în drept pe art. 322 pct. din Vechiul cod de proc. civ. s-a apreciat că, în situația în care revizuenții aveau cunoștință despre desfășurarea unui proces, hotărârea prin care acesta s-ar soluționa nu ar mai putea echivala unui înscris doveditor pentru că revizuenții nu s-ar mai fi aflat într-o imposibilitate obiectivă de a prezenta înscrisul:

Analizând caracterul acestor înscrisuri de care se prevalează revizuenții – Sentința nr. 8308/23.10.2015 – prima instanță a concluzionat în mod corect că nu este îndeplinită condiția noutății avută în vedere de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. pentru a deschide calea revizuirii.

Astfel, chiar admițând, într-o interpretare extensivă a noțiunii de înscris vizată de dispoziția procedurală menționată, că acesteia îi este asimilată și hotărârea judecătorească (în măsura în care constată existența sau inexistența unor drepturi anterioare, incidente în cauză) este necesar în același timp, ca partea care se prevalează de un asemenea act jurisdicțional cu valoarea de înscris nou să nu fi avut cunoștință de derularea procesului finalizat prin respectiva hotărâre.

În mod evident cerința noutății se pierde având în vedere exigențele art. 322 pct. 5 C. proc. civ., care permit reluarea unei judecăți finalizate doar în măsura în care partea s-a aflat într-o imposibilitate obiectivă, asimilabilă forței majore, în a releva împrejurări consemnate de înscrisuri doveditoare, cu caracter determinant în adoptarea soluției. Or, sub acest aspect, prima instanță a reținut corect că revizuenții aveau cunoștință de desfășurarea procesului referitor la suprapunerea terenului, soluționat prin Sentința nr. 8308/23.10.2015 a Judecătoriei sectorului 6.”

Tot în sensul de a respinge posibilitatea unei hotărâri judecătorești de a fi considerată înscris nou consacră o decizie a Curții de Apel Pitești[19] prin care s-a statuat că „hotărârea judecătorească pronunțată într-un alt litigiu nu constituie act nou în sensul art. 322 pct. C. proc. civ.”

IV. Conform unei alte interpretări, nu momentul cererii de chemare în judecată este cel care prezintă importanță, ci momentul la care s-a cunoscut situația de fapt; acest moment este cel necesar a fi anterior pronunțării hotărârii

O altă direcție de interpretare care face notă discordantă cu semnificațiile prezentate anterior o oferă o decizie a Curții de Apel București[20] prin care s-a considerat ca fiind totuși „admisibilă o cerere de revizuire întemeiată pe un înscris doveditor întocmit ulterior hotărârii a cărei revizuire se cere, dar este esențial ca acesta să constate o situație de fapt anterioară pronunțării hotărârii și, totodată, să fie un înscris cu o importanță deosebită pentru dezlegarea pricinii – această ultimă condiție nefiind îndeplinită de hotărârea judecătorească invocată de revizuentă.”[21]

În acest context, având în principal scopul de a constata o situație juridică preexistentă, hotărârea judecătorească îmbracă rolul unui instrumentum, mai curând decât a unui act juridic de sine stătător. Astfel, ceea ce interesează mai mult este ca situația de fapt să existe anterior pronunțării hotărârii a cărei revizuire se cere, determinând posibilitatea ca înscrisul constatator al situației juridice să poată fi întocmit oricând ulterior acestei pronunțări.

Pe cale subsecventă, s-ar putea aprecia că atâta vreme cât situația de fapt exista la momentul pronunțării hotărârii a cărei revizuire se cere, s-ar putea încerca introducerea unei cereri de chemare în judecată chiar ulterior acestei pronunțări.

V. Consecințele acestor interpretări eterogene

Nu ne considerăm întru totul de acord cu forma permisivă de interpretare a prezentului motiv de revizuire conform ultimei interpretări. Fără a pretinde că am epuizat interpretările existente în practica judiciară din România cu privire la acest temei juridic, putem însă afirma cu certitudine că ceea ce relevă această interpretare alături de toate aceste orientări deosebite în analiză este lipsa de omogenitate la nivelul practicii judiciare.

În lipsa unei decizii a Înaltei Curți de Casație și Justiție care să stabilească o interpretare unitară la nivelul instanțelor din România, este necesar să recurgem la înțelegerea spiritului reglementării, atâta vreme cât litera sa nu ne este satisfăcătoare.

Astfel, esența unei reglementări se regăsește în fapt în consecințele pe care le produce aceasta într-o speță ce se supune incidenței sale.

4. Soluții propuse prin prezentul articol

Pornind de la necesitatea de a înțelege esența acestei reglementări, teza noastră este că revizuirea pe motivul descoperirii de înscrisuri doveditoare poate fi admisă dacă s-a prezentat ca înscris o hotărâre judecătorească pronunțată pentru o cerere de chemare în judecată care a fost introdusă oricând până la soluționarea definitivă a procesului pentru care se cere revizuirea.

Susținusem această teorie bazându-ne pe faptul că adevărul într-o cauză supusă judecății poate fi descoperit numai prin parcurgerea tuturor etapelor procesuale permise de lege.

Considerăm că explicarea sintagmei „o soluționare definitivă” a unui litigiu, dincolo de raportarea la etapele procesuale anterior explicată, necesită întoarcerea la primordialul sistemului de justiție și la înțelegerea procesului civil ca fiind un tot unitar.

Această teorie pe care noi o afirmăm în prezenta lucrare susține că un singur proces înglobează atât judecata în primă instanță, judecata de-a lungul tuturor căilor de atac, inclusiv a celor extraordinare, cât și executarea în sine a hotărârii. Practic, procesul, privit ca un întreg, nu poate fi considerat încheiat decât în momentul în care se finalizează ultima cale de atac prevăzută de lege la care apelează părțile în proces. Abia în acest ultim moment litigiul se consideră soluționat.

„Teoria procesului unitar” este puternic susținută de existența unor argumente pe care urmează să le dezvoltăm în cele ce succed.

A. În primul rând, modalitatea de structurare a procesului în mai multe etape și faze procesuale interdependente determină ca judecata în căile de atac să reprezinte o etapă distinctă în cadrul unui unic proces civil.

Acest aspect este amplu dezvoltat în doctrina Noului cod de proc. civ. Astfel, autorii Gabriel Boroi și Mirela Stancu, citați anterior[22] afirmă faptul că „procesul civil parcurge două mari faze: faza judecății și faza executării silite. Judecata în primă instanță parcurge, de regulă, patru etape: etapa scrisă, etapa cercetării procesului, etapa dezbaterilor și etapa deliberării și pronunțării hotărârii.”

În continuare, în aceeași operă[23] s-a susținut că „se poate concluziona că executarea silită este o fază a procesului civil prin care se asigură realizarea efectivă a dreptului recunoscut prin titlul executoriu. Subliniindu-se că numai sistemul în întregul său (judecata și executarea silită) realizează punerea sub protecție a dreptului subiectiv civil, s-a arătat că există totuși o particularitate, în sensul că în faza judecății primează aspectul de protecție, iar în faza executării silite ceea ce domină este aspectul de constrângere.”[24]

B. De-a lungul procesului civil este exercitată o singură acțiune civilă.

Astfel, în sprijinul caracterului unitar al procesului, rezidă și faptul că, indiferent de numărul de etape procesuale parcurse specifice căilor de atac, părțile în proces exercită o unică acțiune civilă. Această acțiune civilă cuprinde, într-adevăr, diverse mijloacele procesuale prevăzute de lege pentru protecția dreptului subiectiv pretins de una dintre părți, însă toate acestea sunt subsumate unei singure acțiuni civile.

Exemplificând cele susținute, indiferent că ne referim la cererea de chemare în judecată, actul specific judecății în primă instanță, sau la calea de atac a revizuirii, care este introdusă de partea interesată ulterior rămânerii definitive a hotărârii, ambele mijloace procesuale se subscriu unei singure acțiuni civile.

În lucrarea autorilor menționați anterior[25], importanța căilor de atac se analizează astfel: „Căile de atac apar ca un remediu contra eventualelor erori ce se pot strecura într-o hotărâre, uneori contra injustiției dintr-un act jurisdicțional.(…)Eventualitatea existenței unei erori de judecată impune să se recunoască părților posibilitatea de a provoca un nou examen al procesului, prin exercițiul căilor de atac prevăzute de lege. Căile de atac reprezintă o formă concretă de manifestare a acțiunii civile, iar în momentul în care partea interesată apelează la o anumită cale de atac, aceasta devine o componentă a dreptului la acțiune pus în mișcare.”

Concluzionând analiza acestui argument, pentru o unică acțiune civilă, nu poate există decât un unic proces civil.

C. Prin nicio cale de atac nu pot fi formulate cereri noi către instanța de control judiciar, ci pot fi combătute doar pretențiile invocate în primă instanță sau alte chestiuni analizate anterior.

În susținerea acestui argument, Noul cod de proc. civ. statuează la art. 478 faptul că „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi.” Cu referire la căile extraordinare de atac, acestea nu pot fi exercitate, tocmai în virtutea caracterului lor extraordinar, decât pentru aspectele expres prevăzute în articolele de procedură care vizează tocmai modalitatea în care s-a desfășurat judecata anterior în litigiu.

Astfel, dacă aceste căi de atac privesc strict chestiuni dezbătute anterior, neavând o putere de sine stătătoare și fiind dependente de problemele soluționate în judecata anterioară, nu se poate considera ca exercitarea lor determină deschiderea unui nou proces. Dimpotrivă, exercitarea căilor de atac se subsumează aceluiași proces civil început anterior.

D. Normele reglementând procedura în căile de atac se completează în toate cazurile cu normele specifice judecății în primă instanță.

În ceea ce privește modalitatea de desfășurare a judecății în căile de atac, indiferent că acestea sunt ordinare sau extraordinare, în cazul în care nu există dispoziții speciale, desfășurarea procesului în calea de atac urmează regimul judecății în primă instanță. Chiar Codul de proc. civ.[26] prevede, în nenumărate rânduri, la art. 482, cu denumirea marginală „Completarea cu alte norme”, faptul că „dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță se aplică și în instanța de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul capitol.”; de asemenea, art. 494 prevede în ceea ce privește recursul: „dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță și în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secțiune.”; art. 508 alin. 1 prevede „contestația în anulare se soluționează de urgență și cu precădere, potrivit dispozițiilor procedurale aplicabile judecății finalizate cu hotărârea atacată.”; art. 513 alin. 1 prevede „cererea de revizuire se soluționează potrivit dispozițiilor procedurale aplicabile judecății finalizate cu hotărârea atacată.”

Ca urmare, pentru faptul că toate căile de atac fac direct sau indirect trimitere la judecata din prima instanță, este fără dubiu admisibilă teoria conform căreia toate aceste mijloace procesuale la care au acces părțile, inclusiv declararea unei căi de atac, se subsumează unui singur proces, indiferent cât de mult s-ar extinde acesta.

E. Invocarea nulității absolute a actului efectuat cu nerespectarea normelor de ordine publică, chiar dacă a survenit într-o primă etapă procesuală, nu este limitată la judecata în care a intervenit, ci poate fi invocată inclusiv în căile extraordinare de atac.

În dezvoltarea acestui argument, art. 178 alin. 1 Noul cod de proc. civ. prevede faptul că nerespectarea normelor de ordine publică poate fi invocată, de regulă, în orice stare a judecății și atrage sancțiunea nulității absolute, desigur, ținându-se cont și de dispozițiile legale referitoare la exercitarea căilor de atac. Spre exemplu, nulitatea absolută a actului efectuat cu nerespectarea prevederilor de procedură civilă poate fi invocată inclusiv în apel și recurs[27], chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului și, totodată, nulitatea actului nelegal efectuat poate reprezenta chiar motiv de introducere a căilor de atac ale contestației în anulare și revizuirii, însă numai cu respectarea condițiilor specifice.

Ca urmare a acestui lucru, chiar dacă un act a fost efectuat de-a lungul judecății de primă instanță cu nerespectarea prevederilor procesual civile, sancționarea prin declararea nulității absolute a acestuia poate avea loc într-o etapă ulterioară, ca urmare a exercitării unei căi extraordinare de atac.

Astfel, dacă sancțiunea nulității absolute a actelor procesuale desfășurate într-o judecată anterioară se poate invoca într-o cale extraordinară de atac viitoare, este imposibil să nu ajungem la concluzia că, fiind dependentă de ce s-a dezbătut anterior, calea extraordinară de atac reprezintă o componentă a procesului civil început prin judecata în primă instanță.

F. În privința aplicării în timp a normelor de drept procesual civil, Codul de proc. civ. reglementează faptul că din momentul introducerii cererii de chemare în judecată și până la finalizarea ultimei căi de atac exercitate de părți, procesul civil este guvernat numai de legea sub imperiul căreia a început.

În primul rând, conform art. 25, alin (1) C. pr. Civ., în cazul intrării în vigoare a unei noi legi aplicabile procesului civil, „procesele în curs de judecată, precum și executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi.” Referitor la succesiunea în timp a normelor de competență, art 25 alin (2) stabilește, în aplicarea regulii menționate anterior, că „procesele în curs de judecată la data schimbării competenței instanțelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanțe, potrivit legii sub care au început. În caz de trimitere spre rejudecare, dispozițiile legale privitoare la competență, în vigoare la data când a început procesul, rămân aplicabile.”

Autorii citați anterior[28] dezvoltă articolul menționat, concluzionând faptul că „instanța competentă potrivit legii vechi, care era deja sesizată la momentul apariției legii noi, nu își va declina competența în favoarea instanței competente potrivit legii noi. Mai mult, aceeași prevedere legală mai menționează că, în caz de trimitere spre rejudecare, rămân aplicabile dispozițiile legale privitoare la competență în vigoare la data când a început procesul. Prin urmare, în cazul anulării hotărârii apelate și trimiterii spre rejudecare primei instanțe, în cazurile și condițiile prevăzute de art 480 alin (3), (4) CPC,  se va trimite cauza spre rejudecare instanței competente potrivit legii în vigoare la momentul declanșării procesului, fiind fără relevanță faptul că între timp a apărut o lege nouă care stabilește competența în favoarea altei instanțe. Aceeași este soluția și în cazul admiterii recursului și casării cu trimitere – art. 497 și art. 498 alin. (2) CPC.”

Mai mult, și hotărârii judecătorești îi sunt aplicabile dispozițiile legii în vigoare la data începerii procesului. În acest sens, art 27. CPC dispune că „hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.”

Motivele pentru care legiuitorul român a decis prin aceste prevederi derogarea de la principiul activității legii noi sunt determinate atât de necesitatea ca norma de drept să fie predictibilă pentru cel care decide introducerea unei acțiuni în justiție, cât și de faptul că procesul civil este considerat un tot unitar și, pentru aceasta, trebuie să i se aplice de la momentul introducerii acțiunii și până la finalizarea ultimei căi de atac, aceleași norme de drept. Ca urmare, se poate extrage din nou concluzia că, alături de judecata în primă instanță, judecata în căile ordinare și extraordinare de atac formează un unic proces civil.

Astfel, procesul, privit ca un întreg, nu poate fi considerat încheiat decât în momentul în care se finalizează ultima cale de atac prevăzută de lege la care apelează părțile în proces, inclusiv când cea exercitată de părți este o cale extraordinară de atac. Abia în acest ultim moment litigiul se consideră soluționat, iar hotărârea finală în proces se poate aprecia ca fiind „dată”.

G. Mai mult, poate cel mai important argument în susținerea procesului ca fiind un tot unitar și cel care finalizează ciclic expunerea noastră este dat de scopul pentru care este inițiat un proces, scop urmărit până la finalizarea acestuia, și anume nevoia de a afla adevărul judiciar în speță.

Menționarea principiului aflării adevărului ca argument sinequanon pentru susținerea noastră este dată de rolul acestuia care presupune depășirea formalismului pe care îl implică adesea textul propriu-zis de lege.

Aplicarea legii în spiritul ei oferă judecătorului posibilitatea de a avea o vedere de ansamblu a situației juridice supuse judecății și de a evita anumite proceduri în scopul unei decizii juste care să releve adevărul în speță.

În concret, realitatea dintr-o situație de fapt poate rezulta numai în urma finalizării procesului, odată ce s-au oferit toate dovezile care au reprezentat mijloace de corecție a hotărârilor injuste din fază incipientă a judecății.

Astfel, dacă o nouă hotărâre care schimbă situația de fapt cunoscută inițial este dată ulterior pronunțării hotărârii a cărei revizuire se cere, atâta vreme cât procesul nu s-a finalizat prin definitivare, este esențial ca această nouă hotărâre să poată fi invocată ca înscris doveditor. În consecință, ar trebui să se admită o cerere de revizuire având ca motiv apariția unui înscris doveditor sub forma unei hotărâri noi care schimbă situația de fapt și, implicit, relevă un alt adevăr decât cel stabilit inițial în cauză.

Pentru aceasta, noi susținem a doua dintre interpretările prezentate anterior, conform căreia o hotărâre poate reprezenta un înscris probatoriu chiar și atunci când cererea de chemare în judecată a fost introdusă ulterior pronunțării hotărârii de primă instanță în litigiul în care se cere revizuirea, însă înainte ca acesta să se definitiveze.

5. Un exemplu de practică judiciară recentă în loc de concluzie

Aceste argumente au fost admise de către Tribunalul București printr-o hotărâre recentă nesupusă încă publicării. Astfel, instanța a admis revizuirea tocmai pentru motivele susținute anterior în prezenta expunere.

Conform celor reținute, Tribunalul București, prin sentința nr. 1598/2015, a pronunțat o hotărâre prin care a admis acțiunea în revendicare imobiliară a reclamantului moștenitor al fostului proprietar. Împotriva acestei hotărâri, neexistând posibilitatea formulării apelului, pârâta a introdus o cerere de recurs.

Ulterior pronunțării primei instanțe, însă până la judecarea acestei cereri de recurs, pârâta din primul dosar a introdus o cerere de anulare a certificatului de moștenitor al reclamantului. În baza situației de fapt, s-a reținut că reclamantul din primul proces fusese adoptat cu efecte restrânse de către fratele fostului proprietar, astfel încât, pe baza efectelor limitate produse de acest tip de adopție, reclamantul nu putea veni la moștenirea acestuia.

Astfel, în al doilea litigiu având ca instanță competentă tot Tribunalul București, prin sentința civilă nr. 1067/2018, s-a admis cererea pârâtei din primul dosar și s-a constatat nulitatea absolută a certificatului de moștenitor. Prin urmare, rezultă în mod subsecvent faptul că acesta nu era titular al bunului imobil obiect derivat al acțiunii în revendicare imobiliară și, în primul proces, acesta nu avea calitate procesuală activă.

În acest context, a fost introdusă o cerere de revizuire întemeiată pe art. 322 alin. (1) pct. 5 din Vechiul cod de proc. civ. prin care s-a solicitat instanței să admită cererea de revizuire și, prin aprecierea ca înscris doveditor a hotărârii prin care s-a constatat nulitatea absolută a certificatului de moștenitor, să se retragă hotărârea din primul proces, respingându-se astfel acțiunea în revendicare.

Instanța a admis printr-o încheiere separată cererea de revizuire ca urmare a susținerilor prezentate anterior în prezenta lucrare.

De altfel, tocmai înțelegerea principiului adevărului și a necesității ca situația definitivată prin proces să reflecte adevărul stabilit, conform căruia reclamantul nu era moștenitorul titularului dreptului de proprietate asupra imobilului, ne determină să considerăm că instanța a admis cererea de revizuire prin depășirea formalismului pe care îl implica reglementarea asupra motivului de revizuire.

Mai mult, respingând cererea de revizuire, practic s-ar fi negat existența unei hotărâri care contestă certificatul de moștenitor și, implicit, calitatea de moștenitor. Totuși, o astfel de decizie de respingere ar scoate bunul imobil din circuitul civil. În cazul în care reclamantul din primul proces ar dori să vândă imobilul câștigat, acesta nu ar mai putea să demonstreze calitatea sa de proprietar, din moment ce nu ar mai avea un certificat de moștenitor care să-i probeze calitatea. Bunul ar fi astfel blocat între două decizii opozante, decizii despre care nu se poate afirmă că ar intra sub incidența autorității de lucru judecat. Îndrăznim să apreciem că doar prin fraudă ar mai putea reuși, pentru că ar trebui să ascundă cumpărătorului decizia prin care i s-a anulat certificatul de moștenitor – evident, o situație neîngăduită.

În mod just, acest blocaj, astfel cum a apreciat și instanța, a putut fi înlăturat doar modificând sentința care a retrocedat imobilul fără a avea toate aspectele relevante de fapt.

Astfel, în această situație de incertitudine juridică, bazată totodată și pe o practică judiciară extrem de neunitară, ceea ce a prevalat a fost adevărul judiciar. Chiar cu depășirea textului de lege, pentru instanță, a fost mai importantă ordonarea justă a deciziilor, astfel încât situația finală decisă să reflecte adevărul în speță, lucru pe care nu putem decât să îl salutăm.

În consecință și pentru a concluziona demersul nostru jurnalistic, recomandăm ca în situațiile apărute în decursul judiciar, atunci când textul de lege este imprecis, iar practica judiciară alături de lucrările doctrinare sunt neconcludente, cel chemat să aplice legea să încurajeze prin deciziile luate reîntoarcerea la principiile fundamentale de drept care, deseori, prin claritatea oferită, sunt mult mai concludente pentru diferendul apărut.


[1] Art. 5 alin. (2) din Noul cod de proc. civ.;
[2] Art. 22 alin. (2) teza I din Noul cod de proc. civ.– Totodată, acest articol care poartă, de altfel, în denumirea marginală, tocmai principiul a cărui analiză o dezbatem în prezenta expunere, menționează în variate modalități îndatoriri pe care judecătorul le are în procesul civil în vederea aflării adevărului;
[3] Art. 22 alin. (7) din Noul cod de proc. civ.;
[4] Art. 14 alin. (2) din Noul cod de proc. civ.;
[5] I.C.C.J., s. a II-a civ., dec. nr. 2772/ 2014, www.scj.ro;
[6] I.C.C.J., s. de cont. adm și fisc., dec. nr. 1150/ 2020, www.scj.ro;
[7] Viorel Mihai Ciobanu, Traian Briciu, Claudiu Constantin Dinu – Drept procesual civil. Editia a 2-a, Editura Național, 2018, p. 500;
[8] Facem referire la cursul de procedură civilă susținut oral pentru studenții aflați în anul al IV-lea la Facultatea de Drept, Universitatea din București, în cursul anului universitar 2019-2020;
[9] Trib. Suprem, s. civ., dec. civ. nr. 1716/1974 – în Mihaela Tăbârcă – „Drept procesual civil”, Ediția a 2-a, vol II, Editura Universul Juridic, 2008, p. 173;
[10] Frențiu Gabriela Cristina, Băldean Denisa Livia – Codul de procedura civila comentat si adnotat din 01-ian-2012, Editura Hamangiu, 2013, comentariu la art. 322;
[11] Trib. Suprem, dec. civ. nr. 1592/1988, în R.R.D. nr. 3/1989, p. 74, citată inclusiv în Mona-Maria Pivniceru, Georgeta Protea – „Revizuirea în procesul civil. Practică judiciară”, Editura Hamangiu, 2010, p. 134-135;
[12] Trib. Suprem, dec. civ. nr. 793/1985, în C.D. 1985, p. 219-221 şi în R.R.D. nr. 2/1986, p. 77, citată inclusiv în Mona-Maria Pivniceru, Georgeta Protea – „Revizuirea în procesul civil. Practică judiciară”, Editura Hamangiu, 2010, p. 135;
[13] Gabriel Boroi, Mirela Stancu – „Drept procesual civil. Editia a-4-a”, Editura Hamangiu, 2017, p. 809;
[14] Astfel cum rezultă din art. 634 alin. (2) Noul cod de procedură civilă;
[15] Terzea Viorel – „Noul Cod de Procedura Civila adnotat din 01-aug-2016” , Editura Universul Juridic, 2016, comentariul de la articolul 509 din Noul Cod de Procedura Civila;
[16] C.A. Craiova, s. a III-a civ., dec. nr. 136/2011, în BCA nr. 4/2011 (supliment online);
[17] C.A. Bucureşti, s. a VIII-a con. adm. și fisc., sen. civ. nr. 672/2013, www.rolii.ro;
[18] I.C.C.J., s. I civ., dec. nr. 1036/2019, www.scj.ro;
[19] C.A. Pitești, dec. nr. 370/1998 în Ș. Crișu, E.D. Crișu – „Practică și literatură judiciară ”1997-2000, Editura Argessis, Curtea de Argeș, 2000, p. 861 și preluat în Ioan Leș – „Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole”, ediția 3, Editura C.H. Beck, București, 2007, p. 938;
[20] C.A. Bucureşti, s. a IIl-a civ., min. şi fam., dec. nr. 1668/2009;
[21]Cerere de revizuire. înscris nou – hotărâre judecătorească. Condiţii. Caracter determinant. Argumente în susţinerea neîndeplinirii obligaţiei de întreţinere deja analizate. Lucru judecat” – avocatstoean.ro/drept-civil;
[22] Gabriel Boroi, Mirela Stancu – op.cit., p. 3;
[23] Gabriel Boroi, Mirela Stancu – op.cit., p. 1004:
[24] În același sens, dezvoltă și S. Zilberstein, V.M Ciobanu, Tratat 2001, p. 24-25; G, Boroi, D. Rădulescu, Codul comentat și adnotat 1994, p. 641; G. Răducan, Dreptul executării silite. Titlul executoriu european, Ed. Hamangiu, București, 2010. p. 3; E. Oprina, I. Gârbuleț, Tratat 2013, vol. I, p. 13;
[25] Gabriel Boroi, Mirela Stancu – op.cit., p. 654;
[26] Prin intermediul dispozițiile enumerate ne dorim să facem o scurtă trecere în rândul normelor juridice din materia căilor de atac, despre care, urmare a trimiterilor operate, apreciem că sunt interdependente;
[27] În conformitate cu art. 479. alin. 1, respectiv 489 alin. 3 din Noul cod de proc. civ.;
[28] Gabriel Boroi, Mirela Stancu – op.cit., p. 9;


Andrada-Ioana Dumitrescu, Asistent de cercetare juridică, Bnt Gilescu Văleanu & Partenerii
Vlad Cîrjan, Avocat Partener, Bnt Gilescu Văleanu & Partenerii

Cuvinte cheie: , , ,
Secţiuni: Articole, Procedură civilă, RNSJ, SELECTED TOP LEGAL, Sistemul judiciar, Studii | Toate secţiunile
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD