« Flux noutăţi
Selected Top LegalVideo
JurisprudenţăCEDOCJUECCRÎCCJJurisprudenţa curentă ÎCCJDezlegarea unor chestiuni de dreptRILCurţi de apelTribunaleJudecătorii
Noutăţi legislativeProiecte legislativeMOF - Monitorul Oficial al RomânieiJOUE - Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Opinii

Pandemia Covid-19, pas cu pas, lasă puterea legislativă fără putere 
04.05.2021 | Adrian SEVERIN

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Adrian Severin

Adrian Severin

Potrivit art. 53.1 din Constituția României, Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege…”. Este vorba despre drepturile prevăzute de articolele în articolele 22 până la 52, cu excepția celor despre care legea fundamentală precizează că nu pot fi restrânse sub nici o formă (ex. libertatea religioasă), plus cele care sunt consacrate prin legile infra-constituționale. Potrivit art. 115 (1): „Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe în domenii care NU fac obiectul legilor organice.”. Potrivit art. 73 (3) lit. „g”: „Prin lege organică se reglementează… g) regimul stării de urgență;”. Întrucât regimul stării de urgență, prin esența sa, include restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți, rezultă că aceasta poate fi reglementată tot numai prin lege organică. Potrivit art. 115 (6) din Constituție: „Ordonanțele de urgență … nu pot afecta … drepturile, libertățile și îndatoririle prevăzute de Constituție”.  

O LEGE DE ABILITARE DEGHIZATĂ

După ce starea de urgență motivată de pandemia Covid-19 nu a mai putut fi prelungită în condițiile stabilite de Constituție, Parlamentul a adoptat legea 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de Covid-19. Din titlul legii rezultă că obiectul preocupării legiuitorului nu mai era combaterea pandemiei, ci doar a efectelor acesteia; căci despre prevenire nu mai avea cum fi vorba.

Cu alte cuvinte, pandemia trecuse sau oricum nu mai prezenta o amenințare excepțională, și acum se punea problema unei bune administrări a consecințelor ei. În acest sens era reglementată, în contextul specific post pandemic, instituirea stării de alertă, neprevăzută de Constituție, dar prevăzută de o lege specială infraconstituțională.

În conformitate cu articolul 4.1 al legii 55/2020, „starea de alertă se instituie de Guvern prin hotărâre, la propunerea ministrului afacerilor interne, și nu poate depăși 30 de zile. Starea de alertă poate fi prelungită, pentru motive temeinice, pentru cel mult 30 de zile, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului afacerilor interne.

În același timp, prin art. 13 al legii 55/2020, Parlamentul delegă miniștrilor sănătății și afacerilor interne competența de a institui prin ordin comun „obligativitatea purtării măștii de protecție în spațiile publice închise, spațiile comerciale, mijloacele de transport în comun și la locul de muncă.

Această obligativitate, odată pusă în practică, reprezintă o restrângere a libertăților individuale garantate de Constituție. Ea devine actuală și efectivă, numai dacă Guvernul instituie starea de alertă. În caz contrar, rămâne o simplă posibilitate. Tot așa cum o simplă posibilitate este restrângerea exercițiului de drepturi și libertăți în condițiile art. 53 din Constituție.

Prin urmare, prin legea 55/2020 Parlamentul a acordat Guvernului un drept pe care acesta deja îl avea – dreptul de a adopta hotărâri pentru administrarea urmărilor unor evenimente nefericite, pe de o parte, și un drept pe care nu avea aptitudinea să îl aibă – dreptul de a limita libertatea cetățenilor, pe de altă parte. Acest din urmă drept era conferit doar puterii legislative, singura în măsură să aprecieze dacă exercițiul drepturilor și libertăților individuale se impune a fi limitat sau nu, pe ce perioadă de timp, sub ce formă, cu ce întindere și prin ce mijloace.

Adoptând legea 55/2020, Parlamentul a decis, cu ignorarea Constituției, să își împartă cu Guvernul, prerogativele constituționale referitoare la restrângerea unor drepturi și libertăți.

Acestei afirmații unii îi vor răspunde cu argumentul că, în ordinea constituțională actuală, delegarea legislativă este permisă. În acest sens, se face referire la art. 115 din Constituția României în care se dispun următoarele: (1) Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. (2) Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe. (3) Dacă legea de abilitare o cere, ordonanţele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanţei.

Trecem peste faptul că în concepția legiuitorului constituant restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți este legată de instituirea stării de urgență sau asediu, care se dispune numai prin lege organică. Dacă asemenea restrângeri, absolut esențiale pe timpul stării de urgență, nu se pot impune decât prin lege organică, ar fi cu totul ilogic ca în afara acesteia ele să fie impuse prin lege ordinară. Cetățeanul suferă la fel de pe urma respectivelor măsuri, indiferent în ce context se aplică ele.

Să admitem, însă, prin absurd, că Parlamentul ar fi putut abilita Guvernul să restrângă exercițiul anumitor drepturi și libertăți, dintre cele a căror restricționare cădea în mod normal în competența lui. Aceasta ar fi presupus, însă, respectarea procedurii stabilite în art. 115.1, antecitat. Astfel, legea de abilitare ar fi trebuit să stabilească durata exactă a abilitării, pentru ca depășirea acesteia să atragă nulitatea măsurilor stabilite de Guvern. Ceea ce legea 55/2020 nu face.

De asemenea, abilitarea putea fi acordată numai Guvernului, iar nu și altor instituții ale administrației de stat de rang inferior acestuia (cum ar fi ministerele, inspectoratele pentru situații de urgență etc.), și numai pentru a adopta acte normative din categoria legilor sui generis numite „ordonanțe”. Pentru că ordonanțele au puterea legii, iar, potrivit art. 61.1 din Constituție, Parlamentul „este unica autoritate legiuitoare a țării”, Guvernul fiind doar un legiuitor delegat și subsidiar, ordonanțele se supun aprobării Parlamentului. Hotărârile de Guvern nu fac obiectul unei asemenea aprobări, acestea fiind supuse doar controlului politic parlamentar prin procedura întrebărilor, interpelărilor și moțiunilor. Rostul lor este de a organiza aplicarea legilor sau de a le aplica în concret.

Dintr-o atare perspectivă, legea 55/2020 este o „lege de abilitare imperfectă”. Această imperfecțiune” formală a urmărit să deghizeze abilitarea, cu scopul de a permite executivului să normeze în domenii pe care Constituția le lasă în competența exclusivă a legislativului, interzicând legiferarea prin Ordonanță simplă (ca și prin OUG, de altfel, potrivit art. 115.4 și 115.6). Înțelegând că, față de obiectul reglementării (restrângerea exercițiului unor drepturi și obligații), nu poate abilita Guvernul să legifereze prin Ordonanță, Parlamentul l-a abilitat să legifereze pin Hotărâre (sic!). Procedând astfel, însă, Parlamentul și-a depășit competențele de abilitare și a încălcat procedura de abilitare stabilite prin Constituție.

DREPTUL DE A RESTRÂNGE LIBERTĂȚI ȘI RESTRÂNGEREA LIBERTĂȚILOR

Unii vor susține că, de fapt, legislativul a restrâns, prin art. 13 al legii 55/2020, o serie de libertăți, în anumite forme specifice (spre exemplu, obligația purtării măștii medicinale), iar executivul nu a făcut decât ca, prin hotărâri de guvern sau alte acte administrative cu caracter normativ, să organizeze punerea în aplicare sau să aplice în mod concret dispozițiile legale.

Întorcându-ne la textul constituțional, ne putem întreba dacă art. 53.1 restrânge drepturi și libertăți sau numai stabilește posibilitatea, principiile și procedura restrângerii? Răspunsul la întrebare este simplu: Constituția instituie drepturi și libertăți, reglementând, totodată, posibilitatea restricționării lor în așa fel încât aceasta să nu fie abuzivă. Mai departe, rămâne legiuitorului infra-constituțional dreptul de a face aplicarea dispozițiilor Constituției în situațiile concrete cu care se confruntă și pe care este chemat să le disciplineze.

Restrângerea exercițiului unui drept ori al unei libertăți trebuie să fie actuală, certă, determinată, și comprehensivă, iar nu viitoare, eventuală, determinabilă și aproximativă. Aceasta presupune nu doar indicarea dreptului sau libertății vizate, ci și a cauzelor concrete ale restrângerii (ex. un anume număr de îmbolnăviri raportat la spațiile disponibile din spitale), limitelor restrângerii (ex. purtarea măștii este obligatorie în spațiile în care nu se poate asigura o anumită distanță între persoanele prezente; reducerea activității anumitor instituții sau societăți comerciale are loc între anumite ore etc.), duratei precise a măsurii (ex. o zi, cinci zile, douăzeci și cinci de zile etc, iar nu a limitelor maxim admise, în speță de 60 plus 60 de zile), modului de organizare și instrumentelor necesare pentru aplicarea restrângerii (ex. distribuția de dezinfectanți), sancțiunilor pentru nerespectarea restrângerii în diversele ei manifestări (fiecare încălcare precis definită, cu sancțiunea ei și limitele acesteia precis indicate), eventualelor compensații acordate în schimbul restrângerii (ex. ajutoare sociale, stimuli economici) etc. A spune, doar, că Guvernul, atunci când va crede de cuviință, va institui o stare de alertă și în contextul acesteia va putea stabili anumite limitări de drepturi și libertăți, nu constituie în nici un caz un act de dispoziție având ca obiect restrângerea exercițiului unui drept sau a unei libertăți, ci doar cadrul în care altcineva ar urma să dispună, în funcție de evoluții viitoare incerte.

În ceea ce privește, cel puțin, restrângerea de drepturi și libertăți, legea 55/2020 nu se poate aplica nici ca atare și nici doar cu anumite măsuri organizatorice. Aplicarea ei implică luarea unor decizii care nu concretizează restricția, ci o configurează de-a dreptul, numai astfel configurată ea primind un conținut (drepturi și obligații) susceptibil de executare, de punere în aplicare. Ceea ce, de fapt, i se permite Guvernului nu este să fie creativ în aplicarea legii, ci să creeze legea. În acest sens avem de a face cu o formă imperfectă sau, mai exact, viciată și vicioasă de abilitare. Prin acest act normativ legislativul transferă executivului, fără temei constituțional, o parte a prerogativelor sale, modificând astfel echilibrul puterilor stabilit de Constituție.

LIMITELE ÎMPUTERNICIRII NU POT FI MODIFICATE DE ÎMPUTERNICIT

Puterea executivă nu a fost, însă, mulțumită de amploarea extinderii puterilor sale prin legea 55/2020. Abilitat să adopte prin hotărâre sau alte acte administrative inferioare acesteia, norme care ar fi trebuit adoptate de Parlament prin lege, Guvernul a socotit că obiectul abilitării este prea restrâns.

Trecând peste neconstituționalitatea abilitării, suplimentarea acesteia se putea realiza, în mod normal, printr-o altă lege. Ei bine, nu! După ce sfera drepturilor și libertăților individuale a căror exercitare era susceptibilă de restricții, stabilită prin legea 55/2020, a fost lărgită prin mai multe hotărâri de Guvern, sesizându-se că parcă s-a mers prea repede prea departe, operațiunea a fost realizată pe calea unei Ordonanțe de urgență. Este vorba despre OUG 192/2020.

Astfel, Guvernul și-a extins sfera abilitării neconstituțional obținute, modificând art. 13 litera a din legea 55/2020 prin OUG, în sensul în care prin act administrativ se putea stabili „obligativitatea purtării măștii de protecție în spațiile publice”, fără a se mai distinge după cum este vorba despre spații închise sau deschise. Așa s-a ajuns la aberația de a se considera că purtarea măștii este obligatorie și pentru cei care înoată în apa mării, marea fiind – nu-i așa? – un spațiu public.

Avem de a face cu actul unui mandatar care își extinde unilateral mandatul; cu actul unui prepus care depășește prin voința sa instrucțiunile comitentului; cu actul unui împuternicit care, conform fanteziei sale, încalcă limitele împuternicirii primite de la cel care l-a învestit cu putere.

Față de o asemenea enormitate, încălcarea prevederilor art. 115 (6) din Constituție, potrivit cărora „Ordonanțele de urgență … nu pot afecta … drepturile, libertățile și îndatoririle prevăzute de Constituție”, apare a fi un viciu de constituționalitate cu caracter secundar.

Îl evocăm aici doar pentru a sublinia și inconsecvența logică a autorului ordonanței menționate. Într-adevăr, dacă prin legea 55/2020 au fost restrânse efectiv drepturi și libertăți, actele administrative emise în baza acesteia fiind doar acte de organizare a aplicării legii și de aplicare a ei în concret, înseamnă că OUG 192/2020, extinzând lista legală, afectează drepturi și libertăți neavute în vedere de puterea legislativă și de aceea este neconstituțională. Dacă legea 55/2020 a stabilit doar posibilitatea luării unor măsuri restrictive din categoria celor ce pot fi impuse exclusiv prin lege, așa cum susținem noi, înseamnă ca abilitarea este neconstituțională – atât întrucât privește acte normative inferioare ordonanței, cât și pentru că se referă la limitări de resortul legilor organice. Pe cale de consecință, o OUG prin care se extinde abilitarea obținută în baza unei lege neconstituționale este, la rându-i, neconstituțională.

Analiza trebuie să meargă, însă, mai departe. În prezent, se apreciază că prin OUG pot fi modificate orice legi; inclusiv cele  organice. (Nu asta a fost intenția legiuitorului constituțional din 1991, dar discuția pe această temă nu își are locul aici și acum.) Oricum am califica o lege de abilitare din punctul de vedere al naturii juridice (Constituția nu o include pe lista legilor organice), întrebarea este dacă aceasta poate fi modificată prin OUG, respectiv prin actul de voință al entității abilitate, ca orice altă lege? Răspunsul este negativ. Ideea că o lege de abilitare – fie aceasta perfectă sau imperfectă – poate fi modificată prin OUG, ar fi absurdă și cu totul împotriva spiritului Constituției și a științei dreptului. 

Dacă prin OUG s-ar fi reparat unele vicii de constituționalitate ale legii, ar fi fost, poate, o altă discuție. S-ar fi putut spune că abilitarea dă naștere unui drept, iar nu obligației de a norma, și că, dreptul fiind disponibil, guvernul a renunțat la exercitarea lui. Am fi avut de a face, pentru a ne exprima astfel, cu o OUG declarativă, iar nu cu una constitutivă de efecte juridice. Cu acest înțeles, ordonanța ar fi fost, la limită, acceptabilă.

Nu este, însă, cazul OUG 192/2020. Aceasta este ea însăși o aberație juridică care nu schimbă cu nimic caracterul neconstituțional al legii modificate. Oricum, chiar și dacă OUG respectivă ar fi eliminat, să zicem, posibilitatea ca guvernul să hotărască purtarea măștii și în unele spații închise, legea 55/2020 tot atât de neconstituțională ar fi rămas; ca și după ce OUG a adăugat posibilitatea obligării la purtarea măștii în spații deschise. Neconstituționalitatea nu are grade. O dispoziție legală nu poate fi puțin constituțională și puțin neconstituțională.

Cu titlu de principiu, se poate conchide că o lege prin care legislativul conferă executivului atribuții sporite față de cele atribuite de Constituție în situații normale, este de strictă interpretare, ca orice excepție, și nu este susceptibilă de extindere nici prin ordonanță nici prin analogie. Instituția delegării legislative și cea sinonimă a abilitării, prin esența lor exclud modificările operate de către legiuitorul delegat, chiar dacă ele însele sunt concretizate prin lege și chiar dacă orice lege poate fi modificată prin OUG. O asemenea interdicție este implicită în orice lege de abilitare, fie aceasta formală sau informală.

CÂND EXECUTIVUL VREA ATRIBUȚII SPORITE, CUM REACȚIONEAZĂ PUTEREA LEGISLATIVĂ?

Art. 115.5 din Constituție dispune că „Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României.”, iar „dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgenţă.”.

Caracterul urgent al măsurii de adoptat fiind cel care a deschis calea procedurii referitoare la legiferarea prin ordonanță de urgență, el impune urgența și în ceea ce privește transformarea ordonanței în lege propriu-zisă. Pentru a se asigura că autorul ordonanței nu se va sustrage controlului parlamentar sau nu îl va amâna în așa fel încât să prelungească provizoratul măsurilor sale cât mai mult, Constituția a prevăzut că ordonanța nu produce efecte decât după ce problema a fost transferată în curtea legislativului. De atunci încolo, Parlamentul își poate recupera rolul normal de unic legiuitor.

Ce a făcut Parlamentul României cu OUG 192/2020, impusă, chipurile, de necesitatea unui răspuns urgent la sfidările Pandemiei Covid-19?

Adoptată de Guvern pe data de 05.11.2020, Senatul a ignorat-o timp suficient pentru adoptarea ei automată ca urmare a depășirii termenului constituțional pe data de 28.12.2020. Ceea ce înseamnă că sesizarea Senatului a avut loc abia pe 28.11.2020, deci la aproape două săptămâni după adoptarea reglementării respective în condiții de … urgență. Din câte se cunoaște, punerea în aplicare a ordonanței a avut loc, însă, imediat după publicarea, pe 06.11.2020, în Monitorul Oficial, condiție necesară, dar nu și suficientă pentru intrarea în vigoare. În consecință, toate măsurile luate în aplicarea OUG 192/2020, inclusiv amenzile aferente încălcării obligațiilor prevăzute de aceasta, pe perioada 06.11.2020-28.11.2020 sunt nule ca fiind lipsite de suport legal.

Camerei Deputaților, în calitate de cameră decizională, lucrarea îi parvine de la Senat pe 31.12.2020, dar, ghinion, aceasta se petrece în plină vacanță parlamentară. În consecință, Biroul permanent al Camerei Deputaților trece la lucru abia pe 01.02.2021, când fixează termen pentru depunerea raportului, consecutiv dezbaterilor în comisiile de specialitate, pe 23.02.2021. Ce mai contează că, potrivit aceluiași art. 115.5, teza a II-a, din Constituție, „Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz, de la trimitere”?

Pe pagina electronică a Parlamentului pe care se poate urmări evoluția procesului legislativ, ultima mențiune indică, referitor la OUG 192/2020, primirea avizului Comisiei pentru drepturile omului tocmai pe data de 24.02.2021. Rezultă nu doar că dispozițiile constituționale privind adoptarea sau respingerea OUG în procedură de urgență, au fost ignorate (ce urgență este aceea care poate aștepta șase luni?), ci și că, după aproape jumătate de an de când anumite drepturi și libertăți individuale, care nu puteau fi restrânse decât prin lege, au fost restrânse de Guvern, Parlamentul nu a reușit să se pronunțe prin vot final asupra încercării executivului de confiscare a unora dintre prerogativele sale.

CÂND EXECUTIVUL VREA ATRIBUȚII SPORITE, CUM REACȚIONEAZĂ PUTEREA JUDECĂTOREASCĂ?

Ce s-ar întâmpla, însă, dacă actele administrative al Guvernului, adoptate în siajul OUG 192/2020, ar ajunge la judecata instanțelor de contencios administrativ?

Pentru judecătorii de contencios cea mai convenabilă soluție, sub aspectul liniștii politice, este aceea care pleacă de la prezumția de constituționalitate a legilor. Dacă așa ar sta lucrurile, orice act administrativ cu caracter normativ care respectă legea 55/2020 ar fi legal, atât timp cât neconstituționalitatea acestei legi nu a fost constatată de CCR. Mutatis mutandins, lucrurile s-ar petrece la fel cu referire la OUG 192/2020, care a modificat neconstituțional o lege neconstituțională.

De manieră similară instanțele procedează și atunci când legislația națională intră în conflict cu convențiile internaționale la care România este parte. În acest caz operează prezumția de convenționalitate, uitându-se că, potrivit art. 11.2 din Constituție „tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”, și considerându-se că sarcina de a controla și asigura concordanța dintre tratatele internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului și legile interne, cu acordarea priorității celor dintâi, în conformitate cu art. 20.2 din Constituție, ar reveni exclusiv CCR. Dacă CCR nu a pus în aplicare art.20.2, instanțele judecătorești nu o fac.

Prin urmare, se dezvoltă o jurisprudență care scoate în afara legislației căreia i se supun judecătorii (a se vedea art. 124.3 din Constituție) atât legea fundamentală însăși, cât și dispozițiile de drept internațional integrate în dreptul intern. Aceasta deschide un drum larg unei justiții aflate atât în afara Constituției, cât și în afara dreptului internațional.

Prezumția de constituționalitate, ca și cea de convenționalitate nu sunt, însă, prezumții absolute. Acestea stau în picioare până când nu se face proba contrară în fața instanței competente să judece fondul cauzelor cu care este sesizată. „CCR este garantul supremației Constituției” (art. 142.1), dar asta înseamnă că ea este forul de ultim recurs iar nu singura instituție competentă să interpreteze și să aplice Constituția, respectiv să interpreteze legile asigurând conformitatea acestora cu textul constituțional. Primele care, cu titlu de regulă, sunt chemate să asigure legalitatea vieții sociale în cadrul coerent stabilit de legea legilor – Constituția – sunt instanțele judecătorești, din sistemul cărora CCR nu face parte.

Prin urmare, o instanță de contencios administrativ căreia i se cere să invalideze actele administrative adoptate în conformitate cu legea 55/2020, astfel cum a fost inițial adoptată, precum și ulterior modificată prin OUG 192/2020, respectiv cu ignorarea patentă a Constituției, dar și a dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, în interpretarea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (care, printre altele, a statuat că reprezintă o încălcare a drepturilor fundamentale, obligația de a purta mască în spațiile deschise unde se poate asigura o distanțare fizică rezonabilă), nu poate respinge acțiunea pe motiv că legea se prezumă a fi conformă cu Constituția și cu convențiile internaționale pertinente, încălcarea celei dintâi trebuind stabilită, chipurile, mai întâi de CCR, iar încălcarea celei din urmă de instanțe supra naționale, după epuizarea tuturor procedurilor interne. O asemenea soluție este nejuridică, imorală și inoportună. Ea conduce, în complicitate cu inerția premeditată a majorității parlamentare, la suspendarea puterii legislative și, pe cale de consecință la suspendarea Constituției și răsturnarea ordinii constituționale.

Cu legi care transferă executivului prerogative exclusive ale legislativului, cu ordonanțe de urgență prin care guvernul își extinde puterile delegate de Parlament, cu hotărâri de guvern și alte acte administrative prin care se restricționează drepturi și libertăți fundamentale, cu majorități parlamentare care acceptă reducerea rolului Parlamentului de unic legiuitor, cu instanțe judecătorești care recunosc efecte unor norme neconstituționale și refuză aplicarea tratatelor internaționale la care România este parte, cu un Avocat al Poporului pus sub amenințare și cu o Curte Constituțională acuzată public cum că ar submina guvernarea țării, ne îndreptăm, pas cu pas, spre o schimbare majoră a raporturilor dintre puterile statului în sensul întăririi rolului puterii executive. În mod evident, o asemenea transformare nu este favorabilă ordinii democratice, ea anunțând deplasarea către un regim autoritar.

Prof. univ. dr. Adrian Severin

Cuvinte cheie: , , ,
Secţiuni/categorii: Covid 19 Legal React, Drept constitutional, Dreptul sanatatii, Opinii, SELECTED TOP LEGAL

Pentru toate secţiunile JURIDICE.ro click aici
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD