« Secţiuni « Articole « RNSJOpiniiPovestim cărţi
Opinii

De-a dreptul și cinematografia: American Sniper
14.05.2021 | Lavinia TEC

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Lavinia Tec

Lavinia Tec

La Editura Universității de Vest din Timișoara a apărut volumul De-a dreptul și cinematografia (coordonatori: Lavinia Tec, Florentin Țuca).

Continuăm azi cu publicarea unor extrase din secțiunea Situații juridice.

 Oile, lupii și câinii de pază

 Florentin Țuca

American Sniper este un film atât de mediocru și de pervers ideologic deopotrivă, încât cele șase nominalizări ale lui la Oscar nu ar fi trebuit să surprindă pe nimeni. În viziunea unora, surprinzătoare a fost, probabil, tocmai excluderea lui din galeria premianților.

Pentru cine nu știe, această producție a lui Clint Eastwood este ecranizarea autobiografiei lui Chris Kyle, renumit ca cel mai grozav și „letal” lunetist din istoria armatei americane, deținătorul recordului de omucideri pe frontul deschis prin invazia în Irak din 2003: 160 de oameni-trofee în tolba vânătorului „erou”. Filmul s-a bucurat de un mare succes peste Ocean și – împreună cu respectiva autobiografie din care s-a inspirat, foarte celebră și ea – a făcut din povestea acestui militar o reconfirmare a modelului de „eroism”  bazat pe „fapte de arme”, „vitejie pe câmpul de luptă” și curajul de „a doborî” „inamicii”. Sunt eufemismele sub care se ascund distrugeri, suferințe și moarte, dar care definesc „eroismul” ucigașului „bun”. Eroismul letal, eroismul per-sânge, eroismul best-seller.

N-o să reiau întreaga poveste a personajului principal. Filmul îi punctează cele mai importante elemente biografice (încă din copilărie și până la reîntoarcerea definitivă din război), insistă pe motivațiile pretins patriotice ale opțiunilor personajului (printre ele, și momentul 9/11, fără nici o legătură de cauzalitate cu Irakul, de altfel) și livrează așa-zise argumente în justificarea omuciderilor (protejarea co-naționalilor combatanți de furia „insurgenților sălbatici” fiind cap de listă). Cât despre povestea în sine, ea este construită după un rețetar tipic filmelor de acțiune cu lipici la public, centrat pe conflictele băiatul „bun” vs băiatul „rău” și cauza „bună” vs cauza „rea”. Ca să nu fie acuzat că se rezumă doar la atât și că filmul lui n-ar fi, vezi-Doamne, „complex”, Eastwood îl condimentează cu o altă dispută, care trebuie neapărat că-i tensionată, conflictul interior al personajului (iubirea de țară în strașnică bătălie cu iubirea de familie).”

(…)

Întâi de toate, cel mai mare păcat al filmului este aportul său în demersul de albire a unui război negru, umărul pus în apărarea unor iresponsabili (mă refer nu la sărmanii militari, ci la cei care i-au trimis să ucidă și să facă prăpăd), mâna de ajutor întinsă unor propagandiști care au acum misiunea de a minți (în special, prin omisiune), de a convinge lumea să uite, să creadă fără să cerceteze și, în final, să aplaude „eroii”. Nu, filmul lui Eastwood nu este un „manifest anti-război” pentru că nimic din acest film, dar absolut nimic, nu pune la îndoială tocmai rațiunea și legitimitatea respectivei invazii militare. Ba dimpotrivă, prin desele aluzii la „patriotismul” eroului, cauză nobilă și circumstanță exoneratoare per se a oricăror samavolnicii, prin evocarea mistificatoare a episodului 9/11 ca pretinsă probă a nevoii de a ataca „sălbaticii” din Irak, prin constanta glorificare a „productivității” protagonistului, American Sniper încearcă să valideze retroactiv cotropirea barbară, fără drept, a unor teritorii străine și a unor oameni la casa lor. În plus, povestea fostului cowboy nu conține nici un semn de întrebare privind rostul lui și al armatei lui, ce caută ei în Fallujah (orașul în care se petrece acțiunea din film și unde, în realitate, potrivit statisticilor, au fost omorâți peste patru mii de civili), de ce au fost trimiși la război, de ce sute de mii de oameni uciși, de ce sute de mii de mutilați, de ce copii rămași orfani și cu sechele, de ce spitale și școli distruse, de ce patrimoniu cultural milenar vandalizat, de ce infrastructură bombardată, de ce trilioane de drono-dolari aruncate-n buzunarele nu știu cui, de ce Irak și nu Mexic, Belgia sau România, de ce atâtea întrebări fără răspuns. Aaa, weapons of mass destruction, cumva?… Nu, nicăieri în film luneta lunetistului-legendă nu a căutat arme de distrugere în masă. Luneta lunetistului-legendă n-a căutat decât sânge. După armele de distrugere în masă or fi umblat camarazii lui de front, dar ele n-au fost găsite decât de Collin Powell, sub forma a trei tubulețe de aluminiu, bune de azvârlit în ochii națiunilor „unite”.

American Sniper este un cancerigen ideologic și pentru alt motiv: reprezintă o expresie distorsionată a patriotismului.”

(…)

”Certitudinea „patriotică” a lui Kyle – acută pe parcursul întregului film și atenuată într-un singur moment (voi reveni asupra lui) – este prima formă de manipulare a sensurilor iubirii de patrie. Întâi, asta pentru că filmul acceptă explicit și implicit teza că invadarea și agresarea unei țări suverane este perfect scuzabilă de pretinsa dragoste pentru neamul tău. Or, tare mă tem că, indiferent ce-o fi fost în sufletul bieților militari trimiși să invadeze Irakul, crimele lor ca agresori nu pot fi motivate și scuzate de patriotism. Psihologic vorbind, oamenii agresează și ucid din diverse motive (din obligație militară, din ordin, din ură, din răzbunare, din gelozie, din demență etcetera), dar greu de conceput că din iubire. În al doilea rând, impresia lăsată de film este că așa de măreață, de cuprinzătoare și de puternică era convingerea „patriotică” inițială a acelor tineri chemați pe front încât, oricâte provocări, dubii și dezamăgiri ar afecta-o și oricâte crime și nenorociri ar fi fost comise în numele ei, ea va rămâne imuabilă și bună de glorificat pe veci.”

(…)

”Este patriotismul-spectacol, show-ul aparențelor, al eufemismelor clișeizate, al angajamentelor șablonarde și entuziasmelor isterice. Yes we can, yes were special, yes well win the war on terror.

Este îndemnul patriotard ca borhot al patriotismului, bun surogat al acestuia, servit cu înverșunare unor amărâți care încep să saliveze după lozinci belicoase imediat ce li se aprind în ochi becurile propagandei.

Este ritualul închinării în fața drapelului ca unică expresie a patriotismului rezidual, așa cum pentru unii ritualul închinării în fața bisericii este unica expresie-reziduu a credinței.

Este, în fapt, patriotismul fără de sentiment, patrie-autismul.”

(…)

”Nu mi-a plăcut American Sniper nici pentru că deformează radiografia războiului în general și a celui din Irak în particular.

Întâi, pelicula în cauză vede războiul doar în alb-negru, albii fiind noi, evident. Noi, bunii, eroii, ambasadorii cauzei nobile. Ei, negrii, răii, anonimii fanatici, sălbaticii, jihadiștii. Și, dacă propaganda o cere, ei sunt dracul pe pământ care trebuie stârpit: „The enemy has got a face, hes got Satan, hes in Fallujah, and were going to destroy him”[1]. O asemenea abordare maniheistă și simplificatoare a războiului se potrivește mănușă curentului debarasării de păcatul agresiunii, al aruncării primei pietre. De altfel, American Sniper conține toate ingredientele tehnicilor de manipulare subordonate imperativului lepădării de vină a agresorului – moral disengagement.[2]

În al doilea rând, filmul nu atacă nocivitatea acestui tip de cataclism, care înseamnă moarte, suferință, groază, carnagii, dezastre de toate felurile și imense pierderi (în special pentru cel slab, incapabil de apărare și riposte pe măsură). Filmul zice mai degrabă că războiul, înainte de a fi dezastruos și vătămător pentru toți cei implicați, e greu, al naibii de greu, mai ales pentru ai noștri. Agresorii din film, Kyle și camarazii lui, descoperă la un moment dat că războiul nu e un joc de împușcat inamicii pe calculator ori o partidă de paintball, nu e o demonstrație de rodeo și nici o exhibare romantică de patriotism juvenil, ci o încercare dură, complicată, departe de familie, în condiții vitrege, deșert, caniculă, oameni străini, altă limbă și altă cultură, fitness în aer liber și fără climatronic, furtuni de nisip, riscul de a fi atacat, rănit sau ucis de „sălbatici”, posibilitatea de a omorî tu însuți „insurgenți” și de a fi marcat de remușcări pentru asta (după cum zice Kyle la un moment dat, „I got nightmares, man! I still see their faces!”). Cam la asta se reduce viziunea lui Eastwood asupra războiului: înainte de a fi catastrofic pentru cel slab și agresat, el este dificil și nasol pentru agresor.

În fine, filmul lunetistului-legendă este o nouă piesă (importantă, evident, dat fiind uriașul său succes de public) a arhivei ideologice care stă la baza culturii războiului din spațiul american (the war culture). Prin forța sa de penetrare și acoladele care i-au fost acordate, acest film dă un serios plus de greutate și contur ideologiilor intervenționiste și teoriilor propagandistice care stau la baza lor. Ele spun, și filmul o confirmă, că războiul nu mai reprezintă decizii și acțiuni excepționale în situații excepționale (de reală necesitate și de reală urgență). El nu mai este o unealtă de rezervă, în caz de real pericol, ci una de bază care s-a integrat cu naturalețe ca modus operandi în modus vivendi. Conform noilor direcții ale acestei culturi a războiului, răul nu mai pare reductibil la axa dracilor Iran, Irak, Coreea de Nord (Axis of Evil, definită de Bush în 2002), ci a devenit ubicuu; starea de teamă trebuie permanentizată, generalizată și cultivată întruna; starea de veghe – armă la picior; iar spiritul belicos – fondatorul spiritual al acestei culturi. Iar de aici până la noua doctrină a războiului perpetuu („endless war”) n-a fost decât juma’ de metru.”

(…)

”Aș încheia, în fine, inventarul boscorodelilor mele legate de Lunetistul American cu evocarea unei scene din film care mi-a atras atenția în mod particular prin perversitatea simbolisticii ei și prin aceea că sintetizează cumva comentariile anterioare. Ea are loc pe la începutul povestirii și datează din epoca copilăriei lui Chris. Într-o seară, la ceas de cină, eroul nostru, împreună cu fratele lui mai mic care fusese victima unei răfuieli cu băieții de la școală, ascultă predica tatălui iritat de deznodământul disputei și de ochiul vânăt al mezinului. Pe lume, începe Kyle senior, există oile (adică cei pașnici și la locul lor), lupii (agresorii și arțăgoșii) și câinii de pază (gardienii turmei). De fiecare dată când lupii atacă oile, câinii de pază trebuie să intervină. Morala poveștii, țintită înspre Chris, a fost, deducem din povestea filmului, o viitoare sursă motivațională și principiu călăuzitor în cariera lui de pușcaș marin. El – gardianul dulău, apărător al oilor din echipa sa, agresate de lupii „sălbatici”, nemiloșii insurgenți. Ce cinică traducere a parabolei…

Mai crudă, obscenă și mistificatoare însă este extrapolarea acestei parabole în mesajul subliminal al filmului: ei, irakienii de rând – oile; teroriștii, Al-Qaeda, Sadam și familia lui – lupii; iar noi – câinii de pază, intervenind izbăvitor. Sau, într-o altă variantă, parcă mai „adecvată” contextului și versiunii istorice oficiale: poporul american – oile, irakienii fabricanți de weapons of mass destruction și alt arsenal chimic – lupii, iar cea mai grozavă armată din lume – câinii de pază.

Dar și mai tristă însă este imaginea acestei parabole transpusă în istoria modernă postbelică: cei cinci câini de pază, puși de oi într-un canin consiliu de securitate ca să coopereze după devastatorul război pentru pacea și liniștea mioarelor, n-au căutat decât discordie, au lătrat unii la alții, s-au transformat în lupi în funcție de circumstanțe (după care s-au îmbrăcat în piele de capră), au inventat agresori, au cotropit și au ucis de capul lor sau în diverse mezalianțe, au vandalizat și au făcut prăpăd, au demonstrat și demonstrează cu sârg că n-au înțeles nimic din istorie și din nenorocirile ei.

Lăsându-ne pe noi, oile, să ne întrebăm nedumerite: unde ni-i Păstorul?”


[1] Declarație a locotenent-colonelului Gareth Brandl (news.bbc.co.uk/2/hi/middle_east/3989639.stm);
[2] Kathie Malley, Ross Caputi, Moral Disengagement – America’s missing conscience, The War Crime Times, WarCrimeTimes.org, fall 2013 (de notat că Ross Caputi critică virulent filmul lui Eastwood în calitate de fost combatant pe frontul din Irak);


Av. conf. univ. dr. Lavinia Tec
Facultatea de Drept, Universitatea de Vest din Timișoara

 
Secţiuni: Opinii, Selected, VIDEO | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD