« Flux noutăţi
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateCyberlawDrept comercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia animalelorProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Intoxicația în dreptul penal – de la cauză de neimputabilitate la circumstanță agravantă
26.04.2021 | Diana-Maria FEHER, Andreea-Bianca RADU

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Diana-Maria Feher

Diana-Maria Feher

Andreea-Bianca Radu

Andreea-Bianca Radu

Rezumat
În lumina situațiilor în care tot mai multe persoane săvârșesc fapte prevăzute de legea penală aflându-se în stare de intoxicație, voluntară sau involuntară, am considerat necesar a analiza efectele pe care aceasta le are atât asupra caracterului penal al faptei, cât și asupra individualizării pedepsei aplicate. Cercetarea noastră abordează evoluția reglementărilor ce au la bază posibilele infracțiuni comise sub influența alcoolului sau a altor substanțe, începând cu Codul Cuza din 1865 și până la actualul Cod penal și impactul pe care l-a avut intoxicația în săvârșirea lor.

1. Definiția intoxicației din punct de vedere penal și medical

Intoxicația a reprezentat de-a lungul timpului un subiect ce a pus numeroase semne de întrebare, cercetările criminologice arătând că influenţa alcoolului se regăsește în etiologia multor manifestări infracţionale.

Din punct de vedere medical, intoxicația cu etanol reprezintă ansamblul de simptome datorat depresiei sistemului nervos central și corelează, de obicei, cu un nivel al alcoolemiei de 50-80 mg/dl[1], în timp ce intoxicația cu alte substanțe depinde de caracteristicile fiecăreia în parte. Abuzul și consumul de astfel de substanțe poate duce la scăderea inhibiției, afectarea coordonării mișcărilor, neatenție, diminuarea nivelului de vigilitate, amnezie retrogradă, agitație psihomotorie, psihoză sau paranoie.[2] Având în vedere faptul că individul poate deveni iritabil, abuziv, agresiv, violent chiar și în cazul unei intoxicații ușoare, de 50 – 150 mg/dl, impactul intoxicației cu privire la intenția infracțională trebuie raportat la fiecare persoană în parte, la rezistența sa la tipul de intoxicație prezent în fiecare caz și la reacțiile pe care individul le are.

În strânsă legătură cu partea medicală, intoxicația a fost definită, din punct de vedere penal, ca o stare patofizică anormală, cvasiparalizantă pentru energia fizică a persoanei[3], datorată efectelor pe care le au asupra organismului și facultăților psihice ale persoanei, anumite substanțe psihoactive introduse în corpul său[4], incluzându-se în această categorie toate substanțele susceptibile de a produce efecte similare: alcool, droguri, medicamente. Răspunderea penală este influențată direct de săvârșirea infracțiunii în această stare, capacitatea psihozică a persoanei având o importanță mare în acest sens. Deosebirea consecințelor juridice trebuie să aibă la bază o analiză in concreto a atitudinii persoanei care și-a dorit sau nu să ajungă în stare de intoxicație și a gradului de intoxicație cu alcool ori cu alte substanțe psihoactive, în funcție de acestea inculpatul putând primi soluții aflate la poli opuși, intoxicația fiind atât o cauză de neimputabilitate, cât și o circumstanță agravantă.

2. Evoluția reglementării intoxicației din perspectiva incriminării în codurile antecedente

Evoluția incriminării sub diferite forme a intoxicației, regăsite în vechile reglementări și sub numele de beție, poate fi urmărită încă de la începutul dreptului penal modern, odată cu adoptarea Codului penal Cuza din 1865. Este regăsită sub forma unei cauze de nepedepsire, putând fi apreciată și sub forma unei circumstanțe atenuante, fiind reglementate sub noțiuni diferite față de cele adoptate de legiuitorul actual, în Titlul IV al codului intitulat: Despre cauzele cari apără de pedeapsă sau micșorează pedeapsa”.

În ceea ce privește legiferarea ei sub forma cauzei de nepedepsire, legiuitorul arhaic face referire la accepția lato sensu a intoxicației prin terminologia “stare de smintire sau orice altă stare de perderea uzului rațiunei”. Din textul de lege reies condițiile necesare pentru ca intoxicația să poată constitui cauză de nepedepsire.[5] Acestea nu se diferențiază de cele cerute de Codul penal actual, pentru reținerea cauzei de nepedepsire fiind imperativ ca făptuitorul să fi fost “smintit” la momentul săvârșirii faptei. De asemenea, este cerută o intoxicație involuntară și completă, cerințe rezultate din sintagmele “cauze independente de voința sa” și “perderea uzului rațiunei”. În privința caracterului complet al intoxicației, se poate observa, totuși, că textul de lege din 1865 nu este atât de explicit ca cel din prezent care prevede că făptuitorul trebuie să nu-și fi putut da seama de acțiunile sau inacțiunile sale și să nu fi putut să le controleze.

Referitor la circumstanțele atenuante găsite în reglementarea sus-menționată, este de observat faptul că erau reglementate doar circumstanțe judiciare, nu și legale. Articolul 60 prevedea în teza I “Afară de cauzele de scuze anume prevăzute de lege, mai sunt și alte cauze de micșorarea pedepsei, lăsate cu totul la aprecierea juriului sau a judecătorului corecțional, care se numesc circumstanțe atenuante”. Astfel că, judecătorul și juriul aveau putere discreționară în ceea ce privește reținerea unor împrejurări ca circumstanțe atenuante ale pedepsei, printre acestea fiind o posibilitate să se găsească, de exemplu, și o intoxicație voluntară și completă care în mod evident aduce atingere procesului de deliberare a făptuitorului.

Codul penal din 1937 (din vremea lui Carol al II-lea) legiferează și el intoxicația ca circumstanță atenuantă și cauză de nepedepsire. Se regăsesc diferențe față de Codul Cuza, atât din punct de vedere terminologic, fiind reglementată “beția” (termen care are în vedere și substanțe toxice sau stupefiante), cât și tehnologic, legiuitorul valorificând-o acum și ca posibil efect negativ al pedepsei.

Condițiile beției – “cauză care apără de răspundere”[6] – sunt mai bine evidențiate decât în legislația penală anterioară. Astfel că, în privința caracterului involuntar, se menționa că făptuitorul va fi scutit de răspundere penală dacă starea lui “se datoreşte unor împrejurări accidentale, cu totul neprevăzute de autorul infracţiunii şi absolut independente de voinţa sa”[7], iar în privința caracterului complet, se prevedea faptul că în lipsa acestuia beția poate constitui o circumstanță atenuantă.

Beția își face apariția aici sub forma circumstanței atenuante, de data aceasta fiind una legală. Este prevăzută ca circumstanță atenuantă beția involuntară și incompletă. Reprezintă “cauză care micșorează răspunderea” beția voluntară produsă în mod întâmplător (de exemplu, ipoteza în care făptuitorul, în mod voit, a consumat alcool pentru prima dată, neavând cunoștință de rezistența corpului său la alcool).

În alineatul următor se arată când beția voluntară nu are efect atenuant al pedepsei, și anume dacă se dovedește că infractorul și-a indus intenționat starea pentru a beneficia de o micșorare a pedepsei sau pentru a executa mai ușor infracțiunea (în cazul comutării pedepsei de la “munca silnică pe viață” la cea de la 10 la 20 de ani). Mai mult, infracțiunea va fi considerată săvârșită cu premeditare, având semnificația unei circumstanțe agravante.[8]

De asemenea, apare ca variantă agravată a pedepsei în cazul infracțiunii de trafic de persoane. Astfel, atunci când scopul infracțiunii, și anume exploatarea desfrâului, este realizat prin întrebuințarea de băuturi alcoolice sau de substanțe stupefiante, pedeapsa era sporită cu o pătrime.

Valorificarea, cu titlu de noutate, a efectului agravant al beției se poate observa și în cadrul măsurilor de siguranță. Printre acestea era stipulată, pentru cel care a comis o infracțiune din cauza “unei pasiuni bolnăvicioase, alcoolism sau alt viciu”[9], interdicția de a intra în anumite localuri.

Intoxicația putea să aibă semnificația unei contravenții. Așadar, era incriminată fapta aceluia de a se “arăta, în public, într-o stare de beție”, aici apărând sub forma unei condiții atașate elementului material. La același punct, era incriminată fapta aceluia de a “îmbăta pe altul”, fiind prevăzute totodată cele două modalități de realizare a elementului material, fie “procurându-i băutură”, fie “făcând cu el prinsoare de a bea anumită cantitate.”[10]

În Codul penal din 1968, terminologic vorbind, nu avem vreo diferență față de Codul penal Carol al II-lea, intoxicația fiind reglementată tot sub numele de “beție”. O regăsim aici sub forma unei cauze de nepedepsire, circumstanță atenuantă și agravantă, având relevanță și pentru anumite infracțiuni de la acea vreme.

Ca și “cauză care înlătură răspunderea penală” (de observat faptul că până în 1968, inclusiv, nu se făcea distincția între cauze justificative și de neimputabilitate) beția trebuia să îndeplinească aceleași condiții ca și cele prevăzute în legislațiile penale anterioare.

Cu privire la caracterul involuntar al intoxicației, s-a reținut în practica de la acea vreme, că nu reprezintă o beție involuntară fapta inculpatului, de profesie avocat, care a suferit o intervenție chirurgicală maxilo-facială, sub anestezie profundă și alcoolizare, urmată de consumul voluntar a 50 ml de whisky, în scopul ameliorării durerii locale, fiind surprins în trafic cu o alcoolemie de 0,80 g/l alcool pur în sânge.[11]

Spre deosebire de reglementarea penală imediat anterioară, beția nu este reglementată expres ca circumstanță atenuantă legală sau judiciară. Însă, în art. 74, alin. (2) se prevedea faptul că enumerarea împrejurărilor care pot fi reținute ca circumstanțe atenuante judiciare este exemplificativă. Astfel că, în funcție de împrejurările faptice și de aprecierea intrinsec subiectivă a judecătorului, beția putea fi reținută ca efect atenuant al pedepsei.

Într-o cauză care avea ca obiect săvârșirea infracțiunii de omor, instanța “a reţinut că ambele părţi erau, la momentul comiterii faptei, sub influenţa băuturilor alcoolice (filele 181-182 dosar urmărire penală), că beţia inculpatului nu a fost una preordinată ci a consumat băuturi alcoolice împreună cu victima sens în care această stare va fi reţinută în favoarea inculpatului drept circumstanţă atenuantă (art. 74 al. 2 Cod penal) (…)”[12]. Din situația de fapt a rezultat în mod neîndoielnic faptul că nu a fost vorba despre o intoxicație premeditată, acesta bând împreună cu victima în imediata anterioritate a săvârșirii faptei, ei fiind chiar prieteni. Astfel, a reieșit faptul că rezoluția infracțională a inculpatului a fost influențată într-o anumită proporție de diminuarea discernământului acestuia prin consumul de alcool.

Textul desuet reținea beția ca circumstanță agravantă a pedepsei în cazul săvârșirii “infracțiunii în stare de beţie anume provocată în vederea comiterii faptei”[13]. Articolul nu prevedea în mod expres beția voluntară (ca și în Codul penal actual), însă această cerință reiese din însuși redactarea lui. Așadar, nu există diferențe față de reglementarea din vigoare.

Se regăsește beția în conținutul variantei agravate în cazul infracțiunii de ucidere din culpă. Astfel, dacă “conducătorul de vehicul cu tracțiune mecanică, având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală sau care se află în stare de ebrietate”[14] săvârșește infracțiunea de ucidere din culpă, pedeapsa care-i era aplicabilă era închisoarea de la 5 la 15 ani. Limitele de pedeapsă de la varianta agravată a acestei infracțiuni sunt dublate, astfel ajungându-se la limite de pedeapsă apropriate cu cele ale infracțiunii de omor (închisoare de la 10 la 20 de ani).[15]

Starea de ebrietate a persoanei constituia variantă agravată a infracțiunii în cazul vătămării corporale din culpă atunci când aceasta era urmarea “nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru îndeplinirea unei anume activităţi”. Mai mult, precum în reglementarea actuală, exista infracțiunea de părăsirea postului și prezența la serviciu în stare de ebrietate, infracțiune care are ca subiect activ circumstanțiat “angajații care asigură direct siguranța circulației mijloacelor de transport ale căilor ferate”.[16]

Este de observat faptul că în cazul infracțiunilor de mai sus, era folosită noțiunea lacunară de “stare de ebrietate”, în loc de “beție”, nefăcându-se referire expresă și la substanțe stupefiante. Atât în cazul infracțiunii de vătămare corporală din culpă, cât și în cazul celei de părăsirea postului și prezența la serviciu sub influența alcoolului sau a altor substanțe, legiuitorul contemporan a remediat această problemă, reglementând expres și substanțele psihoactive.

3. Intoxicația în Codul penal – efect al individualizării pedepsei: circumstanță agravantă și cauză de neimputabilitate

Intoxicația este, în primul rând, o cauză de neimputabilitate. Conform Art. 29 din Codul penal, “Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea să le controleze, din cauza intoxicării involuntare cu alcool sau cu alte substanţe psihoactive.”

Din această normă rezultă că, pentru ca intoxicaţia să funcţioneze cu titlu de cauză de neimputabilitate, este necesară întrunirea cumulativă a unor condiţii: să se comită o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată; persoana care săvârşeşte fapta să se găsească, la data comiterii, în stare de intoxicaţie produsă de alcool ori de alte substanţe; starea de intoxicaţie să fie, deopotrivă, involuntară şi completă.[17]

Din acestea, cea mai importantă este reprezentarea realității pe care autorul o are în momentul săvârșirii faptei. În situația în care acesta nu avea capacitate intelectivă și volitivă, este evident că nu va putea răspunde penal pentru faptă. Totuși, există o excepție denumită actio libera in causa, care desemnează situația în care autorul nu era responsabil la momentul săvârșirii faptei, însă la un moment anterior el, conștient fiind, a provocat intenționat sau din culpă starea de iresponsabilitate. Aceasta a fost considerată de către o parte a doctrinei și jurisprudenței ca o situație în care nu mai contează faptul că intoxicația este completă, autorul răspunzând penal.

Analiza condițiilor specifice acestei instituții este realizată de la caz la caz, în acest sens putând fi aduse în prim-plan decizii ale Curții de Apel București care menționează că: “intoxicaţia cu alcool poate constitui o cauză de neimputabilitate – art. 29 C.pen. doar atunci când s-a produs involuntar (…) Intoxicaţia cu alcool, chiar voluntară, a fost în cazul inculpatului incompletă, astfel că putea să îşi dea seama de acţiunile sale şi putea să le controleze.”[18]; iar “intoxicaţia cu substanțe psihoactive, conform art. 29 C.p., pentru a constitui o cauză de neimpunitate, trebuie să fie involuntară. Or, faptul că inculpatul a luat hotărârea în trecut să consume droguri este o alegere voluntară, nesilită de nimeni, este opţiunea inculpatului pe care acesta a făcut-o cunoscând că consumul de droguri creează dependenţă. În plus, consumul de droguri în stare de dependenţă sau tratamentul pentru consumul de droguri nu pot fi considerate nicidecum acţiuni involuntare, având în vedere că aceasta a avut la origini, aşa cum am arătat, o opţiune liberă a inculpatului.”[19]

De asemenea, intoxicația este prevăzută în Codul penal și ca o circumstanță agravantă. În primul rând, este de precizat faptul că textul actual a suferit modificări față de vechea reglementare. Astfel, sfera de aplicabilitate a circumstanței s-a extins, aceasta putând fi acum reținută și în cazul intoxicației cu substanțe psihoactive a căror consumare este contrară legii. Conform art. 241 din Legea nr. 187/2012, “prin substanţe psihoactive se înţelege substanţele stabilite prin lege, la propunerea Ministerului Sănătăţii”.[20]

Intoxicația voluntară premeditată constituie întotdeauna o circumstanță agravantă deoarece ea relevă periculozitatea sporită a infractorului. Acesta provocându-și în mod voluntar starea în vederea comiterii infracțiunii, premeditează asupra ei, starea de intoxicație fiind indusă fie pentru a comite infracțiunea cu mai mult curaj, fie, din viclenie, pentru invocarea acestei împrejurări ca circumstanță atenuantă în cazul descoperirii faptei. Așadar, în cazul infracțiunilor în interiorul cărora premeditarea apare ca element circumstanțial agravant se va reține doar infracțiunea în variantă agravată, necumulându-se cu această circumstanță de agravare a pedepsei (în cazul infracțiunii de omor calificat comis cu premeditare, de exemplu).[21]

Reținerea agravantei prevăzută în art. 77 lit. f) C. pen. nu este condiționată de o stare de intoxicație completă[22]. Conform studiilor medicale, intoxicația ușoară (cuprinde o valoarea a alcoolemiei între 50-150 mg/dl) se poate manifesta prin comportament variat: de la comunicativitate și stare de bine, la agresivitate și labilitate emoțională[23]. Astfel că, nu este necesară o cantitate mare de alcool sau substanțe stupefiante (cu atât mai mult, nu este necesară o intoxicație completă) pentru crearea unui climat psihic necesar săvârșirii infracțiunii.

În cazul unei intoxicații complete, existența premeditării este explicată de teoria dreptului referitor la așa-numitele acțiuni libere in causa, rezoluția infracțională fiind luată înainte, chiar dacă în momentul săvârșirii infracțiunii făptuitorul era inconștient.

Este imperativ a se dovedi faptul că intoxicația a fost indusă în vederea săvârșirii infracțiunii. Astfel, într-o cauză instanța a dispus faptul că nu poate fi reținută circumstanța agravantă de la art. 77, lit. f) deoarece “potrivit declaraţiilor martorilor, inculpatul era cunoscut ca o persoană care consuma alcool, aspect confirmat şi de concluziile raportului de expertiză psihiatrică nr. 33/14.01.2019 a Serviciului Judeţean de Medicină Legală Maramureş, potrivit cărora inculpatul prezintă dependenţă alcoolică şi hepatită toxică alcoolică”. Inculpatul consumase alcool din obișnuință, nu în scopul de a comite infracțiunea de omor.[24]

Intoxicația preordinată, precum premeditarea, este o circumstanță personală, neresfrângându-se asupra participanților, însă aceasta se poate converti într-o circumstanță reală atunci când este cunoscută de participanți, potrivit art. 50 alin. (2) din C. pen.

O controversă doctrinară și jurisprudențială este reprezentată de clasificarea intoxicației drept circumstanță atenuantă. În timp ce opinia Școlii de la București susține că “Starea de intoxicație a făptuitorului este o împrejurare legată de persoana acestuia și nu va putea fi valorificată de către instanță ca o circumstanță atenuantă în ipoteza prevăzută de art. 75 alin. 2 lit b) C.p.[25], deoarece aceste prevederi se referă la împrejurări legate de fapta comis”[26], Școala de la Cluj consideră că această stare va putea fi reținută ca o circumstanță atenuantă judiciară, fiind, tocmai, considerată o împrejurare legată de fapta comisă, care va putea diminua gravitatea infracțiunii sau periculozitatea agentului[27], în condițiile aceluiași articol citat. Cea din urmă opinie este susținută și în codurile penale comentate, apreciind că este lăsată la latitudinea judecătorului posibilitatea adoptării unei asemenea soluţii[28][29]. Din punct de vedere jurisprudențial, Curtea de Apel Alba Iulia susține că dispoziţiile art. 75 al. 2 C.pen. nu operează automat, reţinerea lor fiind atributul instanţei de judecată şi care, în raport cu împrejurările concrete ale cauzei, apreciază asupra întrunirii cumulative a exigenţelor impuse de textele de lege prevăzute de art. 75 al. (2) lit. a) sau b) C.pen.[30], rezultând, astfel, că legiuitorul a lăsat cumva la aprecierea instanței posibilitatea de a alege valorificarea sau nevalorificarea circumstanței ca una atenuantă.

4. Intoxicația ca element constitutiv al infracțiunilor prevăzute de Noul Cod Penal

Importanța intoxicației și frecvența cu care aceasta apare în conduita antijuridică a dus la găsirea mai mult decât necesară a legiuitorului de a sancționa mai sever autorii care se află în această stare.

Cel mai des întâlnită dintre infracțiuni este reprezentată de “Conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe”, care este reglementată în art. 336 C.p. astfel: “(1) Conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă. (2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi persoana, aflată sub influenţa unor substanţe psihoactive, care conduce un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere. (3) Dacă persoana aflată în una dintre situaţiile prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) efectuează transport public de persoane, transport de substanţe sau produse periculoase ori se află în procesul de instruire practică a unor persoane pentru obţinerea permisului de conducere sau în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani”. Trebuie avută în vedere, totuși, și situația în care îmbibaţia alcoolică este sub 0.4 mg/l alcool pur în aerul expirat, deoarece și aceasta atrage o formă de răspundere, însă una contravențională și nu penală[31]. Gravitatea infracțiuni, din perspectivă penală, reliefată prin alegerea pedeapsei închisorii, are la bază atât periculozitatea pe care o prezintă o persoană care se află în stare de iresponsabilitate într-o mașină, pe drumurile publice, dar și frecvența situațiilor de acest gen. Conform unui studiu efectuat de către Ministerul Public, în anul 2018, jumătate din totalul infracţiunilor rutiere au fost săvârşite de şoferi care au condus pe drumurile publice sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe.

Curtea Constituțională, sesizată cu excepția de neconstituționalitate a art. 336 alin. (2), constată că incriminarea faptei de conducere a unui vehicul sub influența substanțelor psihoactive este determinată de efectul nociv al substanțelor respective, ținând cont de faptul că, așa cum se arată în doctrină, acestea produc tulburări în atitudinea și comportamentul conducătorului auto, generând, implicit, o diminuare a capacității de a manevra vehiculul pe drumurile publice în condiții de siguranță pentru toți participanții la trafic. În acest sens, art. 2 lit. e) din Legea nr. 194/2011, republicată, stabilește că prin “efecte psihoactive” se înțelege unul dintre următoarele efecte pe care le poate avea un produs, atunci când este consumat de către o persoană: stimularea sau inhibarea sistemului nervos central al persoanei, având ca rezultat modificări ale funcțiilor și proceselor psihice și ale comportamentului ori crearea unei stări de dependență, fizică sau psihică. Or, având în vedere natura relațiilor sociale ocrotite, obiectul juridic special al infracțiunii prevăzute de dispozițiile art. 336 alin. (2) din Codul penal este reprezentat de relațiile sociale referitoare la protecția siguranței circulației pe drumurile publice, relații sociale a căror existență normală este condiționată de interzicerea conducerii vehiculelor sub influența substanțelor psihoactive.[32]

Înalta Curte de Casație și Justiție a afirmat faptul că simplul consum al substanţelor stupefiante este susceptibil, prin el însuşi, a avea asupra persoanei consumatoare urmări de tipul efectelor psihoactive la care se referă art. 2 lit. e) din Legea nr. 194/2011, rezultând, pe cale de consecinţă, că simpla introducere în organism a unor droguri de mare risc generează modificări ale sistemului nervos central şi are înrâurire asupra funcţiilor cognitive, legitimând considerarea respectivului consumator ca aflându-se sub influenţa substanţelor psihoactive, nefiind obligatoriu ca acea persoană să manifeste şi tulburări psihice sau comportamentale. Conducerea unui vehicul de către persoana care a consumat un drog de mare risc generează, în mod direct, o stare de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite de lege, stare a cărei existenţă nu este influenţată nici de intervalul de timp scurs între momentul consumului şi cel al acţiunii specifice lui verbum regens şi nici de rezultatul examenului clinic efectuat în condiţiile prevăzute de Ordinul nr. 1512/2013. Aceste ultime elemente probatorii invocate de inculpatul A. sunt irelevante sub aspectul realizării cerinţelor de tipicitate ale infracţiunii analizate, de vreme ce simpla prezenţă a drogului în organismul unui conducător auto este susceptibilă a afecta funcţiile sale cognitive şi îl plasează sub influenţa substanţei respective, imprimând, astfel, caracter penal conducerii unui vehicul pe drumurile publice în această stare.[33]

Intoxicația este prezentă în legislația națională și drept variantă agravată sau atenuată, introduse ca elemente constitutive ale infracțiunilor de bază. În acest sens, este considerată variantă agravată situația în care ea este indusă unei alte persoane pentru a produce o stare de vădită vulnerabilitate și de a putea profita de ea, în sensul unui comportament antisocial, Art. 247 alin. (2) C.p. statuează că “Punerea unei persoane în stare de vădită vulnerabilitate prin provocarea unei intoxicaţii cu alcool sau cu substanţe psihoactive în scopul de a o determina să consimtă la constituirea sau transmiterea unui drept real ori de creanţă sau să renunţe la un drept, dacă s-a produs o pagubă, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.” În sens contrar, este o variantă atenuată intoxicația voluntară sau involuntară care nu a avut ca scop săvârșirea unei infracțiuni, infracțiune care a fost sâvârșită în acea stare din culpă, acest lucru fiind aplicabil în Art. 196 care menționează că “Fapta prevăzută în art. 193 alin. (2) săvârşită din culpă de către o persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice ori a unei substanţe psihoactive sau în desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea însăşi infracţiune se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.”

5. Propuneri de lege ferenda

Se poate susține că, de-a lungul timpului, s-au perfecționat textele de lege referitoare la intoxicație ca efect de reducere sau agravare a pedepsei și ca efect de înlăturare a răspunderii penale, astfel încât reglementarea din vigoare este lipsită de echivoc.

Considerăm, totuși, că ar fi necesară o reglementare expresă a excepției de actio libera in causa de la principiul potrivit cu care responsabilitatea se analizează în raport cu momentul acțiunii. În acest sens, așa cum am arătat și anterior, în cazul actio libera in causa autorul ar răspunde pentru o infracțiune intenționată atunci când, chiar dacă a fost iresponsabil, a provocat în mod intenționat cauza infracțiunii săvârșite ulterior, respectiv pentru o infracțiune din culpă atunci când comiterea infracțiunii era, pe baza unor date ale realității lipsite de echivoc, previzibilă ca o consecință a stării de intoxicație.

O astfel de consacrare legislativă este regăsită în proiectul de lege al noului Cod penal italian din 1992. Astfel, în proiectul din 1992 al noului Cod penal italian se mai prevedea că în situația în care fapta comisă nu era incriminată sub forma săvârșirii ei din culpă, trebuia să se aplice pedeapsa pentru infracțiunea intenționată diminuată cu o fracțiune cuprinsă între o treime și o jumătate.

Nu susținem acest tratament deoarece aplicarea lui ar putea avea semnificația creării, prin aplicarea de către judecător, a unei infracțiuni distincte, ceea ce contravine atât principiului fundamental al dreptului penal nullum crimen sine lege, cât și prevederilor constituționale.

Un alt model de consacrare a acestei excepții este prezent în art. 19 alin. (4) al Codului penal elvețian care prevede: “dacă autorul putea să evite iresponsabilitatea (…) și să prevadă actul comis în această stare, dispozițiile alin. (1)-(3) (care fac referire la efectele iresponsabilității) nu sunt aplicabile.” Este adevărat că textul de lege nu este foarte detaliat.

Considerăm defectuoasă modalitatea obiectivă de stabilire a caracterului complet sau incomplet al beției, și anume în funcție de concentrația de alcool din sânge. Dat fiind faptul că efectele alcoolului asupra capacității intelective și volitive sunt determinate și de alți factori (cum ar fi: vârsta, sănătatea, sexul persoanei, frecvența cu care consumă băuturile alcoolice etc), credem că se impune o examinare in concreto a stării în care se afla persoana în cauză.[34]

Astfel că, de exemplu, în cazul infracțiunii de conducerea unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe, opinăm faptul că pragul de îmbibație alcoolică impus de lege (îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l) reprezintă doar o suspiciune cu privire la gravitatea stării de intoxicație a făptuitorului, efectele îmbibației alcoolice nefiind probate în concret și în particular cu persoana vizată.

De asemenea, credem că este necesară intervenția viguroasă a legiuitorului în ceea ce privește posibilitatea reținerii intoxicației ca circumstanță atenuantă judiciară, opiniile doctrinare fiind contrare. Precum am arătat anterior, o parte a doctrinei e de părere că, împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului[art. 75, alin. 2, lit. b)] pot constitui temei pentru atenuarea pedepsei în cazul unei intoxicații voluntare din care să rezulte gravitatea micșorată a infractorului.


[1] www.atitimisoara.ro (disponibil aici) vizitat la 8.03.2021
[2] C. O. Mărginean, C. Poiană, Sinopsis de medicină
[3] L. V. Lefterache, Drept penal. Partea generala. Curs pentru studentii anului II, Ed. Hamangiu, 2016, București, pag. 220
[4] C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, ediția 3, Ed. Universul Juridic, București, 2019, pag. 206
[5] Art. 57: “Nu se socoteste nici crima, nici delict faptul savarsit in stare de smintire si in ori-care alta stare de perderea uzului ratiunei sale prin cauze independente de vointa sa.”
[6] Denumire regăsită în Capitolul II al Titlului VII
[7] Art. 129: “Acela care a săvârşit o infracţiune în stare de beţie completă, provocată prin alcool sau alte substanţe toxice ori stupefiante, este apărat de răspundere dacă această stare se datoreşte unor împrejurări accidentale, cu totul neprevăzute de autorul infracţiunii şi absolut independente de voinţa sa, iar dacă starea de beţie, în condiţiunile de mai sus, nu era completă, se aplică pedeapsa prevăzută de lege pentru faptul săvârşit, redusă după normele prevăzute la art. 97 şi 98.“
[8] “Dispoziţia alineatului precedent nu se aplică dacă se dovedeşte că infractorul şi-a provocat dinadins această stare, fie în scopul de a o invoca spre a i se micşora pedeapsa, fie pentru a executa mai uşor infracţiunea. În aceste cazuri infracţiunea este considerată comisă cu premeditare.”
[9] Art. 77: “Interdicţia de a intra în anumite localuri se poate pronunţa în contra aceluia care a comis infracţiunea din cauza unei pasiuni bolnăvicioase, alcoolism sau alt viciu. Hotărârea va arăta categoria localurilor interzise. Durata interdicţiei este dela 6 luni la 3 ani.”
[10] Art. 591: “ Se pedepsesc cu închisoare poliţienească dela 15 zile la o lună şi amendă dela 500 la 1.500 lei:
1. acela care, făcând bae, în public, fără costum se comportă astfel încât prin aceasta jigneşte simţul de pudoare publică;
2. acela care se arată, în public, într-o stare de beţie, îmbată pe altul, fie procurându-i băutură, fie făcând cu el prinsoare de a bea anumită cantitate, afară de cazurile prevăzute de art. 379 şi 380;
3. cârciumarul care a servit băuturi alcoolice unei persoane, mai mică de 16 ani.”
[11] I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 4534/2010
[12] Decizia nr. 81/2014 Curtea de Apel Brașov
[13] Art. 75, lit. e)
[14] Art. 178, alin. (3)
[15] Art. 174, alin. (1): “Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.”
[16] Art. 275, alin. (2)
[17] T. Toader, Noul Cod Penal. Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, București, 2014
[18] Decizia nr. 914/2020 din 29-sep-2020, Curtea de Apel București, ultrajul contra bunelor moravuri
[19] Decizia nr. 805/2019 din 12-iun-2019, Curtea de Apel București, tâlhărie calificată
[20] Dobrinoiu Vasile, colectiv, Noul Cod Penal comentat, Edița a III-a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2016
[21] C-tin Mitrache, C. Mitrache, Drept Penal.., op. cit., p. 480
[22] Dobrinoiu Vasile, colectiv, op. cit.
[23] www.atitimisoara.ro (disponibil aici), vizitat la 8.03.2021
[24] Decizia nr. 254/2020 din 3 martie 2020, Curtea de Apel Cluj, omorul, Secția Penală și de Minori
[25] Conform Art. 75 (2) C.p. Pot constitui circumstanţe atenuante judiciare:
b) împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului.
[26] C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, ediția 3, Ed. Universul Juridic, București, 2019, pag. 209
[27] F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal. Partea generală, volumul I, Ed. Universul Juridic, București, 2014, pag. 421
[28] V. Dobrinoiu, colectiv, Noul Cod Penal Comentat, ediția 3, Ed. Universul Juridic, București, 2016: S-a apreciat că o asemenea reglementare nu este necesară, întrucât această împrejurare poate constitui circumstanţă atenuantă, potrivit art. 75 alin. (2) lit. b), sau agravantă, în temeiul art. 77 lit. f) C. penal
[29] T. Toader, Noul Cod Penal. Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, București, 2014: Chiar dacă nu se mai prevede expres aptitudinea intoxicaţiei care nu întruneşte condiţiile unei cauze de neimputabilitate, dar nu este nici circumstanţă agravantă, de a reprezenta o circumstanţă atenuantă judiciară [aşa cum se arăta în cuprinsul art. 49 alin. (2) CP 1969], apreciem că se menţine posibilitatea juridică a adoptării unei asemenea soluţii, în considerarea textului cuprins în art. 75 alin. (2) lit. b) NCP.
[30] Decizie nr. 781/2020 din 17-dec-2020, Curtea de Apel Alba Iulia, conducerea unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe
[31] C. Rotaru, Drept penal. Partea specială II. Curs tematic, ediția 5, Ed. C.H. Beck, București 2021, pag. 448
[32] Decizia nr. 138/2017 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 336 alin. (2) din Codul penal
[33] Decizie nr. 365/2020 din 16-oct-2020, Înalta Curte de Casație și Justiție București
[34] F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal Partea Generală, Vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2014, pag. 420-426


Diana-Maria Feher
Student – Facultatea de Drept a Universității din București

Andreea-Bianca Radu
Student – Facultatea de Drept a Universității din București

Cuvinte cheie: , , , , , , ,
Secţiuni: Articole, Drept penal, RNSJ, SELECTED TOP LEGAL, Studii | Toate secţiunile
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD