Secţiuni » Articole
Articole
EssentialsOpiniiRNSJNote de studiuStudii
UNBR Caut avocat
UNBR Caut avocat
UNBR Caut avocat
Masterclass US Litigators
Articole Next Note de studiu RNSJ SELECTED

Jurisprudența ca adevăr absolut

1 aprilie 2024 | Laura MASGRAS
Laura Masgras

Laura Masgras

Atât în accepțiunea juridică, cât și în accepțiunea filosofică, adevărul este atributul lucrurilor, enunțurilor, credințelor sau gândurilor ce corespund realității, iar reglementările din știința juridică dar și din conceptul științei gândirii spre dezvăluirea acestuia denotă cât de central este locul adevărului în dezvoltarea societății. În regimul curentului empirist adevărul este considerat obiectiv ca echivalent al realității, dar fracționat sub imperiul cadrului legislativ, căci tranșarea litigiilor se face strict în lumina probațiunii spre stricta satisfacere a pretențiilor părților litigante. Știința juridică se dezice astfel de înfăptuirea unei dreptăți poetice, considerată chiar și în filosofia platonică validată de verosimil or nu argumentarea conferă valoare adevărului ci constanta acestuia. În dialogul Phaidros al lui Platon se reliefează deruta societății în fața presupuselor pluralități ale adevărului ce riscă deseori să aibă ca rezultat axiome plauzibile dar eronate în subconștientul colectiv. Gândirea fiind direct proporțională și condiționată de capacitatea de înțelegere întrucât nu poate să disece și să discearnă ceea ce nu a apucat să învețe. Conform adagiului Iustinian res iudicata pro veritate accipitur, dreptul deși are ca rezultat adevărul judiciar ce nu cuprinde totdeauna completul adevăr obiectiv acesta evocă și depinde de conformitatea raporturilor juridice cu realitatea, iar întocmai acest rezultat este criteriul ce trebuie să adapteze și să modifice conștiința societății or nu conștiința socială supra-scrie realitatea.

Introducere

„Din adevăr şi din iubire îmi fac şi patrie, şi crez
În viața mea mai sus ca ele nimic nu vreau să mai așez.”
Traian Dorz, Din adevăr şi din iubire

Definim conceptul de adevăr ca opusul minciunii sau opusul afirmației false, proprietatea de a fi în acord cu realitatea sau un fapt. Un fapt este ceva incontestabil, este dovedit prin calcul și experiență sau preponderent, este ceva ce s-a întâmplat definitiv in trecut. Adevărul deci poate include fapte. Definim adevărul ca fiind atributul lucrurilor, enunțurilor, credințelor sau gândurilor ce corespund realității.

Luăm ca exemplu matematica, o știința exactă întrucât o caracterizăm ca deținând adevăruri absolute, universale, demonstrabile în orice timpuri indiferent de circumstanțe. Știința care încă din cele mai vechi timpuri a dezvăluit și atribuit condiții de adevăr prin intermediul teoriilor și care face reprezentarea adevărului independent de folosirea cuvintelor. Cunoașterii acestei științe denotă cât de central este locul adevărului în viața și dezvoltarea oamenilor; ca pilon principal al dezvoltării noastre reprezentat nu doar de utilitatea pe care aceasta o oferă dar și ca un mecanism de încredere al speciei umane. Sintetizarea acestei idei, concis, în limba evreiască o face cuvântul emeth care înseamnă nu doar adevăr dar fermitate, constantă și durată.

Adevărul absolut am crede că este (aparte exemplului științei matematice) ca fiind imposibil de demonstrat 100% deoarece ce poate fi adevărat într-o zi poate fi demonstrat ca fiind fals în alta. Putem admite totuși că exista adevăr absolut doar în domeniul științei? Aceasta ar fi filosofia pozitivismului logic, care afirmă că pretențiile de adevăr trebuie să fie tip (1) toate femeile divorțate sunt femei ce au fost căsătorite. Știința totuși nu poate demonstra că avem anumite gânduri și care sunt acelea, știința totuși nu o putem folosi pentru a dovedi adevăruri privitoare la situații estetice cum ar fi frumusețea unei flori. A spune „știința este singura sursă de adevăr obiectiv” este totuși o afirmație filosofică care întocmai nu poate fi testată prin știință[1]. Gândurile există pentru fiecare dintre noi, ca un act al vederii intelectuale dar le putem demonstra celorlalți ce gândim? E un adevăr absolut că „a tortura și a maltrata un copil este imoral”? Absolut și universal. Dar de ce?

Servicii JURIDICE.ro

Arbitraj comercial

Evenimente juridice

E important să știm nu doar în domeniul juridic ci și în toate celelalte aspecte alte vieții adevărul, pentru că în orice domeniu există consecințe atunci când suntem induși în eroare, fie el medical, juridic sau chiar cotidian.

Religia, liant social dar și forma de explicare a lumii, în condițiile lipsei unei cunoașteri științifice, ca modalitate de cunoaștere preteoretica, proiectează de fapt caracteristicile existentei umane, a firii umane și diferențiază binele de rău; De altfel ne destăinuie de la începuturile noastre legătura dintre adevăr și falsitate, dintre corectitudine și nelegiuire:

„Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu și împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăbușă adevărul în nelegiuirea lor.”[2]

„[Dragostea] nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr.”[3]

Multe lucruri pot conține adevăr, însă oare doar un singur lucru poate fi adevărul? Dacă așa este, care sunt originile acestuia? Cât de vizibile sunt și pentru cine?

Urmărim care sunt mijloacele de care trebuie să dispunem în căutarea și găsirea adevărului, cum ne ajută logica, logica juridică, cum este gândit sistemul de drept pentru a proteja aceste mijloace, despre cum factorii emoționali și subiectivitatea ne pot face să ne păcălim prima, pe noi înșine dar și cât de confortabil este adevărul.

Sistemul de drept este creat să ajute la înfăptuirea justiției având ca premisa dreptății adevărul. Protejarea cetățenilor, a ordinii publice, a proprietății, a libertății s.a. se face în baza corelării realității factuale cu dovezi, argumente de care depinde respectarea drepturilor și sancționarea încălcării acestora. Deși adevărul nu reprezintă o schemă de judecată ci valoarea relației dintre judecata și obiect, fiind totuși independent de text, de judecată și de dovezi, dreptul restrânge adevărul judecății noastre. Plecând de la prezumția existenței discernământului care poate opera oferind capacitate delictuală sau invers, dovada lipsei discernământului poate eluda angajarea răspunderii; viciile de consimțământ, unde știința ca sistem de teorii nu poate demonstra, știința dreptului reglementează pârghiile ce restabilesc situația și împrejurările de fapt căutând să evite săvârșirea păcatelor logice petitio principii, capcana propriilor gândiri, și să ofere cât mai exact imaginea de ansamblu unde descoperirea adevărului reprezintă fundamentul fiecărei decizii ce urmărește să aducă echitate și corectitudine conform principiilor generale ale dreptului.

Așadar, scopul procesului de cercetare a realului în lumina unor reguli scrise definește deci dreptul ca știință, un sistem complex cu caracter dinamic ce își conservă permanențele dar care in cadrul dezvoltării societății și nevoilor societății se adaptează.

Adevărul în accepțiunea juridică

Căutarea adevărului este în primul rând un proces de cunoaștere, iar orice proces judiciar este în mod fundamental un proces de cunoaștere. Procesul de cunoaștere a adevărului sub imperiul cadrului legislativ în regimul curentului empirist ar fi considerat, preponderent, ca fiind unul ce limitează, ce împarte adevărul în adevăr obiectiv și în adevăr judiciar, cel din urmă fiind reprezentat ca o fracțiune a primului, fracțiune ce nu ar trebui să condiționeze fundamentul jurisprudenței.

Opiniile pe marginea cărora s-a conturat o astfel de teorie pot avea un efect descurajant în ceea ce privește exercitarea drepturilor legitime deoarece idem est non esse et non probari, altfel spus, nu există ceea ce nu este probat, chiar dacă în realitate lucrurile stau diferit. Trebuie avut în vedere faptul că legiuitorul constituant și legiuitorul organic au avut în vedere reglementarea existenței sau inexistenței unui anumit raport supus judecații, întotdeauna inseparabil de probe întrucât procesul judiciar, numit „procesul de cunoaștere” este un duel de probe administrate de către părți.

Invocând adagiul din Digestele lui Iustinian res iudicata pro veritate accipitur, deoarece tranșarea litigiilor se face doar după măsura adevărului dezvăluit, din perspectiva dreptului procesual, constituie adevăr tot ceea ce este stabilit printr-o hotărâre judecătorească. Probele în accepțiunea prevăzută de lege sunt singurele mijloace doveditoare a unui fapt, modalitatea prin care se arata că un fapt aparține realității adică se poate considera ca fiind adevărat.

Trebuie reliefat faptul că dreptul, ca sistem de reguli pe care o anumită țară sau comunitate le recunoaște ca reglementând acțiunile membrilor săi, urmărește aflarea adevărului, cu scopul de a încadra corespunzător acțiunile și inacțiunile (adică întreaga conduită umană) ca fiind legale sau care contravin legii. Deși acesta ia în considerare factori emoționali umani, judecata trebuie să facă distincția dintre ce e permis și ce nu este permis or nu dintre bine și rău întrucât acesta este un principiul al moralității. Deși moralitatea și dreptul[4] se intersectează în timp adică regulile se pot baza pe valori morale, ba chiar presiunea morală poate duce la schimbări legale atunci când un consens al societății se schimbă, sistemul juridic ca și consecință se adaptează sau dimpotrivă, legea poate acționa ca un catalizator al schimbării morale în societate așa cum demonstrează introducerea unor legi mai progresiste sau egalitare care permit spre exemplu căsătoriile între persoane de același sex în multe țări. Așadar putem judeca strict sub îndrumarea sistemului juridic întrucât moralitatea nu este întotdeauna fermă sau constantă, aceasta tinde să se schimbe în timp în funcție de cum valorile sociale și personale evoluează. Ba mai mult decât atât, un comportament rău poate fi manifestat și de către o persoană pe care societatea o consideră ca fiind buna tocmai de aceea științele juridice trebuie să stingă subiectivitatea în interpretarea și aplicarea normelor juridice întrucât aceștia sunt responsabili pentru conduita manifestata cu voința în fata legii iar ceea ce simt pentru această manifestare la un moment dat nu poate justifica atingerea drepturilor și libertăților celorlalți dacă aceasta atingere este dovedită.

Caracterul legii procesuale deși are ca scop și chintesență stabilirea realității poate fi considerat ca fiind restricțional nu numai prin natura că acesta obligă la furnizarea de material probatoriu dar și deoarece necesită, independent de procesul conținutul adevărului, calificarea juridică a acestuia, în practica deseori eronată și care credem noi ar duce la același deznodământ. Raportat la prevederile art. 22 C. proc. civ. (2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt şi motivarea în drept pe care părțile le invocă[5] legiuitorul conferă dreptul judecătorului de a măsura probatoriul ca fiind îndestulător sau nu pentru soluționarea unei cauze dar și obligația de a restabili calificarea juridică a actelor și a faptelor pentru a aplica textul legal corect situației de fapt; spre exemplu: Decizia nr. 4/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție ce vizează dezlegarea unei chestiuni de drept, stabilește „Dacă fapta de a deschide şi utiliza un cont pe o rețea de socializare deschisă publicului (rețea care nu solicită dovezi din care să reiasă folosirea numelui real de către deținătorul unui cont), furnizând ca nume de utilizator numele unei alte persoane şi introducând date reale vizând această persoană (informații, fotografii, imagini video etc.), realizează condițiile de tipicitate ale infracțiunii de fals informatic, prevăzută de art. 325 din Codul penal, cu referire la cerințele ca acțiunea de introducere a unor date informatice să fie realizată fără drept şi, respectiv, să aibă ca rezultat date necorespunzătoare adevărului”[6] întrucât s-au formulat observații că nu ar fi încadrată corect pe art. 325 C. penal, ci ar fi fost corectă încadrarea în infracțiunea prevăzută de art. 226 alin. (2) din Codul penal referitor la violarea vieții private. Caz în care Înalta Curte de Casație și Justiție decide calificarea juridică obligatorie a acestei fapte pe art. 325 Cod penal întrucât îndeplinește două dintre condițiile acestuia; Așadar, deznodământul nu poate fi denaturat de încadrarea juridică, întrucât aflarea adevărului a unei pricini concrete interesează atât părțile litigante cât și instanța de judecată.

Caracterul legii procesuale s-ar considera ca fiind limitativ și datorită faptului că instanța nu se poate pronunța asupra unui lucru ce nu s-a solicitat, întrucât potrivit art. 397 alin. (1) din C proc. civ. instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel[7]. Instanța are rolul de a aprecia temeinicia și suportul faptic al pretențiilor părților or depășirea acestui rol prin pronunțarea asupra unui lucru nesolicitat ar încălca principiul imparțialității și obiectivității; Aflarea adevărului deci se face prin filtrul cererilor adică a pretențiilor și obiecțiilor întrucât acestea se considera că reprezintă succint interesul parților și acest interes poate fi lezat dacă cauza acțiunii este schimbată de la sine putere.

Avem în vedere deci că adevărul judiciar are ca obligativitate a existentei atât probatoriul prin procedura obligatorie aferenta deoarece garantează certitudinea legăturii dintre fapte și realitate, probatoriu ce are ca scop strict pronunțarea lucrului supus judecății in mod corect și că deși pare a fi condiționat de interpretarea și calificarea legislativă, legea prin atribuțiile și obligațiile aduse instanței de judecată reliefează că aceasta calificare este garantată; Mai mult decât atât, ceea ce nu face referire la obiectul cauzei nu este luat în considerare sau nu dispune de un interes al instanței tocmai pentru a garanta principiul nemijlocirii în pronunțarea cauzei.

Adevărul în accepțiunea socială

De-a lungul vremii, filosofii au dezbătut și căutat mijloace de aflare și expunere a adevărului, începând cu sofiștii care considerau că doua puncte de vedere pot fi valide concomitent[8] și că nu exista adevăruri absolute, astfel că orice om poate fi convins de un anumit lucru aducând argumente plauzibile și nu însemnă că acel lucru în care crede este fals; Deși prin acest mod s-ar naște mai degrabă o artă a convingerii decât una a cunoașterii adevărului. O artă a convingerii care poate compune cuvântări ce stimulează emoția mulțimilor pentru a îmbrățișa un adevăr fără a oferi instrumente proprii de gândire, pe care Platon în dialogul „Phaidros” o numea „arta de a face tragedii”. Platon considera ca recunoașterea adevărului nu poate fi învățată ci doar ca aceasta poate fi deprinsa în urma cunoașterii instrumentelor acesteia și nici măcar arta oratoriei nu poate fi desăvârșită în absența totală a adevărului.

În filosofia platonică se consideră că un subiect nu poate aprecia esența unui lucru adevărat când are o convingere contrară întrucât această convingere trebuie combătută prin argumentele proprii întâi, învățate și deprinse în mod natural, această filosofie numește contrazicerea propriei convingeri false ca o formă de purificare și doar ulterior acesteia se poate începe adevărata cunoaștere. Platon subliniază prin Phaidros și presupusa putere a oratoriei din tribunale, bazată pe opinia mulțimii dar îndepărtată de adevăr întrucât mulțimea nu este condusă de justețea și bunătatea lucrurilor ci de verosimil, altfel spus puterea lucrurilor plauzibile. Tot în lucrarea Phaidros căreia comentatorii anticii târzii i-au acordat subtitlul peri kalou „despre frumosul absolut” sau despre care alții au susținut că este „despre iubire”, s-a socotit că înțelepciunea este o condiție esențială în judecată și în descoperirea adevărului, dar aceasta poate fi transmisă prin intermediul cuvintelor doar părelnic „învățăceii tăi [..] vor socoti că sunt înțelepți nevoie mare, cînd de fapt cei mai mulți n-au nici un gînd care să fie al lor[9]” întrucât înțelept este cel ce văzându-și contestate ideile, cu știința a ceea ce constituie adevărul, le poate apăra singur cu argumente, fiind totodată în stare să le spună. Cunoașterea în platonism este o activitate a sufletului, forma binelui considerată ca cea mai înaltă, fiind sursa celorlalte forme care pot fi cunoscute prin rațiune.

Așadar, datorita ușurinței cu care oamenii acceptă conștient și imediat verosimilul, pentru a face dreptate și aprecierea justă a adevărului Platon considera că „un lucru ca să fie bine judecat trebuie judecat de cei înțelepți, nu de cei mulți”; Virtuțile principale sunt reprezentate în Republica: înțelepciune (esență în căutarea adevărului), curaj și cumpătare la care se adaugă dreptatea, ca sumă a celor trei.[10]

Jurisprudența ca adevăr absolut

În primul rând, legea trebuie să reflecte valoarea fundamentală a adevărului în centrul proceselor sale, iar cunoașterea adevărului obiectiv este ținta pe care o are organul judiciar din debutul cunoașterii. Cunoașterea se face pentru satisfacerea strictă a cerințelor pe care o au părțile, în lumina cadrului legislativ în ceea ce privește modalitățile. Am putea redenumi aceasta schemă legislativă ca fiind de fapt o îndrumare ce are ca rezultat adevărul judiciar, dar însă are ca scop înfăptuirea justiției. Deci clasificarea adevărului într-unul obiectiv și unul judiciar are existența condiționată de anvergura cu care cel din urmă reușește să îl înfățișeze pe cel dintâi. Așadar, adevărul judiciar rezultat în urma cunoașterii celui obiectiv nu poate fi decât echivalentul acestuia. Ceea ce poate fi considerat ca neajungere la realitate constând strict în înfăptuirea justiției dar asta datorită insuficienței probelor, fie datorită erorii de raționament al organului judiciar, lucruri ce nu țin îndeosebi de acesta, procesul de cunoaștere fiind în aceeași măsură și responsabilitatea celorlalți participanți ai procesului. Întrucât să credem că o percepție subiectivă a instanței influențează înfăptuirea justiției bazată pe adevărul judiciar ar însemna să admitem că adevărul faptelor este variabil, deși și adevărul obiectiv și cel judiciar evocă stabilirea raporturilor în conformitate cu realitatea[11], ceea ce potrivit logicii – principiului noncontradicției, același lucru nu poate în același timp să nu existe și să existe iar realitatea nu poate avea mai multe variante.

În al doilea rând, filosofia sofiștilor bazată pe argumentare a dovedit că poate schimba opinia societății despre același lucru privit din perspective diferite, în schimb în filosofia platonică iubirea și fidelitatea față de binele durabil descind calea către adevăr, către instrumentele cunoașterii și acceptare a acestuia prin gândire proprie. N-ar folosi societății un adevăr ca produs finit fără a cunoaște procesul și originile acestuia întrucât nu poate fi asimilat decât ca o informație a cărei natură poate fi oricând falsificată.

Importanța adevărului, prin accepțiune juridică ca știință ce cântărește valoarea acestuia, cât și prin accepțiune filosofică ca sistem original de gândire, reprezintă temelia dezvoltării societății către siguranță, bine, echitate, tot ceea ce însușește și decurge din frumosul absolut. Atât știința gândirii cat și știința sociala urmăresc atributul cel mai de preț în măsura dezvăluirii adevărului și anume constanta. Testul timpului este ceea ce-i conferă valoare în fața oamenilor, în fața legiuitorului constituant, cât și al legiuitorului organic.

Așadar, dreptatea sau gândirea proprie a fiecăruia se poate împiedica în fața minciunii sau în fața erorilor judiciare, dar nu și adevărul. Justiția are propriul sistem de reglementări, de norme juridice, permisive, supletive sau sancționatorii a lipsei sau a prezentei manifestării de voință cu principii ferme de aplicare ce are ca rezultat înfăptuirea acesteia independentă de moralitate or asta ar însemna o dreptate poetică, una deosebit de argumentată dar bazată pe o derută în fața unei presupuse pluralități ale adevărului dar și pe inconsecvența moralității ce riscă deseori să devină o axiomă plauzibilă deși eronată în subconștientul colectiv. Eronată datorită capacității de acceptare direct proporțională cu capacitatea de înțelegere căci gândirea nu poate diseca și discerne ceea ce nu a apucat să învețe or nu perspectiva supra-scrie realitatea ci adevărul este criteriul ce trebuie să adapteze și să modifice conștiința socială.


[1] https://www.gotquestions.org/Romana/ce-e-adevarul.html
[2] Biblia, Romani 1.18.
[3] Biblia, 1 Corinteni 13.5-6.
[4] https://www.studysmarter.co.uk/explanations/law/uk-legal-system/law-and-morality/
[5] Art. 22 C. proc. civ. (2).
[6] Decizia nr. 4/ 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dosar nr. 2534/1/2020.
[7] Art. 397 alin. (1) din C proc. civ.
[8] https://www.espressofilosofic.ro/curente-filosofice/sofismul-si-ignorarea-intrebarilor-existentiale/
[9] Platon, Phaidros, Traducere, lămuriri preliminare si note de GABRIEL LIICEANU, București, 1993, Ed. Humanitas, p. 129.
[10] https://ro.linkedin.com/pulse/platon-republica-aspecte-generale-nicolae-sfetcu
[11] Fala N., Mărgineanu L., Dimensiunea juridico – morală a principiului aflării adevărului în procesul civil, Revista Universitatea Libera Internațională din Moldova, p. 113.


Laura Masgras
Studentă – Facultatea de Drept și Științe Administrative a Universității ”Dunărea de Jos” din Galați

Citeşte mai mult despre , , , , , , ! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.
Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn LinkedIn JURIDICE.ro WhatsApp WhatsApp Channel JURIDICE Threads Threads JURIDICE Google News Google News JURIDICE

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.

Arii de practică
Achiziţii publice
Afaceri transfrontaliere
Arbitraj
Asigurări
Banking
Business
Concurenţă
Construcţii
Contencios administrativ
Contravenţii
Corporate
Cyberlaw
Cybersecurity
Data protection
Drept civil
Drept comercial
Drept constituţional
Drept penal
Dreptul familiei
Dreptul muncii
Dreptul Uniunii Europene
Dreptul penal al afacerilor
Dreptul sportului
Drepturile omului
Energie
Fiscalitate
Fuziuni & Achiziţii
Gambling
Health & Pharma
Infrastructură
Insolvenţă
Litigation
Malpraxis medical
Media & publicitate
Mediere
Piaţa de capital
Procedură civilă
Procedură penală
Proprietate intelectuală
Protective
Protecţia animalelor
Protecţia consumatorilor
Protecţia mediului
Recuperare creanţe
Sustenabilitate
Telecom
Transporturi

Parteneri arii de practică  Specialişti


JURIDICE.ro
Main page
Cariere
Evenimente ⁞ 
Dezbateri
Profesionişti
Lawyers Week
WinLaw.ro
VIDEO
Servicii
Flux noutăţi
Selected ⁞ 
Comunicate
Avocaţi
Executori
Notari
Sistemul judiciar
Studenţi / JURIDICE NEXT
RSS  Publicare comunicate profesionale
Articole
Essentials
Interviuri
Opinii
Revista de note, studii şi opinii juridice
ISSN 2066-0944
       Studii şi note de studiu
Revista revistelor
Autori  Condiţii de publicare articole
Jurisprudenţă
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Curtea Constituţională
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
       Jurisprudenţă curentă ÎCCJ
       Dezlegarea unor chestiuni de drept
       Recurs în interesul legii
Curţi de apel ⁞ 
Tribunale ⁞ 
Judecătorii

Legislaţie
Proiecte legislative
Monitorul Oficial al României
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

Proiecte speciale
Cărţi
Covid-19 Legal React
Creepy cases
Life
Mesaje de condoleanţe
Povestim cărţi
Războiul din Ucraina
Wisdom stories

Servicii J   Cont profesional [membership]   Catalog   Documentare   Comunicare   Revealing   Vizual   Website   Logo   Foto   Video   Talent Search   Recrutare   Evenimente   Directoare internaţionale