« Flux noutăţi
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateCyberlawDrept comercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia animalelorProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrepturile omuluiDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 

Incestul – Dilema eugenică și socială
30.04.2021 | Anca-Maria BALTAC, Antonia-Andreea PÎSLARIU

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Anca-Maria Baltac

Anca-Maria Baltac

Antonia-Andreea Pîslariu

Antonia-Andreea Pîslariu

Incestul a cunoscut, de-a lungul timpului, o incriminare tumultoasă, de la prevederea pedepsei capitale la dezincriminare și reincriminare. Argumentele aduse în sprijinul acestei norme sunt, de cele mai multe ori, legate de aspectul eugenic și de afectarea relațiilor de familie. În prezenta lucrare, am discutat ambele rațiuni, pe prima dintre ele, în contrast cu bolile genetice și malformațiile ce pot apărea în timpul sarcinii, la cuplurile neincestuoase, iar pe cea din urmă, am prezentat-o în lumina adopției, a efectului Westermarck și a teoriei atracției sexuale genetice. Am ilustrat și inconsecvența dintre cazurile în care relațiile sexuale, deși incestuoase, nu sunt încadrate ca incest și cele care, deși nu ar putea afecta niciuna dintre valorile sociale protejat, sunt sancționate. Așadar, dilema este – ne păstrăm prejudecățile, continuând în inechitate sau tolerăm și aceste forme de incest, fructificând celelalte valori morale?

1. Introducere

Incestul este definit în Dicționarul Explicativ al Limbii Române din anul 2009 ca fiind „Infracțiunea care constă în întreținerea de relații sexuale între părinți și copii sau între frați și surori. – Din fr. inceste, lat. incestus.”

Codul Penal din 2009 incriminează incestul în cadrul articolului 377 „Raportul sexual consimţit, săvârşit între rude în linie directă sau între fraţi şi surori, se pedepseşte cu închisoarea de la un an la 5 ani.”

Infracțiunea se află în Capitolul II al Titlului VIII, denumit „Infracțiuni contra familiei”, specific acestui tip de infracțiuni este protejarea relațiilor de familie și în mod particularizat diferite aspecte privind viața de familie. Luând în considerare alegerea legiuitorului de a incrimina doar raportul sexual (conjuncție între organul genital al bărbatului și cel al femeii) și nu și actul sexual oral sau anal, relațiile homosexuale, actele de perversiune sexuală sau alte acte de natură sexuală, relația de familie care este protejată de această normă este ocrotirea stării de sănătate biologică şi  a perpetuării speciei, împotriva raporturilor sexuale primejdioase pentru specia umană și nu a ceea ce este considerat a fi normalitatea morală.[1]

De asemenea, o particularitate pe care o prezintă infracțiunea de incest este faptul că ambii parteneri din cadrul raportului sexual sunt subiecți activi ai infracțiunii, circumstanțiați de lege ca fiind rude în linie directă ori frați și surori (indiferent dacă au un singur părinte comun), în plus, o parte a doctrinei consideră că si frații rezultați în urma procesului de adopție pot fi condamnați pentru incest. În ceea ce privește subiectul pasiv al infracțiunii, acesta este statul, lucru care a făcut mulți specialiști din domeniul dreptului să se întrebe dacă există cu adevărat o victimă a acestei infracțiuni[2]. Infracțiunea poate fi săvârșită doar cu intenție, directă sau indirectă, și este incriminată o singură variantă, tip, actele preparatorii și tentativa nefiind incriminate. Incestul este singura infracțiune din acest capitol față de care legiuitorul a prevăzut ca sancțiune doar pedeapsa cu închisoarea, având și cele mai mari valori ale acestei pedepse (de la 1 an la 5 ani). Cu privire la acțiunea penală care poate fi intentată în raport cu infracțiunea de incest, aceasta se pune în mișcare din oficiu, având în vedere că subiectul pasiv este unul abstract, necesitatea îndeplinirii condiției plângerii prealabile este redundantă.

2. Istoricul legislativ

Incestul este văzut, încă din cele mai vechi timpuri, ca o faptă interzisă, imorală, inacceptabilă social. Sigmund Freud dezvoltă, în eseul său „Teama de incest” din volumul „Totem și tabuu”, ideea că incestul este o faptă care nu a fost acceptată nici măcar în triburile primitive și că până și în această mini societate subdezvoltată, persoanele erau obligate să-și caute partenerii, nu doar în afara grupului familial, dar chiar în afara grupului totemic, deoarece totemul era considerat strămoșul fiecărui membru al grupului.

În ceea ce privește incriminarea incestului în România, acesta a fost pentru prima dată reglementat în „Îndreptarea legii” din anul 1652: „Fratele de se va împreuna cu soru-sa, fără nici o nădejde se va omorî”. Putem observa cât de aspră este sancțiunea infracțiunii, pedeapsa capitală, deși „Îndreptarea legii” este considerată, nu doar un cod normativ care a unit gândirea juridică în Țara Românească, dar și un cod normativ care a adoptat foarte multe principii moderne în ceea ce privește legislația penală. Astfel, ne putem da seama care a fost perspectiva societății asupra acestei infracțiuni și a gravității sale. Surprinzătoare este următoarea perspectivă socială asupra incestului. Codul Penal adoptat în 1864, considerat primul Cod Penal real pe care l-a avut România, nu a mai incriminat incestul, luând modelul Codului Penal Francez care a dezincriminat fapta. Această schimbare este una esențială, luând în considerare faptul că a fost dezincriminată o faptă pentru care a fost prevăzută pedeapsa capitală. Codul Penal Cuza a fost în vigoare până la adoptarea noului Cod Penal în 1936, care a ales să incrimineze din nou incestul, dar cu o sancțiune mult mai mică. Articolul 447: „Raportul sexual sau de inversiune sexuală între rude în linie directă, precum şi între frate şi soră, constituie delictul de incest şi se pedepseşte cu închisoare corecţională de la 1 la 3 ani.” Legiuitorul a preferat să considere incestul un delict și nu o crimă, pentru cea din urmă prevăzându-se unele pedepse mai grele. Codul Penal din 1969 a crescut valoarea pedepsei în ceea ce privește incestul, articolul 203: „Raportul sexual între rude în linie directă sau între frați și surori se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.”

Pentru Codul Penal din 2009, Comisia de redactare a dorit să lase în afara sferei de reglementare a legii penale incestul, deoarece raportul sexual săvârșit prin constrângere, punere în imposibilitatea de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această stare când victima este membru de familie sau când subiectul activ și cel pasiv conviețuiesc, este prevăzută ca o variantă agravată a violului reglementat la articolul 218, aceeași variantă agravată este prevăzută pentru agresiunea sexuala de la articolul 219, pentru actul sexual cu un minor de la articolul 220 și pentru coruperea sexuală a minorilor de la articolul 221. Această inițiativă a trezit un puternic vuiet dezaprobator din partea parlamentarilor, dar și din partea opiniei publice, demonstrând încă o dată că legislația penală încă nu poate fi îndepărtată de normele morale ale societății. Pentru a găsi un răspuns științific la această problemă, legiuitorul a preferat să incrimineze doar raportul sexual, deoarece doar acesta ar putea conduce la probleme în ceea ce privește perpetuarea speciei, îndepărtându-se totodată, de ce înseamnă „moral” în perspectiva unei majorități a societății și să găsească o soluție logică, științifică, juridică pentru această complicație, lucru care ne face să gândim, oare nu este la fel de imoral să impunem tuturor ceea ce considerăm noi moral, decât să lăsăm nereglementată o situație care nu afectează bunul mers al societății, decât în anumite cazuri? Considerăm că este inechitabil ca actele sexuale anale, orale, relațiile homosexuale, actele de perversiune sexuală sau alte acte de natură sexuală să nu fie sancționate drept infracțiunea de incest pentru că nu există un risc medical de perpetuare a speciei prin nașterea unor copii cu malformații și dizabilități, dar raporturile sexuale între rude infertile sau între adoptat și alt membru al familiei adoptatoare, unde clar nu există acest risc, reprezintă incest, deci, ce protejează, de facto, această normă – relațiile de familie sau perpetuarea speciei? În orice caz, vom discuta ambele argumente folosite pentru argumentarea necesității incriminării incestului și a condamnării morale a celor ce îl săvârșesc.

3. Aspectul genetic

În ceea ce privește raporturile sexuale între rude fertile, fără a se folosi vreo metodă contraceptivă, existând, astfel, riscul nașterii unor copii cu malformații și dizabilități, considerăm că nu ar trebui să incriminăm incestul, dacă nu suntem pregătiți să incriminăm și raporturile sexuale dintre persoanele neîndrudite, care pot transmite defecte genetice copiilor[3]. Lucru care este imposibil, dacă luăm în considerare faptul că există peste 4,000 de boli genetice descoperite până astăzi.

Vom fundamenta acest argument prin prezentarea statisticilor în ceea ce privește nașterea unor copii cu malformații și dizabilități din relații incestuoase, pe de o parte, ca rezultat al unei malformații genetice a unuia dintre părinți, pe de altă parte.

Un studiu efectuat pe copii cehoslovaci, a dus la concluzia că 42% dintre acești copii, rezultați din legături incestuoase între rude de gradul I, s-au născut cu defecte severe și alți 11%, cu deficiențe mintale ușoare. Mamele acelorași copii, după ce au fost lăsate însărcinate de un bărbat care nu le este rudă, au născut copii cu defecte doar în proporție de 7%[4]. De asemenea, un studiu genetic simplu ne arată că șansele ca un copil rezultat dintr-o relație incestuoasă dintre rude de gradul întâi are o probabilitate de 50% să aibă malformații, în timp ce copiii rezultați dintr-o relație incestuoasă dintre rude de gradul al II-lea probabilitatea scade la 5-10%. În ceea ce privește malformațiile și dizabilitățile cel mai des întâlnite în rândul copiilor născuți din relații incestuoase, acestea sunt dizabilitățile intelectuale întâlnite la 25% dintre cazurile studiate, ereditatea autosomal recesivă (exemple: albinismul, cu catenă medie acil-CoA dehidrogenaza deficiență, fibroza chistica, boala de celule secera, boala Tay-Sachs, boala Niemann-Pick, atrofiae musculară spinală, și sindromul Roberts Tulburare genetică) regăsite la 10-15% din cazuri și malformații congenitale întâlnite la 10% din cazuri.[5]

În ceea ce privește transmiterea malformaților și dizabilităților către copil prin malformația genetică a unui părinte, aceasta se prezintă sub forma eredității. „Ereditatea reprezintă transmiterea informației genetice de la părinți la urmași în succesiunea generațiilor. Mai poate fi definită și ca proprietatea unui individ de a transmite urmașilor atât caracterele biologice proprii, cât și caracterele speciei din care provine. Prin informația codificată în ADN-ul gameților care se unesc pentru a forma zigotul sunt transmise de la părinți la copii genele responsabile de apariția caracterelor fenotipice ale noului organism”[6]. Cel mai des întâlnită malformație genetică este ereditatea autosomal dominant, asemănătoare cu tulburarea autosomală recesivă, care are un risc ridicat de recurență, fiind de 50% când unul dintre părinți este heterozigot și de 75% când ambii părinți sunt heterozigoți (exemple: polidactilia, acondroplazia, sindromul Marfan, neurofibromatoza von Recklinghausen, alopecia aerata, strabismul, retinoblastomul, sindromul Raynaud, tumora Wilms, trombocitopenia familială, paralizia spastică, porfiria acută intermitentă, rinichiul polichistic al adultului, boala Alzheimer, cataracta congenitală, coreea Huntington).[7]

Bineînțeles, și copiii născuți din părinți sănătoși au o probabilitate de 25% de a dezvolta ereditatea autosomal recesivă, deși este adevărat că această probabilitate crește când părinții sunt înrudiți. Statisticile ne mai arată și cum se transmit prin „moștenire” diferite boli, precum oligofrenia (stare patologică caracterizată prin rămânerea în urmă a dezvoltării facultăților psihice, însoțită uneori de tulburări ale dezvoltării fizice și de leziuni ale sistemului nervos central), în cazul căreia, conform unui studiu, ereditatea este cel mai des întâlnită formă de dobândire a oligofreniei – 147 de pacienți din 61 de familii (66,3%) din totalul de pacienți studiați de către cercetători au dobândit această boală prin ereditate.[8]

De asemenea, schizofrenia (afecţiune psihiatrică majoră cu etiologie necunoscută, ce se caracterizează prin simptome pozitive (delir, halucinaţii, comportament dezorganizat) şi negative (aplatizare afectivă, alogie, avoliţie, anhedonie) cu afectarea întregii personalităţi) este o boală cu o transmisibilitate ereditară incredibilă -, conform cercetărilor, copiii ce au un părinte cu schizofrenie au risc de 5-6% de a face boala, copiii cu un părinte şi un frate au un risc de 17%, copiii cu ambii părinţi au un risc de 45%, gemenii monozigoți au un risc de 40-50%, gemenii dizigoti: risc de 10-23%, iar studiile pe adopţii efectuate au concluzionat că riscul e conferit de părintele biologic şi nu de cel adoptiv.[9]

Un alt exemplu este acondroplazia (cel mai frecvent tip de nanism cu membre scurte, se caracterizează prin oprirea creșterii oaselor lungi în perioada intrauterină), care apare de cele mai multe ori fără ca un părinte să aibă o mutație genetică, dar din momentul în care un părinte are această mutație există o probabilitate de 50% ca moștenitorii să dezvolte și ei malformația, iar dacă ambii părinți suferă de acondroplazie, atunci există o probabilitate de 75% ca nou-născuții să dezvolte și ei această malformație.[10]

Întrebarea care subzistă este ce măsuri ar trebui să luăm, în ceea ce îi privește pe oamenii cu aceste dizabilități? Ar fi rezonabil ori, cel puțin, echitabil să incriminăm și raporturile sexuale dintre ei, luând în considerare consecințele serioase la care ar putea duce, condamnându-i, astfel, la celibat?

O altă ipoteză ce merită discutată este cea a avortului terapeutic care, având ca premisă o situație medicală, ce pune în pericol viața mamei sau teste concludente, din care rezultă neîndoielnic faptul că fătul prezintă anormalități severe, reprezintă o opțiune a părinților, în ceea ce privește ducerea sarcinii la bun sfârșit sau întreruperea cursului acesteia, înainte ca fătul să poată supraviețui pe cont propriu. Printre problemele de ordin medical, ce pot pricinui contemplarea asupra unei astfel de decizii, se numără atât afecțiuni ce ar avea ca efect împiedicarea instalării vieții extrauterine sau moartea copilului la scurt timp după naștere, cât și complicații ce pot conduce la malformații la nivelul membrelor sau al feței, de exemplu.

În astfel de situații, în urma a numeroase investigații efectuate în cursul sarcinii, punerea în pericol a vieții copilului sau dependența acestuia de grija altor persoane pe tot parcursul vieții devine o certitudine, în timp ce rațiunea incriminării incestului reprezintă o potențialitate. S-ar putea argumenta că diferența dintre cele două ipoteze intervine pe plan subiectiv, în ceea ce privește cel puțin acceptarea acestei posibilități, în cazul legăturilor incestuoase, de a da naștere unui copil cu malformații, problemă de interes public, pe care legiuitorul dorește să o anihileze încă din fașă, prin incriminarea raporturilor sexuale consimțite între rudele în linie directă sau între frați și surori. Cu toate acestea, am putea, oare, afirma că persoanele neînrudite care află în cursul sarcinii despre afecțiunile discutate anterior, nu cunosc, în nicio circumstanță, posibilitatea apariției lor în momentul în care au conceput copilul, cum ar fi cazul femeilor trecute de vârsta de 35 de ani sau al celor care cunosc ca au probleme de sănătate care ar putea determina astfel de malformații, dar își asumă acest risc?

Prin urmare, care ar fi soluția justă și echitabilă în asemenea circumstanțe – înlocuirea opțiunii cu obligația acestor persoane de a recurge la întreruperea cursului sarcini, în scopuri eugenice, pentru identitate de rațiune, având în vedere că nașterea unui copil cu malformații contribuie la degenerarea speciei umane[11], astfel cum a fost motivat incestul, în jurisprudență sau ar trebui chiar incriminată fapta persoanelor neînrudite care, întrețin raporturi sexuale, cunoscându-și propriul istoric medical și acceptând, totodată, această posibilitate, de a concepe un copil cu serioase afecțiuni de sănătate?

4. Aspectul social

Argumentul social, adus adesea în sprijinul incriminării incestului, dar și al imoralității acestuia, presupune faptul că astfel de legături afectează relațiile de familie, însă, așa cum vom vedea, noțiunea de “familie” este, în ce privește această incriminare, inconsecventă.

Conform prevederilor dreptului familiei, adopția operează cu efecte depline, fiind asimilată rudeniei firești, ceea ce face căsătoria adoptatului cu o rudă de sex diferit, în linie dreaptă la nesfârșit sau în linie colaterală, până la gradul IV să fie nulă absolut, potrivit art. 274 C. Civ, atât în ceea ce privește raporturile acestuia cu familia adoptatoare, cât și cele cu familia biologică[12]. Mai mult decât atât, în jurisprudență s-a statuat că legăturile incestuoase încalcă și relațiile de familie[13], fapt subliniat și de reglementarea infracțiunii în Titlul VIII. Infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială, Capitolul II. Infracțiuni contra familiei. Astfel, se pune următoarea problemă – în ipoteza în care există deja o căsătorie între un frate și o soră, spre exemplu, care, la momentul încheierii căsătoriei, nu cunoșteau legătura de rudenie, aceștia având și un copil împreună, iar soții află despre această legătură biologică, relațiile din care familie sunt, de fapt, afectate prin declararea căsătoriei nulă absolut? Din acest exemplu, pare că singura familie ale cărei relații au de suferit este cea întemeiată de soți, nici pe departe nu este vorba despre relațiile din familia biologică, cel mai probabil inexistente, având în vedere că cei doi nu se cunoșteau drept frate și soră.

Raportat la relațiile sexuale dintre un părinte și un copil, acestea nu sunt imorale în vederea faptului că sunt incestuoase, ci atunci când prezintă caracteristica lipsei consimțământului. Înlăturând discuțiile referitoare la vârsta exprimării consimțământului minorului și încadrarea acestor fapte ca infracțiuni mai grave, precum actul sexual cu un minor, coruperea sexuală a minorilor sau agresiunea sexuală și admițând faptul că relațiile sexuale consimțite sunt, uneori, un mijloc de exprimare a intimității, alteori, o modalitate de dominare și manipulare, discuția poate fi extrapolată și la tutore, profesor, doctor și alte figuri autoritare[14]. Legislația actuală prevede, într-adevăr, în art. 275 C. Civ., imposibilitatea căsătoriei tutorelui cu persoana aflată sub tutelă, impediment care încetează, totuși, odată cu tutela. Strict din punctul de vedere al relațiilor de familie, se poate argumenta faptul că relația copiilor adoptați cu familiile biologice, în unele cazuri, nu a existat niciodată, pe când, în cazul tutorelui, acesta exercită drepturile părintești pentru o anumită perioadă de timp, iar după ce aceasta se încheie, o căsătorie ar fi valabilă, ceea ce, din această perspectivă, este inechitabil.

De asemenea, interesant este fenomenul atracției sexuale genetice[15], definit ca fascinația resimțită față de o rudă cu care o persoană ia legătura pentru prima dată, având în vedere numeroasele similarități pe care le regăsește în aceasta, similarități pe care, adesea, le caută în parteneri. De cele mai multe ori, aceste persoane, aflate în stadii incipiente ale relației lor, tind să petreacă mult timp împreună, încercând să recupereze ce au pierdut, fiind despărțite. Persoanele cele mai predispuse să manifeste astfel de sentimente sunt cele adoptate, cele născute în urma reproducerii umane asistate medical cu terț donator, copiii separați de un părinte din cauza abandonului, a divorțului sau a încarcerării.[16]

O altă teorie relevantă este cea prezentată de antropologul finlandez, Edward Westermark, încă din secolul al XIX-lea, susținând faptul că, având în vedere riscurile incestului, din punct de vedere medical, oamenii și-au construit un mecanism de protecție care să limiteze comportamentul incestuos, împiedicându-i, astfel să simtă atracție sexuală și, implicit, să aibă relații sexuale cu persoane alături de care au crescut, cum ar fi un frate cu care au făcut baie sau cu care au împărțit dormitorul, în copilărie[17]. Este situația copiilor crescuți laolaltă, în kibbutz-urile israeliene, între care căsătoriile au fost aproape inexistente, când au ajuns la maturitate[18], dar și a căsătoriilor aranjate, comune cândva, în Taiwan, acestea presupunând ca părinții unui băiat să adopte o fată, încă din copilărie, cei doi urmând să crească la fel ca frații, urmând, totuși, să se căsătorească. De cele mai multe ori, grație efectului Westermarck, cei doi se opuneau căsătoriei, iar rata divorțurilor  era extrem de ridicată, în eventualitatea în care căsătoria se încheia[19]. Prin urmare, atunci când doi adulți înrudiți se regăsesc, la maturitate, absența efectului Westermarck îi face predispuși la atracția sexuală genetică și, mai mult decât atât, pe lângă opoziția persoanelor, la care este prezent efectul Westermack, pe care o au față de incestul cu persoanele cu care au crescut, acesta determină și opoziția acestora în ceea ce privește săvârșirea incestului de către terțe persoane.[20]

În sprijinul aceleiași idei, vine și experimentul social al lui Jonathan Haidt, care le-a prezentat subiecților săi următoarea ipoteză: Julie și Mark, frați adulți, merg împreună într-o vacanță și decid șă întrețină relații sexuale doar ca să experimenteze. Julie ia anticoncepționale, dar folosesc, oricum, metode contraceptive suplimentare, ca să fie siguri. Deși experiența se dovedește a fi plăcută, cei doi decid să nu o repete, rămânând un secret între ei, care îi apropie și mai mult. Reacțiile participanților la studiu au fost nerezonabile, aceștia invocând, cu încăpățânare, aspecte care fuseseră deja excluse din speță, cum ar fi posibilitatea conceperii unui copil cu malformații sau faptul că relația lor ar putea avea de suferit și, fiindu-le învederat faptul că argumentele nu se aplică în acest caz, răspunsul a fost „Nu știu, nu pot să explic, pur și simplu știu că e greșit”[21], fundamentând, astfel, opoziția discutată anterior.

5. Concluzie

În această lucrare, am prezentat evoluția incriminării incestului, în România, împreună cu rațiunea acesteia – argumentul genetic și cel ce privește afectarea relațiilor de familie. Am arătat despre cel dintâi că este netemeinic, luând în considerare modul în care ne raportăm la cuplurile cu boli ereditare, la avortul terapeutic, care reprezintă o opțiune, nu o obligație și, mai mult decât atât, am prezentat drept inechitabilă reglementarea incestului, având în vedere faptul că actele sexuale anale, orale, actele de perversiune sexuală și, implicit, relațiile homosexuale nu intră sub sfera de incidență a normei, neprezentând pericol din punct de vedere genetic, însă raportul sexual între rude sterile sau între adoptat și un membru al familiei adoptatoare va fi încadrat ca incest. Argumentul referitor la afectarea relațiilor de familie nu este nici el valabil, în mod inechivoc, în cazul relațiilor consimțite, între persoane mature, care, de altfel, fac obiectul lucrării. Potențialele efecte negative care pot apărea în aceste relații au, de fapt, ca sursă oprobriul, stigma, ostracizarea și etichetarea socială, fiind vorba, de fapt, despre o aversiune instinctivă, determinată de efectul Westermark, pe care oamenii nu o pot explica rațional, astfel cum a fost demonstrat prin experimentul lui Haidt.


[1]  G. Bodoroncea, V. Cioclei, I. Kuglay, L.V. Lefterache, T. Manea, I. Nedelcu, F.-M. Vasile, Codul penal. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 802
[2] V. Cioclei, Incestul fără victimă: crimă sau pedeapsă?, Critica rațiunii penale. Studii de criminologie juridică și drept penal, Ed. C.H. Beck, București, 2009, p. 48
[3] Jeff Sebo, The Ethics of Incest, publicat în Philosopfy in the Contemporary World, vol. 13, nr. 1, 2006, p. 48-55
[4] Disponibil aici – accesat ultima dată în data de 6.03.2021
[5] Disponibil aici – accesat ultima dată în data de 6.03.2021
[6] Disponibil aici – accesat ultima dată în data de 6.03.2021
[7] Disponibil aici – accesat ultima dată în data de 6.03.2021
[8] Disponibil aici – accesat ultima dată în data de 7.03.2021
[9] Disponibil aici – accesat ultima dată în data de 7.03.2021
[10] Disponibil aici – accesat ultima dată în data de 7.03.2021
[11] Jud. Piatra-Neamț, sentința penală nr. 341/07.08.2015
[12] Marieta Avram, Drept civil. Familia, ediția a 2-a, revizuită si adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 57
[13] Jud. Piatra-Neamț, sentința penală nr. 341/07.08.2015, cit. supra
[14] Jeff Sebo, The Ethics of Incest, publicat în Philosopfy in the Contemporary World, vol. 13, nr. 1, 2006, p. 48-55
[15] Genetic sexual attraction
[16] Leslie Pate Mackinnon, Genetic Sexual Attraction, articol descărcat de pe www.adoptionnetwork.org, la data de 06.03.2021
[17] Delphine De Smet, Linda Van Speybroeck, Jan Verplaetse, The Westermarck effect revisited: a psychophysiological study of sibling incest aversion in young female adults, publicat în Evolution and Human Behavior, vol. 35, nr. 1, ianuarie 2014, p. 34-42
[18] Debra Lieberman, John Tooby, Leda Cosmides, Does morality have a biological basis? An empirical test of the factors governing sentiments relating to incest, publicat online pe www.royalsociety.org, pe 26.02.2003
[19] Leslie Pate Mackinnon, op.cit.
[20] Debra Lieberman, John Tooby, Leda Cosmides, op. cit.
[21] Edward B. Royzman, Kwanwoo Kim, Robert F. Leeman, The courious tale of Julie and Mark: Unraveling the moral dumbfounding effect, publicat în Judgement and Decision Making, vol. 10, nr. 4, iulie 2015, p. 296-313


Anca-Maria Baltac
Student – Facultatea de Drept a Universității din București

Antonia-Andreea Pîslariu
Student – Facultatea de Drept a Universității din București

Cadru didactic titular coordonator: Conf. univ. dr. Andra-Roxana Trandafir

Cuvinte cheie: , , , , , ,
Secţiuni/categorii: Articole, Drept civil, Drept penal, Dreptul familiei, RNSJ, SELECTED TOP LEGAL, Studii

Pentru toate secţiunile JURIDICE.ro click aici
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD