« Flux noutăţi
Selected Top LegalVideo
JurisprudenţăCEDOCJUECCRÎCCJJurisprudenţa curentă ÎCCJDezlegarea unor chestiuni de dreptRILCurţi de apelTribunaleJudecătorii
Noutăţi legislativeProiecte legislativeMOF - Monitorul Oficial al RomânieiJOUE - Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Opinii

Evoluţia şi perspectivele reglementării recursului în materia acţiunii în anulare a hotărârii arbitrale
17.05.2021 | George Bogdan FLORESCU

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
George Bogdan Florescu

George Bogdan Florescu

I. Evoluţia reglementării

1. Codul de procedură civilă din 1865

Natura juridică a acţiunii în anulare a hotărârii arbitrale a fost controversată în doctrină şi în jurisprudenţă.[1]

Prin Decizia nr. V/25 iunie 2001, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie – Secţiile Unite într-un recurs în interesul legii, s-a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 364 şi următoarele din Codul de procedură civilă, acţiunea în anulare îndreptată împotriva hotărârii arbitrale constituie cale de atac.

Pentru prezenta analiză, prezintă relevanţă considerentele prin care s-a reţinut că acţiunea în anulare constituie calea unică de atac ce se poate exercita împotriva hotărârii arbitrale, având conţinut, motive şi efecte similare căii de atac a recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti, întrucât soluţionarea litigiului la tribunalul arbitral constituie o judecată în fond, iar acţiunea în anulare nu presupune o reexaminare cu caracter devolutiv.

Ulterior, prin Legea nr. 219/2005, a fost introdus art. 366^1, care prevedea că acţiunea în anulare formulată potrivit art. 364 se judecă în completul prevăzut pentru judecata în primă instanţă, iar recursul se judecă în completul prevăzut pentru această cale de atac.

Această ultimă reglementare a corespuns opiniei doctrinare potrivit căreia în cazul acţiunii în anulare a hotărârii arbitrale se realizează un control judecătoresc pe cale de acţiune, în primă şi ultimă instanţă, deoarece hotărârea judecătorească pronunţată asupra acţiunii în anulare este susceptibilă numai de recurs.

De asemenea, art. 365 din Codul de procedură civilă din 1865 prevedea, pentru soluţionarea în primă instanţă a acţiunii în anulare, o competenţă partajată între tribunale şi curţi de apel, iar art. 366 alin. (2) stipula că hotărârea instanţei judecătoreşti cu privire la acţiunea în anulare poate fi atacată numai cu recurs.

2. Codul de procedură civilă în vigoare – Legea nr. 134/2010, cu modificările şi completările ulterioare

În varianta iniţială, care nu a intrat însă în vigoare, dar a fost adoptată de Camera Deputaţilor în calitate de cameră decizională, art. 604 prevedea că acţiunea în anulare va fi judecată de curtea de apel în completul prevăzut de lege pentru judecarea recursului, iar hotărârile curţii de apel prin care este anulată hotărârea arbitrală sunt definitive.[2]

În Expunerea de motive a acestui proiect de lege, s-a arătat că reglementarea caracterului definitiv al hotărârii curţii de apel, pronunţate în acţiunea în anulare, urmăreşte transformarea acestei proceduri alternative de soluţionare a litigiilor într-una atractivă, suplă şi modernă care, prin flexibilitate şi celeritate, să aibă efecte benefice în sensul reducerii volumului de activitate al instanţelor judecătoreşti.

Prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă[3], art. 604 a fost modificat sub trei aspecte relevante:

(i) curtea de apel va judeca acţiunea în anulare în completul prevăzut de lege pentru judecata în primă instanţă;

(ii) a fost reglementată soluţia trimiterii cauzei spre rejudecare tribunalului arbitral, dacă cel puţin una dintre părţi solicită expres acest lucru, precum şi posibilitatea soluţionării litigiului în fond de către curtea de apel, în limitele convenţiei arbitrale, inclusiv în echitate, dacă părţile au convenit expres în acest sens;

(iii) hotărârile curţii de apel prin care este admisă acţiunea şi anulată hotărârea arbitrală sunt supuse recursului.

În Expunerea de motive a proiectului Legii nr. 76/2012, s-a menţionat că reglementarea posibilităţii atacării cu recurs a hotărârilor curţii de apel în materia desfiinţării hotărârii arbitrale a urmărit să asigure interpretarea unitară şi previzibilă a dispoziţiilor legale în materie de arbitraj, cu respectarea concepţiei noului Cod de procedură civilă potrivit căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de recurs de drept comun.

Încă de la epoca respectivă, au fost exprimate în doctrină temeri cu privire la aglomerarea instanţei supreme[4], deşi era în vigoare criteriul valoric în privinţa obiectului recursului, care limita într-o mare măsură accesul la această cale extraordinară de atac.

Ca urmare a republicării în temeiul art. XIV din Legea nr. 138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe, art. 604 a devenit art. 613, dându-se textelor o nouă numerotare.

Ulterior, în contextul criticilor din doctrină cu privire la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care erau respinse ca inadmisibile recursurile împotriva hotărârilor curţilor de apel de respingere a acţiunii în anulare a hotărârii arbitrale[5], prin Legea nr. 17/2017[6], a fost modificat art. 613 alin. (4) din Codul de procedură civilă, care în prezent are următoarea formulare: „Hotărârea curţii de apel prin care se soluţionează acţiunea în anulare este supusă recursului.”

II. Perspectivele reglementării

1. Actualitatea reanalizării reglementării în discuţie este dată de modificările jurisprudenţiale şi legislative survenite începând cu anul 2017, ce au avut ca efect schimbarea concepţiei iniţiale a Codului de procedură civilă cu privire la competenţa instanţei supreme în materia recursului.

Astfel, în considerentul nr. 31 al Deciziei nr. 18/2018 din 1 octombrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a reţinut că, în condiţiile în care prin Decizia nr. 369/2017 a Curții Constituționale[7] a fost lărgită substanţial sfera hotărârilor supuse recursului, raţiunea iniţială a legii nu mai subzistă, fiind rupt echilibrul unei asemenea soluţii normative. Concepţia noului Cod de procedură civilă a fost una unitară, în sensul că rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii, ca instanţă de recurs de drept comun, a fost dublat de caracterul de cale extraordinară de atac exercitată esenţialmente doar în cazuri excepţionale.

Această schimbare de viziune a fost transpusă legislativ prin art. IV din Legea nr. 310/2018[8], care a reglementat o competenţă partajată între Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi curţile de apel în soluţionarea recursurilor, în funcţie de valoarea obiectului cererii.

Într-un articol recent, un reputat autor remarca faptul că „rezolvările jurisprudențiale evocate au determinat o schimbare fundamentală a întregii filosofii a Codului de procedură civilă cu privire la competența instanței supreme în materie de recurs”, iar „prin noua reglementare instituită prin Legea nr. 310/2018 legiuitorul s-a îndepărtat de la „viziunea noului Cod ca instanța supremă să fie instanță de drept comun în judecata recursurilor”, imperativ important în dorința legitimă de asigurare a unității de jurisprudență.[9]

În consecinţă, obiectivul urmărit de legiuitor la momentul adoptării Legii nr. 76/2012 referitor la unificarea jurisprudenţei prin decizii de speţă ale instanţei supreme pronunţate în recurs nu mai subzistă cu aceeaşi greutate şi trebuie reconsiderat.

2. În contextul anterior descris, se impune o reevaluare a reglementării recursului în materia acţiunii în anulare a hotărârii arbitrale, pentru identificarea celor mai bune soluţii, care să corespundă noilor realităţi.

Identificarea soluţiei normative optime ar trebui să ţină cont de următoarele obiective/cerinţe:

(i) celeritatea soluţionării litigiului supus arbitrajului şi astfel, facilitarea şi sporirea atractivităţii recurgerii de către părţi la această procedură alternativă de soluţionare a litigiilor;

(ii) degrevarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionarea recursurilor în materie de arbitraj în anumite cauze;

(iii) respectarea dreptului la un proces echitabil sub aspectul accesului la căile de atac;

(iv) valorificarea specializării şi experienţei profesionale a judecătorului în materie de arbitraj, prin conferirea competenţei materiale de soluţionare a acţiunii în anulare în favoarea unor instanţe mai mari în grad.

Astfel, pot fi identificate anumite soluţii, care vor fi evaluate în continuare, din punct de vedere al realizării obiectivelor anterior menţionate.

O primă soluţie normativă este cea din varianta iniţială a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, anume eliminarea totală a recursului în materie, astfel încât hotărârile curţii de apel prin care este soluţionată acţiunea în anulare a hotărârii arbitrale să fie definitive.

Această soluţie are în mod evident avantajul îndeplinirii primelor două şi a ultimului obiectiv.

Eliminarea unei căi extraordinare de atac de care depinde rămânerea definitivă a hotărârii prin care este soluţionată acţiunea în anulare a hotărârii arbitrale ar duce la scurtarea duratei procesului şi ar fi de preferat pentru părţi, care, în cazul apelării la instanţele judecătoreşti, au perspectiva unei durate a procesului corespunzătoare celor trei grade de jurisdicţie.

În doctrină, s-a remarcat că „supraaglomerarea instanței supreme a reprezentat un fenomen endemic greu de acceptat și puțin comprehensibil chiar și din punct de vedere doctrinar”. „Legiuitorul a fost, fără îndoială, extrem de temerar, deși o parte a doctrinei a avertizat în mod repetat că instanța supremă este una dintre cele mai aglomerate instanțe europene. Iar realitatea ne demonstrează că idealul legislativ la care ne referim este aproape imposibil de atins.”[10]

Cu toate acestea, dincolo de concepţia iniţială a Codului de procedură civilă privind natura juridică a acţiunii în anulare a hotărârii arbitrale şi dezideratul interpretării unitare şi previzibile a dispoziţiilor legale în materie de arbitraj prin decizii de speţă ale instanţei supreme, trebuie analizată măsura în care este imperativ a se asigura din punct de vedere legislativ accesul la recurs, pentru respectarea dreptului la un proces echitabil.

În jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale[11], fiind respinse excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 613 alin. (4) din Codul de procedură civilă, în formularea anterioară Legii nr. 17/2017, s-a statuat că:

„Acţiunea arbitrală constituie opţiunea părţilor, iar nu o obligaţie, prin care acestea decid asupra modalităţii de soluţionare a litigiului, prin derogare de la dreptul comun, în cadrul căruia pot fi propuse şi administrate probele apreciate utile şi concludente, arbitrajul fiind organizat şi desfăşurându-se cu respectarea convenţiei arbitrale încheiate în baza principiului libertăţii de voinţă. Prin inserarea în contract a clauzei compromisorii se limitează părţilor accesul la jurisdicţia statală pentru rezolvarea fondului litigiului dintre ele şi se limitează accesul la calea efectivă de atac cu privire la fondul litigiului. Însă legiuitorul a prevăzut dreptul părţilor de a supune controlului judecătoresc hotărârea arbitrală, pe calea acţiunii în anulare, care poate fi exercitată pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 608 din Codul de procedură civilă, ce vizează condiţiile de regularitate a hotărârii arbitrale şi cauze de nelegalitate expres stabilite, şi nu temeinicia acesteia. Instanţele judecătoreşti învestite cu soluţionarea acţiunilor în anulare a hotărârilor arbitrale analizează aspectele strict procedurale ce au fost încălcate în faţa tribunalului arbitral, fără a intra pe fondul cauzei”.

Curtea Constituțională mai reţine că legiuitorul are competenţa de a adopta reglementări cu caracter general sau cu caracter special, derogatoriu, cu aplicabilitate la anumite situaţii, în mod egal, pentru toţi cei interesaţi în exercitarea aceloraşi categorii de drepturi sau în îndeplinirea aceloraşi categorii de obligaţii, în exercitarea mandatului său constituţional conferit de dispoziţiile art. 126 alin. (2) şi ale art. 129 din Constituţia României. Aşadar, în considerarea anumitor particularităţi, legiuitorul este îndreptăţit să opteze pentru o cale de atac cu o identitate proprie, alta decât a celei de drept comun. Accesul liber la justiţie, prevăzut la art. 21 din Constituţie, nu poate avea semnificaţia că acesta trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac.

În conformitate cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, este incontestabil că legiuitorul are îndreptăţirea constituţională, în temeiul art. 126 alin. (2) din Constituţie, să nu reglementeze calea de atac a recursului în privinţa litigiilor soluţionate prin procedura arbitrajului, fiind totodată înlăturate criticile din doctrină referitoare la interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la admisibilitatea recursului împotriva hotărârilor de respingere a acţiunii în anularea hotărârii arbitrale, potrivit normei în vigoare anterior modificării aduse art. 613 alin. (4) din Codul de procedură civilă prin Legea nr. 17/2017.

În cazul respingerii acţiunii în anulare, ordinea juridică stabilită prin hotărârea arbitrală rămâne neschimbată, hotărârea curţii de apel, în acest caz, confirmând definitiv hotărârea pronunţată de instanţa arbitrală.

În esenţă, argumentele Curţii Constituţionale par a tinde la un reviriment doctrinar în privinţa naturii juridice a acţiunii în anulare a hotărârii arbitrale, în sensul calificării date de instanţa supremă prin Decizia nr. V/2001, fiind evidenţiate caracterele specifice unei căi de atac, cum ar fi motivele de nelegalitate ce pot fi invocate în mod limitativ şi lipsa unei reexaminări cu caracter devolutiv.

Spre această calificare pare a trimite chiar noua reglementare prevăzută la art. 613 alin. (3) lit. b) teza I din Codul de procedură civilă, potrivit căreia curtea de apel va trimite cauza spre rejudecare tribunalului arbitral, în anumite condiţii. Cu privire la această soluţie, un reputat autor a apreciat că este vorba despre un fel de „casare cu trimitere”[12], soluţie specifică unei căi de atac, în mod incontestabil.

Cu toate acestea, singura eventuală problemă de constituţionalitate referitoare la soluţia eliminării recursului în materie s-ar putea ridica în situaţia prevăzută de art. 613 alin. (3) lit. b) teza a II-a din Codul de procedură civilă, când curtea de apel anulează hotărârea arbitrală şi judecă litigiul în fond, în primă instanţă, în limitele convenţiei arbitrale. În toate celelalte cazuri, hotărârea de admitere a acţiunii în anulare apare ca o hotărâre intermediară prin care nu este tranşat litigiul în fond.

În situaţia evidenţiată, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituționale, admiterea acţiunii în anulare are ca efect apariţia unei noi situaţii juridice, distinctă de cea stabilită prin hotărârea arbitrală. Prin admiterea acţiunii în anulare este afectat caracterul stabil al hotărârii arbitrale, instanţa superioară de control judiciar fiind chemată să confirme sau să infirme această situaţie.

În condiţiile în care se realizează în primă instanţă o nouă judecată asupra fondului, de această dată de către instanţa judecătorească, se poate considera că prin eliminarea controlului judiciar pe calea recursului s-ar goli de conţinut principiul exercitării căilor de atac.

Extinderea limitelor controlului judiciar şi asupra soluţiei de anulare a hotărârii arbitrale se justifică în acest caz datorită consecinţelor directe pe care le poate avea dezlegarea în drept cu privire la încălcarea unor dispoziţii imperative ale legii (motiv de desfiinţare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură civilă) asupra soluţiei pe fondul litigiului.

Eliminarea oricăror posibile vicii de constituţionalitate în cazul adoptării soluţiei caracterului definitiv al hotărârii curţii de apel prin care este admisă acţiunea în anulare a hotărârii arbitrale s-ar putea realiza, în mod facil, prin eliminarea posibilităţii curţii de apel de a judeca litigiul în fond.

Această soluţie nu este însă eficientă, întrucât ar afecta puternic interesul părţilor de a recurge la arbitraj. Mai mult, judecarea de către curtea de apel a litigiului, pe baza acordului părţilor este o soluţie utilizată şi acceptată în alte state europene cu tradiţie în materie de arbitraj.[13].

O altă posibilă soluţie normativă este cea prevăzută în art. 365 din Codul de procedură civilă din 1865, anume reglementarea competenţei partajate între tribunale şi curţi de apel, pentru soluţionarea în primă instanţă a acţiunii în anulare a hotărârii arbitrale, bineînţeles cu păstrarea recursului în materie.

Această soluţie nu ar îndeplini obiectivul soluţionării cu celeritate a litigiului supus arbitrajului, însă ar contribui într-o anumită măsură la realizarea celui de-al doilea obiectiv, prin degrevarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionarea recursurilor în materie de arbitraj în litigii cu miză/valoare redusă.

În mod evident, nu s-ar mai realiza în totalitate obiectivul valorificării specializării şi experienţei profesionale a judecătorului de la curtea de apel.

III. Concluzii

Scopul prezentei analize este de a aduce în dezbatere ideea unei posibile revizuiri a reglementării recursului în materia acţiunii în anulare a hotărârii arbitrale, în vederea adaptării normei la noile realităţi.

Bineînţeles că, dincolo de limitele constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil, legiuitorul dispune de o marjă în aprecierea oportunităţii şi eficienţei soluţiei normative ce ar trebui adoptată.

Ceea este însă important de avut în vedere este că, şi în această situaţie, progresul şi evoluţia nu înseamnă automat renunţarea la vechile idei, ci chiar revenirea la soluţii normative anterioare.


[1] Pentru enumerarea opiniilor şi o prezentare mai detaliată a evoluţiei reglementării a se vedea articolul „Unele aspecte privind executarea și desființarea hotărârii arbitrale”, autor Prof. univ. dr. Viorel Mihai Ciobanu, publicat la 22 ianuarie 2015
[2] Forma iniţială a Legii nr. 134/2010 a fost adoptată de Camera Deputaţilor în şedinţa din 22 iunie 2010, a fost promulgată prin Decretul nr. 773/2010 al Preşedintelui României şi publicată în Monitorul Oficial nr. 485/15 iulie 2010
[3] Publicată în Monitorul Oficial nr. 365 din 30 mai 2012 şi intrată in vigoare la 15 februarie 2013
[4] I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. II, Ed. Universul juridic, București, 2013, p. 615, nota 2
[5] A se vedea articolul „Admisibilitatea recursului împotriva hotărârilor de respingere a acţiunii în anularea hotărârii arbitrale”, autori Prof. univ. dr. Viorel Mihai Ciobanu şi dr. Cosmin Vasile, publicat la 22 ianuarie 2016
[6] Publicată în Monitorul Oficial nr. 196 din 21 martie 2017
[7] Prin această decizie au fost declarate neconstituţionale prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 care instituiau un prag valoric până la care era exclusă exercitarea recursului
[8] Publicată în Monitorul Oficial nr. 1074 din 18 decembrie 2018
[9] A se vedea pct. 2 din articolul „Reflecții doctrinare și jurisprudențiale asupra recursului civil”, autor Prof. univ. dr. Ioan Leş, publicat la 28 august 2020, precum şi trimiterile la alţi autori de la nota 15
[10] A se vedea articolul „Reflecții doctrinare și jurisprudențiale asupra recursului civil”, autor Prof. univ. dr. Ioan Leş, anterior indicat, precum şi trimiterile la situaţia unor state europene în care a fost considerată utopică ideea unei casații deschise tuturor tipurilor de hotărâri
[11] De exemplu, Decizia nr. 100/2017 par. 34-38, publicată în Monitorul Oficial nr. 532 din 7 iulie 2017 şi Decizia nr. 356/2019, par. 28-32, publicată în Monitorul Oficial nr. 947/26 noiembrie 2019
[12] Aprecierea a fost făcută în cuprinsul articolului „Unele aspecte privind executarea și desființarea hotărârii arbitrale”, autor Prof. univ. dr. Viorel Mihai Ciobanu, publicat la 22 ianuarie 2015, anterior indicat.
[13] În acest sens art. 1493 din Codul de procedură civilă francez


Judecător George Bogdan Florescu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

* Aceste idei au fost expuse în cadrul conferinței Experiențe, evoluții și perspective în Dreptul afacerilor în epoca post-pandemie / 13-15 mai 2021

Cuvinte cheie: , , , , ,
Secţiuni: Arbitraj, Opinii, Procedură civilă, SELECTED TOP LEGAL | Toate secţiunile
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD