« Flux noutăţi
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateCyberlawDrept comercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia animalelorProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Respectarea drepturilor persoanelor aflate în executarea pedepselor sau a unor măsuri privative de libertate – garanţie a statului de drept
05.05.2021 | Raul Alexandru NESTOR

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Raul Alexandru Nestor

Raul Alexandru Nestor

Rezumat

Consecinţă şi a unor soluţii ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, legea română privind executarea pedepselor privative de libertate instituie în favoarea persoanelor condamnate un sistem de garanţii pentru evitarea oricărui abuz. În temeiul acestei legi, persoana condamnată se poate adresa unui judecător de supraveghere a privării de libertate, soluţia acestuia putând fi atacată în faţa unei instanţe judecătoreşti. Deşi în unele cazuri, legea lasă la aprecierea instanţei asigurarea prezenţei persoanei condamnate la judecată, credem că este necesară asigurarea prezenţei active a persoanei condamnate în faţa instanţei, în toate cazurile, chiar dacă o asemenea prezenţă este asigurată prin sistemul mijloacelor de comunicare la distanţă. Soluţia instanţei de judecată în asemenea cazuri este definitivă, iar în absenţa persoanei condamnate la şedinţa de judecată, orice eventuală nelegalitate nu va putea fi înlăturată în lipsa unei căi efective de atac. Alte probleme întâlnite în sistemul penitenciar românesc sunt cele referitoare la refuzul de hrană, la permisiunea părăsirii penitenciarului, existând situaţii în care s-a încercat chiar antrenarea răspunderii unităţii de detenţie pentru prejudiciile suferite de persoanele aflate în executarea pedepsei

I. Citarea și asigurarea prezenței persoanelor condamnate în procedura de soluționare a contestației împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate       

Recentele dezbateri având ca temă ”Încarcerarea din spatele gratiilor” au adus în atenție mai multe aspecte relative la modul în care sunt respectate drepturile persoanelor private de libertate, atât în situația în care aceste persoane se află în executarea unor pedepse aplicate prin hotărâri judecătorești definitive, cât și în cazul unor măsuri privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal, față de persoane trimise în judecată față de care operează prezumpția de nevinovăție.

Prin dispozițiile Legii nr. 254/2013[1] privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, sunt reglementate mai multe principii care trebuie să garanteze respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor private de libertate.

În acest sens, prin art. 4 al Legii nr. 254/2013, „pedepsele şi măsurile privative de libertate se execută în condiţii care să asigure respectarea demnităţii umane”, iar potrivit art. 7 al aceluiași act normativ, ”deținuții își exercită toate drepturile civile și politice, cu excepția celor care au fost interzise, potrivit legii, prin hotărârea definitivă de condamnare, precum și a celor a căror neexercitare sau exercitare restrânsă rezultă inerent din privarea de libertate ori din rațiuni de menținere a siguranței deținerii.”

Deși perfect ancorată în garanțiile contemporane europene ale sistemelor de executare a pedepselor privative de libertate, Legea nr. 254/2013 conține totuși mai multe prevederi de natură a provoca discriminări între persoanele private de libertate aflate în aceeași situație. Asemenea discriminări sunt extrem de vizibile în materia unui drept fundamental consacrat atât de Constituția României cât și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv în materia accesului liber la justiție, prin raportare la ceea ce s-a consacrat pe cale jurisprudențială ca reprezentând respectarea dreptului la un proces echitabil.

Potrivit art. 39 alin. (3) al Legii nr. 254/2013, ”decizia de stabilire a regimului de executare a pedepselor privative de libertate se comunică persoanei condamnate împreună cu menționarea căii de atac existente și a termenului de exercitare a acesteia. Împotriva modului de stabilire a regimului de executare, persoana condamnată poate formula plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în termen de 3 zile de la data la care i s-a comunicat decizia de stabilire a regimului de executare a pedepselor privative de libertate.”

Dacă în ceea ce privește procedura plângerii de competența judecătorului de supraveghere a privării de libertate, legea prevede că persoana condamnată poate fi ascultată, la locul de deținere, de judecătorul de supraveghere a privării de libertate, cu privire la contestația formulată împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, deși este reglementată o procedură contradictorie de competența judecătoriei în a cărei circumscripție se află locul de deținere, contestația fiind judecată, în ședință publică, cu citarea persoanei condamnate și a administrației penitenciarului, dispozițiile art. 39 alin. (16) din aceeași lege impun ca persoana condamnată să fie adusă la judecată doar la solicitarea instanței, în acest caz fiind audiată.

Prin urmare, deși persoana privată de libertate contestă soluția judecătorului de supraveghere de la nivelul unității de deținere, având atât posibilitatea de a propune probe în combaterea soluției adoptate de la nivelul penitenciarului, dar și posibilitatea de a combate susținerile reprezentantului Ministerului Public și ale reprezentantului penitenciarului, prezența acesteia în sala de ședință este lăsată la aprecierea instanței, doar procedura de citare având caracter obligatoriu. O asemenea dispoziție legislativă este în măsură să afecteze chiar dreptul la apărare al persoanei deținute, aceasta neputându-se prezenta în fața instanței, uneori neavând posibilitatea de a recurge la serviciile unui apărător ales, existând practic riscul de a pronunța o soluție pe baza unui probatoriu necunoscut condamnatului contestator. Nefiind prezentat la judecată, condamnatul nu va cunoaște toate actele de la dosar, neexistând obligația administrației locului de detenție de a aduce la cunoștința acestuia întregul material probator avut în vedere de comisia pentru stabilirea, individualizarea și schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate sau poziția adoptată de reprezentantul unității de deținere în fața instanței de judecată sesizate cu judecarea contestației.

Ca și finalitate a acestei proceduri, contestatorului condamnat i se va comunica sentința pronunțată de judecătorie (în a cărei motivare pot fi antamate inclusiv aspecte total necunoscute persoanei condamnate), însă, potrivit art. 39 alin. (18) din Legea nr. 254/2013, ”instanța se pronunță prin sentință definitivă, în ședință publică”.

Caracterul definitiv al soluției pronunțate de judecătorie în calea de atac a contestației și lipsa persoanei condamnate la ședința de judecată pot constitui ingerințe nepermise în dreptul de liber acces la justiție, existând posibilitatea ca soluția comunicată să fie pronunțată pe baza unui material probator necunoscut contestatorului până la comunicarea sentinței, iar dacă, ulterior acestui moment, condamnatul ar dori să conteste acest probatoriu sub aspectul temeiniciei sau al legalității, nu ar mai avea nicio cale efectivă de atac, soluția primei instanțe având caracter definitiv.

O tehnică de reglementare similară este folosită de legiuitor și în procedura plângerii împotriva hotărârii comisiei de disciplină, dispozițiile art. 104 alin. (8) din Legea nr. 254/2013 reglementând calea de atac a contestației împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate. Conform alin. (10) al art. 108 din Lege, contestațiile se depun la judecătorul de supraveghere a privării de libertate care a pronunțat încheierea și suspendă executarea acesteia. Contestațiile se înaintează judecătoriei împreună cu dosarul cauzei, în termen de două zile de la primirea acestora. Contestațiile se soluționează de urgență și cu precădere. Potrivit art. 104 alin. (12), ”instanța audiază în mod obligatoriu persoana condamnată, dispozițiile art. 39 alin. (14)-(19) aplicându-se în mod corespunzător.”

Chiar dacă legea face o trimitere expresă la art. 39 alin. (16), conform cu care persoana condamnată este adusă la judecată doar la solicitarea instanței, în cazul contestării unei sancțiuni disciplinare, legiuitorul a impus necesitatea audierii persoanei condamnate. În ipoteza în care această persoană nu va fi prezentă personal la sediul judecătoriei competente în soluționarea contestației, audierea acesteia va fi posibilă prin intermediul videoconferinței, având totuși posibilitatea de a se adresa direct judecătorului, de a solicita acordarea unui termen pentru pregătirea apărării sau de a recurge la serviciile unui apărător ales.

Desigur că nici în cazul procedurii de contestare a sancțiunii disciplinare în fața instanței de judecată, nu se poate susține că persoana privată de libertate are posibilitatea de a exercita în mod deplin dreptul la apărare, însă impunerea audierii sale de către judecătorul sesizat cu judecarea contestației formulate împotriva încheierii prin care judecătorul de supraveghere a privării de libertate soluționează plângerea, reprezintă o garanție importantă a dreptului la un proces echitabil.

Și în cazul procedurii plângerii formulate împotriva hotărârii comisiei de disciplină, soluția judecătoriei are caracter definitiv, orice eventuală nelegalitate nemaiputând fi invocată în vreo cale ordinară de atac.

Ca urmare a acestor prevederi din Legea nr. 254/2013, în practica recentă a instanțelor se constată că au fost invocate mai multe excepții de neconstituționalitate, autorii acestor excepții reclamând încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 privind statul român, ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, precum şi ale art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 1 referitor la obligaţia de a respecta drepturile omului, ale art. 6 privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 13 referitor la dreptul la un recurs efectiv şi ale art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi la prevederile art. 1 referitor la interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr. 12 la Convenţie.

Prin Decizia nr. 535 din 14 iulie 2015[2], Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate şi a reţinut că dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 254/2013, care se circumscriu celei de-a patra faze a procesului penal, şi anume fazei de executare, reglementează atât cu privire la stabilirea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, la plângerea depusă de persoana condamnată la judecătorul de supraveghere a privării de libertate împotriva deciziei comisiei pentru stabilirea, individualizarea şi schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, cât şi cu privire la contestaţia formulată de persoana condamnată sau de administraţia penitenciarului, pe rolul judecătoriei în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, împotriva încheierii prin care judecătorul de supraveghere a privării de libertate a soluţionat plângerea. În considerentele aceleiași decizii, instanța de contencios constituțional a reţinut că art. 56 din aceeaşi lege normează atât cu privire la exercitarea drepturilor persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate, la plângerea ce poate fi formulată de către acestea împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor reglementate prin Legea nr. 254/2013, luate de către administraţia penitenciarului, cât şi cu privire la contestaţia ce se poate formula împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate prin care a fost soluţionată plângerea (paragraful 18), în condiţiile în care, potrivit art. 56 alin. (12) din Legea nr. 254/2013, procedura de soluţionare a acestei din urmă contestaţii este cea prevăzută de dispoziţiile art. 39 alin. (14)—(19) din lege, care se aplică în mod corespunzător.

O poziție similară este afirmată și în Decizia Nr. 719 din 29 octombrie 2015[3] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (16) şi (17) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, Curtea Constituțională reținând că legiuitorul poate reglementa, în materia executării pedepselor, o procedură specială de soluţionare a căilor de atac referitoare la exercitarea drepturilor persoanelor condamnate, stabilite prin Legea nr. 254/2013, procedură care să nu mai implice în mod necesar prezenţa persoanei condamnate, fără ca în acest mod să fie încălcate dispoziţiile constituţionale privind dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare.

Soluția menținută constant în deciziile instanței de contencios constituțional este întemeiată și pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat în mod constant că garanţiile consacrate în materie penală de prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale — egalitatea de arme, dreptul la apărare, contradictorialitatea — nu sunt aplicabile procedurilor privind executarea pedepselor. În acest sens sunt, de exemplu, Decizia din 7 mai 1990 — Aldrian împotriva Austriei, cererea nr. 16.266/90, Decizia din 22 februarie 1995 —A.B. împotriva Elveţiei,cererea nr. 20.872/92, Decizia din 13 mai 2003 — Montcornet de Caumont împotriva Franţei, cererea nr. 59.290/00, Decizia din 23 septembrie 2004 — Pilla împotriva Italiei, cererea nr. 64.088/00, Decizia din 27 iunie 2006 — Szabo împotriva Suediei, cererea nr. 28.578/03 şi Decizia din 23 octombrie 2012 — Ciok împotriva Poloniei, cererea nr. 498/10, paragraful 38.

De asemenea, tot prin Decizia nr. 535 din 14 iulie 2015, Curtea Constituțională a reţinut că, în procedura de soluţionare a plângerii împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 254/2013, potrivit art. 56 alin. (3) din lege, persoana condamnată este ascultată, în mod obligatoriu, la locul de deţinere, de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate, alin. (4) al aceluiaşi articol stabilind că, în cazul în care persoana condamnată este transferată la un alt penitenciar, judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate asculta persoana în cauză, audiere care va avea loc prin videoconferinţă, sau poate solicita ascultarea acesteia de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate de la noul loc de deţinere, care înaintează declaraţia luată.

Ca și garanție a deptului la apărare, s-a mai reținut în considerentele acestei decizii că, în procedura de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, pronunţată în soluţionarea plângerii, persoana condamnată are posibilitatea de a-şi formula apărările prin intermediul memoriilor şi concluziilor scrise, în temeiul art. 39 alin. (15) din lege, indiferent dacă este adusă sau nu la judecată.

Deși anterior situației epidemiologice internaționale determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2 la nivelul a peste 150 de țări, cu consecința declarării „Pandemiei“ de către Organizația Mondială a Sănătății, la data de 11.03.2020, audierea persoanelor private de libertate în incinta unității de deținere, reprezenta o excepție, fiind cunoscută dorința celor mai multe persoane condamnate de a fi aduse la sediile instanțelor, tocmai cu scopul de a scăpa o perioadă oricât de limitată de restricțiile mediului penitenciar, prin Decretul nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României[4] au fost luate mai multe măsuri, inclusiv în domeniul activității judiciare.

În cazul acestor cauze prezumate a fi urgente, Decretul prevede o serie de măsuri derogatorii de la procedura obișnuită. Astfel, când este posibil, instanțele judecătorești dispun măsurile necesare pentru desfășurarea ședinței de judecată prin videoconferință și procedează la comunicarea actelor de procedură prin telefax, poștă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia. Deși în procedura obișnuită participarea la judecată a suspectului sau inculpatului aflat în stare de deținere era obligatorie, cu excepția cazului în care persoana aflată în stare de deținere își exprima acordul de a nu participa, încălcarea acestei obligații fiind sancționată de Codul de procedură penală, pe durata stării de urgență, audierea persoanelor private de libertate s-a reglementat a fi realizată prin videoconferință la locul de deținere sau în spații corespunzătoare din punct de vedere sanitar, fără a fi necesar acordul persoanei private de libertate.

Conform art. 62 din Legea nr. 55 din 15 mai 2020[5] privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19: ”În cauzele penale, dacă organul judiciar apreciază că aceasta nu aduce atingere bunei desfășurări a procesului ori drepturilor și intereselor părților, persoanele private de libertate sunt audiate prin videoconferință la locul de deținere, fără a fi necesar acordul acestora.”

Atât în perioada stării de urgență cât și ulterior, prin măsurile dispuse legiuitorul a încercat limitarea efectelor pandemiei și prin evitarea transportului persoanelor private de libertate de la locul de deținere la sediile instanțelor, reglementând generalizarea sistemului de asigurare a prezenței în sala de ședință a persoanelor condamnate prin intermediul sistemului de videoconferință.

Având în vedere numărul mare de dosare implicând persoane aflate în stare de deținere, o mare parte a centrelor de reținere și a penitenciarelor au fost dotate cu mijloacele tehnice necesare pentru asigurarea legăturii prin videoconferință, audierea persoanelor private de libertate, inclusiv în cazul contestațiilor formulate împotriva încheierii pronunțate de judecătorul de supraveghere a privării de libertate, nemaimplicând costurile de transport sub escortă la sediul instanței sau riscuri de contaminare.

Chiar dacă legiuitorul a intenționat să generalizeze audierea persoanelor private de libertate prin videoconferință, dispozițiile Legii nr. 254/2013 nu au fost modificate, art. 39 alin. (16) din lege impunând ca persoana condamnată să fie adusă la judecată doar la solicitarea instanței, în acest caz fiind audiată. Există în continuarea posibilitatea soluționării unei contestații în absența persoanei condamnate, aceasta necunoscând integral dosarul la care instanța are acces și neputând propune probe în apărare prin raportare la pozițiile exprimate de Ministerul Public sau de reprezentantul penitenciarului în timpul ședinței de judecată.

Deși în mod constant, atât Curtea Constituțională cât și Curtea europeană a drepturilor omului au arătat că legiuitorul național poate impune astfel de limitări în cazul fazei de punere în executare a hotărârilor penale, lipsa unei căi eficiente de atac împotriva modului în care judecătoria competentă poate soluționa contestația ar putea conduce la o perpetuare a nelegalității instituite inițial, cu consecințe în planul răspunderii patrimoniale a statului român.

Reglementarea unei căi de atac, de competența tribunalului în a cărui rază teritorială se află locul de detenție, cale de atac care să fie exercitată în termen scurt de persoana interesată, ar reprezenta o modalitate de verificare a soluției pronunțate în primă instanță de judecătorie, o instanță superioară independentă având la dispoziție întregul probatoriu avut în vedere la soluționarea contestației precum și poziția persoanei condamnate prin raportare la acest probatoriu. Într-o asemenea cale de atac, procedura poate fi desfășurată în camera de consiliu, fără citarea părților, soluția definitivă putând fi pronunțată în condițiile în care condamnatul are cunoștință de raționamentul primei instanțe și de întregul probator avut în vedere.

Asigurarea unor termene extrem de scurte în cazul acestor proceduri este justificată atât prin raportare la situația specifică persoanei private de libertate, cât și cu privire la situația personală a unei astfel de persoane care uneori este determinată să se adreseze administrației penitenciarului într-o chestiune care prezintă urgență, orice tergiversare a modului de soluționare a unei asemenea cereri prezentând riscul de cauzare a unui prejudiciu reparabil doar pecuniar.

În acest sens, prin încheierea nr. 12/09.01.2017[6] a judecătorului de supraveghere a privării de libertate desemnat pentru Penitenciarul Codlea și Centrele de Reținere și Arestare Preventivă de la IPJ Brașov și IPJ Covasna, s-a dispus în temeiul art. 56, alin. (6), lit. a) din Legea nr. 254/2013 admiterea plângerii petentului C.M., deținut în Penitenciarul Codlea și s-a constatat că petentului i-a fost încălcat dreptul de a beneficia de permisiunea de a ieși din penitenciar pentru a participa la înmormântarea mamei sale, în condițiile art. 99, alin. (1), lit. e) din Legea nr. 254/2013 și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin sentința penală nr. 403/06.03.2017[7] a Judecătoriei Brașov, în baza art. 56, alin. (12), raportat la art. 39, alin. 14-19 din Legea 254/2013 privind executarea pedepselor și măsurilor privative de libertate s-a respins ca neîntemeiată contestația împotriva încheierii nr. 12/09.01.2017 a judecătorului de supraveghere a privării de libertate din cadrul Penitenciarului Codlea, aceasta fiind astfel menținută.

Cu ocazia soluționării, s-a reținut că prin plângerea înregistrată la judecătorul de supraveghere petentul a solicitat să se constate că i-a fost încălcat dreptul de a primi permisiunea de ieșire din penitenciar cu ocazia decesului mamei sale, deși familia a prezentat certificatul de deces și a solicitat să i se aprobe această permisie.

Analizând plângerea petentului și adresa depusă de administrație, judecătorul de supraveghere a privării de libertate a reținut că sora petentului împreună cu unul din viceprimarii localității de domiciliu, au depus copia certificatului de deces al mamei sale cu scopul acordării permisiunii de ieșire din penitenciar pentru a participa la înmormântare, cerere adresată verbal în aceeași zi și de către petent șefului de secție.

La aceeași dată s-a întrunit comisia de acordare a recompenselor, ocazie cu care a fost analizată situația juridică și disciplinară a petentului, stabilindu-se în unanimitate că nu sunt întrunite dispozițiile art. 99, lit. e) din Legea nr. 254/2013, din procesul verbal încheiat de comisie rezultând că, motivul neacordării permisiunii de ieșire din penitenciar constă, pe de o parte, în faptul că deținutul „nu menține legătura cu familia, a fost vizitat o singură dată de alte persoane“ și „perioada până la discutarea în comisia de liberare condiționată este de 1 an și 10 luni, conform art. 213, alin. (3), lit. e) din HG 157/2016“.

Din procesul verbal încheiat de comisie rezulta și că petentul îndeplinea cerințele art. 98, alin. (1) din Lege (conduită fără abateri disciplinare și o recompensă, participare la activități socio educative și la activități productive) și se afla în una dintre situațiile expres prevăzute de art. 99, alin. (1), lit. e) din Lege, anume participarea la înhumarea mamei sale, fiind depus actul de deces cu nr. 3342/21.12.2016; de asemenea, petentul executase o parte semnificativă din pedeapsa de 6 ani și 6 luni, fiind propozabil pentru liberare condiționată la 12.10.2018.

A fost avut în vedere cadrul legislativ aplicabil în materie, dar și dispozițiile art. 8 – Dreptul la respectarea vieții private și de familie – din Convenția Europeană a drepturilor omului, conform cărora: „1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege și constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protecția sănătății, a moralei, a drepturilor și a libertăților altora.“

Astfel, s-a considerat că din procesul verbal încheiat de comisie nu rezultă că exercitarea acestui drept de către petent ar fi afectat „securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protecția sănătății, a moralei, a drepturilor și a libertăților altora“, astfel cum prevede art. 8, par. 2 din Convenție, iar, pe de altă parte, motivarea comisiei potrivit căreia petentul „nu menține legătura cu familia, a fost vizitat o singură dată de alte persoane“ nu se regăsește printre condițiile prevăzute de lege pentru acordarea permisiunii de ieșire din penitenciar pentru asemenea evenimente, mai ales că din declarația petentul rezultă că mama sa nu putea să îl viziteze, fiind internată în spital, unde a și decedat.

Pe cale de consecință, s-a apreciat că situația petentului este aproape identică cu cea reținută de Curtea Europeană în Hotărârea din 5 decembrie 2016, în cauza Kanalas împotriva României (cererea nr. 20323/14), cauză în care deținutului care a formulat cererea nu i s-a acordat permisiunea de a participa la înmormântarea mamei sale pe motiv că pedeapsa rămasă de executat era mult prea mare și că fusese deja recompensat în aceeași lună.

Curtea europeană a reiterat în decizia menționată mai sus, faptul că dreptul de a părăsi închisoarea nu este garantat ca atare de Convenție și că revine autorităților naționale să examineze fondul fiecărei solicitări. În împrejurările cauzei, Curtea a considerat că motivele invocate de autoritățile naționale atunci când au refuzat să acorde reclamantului permisiunea de a participa la înmormântarea mamei nu sunt suficiente pentru a demonstra că ingerința în cauză a fost „necesară într-o societate democratică”. În plus, ca practică în materie, deși în mod constant s-a reținut că recompensarea deținuților reprezintă o vocație și nu un drept, care să poată fi analizat pe calea plângerii prevăzute de art. 56, alin. (2) din Legea nr. 254/2013, totuși, în condițiile în care art. 99 din Lege, ce reglementează doar permisiunea de ieșire din penitenciar, face trimitere la îndeplinirea condițiilor art. 98, alin. (1), ce enumeră tipurile de recompense ce pot fi acordate deținuților, dispoziția de la art. 99, alin. (1), lit. e) din Legea nr. 254/2013 incidentă în cauză nu reprezintă o recompensă propriu-zisă ci o transpunere în legislația națională a art. 8 din Convenție, astfel cum s-a arătat mai sus, iar „siguranța executării pedepsei” invocată de petent prin contestația formulată, este o instituție folosită în sens larg, fără o motivație în concret.

Am redat în detaliu o situație concretă care poate fi dedusă judecății pe calea unei contestații formulate împotriva încheierii pronunțate de judecătorul de supraveghere a privării de libertate, tocmai pentru a evidenția necesitatea instituirii unor termene extrem de scurte în materia judecării acestor cereri și a prezenței persoanelor condamnate în fața instanței, suportul probator fiind esențial pentru justa soluționare a acestor cereri. Persoana condamnată care s-ar afla într-o situație de acest gen, ar trebui să aibă dreptul de a cunoaște întregul material probator existent în dosar, inclusiv acele înscrisuri depuse de penitenciar prin care i s-ar contesta dreptul de a părăsi o perioadă scurtă de timp unitatea de detenție, fiind echitabil a i se asigura și dreptul de a propune în mod nemijlocit probe în susținerea solicitării sale (de exemplu, acte emise de instituții publice cu relevanță în planului motivului de părăsire temporară a penitenciarului care s-ar afla în posesia unor rude apropiate la data judecării contestației de instanța competentă).

II. Aspecte concrete legate de constatarea încetării refuzului de hrană

O chestiune controversată în activitatea curentă a unităților de detenție este cea a modalității în care se constată că persoana condamnată a încetat refuzul de hrană. Astfel, conform art. 55 al Legii nr. 254/2013, ”încetarea refuzului de hrană a persoanei condamnate are loc în următoarele situaţii: a) declaraţie scrisă sau verbală; b) acceptarea hranei, care este oferită zilnic, la orele fixate, de administraţia penitenciarului; c) constatarea faptului că s-a alimentat, în mod direct ori pe baza investigaţiilor sau determinărilor clinice de specialitate.”

Dacă primele două ipoteze care pot demonstra încetarea refuzului de hrană sunt extrem de clare, cazul constatării faptului că deținutul s-a alimentat, în mod direct ori pe baza investigaţiilor sau determinărilor clinice de specialitate, pune serioase semne de întrebare mai ales în cazul persoanelor cu patologii multiple la data începerii refuzului de hrană.

La nivelul unităților de detenție, în cazul intrării persoanei condamnate în refuz de hrană, se procedează la o verificare a glicemiei persoanei respective, scăderea acesteia justificând reținerea ideii că persoana nu s-a alimentat în perioada respectivă. În ipoteza în care s-a constatat o creștere a nivelului glicemiei, s-a apreciat că există un cert caz de autoalimentare, fiind astfel demonstrat pe baza investigaţiilor sau determinărilor clinice de specialitate faptul că persoana a încetat refuzul de hrană.

Deși nu se poate contesta că o creștere a glicemiei poate demonstra un consum de hrană, în realitate o asemenea creștere poate fi asociată și unei patologii, nu numai unui consum voluntar de hrană.

Creșterea glicemiei sau hiperglicemia este întâlnită și la persoanele sănătoase și la persoanele care suferă de boli cronice. Hiperglicemia sau glucoza crescută din sânge are loc atunci când corpul nu dispune de suficientă insulină sau când organismul nu este capabil sa utilizeze corespunzător insulina.

Desigur că persoanele sănătoase pot înregistra o creștere a glicemiei dacă analiza sângelui este efectuată după un consum excesiv de dulciuri, însă și persoanele care au suferit un traumatism fizic sau psihic, stres sau care s-au tratat cu anumite medicamente, pot înregistra o glicemie crescută, fără a fi bolnavi de diabet. În aceste situații glicemia revine la normal după ce a dispărut și cauza care a provocat creșterea valorii peste cea normală.

O glicemie mărită poate fi întâlnită în bolile glandelor endocrine care au rolul de a regla concentrația glucozei în sânge. Astfel, secreția în exces a hormonilor unor glande (hipofiza, tiroida, suprarenalele) produce hiperglicemie.

În condițiile acestor realități de ordin medical, credem că nu se poate reține cu valoare de adevăr absolut că o creștere a glicemiei demonstrează încetarea refuzului de hrană ca urmare a unei autoalimentări, fiind totuși necesare minime investigații pentru a verifica dacă nu cumva creșterea glicemiei are o altă cauză decât încetarea refuzului de hrană.

Este cunoscut faptul că refuzul de hrană reprezintă o formă de protest prin care persoanele condamnate doresc să obțină uneori avantaje de ordin imediat (mutarea în alt spațiu al închisorii, sub o atentă supraveghere medicală) sau  să aducă la cunoștință anumite abuzuri sau îngrădiri uneori tolerate de administrația locului de deținere. Constatarea unei încetări a refuzului de hrană printr-un procedeu medical sumar și echivoc, în absența altor analize de specialitate, cu consecința reluării regimului inițial de detenție și abandonarea supravegherii medicale poate constitui o încălcare a art. 3(interzicerea torturii) din Convenția europeană a drepturilor omului sub aspect material.

În cauza Palushi împotriva Austriei, reclamantul, cetățean al fostei Republici Socialiste Federative Iugoslavia în perioada evenimentelor, a susținut că a fost supus unor rele tratamente de către agenții de penitenciar în timpul privării sale de libertate în penitenciarul Poliției din Viena în vederea expulzării sale pentru ședere ilegală. Plasat în izolare imediat după aceea, acesta s-a plâns în plus de neacordarea accesului la un medic.

Curtea europeană a observat în special că, deși se afla deja de trei săptămâni în refuz de hrană (cu riscurile aferente acestuia, cum ar fi pierderea cunoștinței), reclamantului i s-a aplicat măsura izolării pe baza evaluării un membru al personalului paramedical având doar pregătirea de bază, și i s-a refuzat accesul la un medic până în a treia zi de izolare. Cumulați, acești factori cu siguranță i-au cauzat suferințe și umilințe care depășesc nivelul inevitabil într-o situație de detenție. În opinia Curții, reclamantul a fost așadar supus unui tratament degradant ca urmare a neacordării asistenței medicale care se asigură în regim de izolare până când i s-a permis accesul la medic, ceea ce constituie o încălcare a art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenție.

III. Condiții concrete de detenție în cazul persoanelor private de libertate nefumătoare

O altă chestiune esențială pusă în dezbatere a fost și aceea generată de detenția comună a persoanelor fumătoare cu cele nefumătoare, în acest sens administrațiile locurilor de detenție având obligația de a găsi acele pârghii administrative necesare pentru a împiedica ținerea în aceleași spații a fumătorilor alături de nefumători.

Deși există uneori la nivelul instanțelor camere speciale destinate nefumătorilor, aglomerația din penitenciare împiedică ținerea separată a ambelor categorii de persoane, existând în continuare foarte multe situații în care nefumătorii sunt obligați să suporte condițiile de detenție alături de fumători.

În cauza Florea împotriva României (Cererea nr. 37186/03), reclamantul a susţinut că a fost obligat să suporte condiţii necorespunzătoare de detenţie atunci când era bolnav, inclusiv să stea în celulă cu numeroşi deţinuţi care fumau.

La momentul încarcerării, resortisantul suferea de hepatită cronică și de hipertensiune arterială. În penitenciarul Botoșani, pentru o perioadă de 8-9 luni, a fost nevoit sa împartă celula cu aproximativ 120 de deținuti, în condițiile în care în celulă se aflau doar 35 de paturi.

Potrivit reclamantului, 90% dintre acești deținuți erau fumători. Ulterior, cu toate că a fost internat de trei ori, ca urmare a agravării stării sale de sănătate, totuși autoritățile l-au plasat din nou într-o celulă în care se găseau fumători.

În ianuarie 2005 medicul i-a recomandat să evite fumul de țigară. Ca răspuns la numeroasele plângeri ale reclamantului cu privire la condițiile din penitenciar, Ministerul Justiţiei a recunoscut că, dată fiind suprapopularea penitenciarului, este posibil ca deținuții să fie nevoiți să împartă câte doi același pat. Cât privește problema fumatului, ministerul a menționat că, în condițiile existente, este imposibilă separarea deținutilor fumători de cei nefumători.

Administrația Naționala a Penitenciarelor a precizat că reclamantul a fost deținut în camere de detenție cu suprafețe cuprinse între 21 m2 – cu 9 paturi pana la 55 m2 – cu 35 de paturi.

Administrația a mai adăugat ca în închisoare nu este permis fumatul decât în toalete și pe perioada prevăzuta pentru plimbare. De asemenea, în spitalul penitenciar, secția rezervată bolnavilor cronici avea o suprafață de 113 m2, fiind împărțită în două saloane unde erau primiți între 9 și 59 de bolnavi, fără vreo separare a fumătorilor de nefumători.

Reclamantul a fost eliberat condiționat pe 15 februarie 2005. Potrivit administrației penitenciarelor, starea sa de sănătate a fost staționară pe toată perioada detenției.

În plângerea adresată CEDO, reclamantul a invocat prevederile art. 3 din Convenție făcând referire în general la condițiile de detenție și în special la plasarea lui într-o celulă de fumători.

Relativ la problema fumatului, Curtea europeană a arătat că nu există o unitate de puncte de vedere la nivelul statelor membre în Consiliul Europei, cu privire la protecția împotriva fumatului pasiv în penitenciare.

Spre deosebire de alte cauze (Aparicio Benito c. Espagne n° 36150/03), reclamantul nu a beneficiat niciodată de o celulă individuală astfel fiind nevoit să suporte fumul de țigară chiar și în infirmeria penitenciarului precum și în spitalul penitenciar, chiar în contextul recomandărilor venite din partea medicilor.

Totuși Curtea a relevat faptul că în România există o lege din iunie 2002 prin care se prevede interzicerea fumatului în spitale, iar instanțele române au susținut constant că este necesară o separare a deținuților fumători de cei nefumători. Curtea a mai arătat că nu poate examina impactul condițiilor de detenție asupra stării de sănătate a reclamantului, deoarece nu are la dispoziție nicio expertiză medicală prin care să se poată stabili un raport de cauzalitate între cele două.

În concluzie, Curtea a stabilit că reclamantul a beneficiat de condiții de detenție care depășesc pragul de gravitate impus de art. 3 din Convenție și de jurisprudența sa. Reclamantului i s-a acordat o suma de 10.000 de euro cu titlu de daune morale.

Problemele invocate în cauza Florea împotriva României nu au fost soluționate nici până în prezent, fiind în continuare căutate soluții punctuale la nivelul fiecărei unități de detenție, în sensul stabilirii unui program adecvat de ieșire la aer, respectiv a unor recompense corespunzătoare pentru persoanele nefumătoare obligate cel puțin temporar să suporte condițiile de detenție împreună cu fumători.

În cauza Elefteriadis împotriva României, reclamantul, care suferă de o boală pulmonară cronică, se afla în executarea pedepsei detențiunii pe viață. În perioada februarie–noiembrie 2005, acesta a fost cazat într-o cameră împreună cu doi deținuți fumători. Acesta a fost de asemenea ținut alături de deținuți fumători în sălile de așteptare ale instanțelor în fața cărora a fost citat de câteva ori în perioada 2005–2007.

Reclamantul a mai susținut că a fost supus fumatului pasiv în timpul transportului între penitenciar și instanțe.

Curtea europeană a hotărât că a fost încălcat art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenție, observând în special că statul este obligat să ia măsuri pentru protejarea unui deținut față de efectele nocive ale fumatului pasiv în cazul în care, precum în situația reclamantului, examenele medicale și recomandările medicilor indicau necesitatea acestui lucru din motive de sănătate. În cauza Elefteriadis împotriva României, părea posibilă separarea reclamantului de deținuții fumători, având în vedere că în penitenciar exista o cameră locuită doar de nefumători. De asemenea, ca urmare a perioadei îndelungate în care reclamantul a fost cazat în cameră cu fumători, certificatele medicale emise de diverși medici au consemnat agravarea afecțiunii sale respiratorii și apariția altei boli, și anume bronșită cronică obstructivă.

Referitor la faptul că a fost ținut în sălile de așteptare ale instanțelor alături de deținuți fumători – chiar și în ipoteza că ar fi fost pe o scurtă perioadă – acest fapt contravenea instrucțiunilor medicilor, care i-au recomandat reclamantului să evite fumatul ori expunerea la fumul de țigară. Faptul că reclamantul a fost cazat în cele din urmă într-o cameră împreună cu un nefumător pare să fi fost posibil ca urmare a capacității suficiente a penitenciarului în care era deținut la momentul respectiv, mai degrabă decât ca urmare a unui criteriu obiectiv în legislația internă care asigura separarea deținuților fumători de cei nefumători. Prin urmare, nu exista nimic care să arate că reclamantul va rămâne în acele condiții de detenție favorabile dacă penitenciarul în care se afla în acel moment se va supraaglomera în viitor.

În jurisprudența recentă a instanțelor, s-a reținut că dreptul persoanei private de libertate la condiţii minime de cazare este încălcat în situaţia în care este cazată o perioadă mai îndelungată într-o cameră în care se fumează (sau se fumează în baia camerei) şi, fiind încunoştinţată administraţia locului de detenţie cu privire la acest aspect, persoanele care fumează nu sunt sancţionate disciplinar.

Prin urmare, ”dacă o persoană este cazată o perioadă mai îndelungată într-o cameră în care se fumează (sau se fumează în baia camerei), dreptul persoanei la condiţii minime de detenţie este încălcat deoarece fumatul pasiv poate avea consecinţe deosebit de nocive asupra sănătăţii, luându-se în considerare şi Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din data de 18.06.2015 pronunţată în cauza Oprea şi alţii contra României. În schimb, dacă persoana a fost cazată un timp scurt într-o astfel de cameră (o săptămână) şi nu i-a fost afectată sănătatea în perioada respectivă din cauza fumatului pasiv, acest drept nu a fost încălcat.”[8]

S-a avut în vedere faptul că, luându-se în considerare prevederile art. 3 alin. 1 din Legea nr. 349/2002, care permit fumatul doar în celulele pentru deţinuţi din penitenciarele de maximă siguranţă, în cazul celorlalte celule, aferente regimurilor închis, semideschis şi deschis, nu se pot organiza camere pentru fumători şi nefumători, fumatul fiind interzis în toate camerele.

Desigur că la nivelul administrației fiecărui loc de detenție, ar fi necesară găsirea posibilităților necesare pentru separarea deținuților fumători de cei nefumători, însă realitatea practică actuală demonstrează că acest deziderat nu poate fi încă atins, fiind necesară găsirea unor mecanisme compensatorii de reparare la nivel intern a prejudiciilor suportate de nefumătorii cazați în camere de detenție alături de fumători. Un asemenea mecanism ar putea consta în recunoașterea unui număr superior de zile executate pentru fiecare perioadă petrecută în spații de detenție în care starea de sănătate a persoanei private de libertate poate fi periclitată în acest mod, un asemenea model legislativ fiind regăsit și în alte state ale Uniunii Europene.

IV. Soluţii de practică judiciară privind răspunderea delictuală a unităţilor de detenţie

Cu referire la răspunderea civilă delictuală a penitenciarelor ce nu au acordat ieşirea deţinuţilor în vederea asistării la funeralii, în practica recentă a instanţelor de judecată au fost pronunţate mai multe soluţii definitive, în sensul admiterii cererilor formulate de persoanele private de libertate, apreciindu-se însă că nu unitatea de detenţie ar avea calitate procesuală pasivă în cadrul acestor acţiuni ale persoanelor încarcerate, ci Statul român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.

În acest sens, Tribunalul Tulcea a pronunţat sentinţa civilă nr. 1487 din 21 septembrie 2017, prin care a admis acţiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia Generală a Finaţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea şi Penitenciarul Tulcea. Au fost obligaţi pârâţii în solidar să plătească reclamantului suma de 1.000 euro în echivalent la data plăţii cu titlu de daune morale.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că reclamantul se află în executarea unei pedepse privative de libertate de 4 ani şi 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat. Cu cererea nr. 1070 din 20 februarie 2017, numitul […], în calitate de frate al reclamantului a solicitat acordarea recompensei permisiunii de ieşire din penitenciar pentru participarea persoanei condamnate la înmormântarea mamei sale, la data de 22 februarie 2017.

La data de 21 februarie 2017, s-a întrunit Comisia pentru acordarea recompenselor persoanelor private de libertate şi a analizat cererea şi a hotărât respingerea, cu motivarea că nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 98 şi 99 al. 1 şi 2 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de liberate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

Instanţa de fond (Tribunalul Tulcea) analizând cererea formulată a reţinut că dreptul deţinutului de a participa la ceremonia religioasă de înhumare a mamei sale este o componentă a dreptului fundamental la respectarea vieţii de familie astfel cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Cauza Kanalas împotriva României, hotărârea din 6 decembrie 2016).

În acest sens, dispoziţiile Legii nr. 254/2013 trebuie interpretate în lumina articolului 8/3 din Convenţie, precum şi în lumina principiului respectării demnităţii umane şi a vieţii de familie (astfel cum impune art. 4 din această lege potrivit cu care ”pedepsele şi măsurile privative de libertate se execută în condiţii în care să asigure respectarea demnităţii umane”.

A mai reţinut că în speţă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1349 cu privire la răspunderea civilă delictuală (faptă ilicită şi prejudiciu) în sensul că nerespectarea de către Penitenciarul Tulcea a dreptului reclamantului de a participa la înmormântarea mamei sale constituie faptă ilicită, cauzându-i prin aceasta un prejudiciu moral, constând în consecinţe negative produse pe plan psihic, moral, fapt pentru care i-au fost acordate despăgubiri morale în sumă de 1.000 euro.

În termen legal, împotriva sentinţei civile nr. 1484 din 21 septembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Tulcea au declarat apel pârâţii ca fiind nelegală şi netemeinică.

În apelul declarat de pârâtul Penitenciarul Tulcea critica soluţiei se referă la următoarele:

A invocat excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Penitenciarului Tulcea.

Reclamantul […] în virtutea principiului disponibilităţii a înţeles să cheme în judecată numai Statul Român precizând expres că doreşte exclusiv să se judece cu Statul Român, cu toate acestea, instanţa de judecată a dispus introducerea forţată a Penitenciarului Tulcea în proces, fără a pune acest aspect şi în discuţie contradictorie a părţilor.

Procedând în acest mod, instanţa de fond ar fi încălcat dispoziţiile art. 78 Cod procedură civilă.

Cu privire la fondul cauzei, apelantul pârât Penitenciarul Tulcea a susţinut că instanţa de fond a aplicat greşit prevederile hotărârii pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Konolos împotriva României şi nu a motivat temeinic hotărârea apelată.

Prin urmare, în opinia apelantului, ar fi fost încălcate prevederile art. 8 din Convenţie.

În cauza de faţă instanţa de fond a considerat în mod eronat că dreptul de a beneficia de permisiuni de ieşire este un drept absolut şi, în consecinţă, nu realizează o analiză a existenţei condiţiilor de acordare a permisiunii de ieşire din penitenciar, concluzionând direct, fără nici un fel de argumente, că au fost încălcate dispoziţiile art. 8 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale şi poate fi declanşată răspunderea civilă delictuală a Penitenciarului Tulcea.

Apelantul PNT Tulcea mai consideră că instanţa de fond trebuia să analizeze, în acelaşi mod ca şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Kanalas împotriva României, dacă cererea de acordare a permisiunii de ieşire din penitenciar era temeinică şi legală şi dacă Penitenciarul Tulcea a încălcat legislaţia naţională şi Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

Comisia de acordare a recompenselor a fost cea care în mod legal a constatat neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege şi a respins cererea de ieşire din penitenciar pentru a participa la înmormântarea mamei sale.

Apelantul mai susţine că instanţa de fond nu a motivat temeinic condiţiile răspunderii civile delictuale, iar sentinţa apelantă nu cuprinde criteriile după care a cuantificat despăgubirile pentru prejudiciul moral suferit de reclamant.

Pentru cele relatate a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei apelate şi pe fond, respingerea acţiunii ca nefondată.

Apelul declarat de către Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţenă a Finanţelor Publice Tulcea este motivat pe faptul că instanţa de fond a acordat reclamantului suma de 1.000 euro, echivalent în lei la data plăţii efective fără a pune în vedere să achite taxa de timbru la valoarea pretenţiilor astfel cum prevăd dispoziţiile art. 3 alin. 1 lit. e) din O.U.G. nr. 80/2013.

Din documentele existente la dosarul cauzei depuse de către reclamant, rezultă că acesta nu a depus înscrisuri suficiente pentru ca pârâţii să fie obligaţi la plata despăgubirilor morale.

Se susţine că nu se putea soluţiona cauza numai în baza afirmaţiilor reclamantului „actori incumbit probatio”, cel care face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească. Or, în speţă nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor legale prevăzute de art. 1349 Cod civil şi nu a fost probat prejudiciul pentru acordarea de daune morale precum şi întinderea acestuia.

Pentru cele relatate, a fost solicitată admiterea apelului astfel cum a fost formulat, schimbarea în tot a sentinţei apelate şi pe fond respingerea acţiunii ca nefondată.

Analizând sentinţa apelată în baza motivelor de apel formulate, în considerentele Deciziei civile nr. 89/C/14.05.2018[9] Curtea de Apel Constanţa a constatat următoarele:

Cu privire la apelul declarat de către Penitenciarul Tulcea, unul din motivele de apel invocate se referă la excepţia lipsei calităţii procesual pasive a penitenciarului.

Art. 36 Cod procedură civilă: „Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond.”

Pentru exercitarea acţiunii civile nu este suficient să se justifice existenţa capacităţii procesuale. Dar atunci când este vorba de un anumit proces în afară de capacitate trebuie justificată şi îndreptăţirea de a figura în acel proces ca reclamant sau pârât, deci părţile trebuie să aibă şi „calitate procesuală”.

Această noţiune era folosită în doctrină şi jurisprudenţă şi este menţionată expres în noul cod de procedură civilă, în art. 32 şi art. 36. Reclamantul, fiind cel care declanşează acţiunea civilă prin introducerea cererii de chemare în judecată, trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă, cât şi calitatea procesual pasivă a pârâtului.

Potrivit art. 194 lit. c) Cod procedură civilă, reclamantul trebuie să indice obiectul cererii 9 (adică ceea ce pretinde), iar lit. d) a aceluiaşi text pretinde arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea. Prin aceste elemente, reclamatul justifică îndreptăţirea sa de a introduce cererea împotriva pârâtului, deci calitatea procesual activă şi pasivă.

Excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului penitenciarul invocată în apel, este o excepţie de fond, absolută şi peremptorie, ce poate fi invocată din oficiu de instanţă. Verificarea calităţii procesual pasive în persoana pârâtului are prioritate în raport de orice aspecte legate de fondul cauzei, cum este acela de existenţa dreptului reclamantului de a participa la înhumarea mamei sale.

În speţă, reclamantul […] a chemat în judecată în calitate de pârât, numai Statul Român cu motivarea că Penitenciarul Tulcea i-a încălcat dreptul de a participa la înmormântarea mamei sale, la data de 22 februarie 2017.

În două rânduri, reclamantul a precizat că înţelege să se judece numai cu Statul Român. Or instanţa de judecată, nesocotind principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, a introdus în cauză, în calitate de pârât, Penitenciarul Tulcea fără a pune în discuţia contradictorie a părţilor, introducerea acestei părţi. Procedând în acest mod, prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 78 Cod procedură civilă. Or, în speţă din cererea de chemare în judecată, astfel cum s-a menţionat, reiese fără echivoc faptul că reclamantul a chemat în judecată numai Statul Român, fapt ce mai rezultă din precizările făcute ulterior. În atare situaţie, Curtea constată că Penitenciarul Tulcea nu are calitate procesuală pasivă de a sta în proces în calitate de pârât. Pentru aceste considerente, în baza art. 480 al. 1 Cod procedură civilă, a fost admis apelul formulat de Penitenciarul Tulcea, s-a constatat că unitatea de detenţie nu are calitate procesual pasivă, fiind schimbată în parte sentinţa apelată şi respinsă acţiunea formulată de reclamant împotriva pârâtului Penitenciarul Tulcea, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Cu privire la motivele invocate de către pârâtul Penitenciarul Tulcea la fondul cauzei, acestea nu au mai fost analizate, având în vedere că s-a constatat că acesta nu are calitate procesual pasivă de a sta în proces.

Cu referire la apelul formulat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea, Curtea a constatat că reclamantul […] a învestit instanţa cu o acţiune civilă în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, solicitând obligarea acestuia la plata daunelor morale în cuantum de 50.000 euro, ca urmare a încălcării dreptului de a participa la înmormântarea mamei sale la data de 22 februarie 2017.

În acest sens, a fost formulată o cerere de către […], fratele său, prin intermediul căruia a solicitat acordarea recompensei permisiunii de ieşire din penitenciar pentru participarea persoanei condamnatului la înhumarea mamei sale.

Soluţionând cererea formulată, Comisia pentru acordarea recompenselor persoanelor private de libertate i-a respins cererea cu motivarea că, în speţă, reclamantul nu a îndeplinit condiţiile prevăzute de art. 98 şi art. 99 alin. 12 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, în sensul că nu a avut o bună conduită de la data depunerii în penitenciar, nu a dovedit stăruinţă în muncă, sau în cadrul activităţilor educative; nu prezintă suficientă încredere că nu va comite alte infracţiuni; este recidivist şi mai are o perioadă mare din pedeapsă rămasă de executat.

Cu toate că reclamantul nu a îndeplinit condiţiile prevăzute de art. 98 şi 99 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 254/2013, instanţa de fond în mod corect a reţinut că dreptul deţinutului de a participa la ceremonia religioasă de înhumare a unei rude, în speţă mama reclamantului, este o componentă a dreptului fundamental la respectarea vieţii de familie, astfel cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Cauza Konolos împotriva României, hotărârea din 6 decembrie 2016).

În atare situaţie, dispoziţiile Legii nr. 254/2013 trebuie interpretate în sensul dispoziţiilor art. 8/3 din Convenţie, precum şi în lumina respectării principiului respectării demnităţii umane şi a vieţii de familie, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 4 din această lege, potrivit cu care „pedepsele şi măsurile privative de libertate se execută în condiţii care să asigure respectarea demnităţii umane”.

Cele menţionate mai sus atrag răspunderea civilă delictuală a Statului Român prevăzută de art. 1349 Cod civil, potrivit căruia: „(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”.

În speţă, conform dispoziţiilor legale menţionate, curtea de apel a constatat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, între acţiunea ilicită şi prejudiciu existând o legătură de cauzalitate.

Fapta ilicită constă în nerespectarea dreptului reclamantului de a participa la înmormântarea mamei sale, cauzându-i acestuia un prejudiciu moral constând în producerea de consecinţa negative pe plan psihic, moral.

Prejudiciul moral suferit de către reclamant este rezultatul vătămării ilicite a dreptului fundamental la respectarea vieţii de familie, ceea ce implică acordarea de daune morale pentru suferinţele morale şi psihice suferite de cel în cauză, fapt ce antrenează răspunderea civilă delictuală a pârâtului constând în acordarea unor drepturi băneşti.

Acordarea acestor drepturi băneşti persoanei îndreptăţite, în speţă reclamantului intimat, înseamnă de fapt o reparare bănească a daunelor morale suferite.

Doctrina juridică română şi practica judiciară admit repararea bănească a daunelor morale, deoarece consideră că indemnizaţia acordată persoanei vătămate, deşi nu poate repara propriu-zis prejudicial moral cauza, dă totuşi o anumită satisfacţie compensatorie acesteia. Or, din moment ce persoana vătămată este îndreptăţită la o asemenea satisfacţie, acordarea indemnizaţiei băneşti devine necesară şi aceasta fără a deosebi dacă hotărârea instenţei de judecată se va motiva numai pe baza principiilor răspunderii civile delictuale, sau şi cu ale acelora referitoare la ocrotirea personalităţii umane.

Repararea daunelor morale prin indemnizaţii băneşti este eficientă deoarece, într-adevăr, sumele de bani acordate persoanelor vătămate sunt capabile să ofere acesteia o satisfacţie compensatorie de natură a-i uşura suferinţele fizice, sau psihice.

Este eficientă repararea bănească şi pentru că aceste mijloace băneşti pot fi folosite pentru repararea oricărui tip de prejudiciu moral.

În speţă, cuantificarea daunelor morale acordate de către instanţă în cuantum de 1.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de către reclamant s-a făcut astfel cum a reţinut instanţa de fond, prin apreciere, având în vedere consecinţele negative produse pe plan psihic, moral, importanţa valorilor lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării şi anume încălcarea dreptului fundamental la respectarea vieţii private şi de familie, conform art. 8 al. 1 din Convenţie „Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale”.

Cuantumul sumei de 1.000 euro destinat reparării daunelor morale a fost stabilit corect prin apreciere, fără exagerări, independent de împrejurarea că prejudiciile morale nu pot fi evaluate în bani.


[1] Monitorul Oficial nr. 514 din 14 august 2013;
[2] Monitorul Oficial al României, nr. 615 din 13 august 2015;
[3] Monitorul Oficial al României, nr. 905 din 07 decembrie 2015;
[4] Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020;
[5] Monitorul Oficial nr. 396 din 15 mai 2020;
[6] Nepublicată;
[7] Idem;
[8] A se vedea în acest sens, Minuta întâlnirii trimestriale a judecătorilor de supraveghere a privării de libertate din circumscripţia Curţii de Apel Târgu Mureş, din data de 07 octombrie 2016, accesabilă la adresa http://portal.just.ro;
[9] Curtea de Apel Constanţa, Secţia I Civilă – Decizia civilă nr. 89/C/14.05.2018 în BULETINUL JURISPRUDENTEI CURTII DE APEL CONSTANTA PE TRIMESTRUL II/2018, pag 2, accesabil la adresa http://portal.just.ro;


Judecător Raul Alexandru Nestor, Curtea de Apel Ploiești

* Opinie susținută în legătură cu dezbaterea Încarcerarea din spatele gratiilor, ediția 456, organizată de Societatea de Științe Juridice (SSJ)

Cuvinte cheie: , , , , , ,
Secţiuni: Articole, Drept penal, RNSJ, SELECTED TOP LEGAL, Studii | Toate secţiunile
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD