« Flux noutăţi
Selected Top LegalVideo
JurisprudenţăCEDOCJUECCRÎCCJJurisprudenţa curentă ÎCCJDezlegarea unor chestiuni de dreptRILCurţi de apelTribunaleJudecătorii
Noutăţi legislativeProiecte legislativeMOF - Monitorul Oficial al RomânieiJOUE - Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Opinii

Despre cum nu întodeauna vorbele înnobilează
04.05.2021 | Dan Mihai ȘUTA

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Dan Mihai Șuta

Dan Mihai Șuta

Mon travail est de parler,
je ne veux pas être complice.
Mes nuits seraient hantées par
le fantôme de l’innocent qui
y sert dans la torture la plus effrayante,
la punition d’un crime qu’il n’a pas commis.
Emile Zola, J’Accuse

„Tăcerea e de aur!”, zice o vorbă din bătrâni. Adică, dacă vrei să n-ai necazuri, taci din gură. Este un chibzuit(?) îndemn la indiferență și indolentă neimplicare, o monedă de schimb pentru supraviețuire, un sinonim al unei alte vorbe „adânci” despre capul plecat ce sabia nu-l taie. Tipic balcanic, în trista experiență a zonei în care trăim de atâtea și atâtea veacuri. Geneza zicerii, pe care o regăsim și la alte popoare (de exemplu, ungurii susțin că „Nem szol szám, nem fáj fejem.”, adică „Nu-mi vorbește gura, nu mă doare capul.”), se explică prin pretenția primitivă a autorului unei fapte de a nu fi criticat, precum și prin frica/reținerea celor din jurul lui de a nu adresa critici spre a nu-l „deranja”, o bielă-manivelă a lașității, tipică orânduirilor totalitare, inerte, iritate și dușmănoase față de opiniile în dezacord cu cele ale emitentului. Însă, în orice vremuri, în orice orânduire, oricât a fost ea de opresivă și represivă, și în orice țară, au existat oameni care au vorbit și au criticat. Nu neapărat opozanți ori dizidenți, ci oameni cu caracter, curaj, cultură și verticalitate, pentru care adevărul a fost mai presus de propria siguranță și comoditate. Că nu o dată au plătit un preț imens pentru acest curaj, este la fel de adevărat. Istoricul Nicolae Iorga este un exemplu elocvent, deopotrivă dramatic și trist, al consecințelor curajului de a vorbi, de a lua atitudine și poziție față de nemernicii și nemerniciile vremurilor sub care a trăit, al refuzului de a tăcea comod, laș și complice cu abominabile acțiuni criminale. Într-un moment de mare cumpănă pentru Țară, la ocuparea Bucovinei de nord și a Basarabiei de către Uniunea Sovietică, urmare a ultimatumului adresat în acest sens guvernului român, la 28 iunie 1940, în calitate de opozant al cedării acestor teritorii fără luptă, a avut tăria de a spune următoarele vorbe memorabile: „… s-a produs o înfrângere, steagul nu se predă, ci pînza lui se înfășoară în jurul inimei. Inima luptei noastre a fost ideea culturală națională”. Că marele istoric, scriitor, publicist și om politic, membru al Academiei Române, a fost pe deplin conștient de riscurile la care se expune prin opiniile sale intransigente, răspicat rostite și deliberat asumate, o dovedește presimțirea pe care a avut-o atunci când a scris poezia „Brad bătrân”, o deloc întâmplătoare (pre)vestire a sfârșitului care avea să-l găsească în codrii pădurii de la Strejnicu, la câțiva kilometri de Ploiești, la 27 noiembrie 1940:

Au fost tăind un brad bătrân
Fiindcă făcea prea multă umbră
Şi-atuncea din pădurea sumbră
Se auzi un glas păgân:

„O, voi ce-n soare cald trăiţi
Şi aţi răpus strămoşul nostru
Să nu vă strice rostul vostru,
De ce sunteţi aşa grăbiţi?

În anii mulţi cât el a fost
De-a lungul ceasurilor grele,
Sub paza crăcilor rebele,
Mulţi şi-au aflat un adăpost.

Moşneagul, stând pe culme drept,
A fost la drum o călăuză
Şi-n vreme aspră şi hursuză
El cu furtunile-a dat piept.

Folos aduse cât fu viu,
Ci mort, acuma când se duce,
Ce alta poate-a vă aduce
Decât doar încă un sicriu?”

Meteahna românească a tăcerii s-a mai „vindecat” în ultimii treizeci de ani de democrație originală, încurajată de momentul istoricei schimbări de la 22 decembrie 1989 și „tratată” cu medicamentul constituțional numit „libertatea de exprimare”, înscris în Constituția României la articolul 30, răstimp în care s-au vorbit vrute și nevrute, adevăruri și minciuni, înțelepciuni și trăsnăi, dureri și bucurii, în apărare și în acuzare și altele, și altele, toate frânturi de oglindă a acelor vremuri, mai mult sau mai puțin fidele, mai mult sau mai puțin distorsionate. Cât de bine și cât de adecvat ori cât de deplasat sau cât de neadevărat s-a vorbit rămâne la aprecierea fiecăruia.

Un exemplu pentru cea din urmă ipoteză, este opinia exprimată recent de un distins procuror din urbea Brașovului (redată mai jos în facsimil), șef de parchet județean, despre decizia dată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-o cauză îndelung mediatizată, cunoscută sub denumirea „Ferma Băneasa”, în care una dintre victime este confratele avocat Robert Roșu, osândit la o pedeapsă de 5 ani de închisoare cu executare în pușcărie, pentru vina de a-și fi exercitat profesia, de a-l fi consiliat din punct de vedere juridic pe clientul său și, finalmente, de a-și fi urmărit și propriul interes legat de încasarea onorariului de succes. Despre această cauză am scris într-un material accesibil aici.

De la prima citire, opinia domnului procuror mi-a izbit creierii sub două aspecte:

1. Cea dintâi a fost cauzată de pretenția autorului, imperativă și absolută, de necomentat și de neînlăturat, sustrasă oricărei tentative de rezonabilă și legitimă cumpănire, că decizia Instanței Supreme, pronunțată în cauza „Ferma Băneasa, „…trebuie să reprezinte un reper moral și profesional pentru toți avocații români.” Este problema domniei sale ce anume l-a sedus într-o așa măsură încât să considere că decizia amintită „trebuie” impusă tuturor avocaților români ca bornă deontologică și etică obligatorie. Domnia sa are libertatea de a decela această hotărâre judecătorească conform abilităților intelectuale de care dispune, după cum, dacă dorește neapărat, are chiar și libertatea de a-i comenta conținutul (libertate pe care unii confrați și-au permis-o, mult contestată apoi de „ultrașii” condamnărilor date în respectiva cauză!) și, desigur, s-o prelucreze ca model de „dreaptă cumpănire” în colectivul de procurori din unitatea de parchet peste care este șef. Însă, în legătură cu decizia în discuție, libertatea domnului procuror, șef al procurorilor brașoveni, se oprește sau ar trebui să se oprească aici!

Cu umilă îndrăzneală (zic „umilă”, pentru a face pe placul pretențiilor unora, nu puțini!, de a-i vedea pe avocați timorați, cu frica în sân pentru soarta clienților lor, în poziția ghiocelului atunci când se adresează „stăpânilor” justiției și numiți „impertinenți”, „obraznici”, „scandalagii” etc. de către cei din urmă când, totuși, își ridică vocea în apărarea clienților lor) susțin, tremurând de spaima, imaginară desigur!, a probabilei retorsiuni de tip comunisto-securist care se va revărsa asupra mea după apariția prezentei, că domnul procuror și-a depășit competențele funcției și ale profesiei atunci când vrea să tragă pe capul tuturor avocaților români fesul deontologic al profesiei de avocat, afirmative cuprins în decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție. NU, domnule procuror, nici pe mine și nici pe alți avocați din România, stat component al Uniunii Europene, NU această decizie mă învață și mă îndrumă cum să exercit profesia de avocat, nici din punct de vedere calitativ și nici din punct de vedere deontologic! NU această decizie îmi va spune, după 34 de ani de avocatură în spate, ce și cum să-l consiliez pe un client, atunci când mă întreabă cum își poate valorifica un drept sau un interes, constatat, eventual, în prealabil, prin alte hotărâri judecătorești, investite cu autoritatea lucrului judecat. NU această decizie mă va lumina despre hotarul dintre licit și ilicit în materia îndrumării clienților în citirea, înțelegerea și aplicarea unor legi incidente în pricinile lor. NU această hotărâre judecătorească îmi va spune ce pot și ce nu pot face pentru clientul meu. NU decizia pe care o aplaudați îmi va spune ce este moral și ce este imoral în munca și strădaniile avocatului de a câștiga un proces. NU această decizie îmi va stabili dacă am dreptul sau nu la onorariu de succes (prevăzut de art. 129 din Statutul profesiei de avocat, adoptat prin Hotărârea nr. 64/2011 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România, publicată în M.of. nr. 898 din 19 decembrie 2011, cu modificările și completările ulterioare), care este cuantumul acestuia și dacă pot sau nu pot să-l încasez. NU această decizie va stabili dacă am sau nu am dreptul de a pretinde să pot trăi decent de pe urma profesiei de avocat, singura pe care o am și la care mă pricep. NU această hotărâre judecătorească îmi va stabili de care acte pot sau nu pot să mă folosesc într-un proces civil ori că am obligația de a exhiba un înscris care mi-a fost dat de către client, dacă eu cred că nu este în interesul lui să-l exhib. Poate ați auzit de principiul disponibilității în procesul civil care mă îndreptățește să invoc în probațiune orice înscrisuri sau să nu le invoc, adversarul meu având posibilitatea de a mă combate, de a face proba sau contraproba celor susținute de mine cu mijloacele juridice care îi stau la dispoziție, eventual de a suplini omisiunile mele voite sau ne-voite. NU această decizie mă va convinge că nu am dreptul de a invoca autoritatea de lucru judecat a unei/unor hotărâri judecătorești și, ca atare, de a face tot posibilul pentru a le valorifica, adică de a-l obliga pe pârât să facă exact ceea ce scrie în ea/ele și de a o/le pune în executare în litera și spiritul ei/lor. NU decizia în discuție mă va convinge că toată această strădanie a avocatului, chiar recompensată cu un onorariu de succes substanțial, întrunește elementele de tipicitate ale unor infracțiuni, în concret ale celor reținute în sarcina avocatului Robert Roșu. Tot așa, decizia Instanței Supreme NU mă va convinge atunci când susține că avocatul are obligația de a se îndoi de legalitatea unor hotărâri judecătorești definitive și că are obligația de nu se folosi de ele. Și, summa summarum, NU decizia menționată va fi cartea de căpătâi a deontologiei mele profesionale, pe care o apreciez ca un act de retorsiune nedrept față de un confrate avocat care și-a făcut datoria față de clientul său și un exemplu eclatant, deși nedorit și dureros, care a determinat Curtea Constituțională să statueze lipsa de aderență la Constituție a dispozițiilor legii procedural penale care îi dădeau judecătorului unei pricini penale dreptul de a-l pedepsi pe acuzat, chiar și prin întemnițare, înainte de a fi redactat în scris motivarea hotărârii sale (Decizia nr. 233 din 7 aprilie 2021 urmează a fi publicată în Monitorul oficial al României, partea I).

Conduita deontologică a profesiei de avocat poate și trebuie să fie lămurită, prin aplicarea unor dispoziții din acte ale profesiei de avocat, pe care nu știu dacă le-ați citit înainte de a fi emis și semnat, în numele Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov și al procurorilor care funcționează acolo, adresa destinată Baroului Brașov. Spre informare primară, iată unde se pot identifica acestea:
– Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată în M.of. nr. 98 din 7 februarie 2011, cu modificările și completările ulterioare;
– Statutul profesiei de avocat, adoptat prin Hotărârea nr. 64/2011 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România, publicată în M.of. nr. 898 din 19 decembrie 2011, cu modificările și completările ulterioare;
– Codul deontologic al avocatului român, adoptat prin Hotărârea nr. 268 din 17 iunie 2017 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România.
– Cod deontologic al avocaţilor din Uniunea Europeană, adoptat în Sesiunea Plenară din data de 28 octombrie 1988, şi ulterior modificat, în Sesiunile Plenare ale Consiliului Barourilor Europene (CCBE) din 28 noiembrie 1998, 6 decembrie 2002 şi 19 mai 2006.

La aceste acte cu caracter normativ s-ar mai adăuga cei șapte ani de acasă, educația primită în familie și la școală, bunul simț și simțul măsurii, precum și știința de carte dobândită de-a lungul anilor. Însă, acestea (nota vremurilor sub care trăim o trădează!), deși sunt esențiale pentru foarte mulți, sunt facultative pentru și mai mulți, motiv pentru care repere de netăgăduit rămân doar cele patru acte normative mai sus enumerate.

Or, din conținutul acestora nu rezultă nicidecum interdicția de a face sau de a nu face, în calitate de avocat, ceea ce i s-a reținut în sarcina confratelui Robert Roșu, prin decizia Instanței Supreme. Dar, nu aceasta este problema și nu despre asta doresc să scriu. Problema este că dumneavoastră pretindeți tuturor avocaților români să facă din decizia în discuție altarul deontologiei și eticii lor profesionale. Cu ce drept? Sunteți cumva o instanță morală sau vreun anchetator într-ale deontologiei profesionale a tuturor avocaților români? Până una alta, nu am certitudinea că ați avut girul tuturor sau măcar al majorității procurorilor din județul Brașov de a vorbi despre toți avocații români la maniera obraznică, de dimensiunea celei care răzbate din răspunsul dat Baroului Brașov. Dacă da, e rău, pentru că înseamnă că au aceeași reprezentare despre profesia de avocat și despre moralitatea tuturor avocaților români pe care o aveți dumneavoastră, adică strâmbă! Dacă nu, atunci e și mai rău, pentru că ați făcut de râs corpul procurorilor din județul Brașov prin conținutul adresei emise, în fapt o deplasată urecheală și un noroios bocanc în gura tuturor avocaților români!

Personal nu am cunoștință ca vreo dispoziție din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor și/sau din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară să vă fi îndreptățit să vă autoproclamați instanța morală și deontologică a tuturor avocaților români, la maniera la care se percepe din adresa destinată Baroului Brașov și întâmplător!? devenită publică.

Ceea ce știu însă, este că articolul 30 din Constituție, precum și dispozițiile Legii nr. 303/2004 vă obligau la a vă abține de la afirmațiile cuprinse în adresă. Astfel, alin. 6 al articolul 30 din Constituția României dispune că „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine.” De asemenea, alin. 7 al aceluiași articol din legea fundamentală menționează că este interzisă „incitarea la discriminare”. Articolul 10 alin. 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale este în același spirit când statuează despre posibilitatea statelor semnatare de a limita dreptul la exprimare pentru „protecția reputației și a drepturilor altora”. În același sens dispune și art. 70 alin. 2 din Codul civil. Sunt apoi dispozițiile imperative și extrem de ferme ale art. 90 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, conform cu care: „(1)Judecătorii şi procurorii sunt datori să se abţină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în profesie şi în societate. (2) Relaţiile judecătorilor şi procurorilor la locul de muncă şi în societate se bazează pe respect şi bună-credinţă.”

În fine, îmi mai permit o nevinovată întrebare despre sintagma „toți avocații români”, pe care o utilizați cu stupiditatea unei înfumurări nejustificate, aptă a vă releva ignoranța în materie de avocați, avocatură și profesia de avocat în România: de ce mă rog frumos vă adresați doar tuturor avocaților români, în condițiile în care în România activează și o mulțime de avocați străini? (a se vedea drepturile și obligațiile acestora, precum și condițiile în care pot profesa avocatura în România, rezultate din dispozițiile art. 96-111 din Legea nr. 51/1995 și ale art. 329-332 din Statutul profesiei de avocat) Sau, pur și simplu, conform unei logici primare dar elementare, să înțeleg că acestor avocați străini „îndemnul” dumneavoastră nu li se adresează, acel fes deontologic, de care pomeneam mai sus, pe care cu râvnă vreți să-l trageți numai pe capul tuturor avocaților români, nu e suficient de mare pentru a cuprinde și capetele avocaților străini? Ori ei sunt mai cu moț, scutiți în virtutea seminției străine de purtarea fesului pe care-l vedeți încununând, exclusiv și obligatoriu, doar creștetele tuturor avocaților români? Iar asta ca semn distinctiv sau ca dovadă a unei intenționate discriminări? Sau ambele?

2. A doua izbitură cerebrală la citirea adresei domnului procuror mi-a fost cauzată de „lecția” pe care o predă „tuturor avocaților români”, în cuprinsul aliniatelor 3-5, despre consilierea de către avocați a clienților în limitele legii, „participarea avocatului alături de client la constituirea și utilizarea unei scheme infracționale reprezintă nu doar o încălcare a legii penale, cât și o lovitură dată demnității profesiei de avocat.” și preeminența scopului justiției față de interesul avocatului de a obține onorariul de succes.

Trec peste impertinența perdafului moral tras „tuturor avocaților români” potrivit cu care aceștia, în bloc, fiecare în parte și toți la un loc, ar fi niște profesioniști ai dreptului care mai de care mai imorali sau, în cel mai bun caz, amorali, fitecine fără de elementarul bun simț al moralei profesiei de avocat și, așa, într-o doară, mă întreb de ce domnul procuror nu s-a exprimat la fel de apăsat în legătură cu vizibilele nedreptăți judiciare petrecute în ultima vreme, cum ar fi: „dosarul 10 august 2018” ori „dosarul Colectiv” sau „dosarul Revoluției de la 1989” ori dosarele incendiilor din spitalele din Piatra Neamț și București, în care au ars de vii, la un loc, pacienți și medici și altele, și altele, în care se bate pasul pe loc, spre disperarea victimelor sau a aparținătorilor victimelor. De asemenea, mă întreb de ce nu ați pus în public întrebări retorice și nu ați înfierat cu aceeași dezinvoltură deontologică, precum cea care răzbate din perdaful moral tras tuturor avocaților români, lipsa de reacție a organelor judiciare față de ciomăgirea zilnică a românilor de către jandarmi, polițiști și polițiști locali pentru te miri ce, față de uciderea la Pitești a unui inginer pensionar prin metoda genunchiului pe gât, identică cu cea executată de polițiștii americani asupra afroamericanului George Floyd, în Statele Unite ale Americii și care a condus la explozia mișcării „Black lives matters”, în general față de recrudescența revoltătoare a agresivității membrilor instituțiilor de forță din România asupra cetățenilor țării? Dumneavoastră, în loc să vă fi revoltat față de aceste abuzuri omisive ori comisive ale sistemului judiciar, din care cu onor faceți parte, și să vă fi exprimat cel puțin nedumerirea, ați găsit că este mai potrivit să vă luați de avocații români in corpore și să le bateți obrazul întrucât, ați stabilit dumneavoastră printr-o judecată ad-hoc!, sunt vădit lipsiți de scrupule morale și de altă natură, la limita cu infracționalitatea în prestarea muncii lor, rămânându-vă doar să mai spuneți că toți avocații români sunt escroci și infractori.

Măcar atât nu (v-)ați întrebat în prealabil, ca un corolar al necesarelor interogații de mai sus, cum de a fost posibil ca unii judecători care au pronunțat hotărârile judecătorești investite cu autoritatea lucrului judecat, pe care și-a întemeiat colegul meu Robert Roșu demersurile în fatalul proces care i-a adus în cele din urmă întemnițarea pentru o jumătate de deceniu, în baza deciziei ce ați binevoit s-o ridicați la rangul de îndrumar deontologic obligatoriu pentru toți avocații români, să fie interogați, ascultați și chestionați în așa fel încât, în cele din urmă să „recunoască” și să susțină că ele sunt „discutabile” (a se citi contrare legii)!? Iar dacă este chiar așa și, prin urmare, acele hotărâri judecătorești sunt nelegale, de ce acei judecători nu au avut aceeași calitate de acuzați pe care confratele Robert Roșu a avut-o în procesul penal în care a fost inculpat (și) urmare a invocării respectivelor hotărâri? Ori, altfel pusă întrebarea, de ce autorii nelegiuirilor judiciare s-au bucurat de impunitate penală, iar cel care s-a folosit de ele a fost condamnat la cinci ani de temniță? Cum însă nu (v-)ați întrebat în public despre aceste chestiuni elementare ale acelei afaceri judiciare, dați-mi voie să susțin că ați fost lipsit de bază morală în formularea și semnarea adresei destinate Baroului Brașov.

Așadar, domnule procuror, în loc de concluzie, îmi permit a susține că, în mod nefericit și cu totul inoportun, ați uitat să tăceți!

Av. Dan Mihai Șuta
Baroul Satu Mare

Cuvinte cheie: , ,
Secţiuni/categorii: Opinii, SELECTED TOP LEGAL, Sistemul judiciar, UNBR+INPPA+Barouri

Pentru toate secţiunile JURIDICE.ro click aici
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD