Secţiuni » Arii de practică » Protective » Drept civil
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
UNBR Caut avocat
UNBR Caut avocat
UNBR Caut avocat
Masterclass US Litigators
Articole Drept civil Dreptul muncii Note de studiu RNSJ SELECTED

Scrisoarea unui avocat specializat în dreptul muncii către specialiști în civil

2 aprilie 2024 | Costel GÎLCĂ
Costel Gîlcă

Costel Gîlcă

Se fac mai bine de 100 de ani de când o teorie a fost îmbrățișată de toți specialiștii în dreptul român: contractul individual de muncă este reglementat de Codul civil de la 1864, iar de aici, subliminal, teoria conform căreia dreptul muncii își găsește originea în Codul civil.

Teoria este atât de greșită încât, pe parcursul ultimilor 12 ani de cercetare a relațiilor de muncă în Țările Române, începând de la Dacia Traiană și până în prezent, am descoperit atât de multe documente de arhivă care demonstrează existența relațiilor de muncă pe parcursul acestei perioade, încât nici nu am știut dacă să mă bucur, pentru că am găsit aceste documente, sau dacă să mă întristez, pentru că aceste dovezi sunt atât de multe și atât de evidente încât practic nu am descoperit nimic, în afara ignoranței cercetătorilor români de dreptul muncii/drept civil.

Această teoria a atins apogeul în anul 2012 când a fost negată chiar autonomia dreptului muncii.

Astfel, în celebra lucrare Codex iuris civilis[1] distinsul profesor univ. dr. Marian Nicolae afirmă că dreptul muncii „nu este şi nu poate fi autonom, ci dependent de dreptul civil” deoarece „autonomia unui drept nu depinde de existența sau nu a unui cod ori legi particulare, ci depinde, în primul rând, de capacitatea sa de autoguvernare şi autoreglementare, de a ființa la «același nivel» cu alte componente ale sistemului juridic, în speță la același nivel cu dreptul civil, atunci autonomia dreptului muncii este problematică, fiind în prezența tot a unui drept special şi excepțional (de protecţie), derogatoriu de la dreptul civil general„.

Teoria a fost combătută încă de la momentul apariției celebrei lucrări de către distinși profesori[2] în dreptul muncii, aceștia însă invocând argumente legate de autonomia dreptului muncii, cu trimitere la lucrări de doctrină franceză (complexul de inferioritate față de marea cultură juridică franceză – complex pe care eu însă nu îl am).

În ceea ce ne privește, încă din 2012 am afirmat independența dreptului muncii[3] față de dreptul civil și lipsa oricărei legături dintre dreptul civil și dreptul muncii (evident nu îndepărtăm elementele de completare a contractului de muncă cu elemente specifice dreptului civil, însă de la norme de completare – drept complementar – până la lipsa autonomiei dreptului muncii sau subordonarea și derivarea dreptului muncii din dreptul civil este diferența foarte mare și lipsită de fundament științific).

Servicii JURIDICE.ro

Interviuri JURIDICE.ro

Evenimente juridice

Arbitraj comercial

În continuare vom demonstra (i) inexistența reglementării contractului individual de muncă prin Codul civil de la 1864, pentru ca apoi, să trecem, foarte pe scurt și infim prin (ii) documentele/scursele care au reglementat cu adevărat contractul individual de muncă, pentru ca apoi să prezentăm (iii) nevoia intervenției legiuitorului român în reglementarea relațiilor de muncă începând cu 1874, fără nicio legătură cu Codul civil, legislația muncii (apărută după 1874, anterior existând reglementări multiple a relațiilor de muncă) fiind o construcție fără nicio legătură cu Codul civil (1864)

I. Inexistența reglementării contractului individual de muncă prin Codul civil de la 1864

Din analiza capitolelor dedicate de Codul civil (1864) reglementării contractelor, rezultă în mod limpede că nu este reglementat ”contractul de locațiunea muncii”, acesta fiind doar enumerat.

Astfel, este surprinzătoare teza, conform căreia contractul individual de muncă via ”contractul de locațiunea muncii” ar fi reglementat de Codul civil (1864) în condițiile în care, din analiza sistematică a modalității de reglementare de legiuitorul Codului civil (1864) a contractelor observăm că, în realitate, contractul de ”locațiunea muncii” NU este reglementat, ci doar enunțat, deoarece îi lipsește reglementarea obiectului, a clauzelor ca elementelor specifice contractului, legiuitorul de la 1864 având un anumit tipic de reglementare a contractelor, neaplicat și ”contractului de locațiunea muncii

De asemenea, apare o întrebare: de ce legiuitorul de la 1912[4], cel de la 1920[5] și cel de la 1923[6] nu folosesc termenul de contract de locațiunea muncii – utilizat de Codul civil de peste jumătate de secol, conform teoriei clasice – ci îl folosesc pe cel de ”învoiala părților[7], mai apropiat de termenul ”zapis de tocmeală[8] pe care îl regăsim în statutele breslelor, în documentele specifice relațiilor de muncă din evul mediu.

În fine, dacă contractul individual de muncă fusese reglementat de Codul civil (1864), de ce legiuitorul de la 1929, cu ocazia reglementării Contractului de muncă nu folosește expresia care, prin uz ar fi trebuit să fi fost împământenită (contract de locațiunea muncii) și folosește un concept nou (contractul individual de muncă).

În expunerea de motive a Legii contractelor de muncă din 1929, care abrogă și înlocuiește Legea din 1912, se precizează ca relațiile de muncă din Vechiul Regat au fost guvernate de Legea din 1912 și ca această lege nu mai corespunde realităților, constituind unul din motivele pentru care ea trebuie înlocuită cu o nouă lege care să reglementeze raporturile de muncă: „relațiunile contractuale dintre patroni și salariaţi sunt reglementate în Vechiul Regat și Basarabia de legea meseriilor din 1912”[9].

De asemenea, din analiza lungii expuneri de motive la legea contractelor de muncă din 1929, prezentată de dl. I. Răducanu, Ministrul muncii, cooperației și asigurărilor sociale de la acea epocă NU face nicio o trimitere, nici măcar una singulară la dispozițiile (sau existența) Codului civil, cu atât mai puțin la necesitatea reglementării contractului individual de muncă, deoarece, cu titlul de exemplu, dispozițiile art. 1410-1411 din Codul civil nu mai corespundeau dezvoltării relațiilor de muncă.

Răspunsul la aceste întrebări se regăsește în analiza dispozițiilor Codului civil (1864) de unde rezultă în mod evident că legiuitorul de la 1864 NU a reglementat (după modelul Codului civil a lui Napoleon) contractul individual de muncă.

Este o eroare științifică atât de jenantă pentru cercetătorii români.

Codul civil (1864) tratează despre contracte în ”Cartea III – Despre diferitele moduri prin cari se dobindesce proprietatea” după cum urmează:

– ”Titlul IV Despre contractului de căsătoria şi despre drepturile respective ale sotiloru” – 71 de articole (art. 1223 – art. 1294);

– ”Titlul V Despre vindere” – 111 articole (art. 1294 – 1405);

– ”Titlul VI Despre scambu” 116 articole (art. 1405 +1410 + art. 1409 ”Tote cele alte regule prescrise pentru vendere se aplică şi la contractului de scambu”);

– ”Titlul VII Despre contractului de locaţiune” – 80 articole (art. 1410 – art. 1491);

• ”Capitolul 1 Dispositiuni generali[10] – este o definiție a obiectului locațiunii (art. 1410) și punerea la dispoziție a unui lucru – avem mari dubii că individul uman este un lucru, astfel încât să identificăm originea contractului de muncă în inchirirea unui bun;

•”Capitolul 2 Regule comune la locaţiunea edificieloru şi a fonduriloru rurali” (art. 1416 art. 1445);

•”Capitolul 3 Despre regulele particularie la inchiriare” (art. 1446 – art. 1453);

•”Capitolul 4 Despre regulele particularie la arendare” (art. 1454 – art. 1469);

•”Capitolul 5 Despre locaţiunea lucrariloru[11] (art. 1470 – art. 1490);

– ”Titlul VIII Despre contractu de societate” – 40 articole (art. 1491 – 1531);

– ”Titlul IX Despre mandatu” – 27 articole (art. 1532 – art. 1559);

– ”Titlul X Despre comodatu” – 15 articole (art. 1560 – art. 1576);

– ”Titlul XI Despre imprumutu” – 14 articole (art. 1576 – 1590);

– ”Titlul XII Despre depositul şi despre secuestru” – 43 articole (art. 1591 – art. 1634);

– ”Titlul XIII Despre contractele aleatorie” – 16 articol (art. 1635 – art. 1651);

– ”Titlul XIV Despre fidejusiune (cauţiune)” – 32 articole (art. 1652 – art. 1684);

– ”Titlul XV Despre amanetu” – 11 articole ( art. 1685 – art. 1696);

– ”Titlul XVI Despre antichrese” – 6 articole (art. 1697 – 1703);

– ”Titlul XVII Despre transactiune” – 13 articole (art. 1704 – art. 1717).

Așadar, observăm că legiuitorul de la 1864 reglementează fiecare contract în parte bun consacrând un Titlu special fiecărui contract, iar în cadrul acestui Titlu există capitole speciale cu o anumită structură identică și anume: definiția, genul proxim și diferența specifică, clauzele contractului în general stabilite regulile tipului de contract reglementat.

Din analiza sistematică a dispozițiilor Codului civil (1864) constatăm cu surprindere, în pofida celor susținute de specialiști în drept civil, faptul că legiuitorul de la acea vreme nu reglementează niciun moment contractul de muncă.

În ceea ce privește dispozițiile art. 1410 și 1411 din Codul civil (1864), suntem fermi în a susține că aceste două articole nu pot să constituie baza contractul individual de muncă din două perspective:

i. Art. 1410 stabilește că obiectul contractului de locațiune poate să fie un lucru sau o lucrare, fără:

a. să definească aceste tipuri de contracte;

b. să detalieze alte elemente, precum regulile de funcționare, regulile aplicabile astfel cum procedează legiuitorul de la 1864 cu toate celelalte contracte;

ii. Art. 1411 ”Locaţiunea lucrariloru este unu contractu prin cari una din partile contractanţi se datoresce a asigura celei’lalte folosinţă unui lucru pentru unu timpul detrminatu, dreptu unu pretu determinatu” este în afara oricărei discuții că acesta NU ar putea constitui temeiul juridic al contractului individual de muncă deoarece vorbește de închirierea unui lucru, ori individul uman, nici măcar la 1864 nu mai constituia un lucru, inclusiv robia țiganilor[12] fusese abolită.

Așadar, rezultă cu claritate că nu poate constitui sediul materiei art. 1410, respectiv art. 1411 din Codul civil, pentru motivele menționate mai sus.

În ceea ce privește celelalte articole invocate de către specialiști în drept civil și chiar de susținătorii teoriei clasice în dreptul muncii și anume art. 1470, art. 1472 din Codul civil de la 1864 precizăm că nici acestea nu pot să constituie temeiul juridic al contractului individual de muncă.

Vom analiza în continuare art. 1470 – 1472 din Codul civil pentru a căuta sediul materiei contractului individual de muncă în Codul civil (1864).

În ce privește articolul 1470 acesta nu face altceva decât să menționeze câte tipuri de locațiune a lucrărilor există: ”Esistu trei feluri de locatiuni a lucrariloru:

1) Aceea prin cari persoanele se obliga a pune lucrările loru în serviciului altoru.

2) Aceea a carausiloru şi a capitaniloru de corăbii, cari se insarcineza cu transportulu personeloru sau a lucrariloru;

3) Aceea a interprindetoriloru de lucrări”.

Simplu fapt că art. 1470 pct. 1 din Codul civil (1864) amintește existența unui tip de ”locațiunea lucrărilor” și anume aceea prin care persoane se obligă a pune ”lucrările lor în serviciul altora”, nu demonstrează reglementarea acestui tip de contractat, ci doar existența acestuia.

În ceea ce privește dispozițiile art. 1471 și anume faptul că nimeni nu se poate pune în serviciu altuia lucrările sale decât pentru o perioadă determinată, pentru prima dată putem să identificăm un element din filozofia relațiilor de muncă, o concepție de secol XIX cu privire la încheierea contractului individual de muncă, prin care se dorea evitarea sclaviei, încheierea contractului pe perioadă nedeterminată fiind o încălcare a principiului libertății (muncii) proclamat de revoluția franceză de la 1789.

Este singurul articol care se înscrie în filosofia relațiilor de muncă, însă departe de a spune că originea contractului individual de muncă se regăsește în acest articol, în condițiile în care contractul individual de muncă, chiar și în forma lor din secolul XIX cuprind mult mai multe componente, precum timpul de muncă, salarizarea ucenicia, concurența etc., pe care le regăsim în statutele breslelor și chiar în acte normative cu putere de lege în evul mediul românesc.

Codul civil de la 1864 nu reglementează nici unul din aceste elemente specifice contractului individual de muncă.

În fine, în ceea ce privește art. 1472 din Codul civil și anume ”Patronulu se crede pe cuventulu seu: Pentru câtimea salariului; Pentru plata salariului anului espiratu, şi pentru aconturile date pe anul curgetoru”, acesta nu poate constitui baza pentru contractul individual de muncă.

Art. 1472 a fost un articol de o vădită inechitate socială demonstrând anume dar pe de altă parte a demonstrat concepția de clasă superioară a patronului față de salariat al cărui cuvânt valora mai mult decât cuvântul salariatului.

Așadar, la o analiză atentă, sistematică a dispozițiilor Codului civil (1864) raportat la elementele contractului individual de muncă, raportat la tehnica redactării dispozițiilor privind contractele din Codul civil rezultă fără urmă de îndoială că legiuitorul român nu a reglementat niciodată contractului individual de muncă, ci doar a menționat existența contractului de ”locațiune a muncii”.

Ne este greu să înțelegem cum specialiștii în drept civil, al căror instrument de lucru cotidian este Codul civil (1864) nu au sesizat faptul că, spre deosebire de alte tipuri de contracte, reglementate chiar de Codul civil, contractul de muncă/contractul de locațiune a muncii nu are nici o reglementare specifică, ci doar este amintit ca existând ca un tip de contract între toate celelalte contracte[13].

II. Contractul de ”locațiunea muncii” versus ”zapis de tocmeală” – analiză lingvistică

Până în anul 1864 termenul folosit în Țările române pentru contract era cel de ”zapis”, eventual cu formula ”zapis de învoială”.

După apariția Codului civil 1864 termenul ”zapis” de origine slavă, a fost înlocuit cu termenul ”contract”, de origine latină, intrat în limba română prin filieră franceză.

Este foarte interesant faptul că după apariția Codului civil (1864) termenul slavon de ”zapis” nu a mai supraviețuit fiind, astfel cum precizam, înlocuit de termenul ”contact”.

Cu toate acestea însă, în dreptul muncii, întâlnim termenul de ”învoială”, tot de origine slavă, în legislația română referitoare la contractele individuale de muncă, inclusiv în Legea din 1912, în Anteproiectele de Codul muncii de la 1920 respectiv 1923.

Care este motivul pentru care termenul ”învoială”, ”învoiala părților”, cu referire la contractul individual de muncă a supraviețuit în uz după apariția Codului civil de la 1864, iar termenul de zapis cu sensul de contract a dispărut?

Răspunsul nu poate să fie decât unul singur: termenul de ”contract de locațiune a muncii” nu a fost niciodată utilizat în relația de muncă, acesta fiind un termen (prea) livresc, iar relația de muncă, aparținând oamenilor (în general) fără multă carte, care foloseau termenul cunoscut de învoiala părților.

În anul 1912, 1920, respectiv 1923, chiar și legiuitorul preia termenul de învoiala părților care era în uz la acel moment, ignorând în mod complet ”contractul de locațiunea muncii” deoarece acest contract NU a existat.

Rarele ”zapise de tocmeală” ce ne-au rămas, în domeniul relațiilor de muncă, nu ne permit să stabilim în amănunt condițiile angajării de ucenici, obiceiul pământului și învoiala dintre părți fiind hotărâtoare. Nu putem afirma cu siguranță nici măcar dacă aceste învoieli trebuiau să fie neapărat scrise sau era suficient cuvântul. D-l prof. D. R. Ioanițescu afirmă că “primirea se făcea în fața breslei cu solemnitate” și că “cu toată greutatea lipsei tiparului, contractele de angajament erau scrise și sigilate cu pecetea starostelui[14]; însă, cum d-sa nu ne indică vreun document, nu ne-o putem însuși, pentru Moldova, cu atât mai mult cu cât nici în hrisoavele privitoare la Țara Românească nu găsim asemenea urme[15].

Mai probabil este că zapisele se întrebuințau atunci când ucenicii erau străini de familia aceluia unde erau dați la învățătură, sau proveneau din persoanele a căror stare materială și pretenții de cultură îngăduiau mai multă greutate la încheierea unui atare angajament[16].

Nevoiașii și țăranii, neștiutori de carte și de rânduieli, mai încrezători și mai grăbiți a-și asigura odraslele printr-o meserie, erau, desigur, prea mulțumiți, dacă copilul le era primit, necum să mai pună condiții, în scris, când catastihul însuși nu o prevedea.

Uneori, ”învoiala dintre părți” era trecută în catastihul breslei, printre însemnările stărostești, sub semnătura martorilor ce au fost față la ea: Am tocmit pe Savel feciorul lui Ștefan Brănză în patru ani săl învăţ meșteșugul croitorii cămeș săi facă de acas măssa iar pentru înbrăcăminte ce iar trebui întracești 4 ani săi fac eu că așa neau fost tocmala. Lt. 7266 [=1758] Mai 5 zile.

(ss) Eu Toma blănar mam tămplat

(ss) Eu Dumitrachi croitor

(ss) Eu. Onofrei[17].

Dacă din această tocmeală nu rezultă nicio obligație bănească din partea purtătorilor de griji a celui dat la învățătură, totuși o răsplătire a ostenelii meșterului pare să fi fost în obiceiul vremurilor: “Săs știi că sau tocmit Ghirasim la jupănu Neculai în jumătate de an drept șes lei săi de: 7271 [=1763] Mai 15 zile, înnainte breslii înpreună cu măsa înpreun cu ucusău (sic) [unchiu-său?][18]. E drept că însemnarea este foarte confuză, putându-se interpreta și că jupânul Neculai se îndatora să dea lui Gherasim șase lei pe jumătate de an; totuși e mai probabil că este vorba despre o mulțumită dată meșterului, sau “jupănului” cum spune însemnarea, de către mama și unchiul ucenicului, ceea ce, de altfel, era în obiceiul timpului, cum o dovedesc zapisele de ucenicie încheiate în afara breslelor, în gospodăriile boierești.

Aceeași obligație de plată pentru învățarea meșteșugului o găsim și în alte zapise de asemenea natură: “Adecă eu Lupan Carabule bucătariu al D-sale cuconului Neculaiu Balși biv vel logof. adeverez cu acestu zapis al meu la măna D-sale cuconului Costandin Ciogole precum săs stie că am luat de la d-lui un copil de țigan anume Gheorghe Ghitău ca săl învăț meșterșugul bucătăriei precum știu și eu a lucra atăt bucate de carne căt și de postu cum și prăjituri și zaharicale și giamboni buturi în scurt după meșteșugul care îl țin eu cu vade păr întrun anu și giumătate să il dau învățat cu toate deplin și D-lui pentru osteniala me să aibă ami plăti =30 lei adecă treizăci de lei altă nemică care bani întăiu acmu miau dat d.lui =10=lei adecă zăci lei iar cielanți bani să mii de cănd îi voiu da băietul învățat și fiindcă d-lui miau dat pe băet săntos la toate și eu mă îndatoresc a il da du[mi]sale iarăș săn[ă]tos făr al vătăma la ceva cum și pentru ca să nu fugă de la măna me iarăs să fiu cu toată privighere iar de să va întămpla ca să fugă de la mine eu să fiu dator al căuta și al aduce du[mi]sale: care spre încredințare miam pus numele și degetul în loc de iscălitură. Lt. 1807:Ghen

Eu Lupan Carabule bucătar am pus degetul în loc de iscălitură[19].

Și zapisele de tocmeală ale ucenicilor în bresle nu se vor fi deosebit prea mult de cele particulare, decât că în loc de giude, figura starostele sau breslagii[20].

Așadar, găsim contracte individuale de muncă în relațiile din interiorul breslelor, cu mult înainte de apariția Codului civil (1864).

Codul civil (1864) este un corp străin este dovedit, fără urmă de îndoială, de faptul că termenul de ”contract de locațiunea muncii” nu s-a impus, personal, până în acest moment nu am descoperit documente care să poarte denumirea de ”contract de locațiunea muncii” (nu exclud, dar nu am găsit niciun astfel de document, nu discutăm de un fenomen care, conform teoriei clasice și eronate, acest termen s-a impus în toate relațiile de muncă, astfel încât începând cu 1864 toate relațiile de muncă).

Dimpotrivă, în Proiect de regulament pentru organizarea breslelor, din 1868 (adică la 4 ani de la adoptarea Codului civil) art. 3 folosește termenul de ”învoiala părților”:

Art. 3. (…) De aceea pe viitor niciun meșter nu va primi în prăvălie o calfă până ce nu se va aduce la localnica stărostie, unde amândoi în parte vor declara chipul tocmelelor, banii ce au primit și vremea care este a exista la acel meșter. Starostea va trece în condica ce va păstra pentru asemenea sfârșituri ÎNVOIALA săvârșită între dânșii și o va încredința prin a sa iscălitură și va rămânea îngrijitor pentru acea susținere, având sub acest drept de cădere a cedere către autoritățile competente mijloace de executare la caz de neîndeplinire fără pricini binecuvântate din partea oricăreia din amândouă aceste persoane; iar aceia ce nu se vor asemăna acestei bune măsuri se vor socoti împotrivitori regulii și orice prigoniri se vor isgorâ între dânșii de asemenea firi nu vor fi cercetate de starostii”.

Este fără urmă de îndoială că dispozițiile din Codul civil (1864) NU au avut nicio relevanță asupra relațiilor de muncă din interiorul breslelor și nu numai, dimpotrivă toate documentele de epocă (1864-1930) demonstrează că relațiile de muncă NU au cunoscut dispozițiile art. 1410-1411 Cod civil (1864), acestea fiind adăugiri târzii, literatura de specialitate făcând trimitere timid, începând du 1908, și complet începând cu anii 1930, teza fiind îmbrățișată începând cu anii 1950.

În ceea ce urmează vom prezenta adevăratele izvoare de dreptul muncii.

III. Izvoarele contractului individual de muncă

Contractul individual de muncă derivă în realitate din ”zapis” sau ”învoiala părților” pe care o regăsim într-o serie de relații precum:

i. relațiile de muncă din (ceea ce am putea numi) administrația publică și locală centrală a statului medieval român:

a. În anul 1775 este emisă cartea domnească pentru numirea unui condica de județ cu instrucțiuni asupra ținerii condiții în care urma să fie trecute toate hotărârile și zapisele de vânzare și de zălogire;

b. La 20 februarie 1790 se completează și un post de nomocrator la Divan prin numirea ca judecător la departament a paharnicului Saulea. Acestuia ”i-au orânduit Divanul pe lună talerui 110, adică 60 ai judecătorii” ce lua Miche – predecesorul său – și taleri 50 ”sunt rânduiți pentru un nomocrator la divan; i-am rânduit să-i ia paharnicul ca un practicos și cu știință ce este și dumnealui de pravili[21];

ii. relațiile de muncă din interiorul breslelor: Statutul/Catastihul breslelor;

iii. relațiile de muncă din fabricile incipiente de sec. XVII din Țara Românească:

a. Fabrică de lumânări de ceară albă a bisericii cu hramul ”40 de Mucenici”[22], 1764;

b. Manufactură de fidea cu toate ”ergaliile[23] și namestiile[24]” necesare[25];

c. Două manufacturi de arpacaș din bogata zaharea ce din dumnezăiască putere se află dăstulă într-această țară[26];

d. Patru mori de hârtie[27] (1793[28]);

e. Manufactura de postav din Afumați;

f. Fabrica de postavuri de la Pociovaliștea înființată la 1766[29];

g. Fabrica de testemeluri[30] de la Mărcuța[31] (1800 – 1822);

iv. Decrete ale domnitorilor Țărilor Române:

a. Prin pitacul domnul este la 1775 Alexandru Ipsilanti stabilește veniturile care se cuveneau vornicilor pentru slujba pe care o prestau[32];

b. La 20 februarie 1790 se completează și un post de nomocrator la Divan prin numirea ca judecător la departament a paharnicului Saulea. Acestuia ”i-au orânduit Divanul pe lună talerui 110, adică 60 ai judecătorii” ce lua Miche – predecesorul său – și taleri 50 ”sunt rânduiți pentru un nomocrator la divan; i-am rânduit să-i ia paharnicul ca un practicos și cu știință ce este și dumnealui de pravili[33]

v. Acte normative:

a. Pravilniceasca condică 1775;

b. Regulamentul organic de la 1831.

A. Organizarea în breaslă presupune o ierarhie a funcțiunilor repartizate membrilor ei: ucenic, calfă, meșter, staroste.

Existența uceniciei este confirmată, în afară de referirile documentare întâlnite mai sus, și de prevederile ambelor statute. În statutul din <1641>, de pildă, se specifică ”să nu se primească ucenici fără voia starostelui[34]; iar în cel din 1673 se vorbește de ucenicul care va învăța cojocăria[35]. În același loc se mai prevede: ”care ucenic va ști bine a lucra, el, mistru[36], să-i dea câte 12 aspri pe săptămână”. Această situație este probabil să fi fost specifică simbriașilor, o categorie socială care s-ar încadra pe treapta ierarhiei profesionale între ucenicul propriu-zis și calfă. În acest caz diferența între ucenic și simbriaș ar consta în faptul că, pe când ucenicul prestează munca în vederea însușirii meșteșugului respectiv, plătind o taxă de intrare numită berbînța, simbriașul presupune un ucenic care a trecut deja de perioada de ucenicie, dar, în vederea însușirii cât mai temeinice a meseriei, își prelungește șederea la meșterul respectiv, în schimbul unei simbrii. Instituția simbriașilor nu avea un caracter general; existența ei depindea de meșteșugul respectiv. Atât ucenicul, cât și simbriașul se pare că erau angajați în baza unui contract încheiat între părți. Cât privește sec. XVIII, acest contract este atestat documentar.

Instituția călfiei apare documentar în statutul breslei meșteșugarilor din Roman reînnoit la 1724, unde în pomelnic sunt trecuți Vasile bărbier calfă și Kiriac bărbier calfă[37]. Sunt de altminteri singurele mențiuni documentare despre această instituție până la data respectivă[38].

Se știe că, pentru ca cineva să devină calfă, trebuia să fi trecut prin școala uceniciei, în urma căreia i se elibera un certificat de ucenicie[39]. Pe baza acestui certificat, calfa putea apoi să se angajeze la orice meșter din branșa respectivă, în orice oraș, în schimbul unei remunerații. În statutul breslei cojocarilor și blănarilor din Suceava există un pasaj care se referă la cei ce vor veni să se angajeze la meșterii breslei. Printre altele se arată că ”cine va veni singur de bună voie la alți mistri ca să se înscrie la noi, el este dator și din venit să dea”. Cei ce vor veni să se înscrie nu pot fi nici ucenici și nici simbriași. ”Mistri” nu pot fi, deoarece sunt subordonați acestora. Ei sunt așadar oameni care posedă o meserie și vin să se angajeze la meșteri. Sunt prin urmare calfe. Această stare de lucruri apare clară în catastihul breslei blănarilor din Botoșani, ”pontul” 9, unde aceeași prevedere specifică ”ori carele dinŭ breslași va tocmi calfă să fie prin știrea povățuitorilor breslei și calfa se îndatorește ca să dea dinŭ haculŭ (venit) său câte o para de lei la cutia„. Prin urmare prevederile respective ale ambelor statute au un fond comun, ultimul aducând precizări în plus în problema care ne interesează[40]. Din lipsă de documente pentru această epocă, nu cunoaștem amănunte cu privire la raporturile dintre meșteri, calfe și ucenici. Regimul aspru la care erau supuși ucenicii și calfele de către meșteri, răul tratament, au provocat, fără îndoială, nemulțumiri în rândul unora dintre aceștia. Documentele din sec. XVIII indică o generalizare a uneia dintre formele inferioare luptei de clasă: fuga ucenicilor de la meșteri. Așa se explică de ce în această vreme în statutele breslelor se includ prevederi ca de pildă bătaia cu 50 de toiege a ucenicului care fuge de la meșter[41].

B. Relațiile de muncă din fabricile din Țara Românească din sec. XVIII

Cea mai bine documentată activitate în fabricile române este cea de la Pociovaliștea ca urmare a mișcărilor sociale de acolo asemănătoare grevelor și contractelor colective de muncă.

Astfel, până în 1794, când vine epistat (CEO/Director General/Administrator) Chiriac Arbut, fabrica a avut o activitate mai redusă și prin urmare a lucrat cu un număr mai mic de lucrători[42]:

• În 1784 erau 50 liude străini, aduși de peste graniță, și 100 liude tot străini, dar recrutați din țară. La aceștia s-au adăugat mai târziu un număr de copii între 15-16 ani, cu indicația de a învăța meseria de postăvar.

• În 1793 au mai fost aduși din București încă 122 de postăvari, angajați cu plată în bani.

• În 1794 fabrica avea 243 de postăvari, 6 vătafi și un spătar pentru care se plăteau 10 taleri pe an de fiecare, la care se adăugau 40 de scutelnici și 50 de străini, pentru care se plăteau 6 taleri pe an, deci în total 340 de oameni. Acești lucrători aveau regimuri de salarizare diferite: scutelnicii nu primeau plată pentru munca lor, ci o cotă de postav anual; copiii, angajați pentru învățătura meserii, nu aveau salariu, ci primeau hrană și îmbrăcăminte; lucrătorii pământeni erau plătiți la produsul muncii: 3 parale un cot de țesătură și 60 parale ocaua de tort; și în fine meșterii străini erau plătiți în bani, cu salarii lunare.

C. Pravilniceasca condică[43]

Pravilniceasca condică” de la 1780 reglementa și sărbătorile legale în care nu se putea desfășura activitatea. Astfel în capitolul denumit ”Pentru al doilea departamenturi”, în al art. 3 prevedea ”Să aibă a urma căutările judecăților toată săptămâna, afară numai din duminici, sărbători mari și alte zile ce nu se caută trebi”.

În ceea ce privește timpul de muncă ”Pentru al teilea departament al vinovățiilor”, în primul articol se prevedea ”Acest departament are să caute pricinile pușcăriile neîncetat toată săptămâna, afară numai de sâmbăta, duminica, sărbătorile cele mari și alte zile ce nu se caută trebi”.

În capitolul denumit ”Pentru judecători” articolul unu prevedea că ”Toți judecătorii după datorie netăgăduită să se adune de dimineață la departamentul și foarte cu amănuntul și cu luare-aminte să judece pricinile ce se întâmplă, urmând cu totul la poruncile pravililor și la obiceiurile pământești ce s-au hotărât acum și s-au dat în scris, cu mai jos să văd, făr de a nu face la acestea niscavateș tălmăciri reale, căci ori care se va dovedi tălmăcind sau stricând pravila, unul ca acesta este să se pedepsească foarte greu”.

Prin același act normativ de la 1780 sunt stabilite și salariile pe care le puteau încasa veliți boieri. Astfel în capitolul denumit ”Trepedile de aici ceale obișnuite” în primul articol se prevede că atunci când ”se trimite de către judecata veniților boieri sau de către celelalte departamenturi sau de către judecata pușcării copil din casă, păhărnicel, aprod sau armășel, ca să aducă pe cineva la judecată, să aibă a lua pe osteneala lui treabă bani cincizeci, iar de la cel ce va rămâne de judecată iar de se va dovedi că au luat mai mult să se pedepsească”.

D. ”Regulamentul Organic” 1831

i. Răspunderea disciplinară

Secțiunea a IV-a denumită marginal ”Despre călcările legilor carantinii și pedeapsa lor” din Capitolul VI – ”Reglementul carantinilor”, reglementa răspunderea disciplinară a celor care nu vor respecta dispozițiile privind carantina.

Această secțiune cuprinde două părți: (i) o primă parte care se referă la persoanele care nu respecta regulile stabilite pentru măsurile de carantină stabilite prin Regulamentul Organic (art. 204) [44], și (ii) o a doua parte care se referă la nerespectarea de dispozițiilor legale de către salariați și sancțiunile care sunt aplicate în cazul abaterilor disciplinare (art. 205)[45].

Astfel, articolul 205 din Regulamentul Organic al Moldovei de la 1831 prevede că încălcarea normelor legale cu privire la carantină făcute de către dregătorii sunt de două feluri: cele făcute cu intenție și cu un anumit scop în vederea obținerii unui interes personal și al doilea care sunt făcute ”din lenevire”.

Articolele 206[46] și 207[47] reglementează cele două tipuri de vinovății denumite: ”felul întâi ”și ”felul al doilea”, în ceea ce ne privește ele prezintă relevanță mai ales din perspectiva sancțiunii disciplinare care se aplică în cazul fiecăreia din aceste abateri disciplinare.

Astfel art. 206 din Regulamentul de la 1831 reglementează faptele care sunt considerate ca fiind abateri disciplinare „de feliul întâi” și anume: (i) cei care lasă să treacă un călător sau mărfuri fără să îl supună procedurilor de carantină reglementate de prezentul regulament organic (art. 206 lit. A) și (ii) jandarmul sau pichetul străjii pământești care după ce oprește un călător l-ar lăsa să treacă fără să urmeze procedura carantinei (art. 206 lit. B).

ii. Reglementarea sistemului de pensii

Capitolul III denumit marginal ”Reglement de finanți”, din Regulamentul Organic al Moldovei de la 1831, cuprinde la ”Anexa Litera V – Pentru alcătuirea pensiilor[48] unul din primele sisteme de pensii la nivelul Țărilor Române. Reamintim faptul că Regulamentul Organic a fost adoptat și în Țara Românească, având același conținut cu cel adoptat în Moldova, astfel încât, analiza Regulamentului Organic al Moldovei de la 1831, vizează în realitate și sistemul de pensii reglementat prin Regulamentul Organic al Țării Românești.

Conform art. 1 teza a II-a din ”Anexa Litera V” , Casa pensiilor era împărțită în două departamente („ramuri”): una ” îndeplinitoare legiuirii pomăzuită[49]”, iar cealaltă ”regularisitoare de pensii cuvenite” .

iii. Plata pensiilor

Conform art. 6 din ”Anexa Litera V”, cap. III din Regulamentul Organic, plata pensiilor, atât cele ale scutelnicii lor cât și cele răsplătitoare, urmau să se facă ”din triminii în triminii, după rânduiala ciferturilor”.

Conform art. 74 punctul XI, teza a IV-a din Regulamentul Organic ”plata pensiilor să va face pe trii luni; Văduvile, după același temei, vor urma a ave și de acum înainte pensii potrivite cu giumătatea numărului de scutelnici ce ave bărbații lor.

Articolele 8 – 10 din ”Anexa Litera V” din Capitolul III denumit ”Reglement de Finanțe”, reglementează cuantumul pensiilor astfel cum au fost ele menționate la articolul 7 mai sus prezentate.

În ceea ce privește cuantumul pensiilor atingătoare articolul 8 din Regulamentul Organic de la 1831, acestea sunt stabilite în funcție de perioada în care au lucrat și anume:

a. pentru cei care au avut o activitate de peste 20 de ani aceștia au dreptul la a 3-a parte din leafa cinului lor;

b. pentru cei care au avut o activitate de 30 de ani aceștia vor avea dreptul la jumătate din leafa avută la deschiderii dreptului la pensie;

c. pentru cei care au avut o activitate de peste 40 de ani au dreptul la 2-a treimi din leafa avută la momentul deschiderii deplin la pensie.

iv. Ajutoarele sociale

Anexa la litera G” denumită marginal ”Regulament pentru Casele obștești”, din Cap. III ”Reglement de finanți” legifera la capitolul II denumit marginal ”Despre casa mililor” ajutoarele sociale acordate persoanelor și familiilor sărace.

Art. 35 din ”Secția I – Despre întrebuințarea capitalurilor aceștii casă” stabilea câmpul de aplicare al acestei reglementări și anume: ”Casa mililor fiind așăzată numai pentru agiutoriul mililor și a familiilor scăpătate, capitalurile aceștii casă vor sluji de acum înainte numai la agiutorința săracilor și altul nimine nu va mai ave drit la aceasta”.

v. Casele obștești – relațiile de muncă în instituțiile publice

Conform art. 1 din ”Anexa la Litera G” denumit marginal ”Regulament pentru Casăle obștești”, din ”Regulamentul Organic de la 1831” exista la acel moment un număr de 8 (opt) instituții publice de asistență socială și asigurări sociale care erau reorganizate, toate fiind puse sub un control al unui Comitet Central și anume:

a. ”Casa mililor”;

b. ”Casa Copiilor aflați”;

c. ”Casa Spitalului din Sfântul Spiridon”;

d. ”Casa Doftorilor”;

e. ”Casa Școalii publice din mănăstirea Sfinților Ierarhi”;

f. ”Casa Semiariului din Socola”;

g. ”Casa Apelor”;

h. ”Casa Podurilor din Ieși”.

Toate aceste ”Case” se aflau sub coordonarea Comitetului Central alcătuit din epitropii[50], fiecare din această instituție fiind administrată de un consiliu de administrație separat[51].

Conform art. 2 aceste epitropii erau fără leafă, munca prestată nefiind plătită.

Erau însă plătite funcțiile de sameș[52] și de scriitor, pe care fiecare epitrop le avea pe lângă el[53].

În ceea ce privește salariul pe care îl avea sameș la articolul 6 din anexă prevedea că: Leafa sameșului a fieștecăriia casă să va hotărî de cătră Comitetul chentral, după starea fieștecăriia casă, dar nici unuia nu i să va rândui mai mult de patru sute lei pe lună, socotinsu-să întru aceasta și cheltuiala canțăleriei”.

vi. Funcționarii publici ale Ministerului de Interne și ale Comitetului Sănătății[54]

Registrul general al angajaților Ministerului de Interne moldovean, intitulat ”calitaoa Departamentului din Lăuntru șî a ramurilor di el a[s]târnati pără la 1 ghenar(ie) 1835”, are 44 de file, cuprinzând 243 de foi de calități.

Rubricile sale se referă la: numele funcționarilor; locul, anul și luna nașterii lor; școlile urmate; limbile cunoscute; ”casnicile înpregiurări” (starea civilă, averea); experiența în slujbă și documentele doveditoare; postul ocupat în momentul alcătuirii condicii; evaluarea eficienței în serviciu; evaluarea moralității; data și motivul părăsirii slujbei (acolo unde era cazul); eventualele mustrări primite și motivele lor; perioada totală petrecută în serviciul public.

După cum se observă, informațiile cerute prin formularul ministerial nu erau întru totul conforme modelului schițat prin porunca din 23 septembrie: lipsesc detalii precum proveniența averii ”cinovnicilor” (zestre sau moștenire), numărul copiilor sau recomandările superiorilor privind eventuale promovări. În anumite cazuri, aceste lacune au fost suplinite din inițiativa autorilor foilor de calități.

Nu se cunosc prea multe detalii privind istoria alcătuirii condicii: după cum o arată titlul său, ea a fost terminată în cursul anului 1835[55].

Compilatorul documentului l-a împărțit în trei secțiuni:

i. cea dintâi cuprinde biografiile funcționarilor din administrația centrală a Departamentului Trebilor din Lăuntru;

ii. cea de-a doua îi privește pe ”cinovnicii” municipali și polițienești (cu excepția polițmaisterilor din reședințele de ținut), iar

iii. ultima ‒ pe ispravnici, privighetori, copiștii isprăvniciilor și polițmaisteri.

Probabil dintr-o neglijență a ”autorului”, foile de calități ale mai multor revizori (funcționari care depindeau direct de ”centrala” de la Iași) sunt plasate la sfârșitul condicii.

Din registru rezultă că 35 de funcționari serveau în administrația centrală a ministerului, 62 ‒ pe lângă municipalități și alți 146 ‒ la isprăvnicii. Peste jumătate dintre ”cinovnici” (60,08%) activau așadar în administrația ținutală. Situația este explicabilă prin faptul că atât administrația centrală a Ministerului de Interne, cât și eforiile funcționau de puțin timp și nu apucaseră să angajeze un număr prea mare de slujbași. În plus, doar în șase orașe moldovene (Iași, Botoșani, Galați, Roman, Bârlad și Focșani) fuseseră înființate în acel moment eforii. Isprăvniciile aveau în schimb avantajul vechimii și al numărului: în Moldova existau, în acel moment, nu mai puțin de șaisprezece ținuturi[56].

IV. Nevoia intervenției legiuitorului român în reglementarea relațiilor de muncă

Legiferarea contractului de muncă în România este consecința intervenționismului de stat, legiferare impusă de noile cerințe ale timpului: În anul 1873, prin jurnalul Consiliului de Miniștri cu No. 9473, breslele au fost desființate[57].

După 1873, meseriașii români nemaifiind apărați de breaslă cu monopolul ei, lipsiți de o lege care să organizeze meseriile și concurați de străini, erau într-o stare nu se poate mai rea. Nu era nicio normă și nicio regulă care să îngrădească abuzul și frauda. Toți nepricepuții puteau să practice o meserie fără ca să li se ceară dovada vreunei capacități tehnice[58].

Se impunea o lege care să pună capăt haosului și să reglementeze exercițiul meseriilor. Agitațiile continui au atras atenția conducătorilor țării, cari au încercat prin diferite proiecte de legi să dea o soluție ”chestiunii meseriașilor[59].

La 1881 Carp a alcătuit un proiect de lege inspirat de la legislația germană. Este cel dintâi proiect alcătuit de un guvern român[60].

Acest proiect nu a devenit lege; a fost publicat numai în Monitorul Oficial la 1888, însă este important pentru că într-o admirabilă expunere de motive zugrăvește starea de decădere a meseriilor în Ţara Românească: ”Ocupându-mă de meserii nu am putut rămâne nepăsător, față de faptul straniu și unic poate în industria modernă a popoarelor, că meseriile stau la noi mai cu totul în afară de activitatea națională. Străinul ne face bucatele, străinul ne îmbracă, străinul ne zidește locuințele, străinul ne confecționează variile unelte neceare traiului omenesc; într-un cuvânt, străinul produce și Românul consumă[61].

Proiectul Filipescu se inspiră de la legea Ungară (Ipartöveny) și Austriacă (Gewerbeordnung), care, ca și Proiectul Carp, prevedeau rezolvarea chestiunii meseriașilor. Expunerea de motive a proiectului Filipescu, după ce constată ”criza care bântuie de 2 ani“, subliniază starea precară a acestor industrii pământene, ”care au avut un trecut strălucit și o înflorire pe care astăzi o putem regreta“.

Pătruns de importanța economică a meseriilor, Filipescu încearcă a deștepta atenția ”puterilor publice“ și a le impune ca o necesitate urgentă o nouă organizare a muncii în ce privește industriile mici (meseriile)“.

Încă o dovada clară a faptului că dreptul muncii (în general) și contractul individual de muncă (în special) nu au nicio legătură cu Codul civil (1864) rezultă din analiza actelor de dreptul muncii adoptate după apariția Codului civil (1864) din care rezultă, în mod limpede, că dreptul muncii se dezvoltă ca o ramură distinctă, cu norme specifice contractului individual de muncă: niciunul din actele normative adoptate după desființarea breslelor NU face nicio mențiune cu privire la Codul civil (ca temei juridic sau ca necesitate pentru adaptare), ci la realități și principii de sine stătătoare, specifice relațiilor de muncă, principii care NU au nicio legătură cu cele de drept civil regăsite în Codul civil de la 1864:

1. Legea sanitară din 16 iunie 1874[62], modificată în decursul timpului și abrogată la 20 Decembrie 1910.

2. Regulamentul industriilor insalubre din 1875, cu o serie de modificări ulterioare și extinsă la 24 iunie 1921, în întreg teritoriul țării.

3. Legea pentru încurajarea industriei naționale – 2 mai 1887.

4. Legea servitorilor – 16 iunie 1891.

5. Legea minelor din 1895, modificată și înlocuită apoi prin noua lege a minelor din 1924.

6. Regulamentul industriilor insalubre – 1894.

7. Legea minelor – 21 aprilie 1895.

8. Legea repausului duminical din 1897, modificată prin legea din 14 aprilie 1910, abrogată în 1925.

9. Legea învățământului profesional – 1901.

10. Legea pentru organizarea meseriilor, din 1902.

11. Legea asupra muncii minorilor și femeilor în toate așezămintele industriale, din 1906.

12. Legea contra sindicatelor, asociațiilor profesionale, funcționarilor statului, județului, comunelor şi stabilimentelor publice – 1909;

13. Legea privind măsurile de siguranță pentru cazane, mașini, instalații mecanice şi electrice – ­10 februarie 1910.

14. Proiectul Mihail Orleanu, referitor la contractul de muncă – 10 februarie 1910.

15. Legea pentru construirea locuințelor ieftine și sănătoase, din 1910.

16. Legea pentru organizarea meseriilor, creditului și asigurărilor sociale, din 1912 Legea Nenițescu[63].

17. Legea pentru reglementarea conflictelor colective de muncǎ (Legea Trancu-Iași) – 1920.

18. Legea asociatiilor profesionale si organizarea plasării – 1921.

19. Legea repauzului duminical[64] și a intrat în vigoare pe 1 iulie 1925.

20. Legea pentru Cǎminurile de ucenici – 1926.

21. Legea pentru Inspecția Muncii si Camerile de Muncǎ – 1927.

22. Legea pentru ocrotirea muncii femeilor si a copiilor si durata muncii – 1928.

23. Legea asupra contractelor de muncă.

24. Regulamentul de aplicare a Legii contractului de muncă 1930.

25. Legea pentru asigurarea plății lucrului efectuat si organizarea muncii în porturi – 1931.

26. Legea Camerilor de Muncǎ – 1932.

27. La 11 octombrie 1932[65] se modifică art. 76, 78 și 93 din Legea contractelor de muncă; se introduce un nou aliniat la art. 85; aliniatul 2 de sub art: 101 (greșit în textul de lege art. 104) este înlocuit printr-un nou text și în fine, se dispune că dispozițiile titlurilor II, lll și IV relative la contractul individual de muncă, contractul de echipă și cel colectiv de muncă, se aplică și în agricultură.

28. Legea pentru înființarea jurisdicției de muncă – 1933.

29. Art. 1-36 din lege privind contractul de ucenicie sunt abrogate prin legea din 30 Aprilie 1936[66] pentru pregătirea profesională și exercitarea meseriilor.

30. La 4 August 1938[67] intervine modificarea art. 78 și 93 din legea contractelor de muncă.

31. Tot la 4 August 1938[68] se reglementează munca în birourile întreprinderilor comerciale și industriale și orele de închidere și deschidere ale magazinelor.

32. La 19 Oct. 1938[69] se modifică articolele 49, 78 și 89 din legea contractelor de muncă.

33. Legea pentru unificarea Asigurărilor Muncitorești – 1933 modificatǎ prin legea din 22 Decembrie 1938.

34. Legea Breslelor din 12 Octombrie 1938.

35. Articolul 80 din Regulamentul de aplicare al legii contractelor de muncă, este modificat prin dispozițiunea înscrisă în Mon. Of. Nr. 24 din 30 ianuarie 1939.

36. Legea pentru ajutorarea familiilor nevoiase ale concentratilor[70].

37. Instrucțiuni pentru punerea in aplicare a legii pentru ajutorarea familiilor nevoiașe ale concentraților[71] – 1940.

38. Decretul lege pentru stabilirea regimului muncii în împrejurări excepționale[72].

39. Decret lege pentru modificarea legii pentru ajutorarea familiilor nevoiașe ale concentraților[73] – 1940.

40. Decret Lege privitor la abrogarea decretelor legi Nr. 2989 din 2 Septembrie 1940 și repunerea in vigoare a legii din 30 Martie 1940, referitoare la ajutorarea acestor familii[74].

41. Decret Lege pentru completarea și interpretarea art. 49 alin. ultim din legea asupra contractelor de muncă[75] – 1940.

42. Decret Lege pentru modificarea art. 56 din legea asupra contractelor de muncă[76] – 1941.

43. Decret Lege pentru modificarea Decretului lege de stabilite a regimului muncii în împrejurări excepționale[77] – 194Decret Lege privitor la regimul muncii in timp de răsboi[78] – 1941.

44. Deciziunea Ministerului Muncii In legătură cu regimul muncii în timp de răsboi[79] – 1941.

45. Norme privind dispozițiunile art. 5 din decretul lege asupra regimului muncii în timp de răsboi[80] – 1941.

46. Decret Lege pentru modificarea și completarea art.12,16, 19. și 34 din Decretul lege asupra regimului muncii in timp de răsboi[81].

V. Concluzie

În concluzie, Codul civil nu a reglementat niciodată contractul individual de muncă, acesta fiind reglementat de statutele breslelor, precum și de acte ale Domnitorilor români, aceștia edictând o serie de dispoziții, prin care reglementează salarizarea și anume:

– ”Așezământul Moldovei” al lui Constantin Mavrocordat emis la 1741;

– ”Așezământul Moldovei” al lui Grigorie A. Ghica emis la 1 septembrie 1776;

– ”Hrisovul” lui Constantin Dimitrie Moruzi emis 15 aprilie 1779;

– ”Regulamentul Organic” 1831.

Un alt document important pe care îl vom avea în vedere la realizarea acestei incursiuni în analiza salarizării a aparatului public central și local al administrației țărilor române îl constituie ”Anaftefterul sau Condica de porunci a vistieriei lui Constantin Brâncoveanu” de la 1695.


[1] Marian Nicolae, Codex iuris civilis, Tomul 1, Noul Cod civil, Ediţie critică, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. CLXXXVI-CLXXXIX.
[2] Alexandru ŢICLEA, „Noli tangere… ” dreptul muncii, în RRDM nr. 6/2012.
[3] Costel Gîlcă, ”Noi teorii în dreptul muncii”, ed. Rosetti Internațional, 2012.
[4] Legea din 27 ianuarie 1912 pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor  muncitoreşti – Legea Neniţescu, promulgată prin Decretul No. 375 din 25 ianuarie 1912:
art. 31. Legăturile dintre patroni, meşteri, calfe, lucrători, muncitori, călfiţe şi ucenici se statornicesc prin legea de faţă şi prin învoelile părţilor;
art. 33. Orice învoială dintre ucenici, călfiţe, lucrători, muncitori, calfe, meşteri şi patroni nu va fi desăvârşită decât după trecerea unui timp de încercare;
art. 35. învoelile în numele nevârstnicilor se vor încheia în scris de cei cari îi îngrijesc, sau de preşedintele breslei.;
art. 40. învoiala scrisă pentru învăţătura ucenicului sau călfiţei nevârstnic, încheiată de părinţi sau de cei cari îl îngrijesc, cu un patron care nu este meseriaş, va trebui să fie semnată, pe lângă patron, şi de preşedintele breslei;
art. 45. Actele scrise de învoială între ucenici, călfiţe, lcurători, meşteri şi patroni sunt scutite de orice taxă de timbru ‘şi înregistrare; Actele de învoială dintre muncitorii din fabrici şi patroni vor fi de asemenea scutite de taxa de timbru şi înregistrare şi se vor înregistra la corporaţie;
art. 59. învoiala dintre patron, lucrător,calfă sau meşter poate fi desfăcută printr’o înştiinţare cu 8 zile înainte;
art. 61 pct. 6 Sunt chemaţi a-şi face serviciul militar. Când însă sunt chemaţi, la concentrări sau pază în comunele rurale, învoiala nu se desface, dar ei nu au drept la salariu pe timpul cât lipsesc”.
[5] Anteproiectul de Cod al muncii din 1920.
[6] Anteproiect la Codul muncii, București, Imprimeria statului, 1923 care cuprindea 720 de articole si care trata in mod unitar toate instituțiile specifice raporturilor de muncă:
Art. 224. – Convenţia colectivă de muncă este o învoială scrisă, privitoare la condiţiunile de muncă şi salarizare, cari leagă pe de o parte, pe unul sau mai mulţi întreprinzători, asociaţii profesionale patronale ori grupări de a acestora şi, pe de altă parte, asociaţii profesionale sau grupări de salariaţi.
Art. 716. – Pentru toţi acei cari fie ca recla¬manţi, fie ca pârâţi, au interes de acelaş fel, izvorând din aceeaş învoială sau din aceeaş faptă, o singură cerere e îndestulătoare.
Art. 761. – Oficiile de plasare ale Statului vor putea determina şi chiar favoriza încheerea de convenţii de muncă scrise.
După cererea părţilor, asemenea convenţiuni vor fi certificate de oficiu ca conforme cu învoiala dintre contractanţi”.
[7] Statutele corporaţiei ciurarilor din portul Brăila[7] din 1867. „această învoială se va face totdeauna lunea şi va servi pentru toată săptămână aceea. Lucrătorii ciurari vor fi datori a angaja ei înşişi pe lucrători turnători la ciur, căci numai astfel se vor putea învoi cu d-nii comersanţi” (art. 6 din Statut). Arhivele Statului, Brăila, Primăria oraşului Brăila, Dos. 22/1867, F. 60 (original).
[8]Suptiscălitu cu zapis sânt tocmit calfă la dumnealui jupân Pătru Mehedinţeanu de la rusalii trecut şi până la Sfântul Gheorghe viitor în lei 410. Am slujit şi până la sfântul Nicolae trecut. I-am [slujit] şi văd că mi-a dat drumu; i-am cerut să-mi dea socoteala şi m-a purtat cu felurimi de prelungiri; în cele din urmă a zis că sărbătorile Crăciunului mă va socoti. Şi, ducându-mă în nenumărate rânduri a mă socoti, m-a început a mă necinsti cu proaste înjurături. De aceea plecat rog cinstita poliţie a face cinstită poruncă către proistosu iznafului cojocarilor, a fi socotit pă trecut şi a-mi da dreapta mea simbrie în vreme ce nu mă mai primeşte a şădea până la soroc, rugându-mă a-mi afla despăgubirea dreptului mieu”. (la 10 aprilie 1885 un anume Vlad, calfă de cojocar înaintează o plângere către poliţie împotriva fostului său patron Pătru Mehedinţeanu, deoarece aceste nu i-a plătit salariul conform „înţelegerii părţilor”)
Adecă eu Lupan Carabule bucătariu al D-sale cuconului Neculaiu Balși biv vel logof. adeverez cu acestu zapis al meu la măna D-sale cuconului Costandin Ciogole precum săs stie că am luat de la d-lui un copil de țigan anume Gheorghe Ghitău ca săl învăț meșterșugul bucătăriei precum știu și eu a lucra atăt bucate de carne căt și de postu cum și prăjituri și zaharicale și giamboni buturi în scurt după meșteșugul care îl țin eu cu vade păr întrun anu și giumătate să il dau învățat cu toate deplin și D-lui pentru osteniala me să aibă ami plăti =30 lei adecă treizăci de lei altă nemică care bani întăiu acmu miau dat d.lui =10=lei adecă zăci lei iar cielanți bani să mii de cănd îi voiu da băietul învățat și fiindcă d-lui miau dat pe băet săntos la toate și eu mă îndatoresc a il da du[mi]sale iarăș săn[ă]tos făr al vătăma la ceva cum și pentru ca să nu fugă de la măna me iarăs să fiu cu toată privighere iar de să va întămpla ca să fugă de la mine eu să fiu dator al căuta și al aduce du[mi]sale: care spre încredințare miam pus numele și degetul în loc de iscălitură. Lt. 1807:Ghen
Eu Lupan Carabule bucătar am pus degetul în loc de iscălitură
Acad. Rom., Doc. 181, Pachet XI. A se vedea și alte două zapise de ucenicie, din 15 Decembrie 1820, prin care bucătarul și chitarul Vel Visternicului Iordache Rosăt se îndatorau față de de cucoana Catinca Canta să-i învețe meseria pe câte un băiat de țigan rob. Amândoi meșterii pun termen de trei ani pentru învățătură, cu plată de 100 de lei pentru cel dintâi și 80lei pentru cel de-al doilea pentru osteneala lor. (Acad. Rom., Doc. 78, și 127. Pachet XV).
[9] Const. Gr. C. Zotta ”Legea asupra contractelor de munca. Regulamentul pentru aplicarea legii asupra contractelor de munca. Legea privitoare asupra regimului muncii in timp de razboi”, editura Curierul judiciar, 1930
[10] Capitolul 1 Dispositiuni generali
Articolul 1410
Obiectul contractului de locaţiune este unu lucru sau o lucrare.
Articolul 1411
Locaţiunea lucrariloru este unu contractu prin cari una din aprtile contractanţi se datoresce a asigura celei’lalte folosinţă unui lucru pentru unu timpul detrminatu, dreptu unu pretu determinatu.
[11] Articolul 1470
Esistu trei feluri de locatiuni a lucrariloru:
1) Aceea prin cari persoanele se obliga a pune lucrările loru în serviciului altoru.
2) Aceea a carausiloru şi a capitaniloru de corăbii, cari se insarcineza cu transportulu personeloru sau a lucrariloru;
3) Aceea a interprindetoriloru de lucrări.
Articolul 1471
Nimeni nu poate pune în serviciului altui lucrările sale de catu pentru o interprindere determinata sau pe unu timpul marginitu.
Articolul 1472
Patronulu se crede pe cuventulu seu:
Pentru câtimea salariului;
Pentru plata salariului anului espiratu, şi pentru aconturile date pe anul curgetoru.
[12] Robia în țările române a existat în decursul existenței Principatelor Române: Transilvania, Moldova și Țara Românească, până la desființarea sa în 1786 în teritoriile Imperiului Austriac de către Iosif al II-lea, 1855 în Moldova, și 1856 în Țara Românească de către Barbu Știrbei. Robia este un statut de servitudine, având aspecte comune, dar și diferențe, cu șerbia (iobăgia) și cu sclavia.
[13] Eugen Pavlescu ”Economia Breslelor în Moldova”, Fundația Regele Carol I, București, 1939, pp. 179-207.
[14] D. R. Ioanițescu, ”Renașterea meseriilor”, Tip. ”Reforma socială” București, 1931, p. 72.
[15] Eugen Pavlescu ”Economia Breslelor în Moldova”, Fundația Regele Carol I, București, 1939, pp. 179-207.
[16] Eugen Pavlescu, op. cit., pp. 179-207.
[17]Catastihul breslei blanarilor, croitorilor, etc. din Roman”, Acad, Rom., Ms. 944, fol. 49 verso.
[18] Ibidem, fol. 48.
[19] Idem, Doc. 181, Pachet XI. A se vedea și alte două zapise de ucenicie, din 15 Decembrie 1820, prin care bucătarul și chitarul Vel Visternicului Iordache Rosăt se îndatorau față de de cucoana Catinca Canta să-i învețe meseria pe câte un băiat de țigan rob. Amândoi meșterii pun termen de trei ani pentru învățătură, cu plată de 100 de lei pentru cel dintâi și 80lei pentru cel de-al doilea pentru osteneala lor. (Acad. Rom., Doc. 78, și 127. Pachet XV).
[20] Acad. Rom., Doc. 181, Pachet XI. A se vedea și alte două zapise de ucenicie, din 15 Decembrie 1820, prin care bucătarul și chitarul Vel Visternicului Iordache Rosăt se îndatorau față de de cucoana Catinca Canta să-i învețe meseria pe câte un băiat de țigan rob. Amândoi meșterii pun termen de trei ani pentru învățătură, cu plată de 100 de lei pentru cel dintâi și 80lei pentru cel de-al doilea pentru osteneala lor. (Acad. Rom., Doc. 78, și 127. Pachet XV).
[21] Arhivele Statului București, Condica Domnească nr. 18, fila 185 verso, apud Academia Republicii Populare Romîne, ”Pravilniceasca Condică 1780 -ediție critică”; editura Academiei Republicii Populare Romîne, 1957, p. 190.
[22] George Potra ”Documente privitoare la istoria orașului București (1594-1821)” Editura Academiei Republicii Populare Romane, 1961,  doc. 553, 1813 martie 29, p. 678-680
[23] ergalie sf [At: (a. 1776) GÁLDI, M. PHAN. 183 / V: arga~, ~ghel~ / Pl: ~ii / E: ngr ἐργαλεῖον] (Iuz) 1 (Grî; de obicei lpl) Unealtă. 2 (Grî; de obicei lpl) Instrument. 3 (Grî; dob lpl) Utilaj. 4 (Pex) Ceea ce este necesar pentru buna desfășurare a activității într-o gospodărie. 5 (Lpl) Instrumente necesare pentru desfășurarea unei activități științifice.
[24] NAMESTIE, namestii, s. f. (Înv. și reg.) Clădire cu toate dependințele; p. restr. dependință, acaret. – Din sl. namĕstije.
[25] George Potra ”Documente privitoare la istoria orașului București (1594-1821)” Editura Academiei Republicii Populare Romane, 1961,  doc. 506, 1799 iulie 17, p. 623-624
[26] George Potra ”Documente privitoare la istoria orașului București (1594-1821)” Editura Academiei Republicii Populare Romane, 1961, doc. 458, 1792 febr. 26., p. 566-567
[27] ”Între lucrători, în afară de meșterii care erau străini, se aflau și 40 de liude  pentru care epistatul plătea câte 4 taleri de om, anual”.
[28] George Potra ”Documente privitoare la istoria orașului București (1594-1821)” Editura Academiei Republicii Populare Romane, 1961,  Doc. 464, 1793 august 18, p. 572-573
[29] C. Șerban, ”Întreprinderea manufacturieră de postav de la Pociovaliște și București”, în Studii, III (1952), nr. 5, p. 85-105.
[30] TESTEMEL, testemele, s. n. (Pop.) Basma, tulpan, năframă. – Din tc. testmal, destmal, bg. testemel.
[31] Constantin Șerban, Manufactura de basmale (testemeluri) de la Mărcuța (1800-1822) în Materiale de istorie  și muzeografie, vol III, Muzeul de Istorie a oraşului Bucureşti, 1965, pp. 43-52.
[32] Arhivele Statului București, Condica Domnească nr. 2, fila 17, apud Academia Republicii Populare Romîne, ”Pravilniceasca Condică 1780 -ediție critică”; editura Academiei Republicii Populare Romîne, 1957, pp. 180-181.
[33] Arhivele Statului București, Condica Domnească nr. 18, fila 185 verso, apud Academia Republicii Populare Romîne, ”Pravilniceasca Condică 1780 -ediție critică”; editura Academiei Republicii Populare Romîne, 1957, p. 190.
[34] Acad. R. P. R., ms. 944, f. 3 și urm.
[35] Ibidem, ms. 670, f. 3.
[36] Denumirea de ”mistru” înlocuind cuvântul meșter este introdusă sub influența polonă din Statutele țehurilor.
[37] Acad. R. P. R., ms. 944, f. 20 v.
[38] Lipsa mențiunii lor în pomelnicul breslei, ca și a ucenicilor, se explică prin faptul că ucenicii și calfele nu erau considerați ca membri adevărați ai breslei.
[39] Pentru Moldova, știri documentare în această privință întâlnim în sec. XVIII. În Transilvania asemenea știri există din sec. XV. (Șt. Pascu, Meșteșugurile din Transilvania până în sec. XVI, Buc., 1954, p. 271).
[40] Nu putem fi de acord cu părerea lui Șt. Pascu, autorul lucrării menționate mai sus, în care admite existența unor organizații de breaslă propriu-zise încă din sec. XV în țările române (Moldova și Ț. Românească), pe considerentul că la 1484 se întâlnesc ca făcând parte din frăția sfântului Ioan din Sibiu 10 calfe de cizmari din Baia și 3 din Curtea de Argeș. Existența acestor calfe nu înseamnă nicidecum că ”meșteșugul cizmăritului era destul de dezvoltat în țările române, încât calfele de acolo puteau sta alături de calfele din Transilvania sau din Germania” (op. cit., p. 280). Că cizmăritul era dezvoltat nu încape îndoială; dar despre existența în sec. XV a unei organizări închegate, în bresle, n-avem știri documentare. Calfele modovene și muntene întâlnite în Sibiu au făcut cunoștință cu instituția călfiei la Sibiu.
[41] În ciuda acestor evidente mărturii, istorici ca N. Iorga și E. Pavlescu, deși folosesc în lucrările lor aceste documente, nu numai că neglijează acest aspect, dar afirmă că ”ucenicul era pe lângă stăpân ca și copilul lui„. (E. Pavlescu, op. cit., p. 184).
[42] C. Șerban, ”Întreprinderea manufacturieră de postav de la Pociovaliște și București”, în Studii, III (1952), nr. 5, p. 85-105
[43]Pravilniceasca Condică 1780 -ediție critică”; editura Academiei Republicii Populare Romîne, 1957.
[44]Art. 204. Acii ce vor călca legiuirile carantinii să vor pedepsi în chipul următori:
1-o. Acel ce va călca peste hotarăle Moldovii, fără a face carantină, va fi, după ce o va împlini, trimes pe viață la ocnă.
2-o. Dacă cineva ar aduce în Moldova mărfuri pe ascuns sau alte lucruri, atunci îndoita vină de controbant și de călcarea cordonului să va pedepsi prin confiscația lucrurilor prinsă, iar călcătoriul cordonului va fi osândit la ocnă pe viață.
3-o. Acel ce va ascunde vreun lucru si să va dovedi în cursul facerii carantinii, să va supune la o nou carantină, socotită din zioa când să va dovedi această călcare.
4-o. Acii ce s-ar atinge de o persoană sau de un lucru aflători încă în carantină, precum şi lucrurile atinsă de un călători ce ar intra în carantină, asămine să vor supune la o nou carantină.
5-o. Întâmplându-să ca niştine să să ispitească a călca legiuirile carantinii sau cordonul și carile, după poftorita amelințare de cătrăjandarm, nu s-ar trage îndărăpt, atunce jandarmul va fi împuternicit a împuşca pe acest călcători.”
[45]Art. 205. Călcările legiuirilor carantinii făcute de cătră dregătorii ei sânt de doauî feliuri:
1-o. Cele întăi, făcute cu înadins și cu scopos a vreunui interes.
2-o. Iar cele de al doile, care urmează din lenevire”.
[46]Art. 206. Sânt socotiți vinovați a feliului întăi:
1. Dregătoriul carantinii ce ar lăsa să treacă un călători sau mărfuri, fără a-l supune la regulile carantinii orânduite.
2. Jandarmul sau pichetul străjii pământeşti carile, după ce va opri pe un călători ce s-ar ispiti a trece pe furiş cordonul, l-ar lăsa să treacăînainte fără a-l trimete la cea mai aproape cantoră a carantinii”.
[47]Art. 207. Sânt socotiți vinovați de feliul al doile:
1. Slujitorii carantinii carii ar lăsa să treacă marfă și după împlinirea zililor rânduitei carantini, însă carile, necurățindu-să îndestul, ar pricinui vreo întâmplare de molipsire.
2. Jandarmul sau pichetul carile ar lăsa vreun punct slobod pe unde să să poată comunicarisi”.
[48] Anexa Litera V Pentru alcătuirea pensiilor
Art. 1. Zăciuiala din numărul lăcuitorilor din moșiile proprietarilor, după rânduiala pomăzuită prin art. 71 i 72, cap. al triile a finanțului, fiind o despăgubire în locul ce făce slugoscutelnico-breslașii în folosul iconomiei riurale, iar pensiile, după același articol, fiind în locul banilor ce Vistierie plăte câte 24 lei pe an de un scutelnic în folosul celor ce ave această dreptate, Casa pensiilor va fi alcătuită pără la un milion lei pe fiestecare an din Vistieria statului și să împarte în doauî ramuri, una adică îndeplinitoare legiuirii pomăzuită, câte doauîzăci și patru și câte șasăzăci lei pe an de un scutelnic, după cuprindirea aceluiași articol, iar alta regularisitoare de pensii cuvenite celor ce, prin slujbe însămnate și de folos pământului, să vor face vrednici de o răsplătire multămitoare.
Art. 2. Pentru această sumă vor fi doauî condice, șfăruite, cu pecetea domnului, una a ramului întăî, supt numire de pensiile scutelnicești, alta a ramului al doile, supt numire de pensiile răsplătitoare.
Art. 3. În condica pensiilor scutelnicești să vor înscrie toate daturile acele câte doauîzăci și patru și câte șasăzăci lei pe an, după art. 74 din finanță și după izvodul alăturat supt litera A, care daturi vor fi adivărate cu iscălitura a însuși persoanilor ce să cuvin a-i lua sau a vechililor lor, ce vor ave vechilimele încredințate de dregătorii ținuturilor, spre înfățoșare la închierea sămilor cătră Obșteasca Adunare, fără care slobozirea banilor nu va fi legiuită.
Art. 4. În condica pensiilor răsplătitoare să va înscrie prisosul ce va urma după toate daturile din condica pensiilor scutelnicești, cum și sporiurile ce din vreme în vreme să vor lămuri de răposarea persoanilor cu acest drit.
Asăminea să vor înscrie și daturile la persoanile ce să vor învrednici a câștiga pensiile răsplătitoare, a căror daturi vor fi iarăși după rânduiala asăzată la art. al 3-le.
Art. 5. Spre a ave la vreme ocârmuirea știință de răposarea fieștecăriia persoane dintr-acele ce dobândesc dreptatea pensiilor scutelnicești și dintr-acele ce dobândesc dreptatea pensiilor răsplătitoare, ministrul din lăuntru pe toată lună va da știință Vistieriei de prifacirile urmate, căci după acele înștiințări are a să regularisi și a să închie sămile.
Art. 6. Plata pensiilor, și scuteInicești si răsplătitoare, are a să face din triminii în triminii, după rânduiala ciferturilor.
Art. 7. Pensiile răsplătitoare, ca o multămire din partea statului:
A. Cătră acei carii împlinesc slujba dregătoriilor politicească și militienească cu osârdie, cinste și fără prihănire, de la vârstă de optsprezece ani și înainte.
B. Cătră aciia sau cătră familia lor, carii, din pricina primejdu-ioasălor slujbe în care s-ar afla, s-ar beteji, sau ar muri.
C. Cătră aciia carii s-ar afla în slujba pământului vremeîndelungatăși ar agiunge la stare de bătrâneță.
D. Cătră acei carii, prin iscusința lor, vor descoperi folosință nouî în iconomii riurale și în industrii, sau și în altile asămine.
E. Cătră acei carii s-ar întâmpla a face vreo slujbă gre și de mare folos patriei.
Art. 8. Pensiile atingătoare de litera A din art. 7 să împart în trii stări:
A. Cei ce vor sluji fără prihănire doauîzăci ani legiuiți și să vor trage din slujbă vor dobândi o a triia parte din leafa cinului lor.
B. Cei ce vor împlini cu asămine neprihănire slujba de triizeci ani legiuiți și să vor trage vor dobândi leafa pe giumătate.
C. Cei ce vor sluji cu asămine neprihănire slujba de patruzăci ani vor dobândi doauî a triia părți.
Art. 9. Pensiile atingătoare de litera B din art. 7. să împart în doauîstări:
A. Acei ce vor suferi o betejire nevolnică vor dobândi pe giumătate din leafa cinului lor.
B. Văduva și nevârstnicii copii acelor ce-si vor pierde viața în primejdia slujbii vor dobândi giumătate din leafa cuvenită cinului mortului, însă văduvile pe viață, iar copiii pără la legiuita vârstă.
Art. 10. Pensiile atingătoare de literele G și D din acel art. a. 7-le săvor da după închipuirile ce Obsteasca Obicinuita Adunare împreună cu domnul va face în asăminea întâmplare, pe pravățul folosului ce slujbile sau necodirea lor ar pricinui statului.
Art. 11. Fieștecare cinovic politicesc, militienesc este datori sădovidească a sale urmări de slujbi neprihănite, prin formuliar spisoc făcut pe fieștecare an de cătră ocârmuitoriul postului în care să află slujind, iar ministrii și prezidenții divanurilor și a giudecătoriilor să câștige aceasta de la însuși domnul. 
[49] Pomăzuit = confirmat, consacrat.
[50] EPITROPIE, epitropii, s. f. 1. Tutelă. ♦ Îngrijire. 2. (Reg.) Consiliu de epitropi (2); instituție condusă de un consiliu de epitropi; eforie. 3. Funcția de epitrop. – Epitrop + suf. -ie.
[51]Art. 1. Acele opt casă de faciri de bine sau de folosință obstească, adică: Casa mililor, a Copiilor aflați, a Spitalului din Sfântul Spiridon, a Doftorilor, a Școalii publice din mănăstirea Sfinților Ierarhi, a Semiariului din Socola, a Apelor și, în sfârșit, a Podurilor din Ieși, să vor uni le acum înainte supt privigherea unui Comitet chentral, alcătuit din epitropiile ce astăzi sânt sau care după vreme să vor orândui pe temeiul articulului 54 din al doile cap a Reglementului și care vor administra pe fieștecare casă deosăbit”.
[52] sameș, ~ă [At: DOSOFTEI, V. S. septembrie 111/8 / V: (înv) ~miș, (înv) sămaș / Pl: ~i / E: samă + -eș1 sm Dregător însărcinat (în evul mediu, în Țara Românească) cu strângerea birului de la contribuabili Si: (înv) sameșer (1). 2 sm (Înv) Funcționar administrativ care încasa diverse plăți, care supraveghea bunul mers al unor instituții etc. Si: (înv) sameșer (2). 3 sm (Înv) Administrator (de moșie) Si: (înv) sameșer (3). 4 sm (Mol) Baci (la o stână). 5 a (Înv; d. oameni) Chibzuit (la bani, în administrarea unor bunuri).
[53]Art. 3. Fieștecare epitropie va ave lângă sine un sameș și un scriitori”.
[54] Mihai-Cristian Amăriuţei, Simion-Alexandru Gavriş ”Funcționarii din principatul Moldovei în epoca Regulamentului Organic (1832-1858): documente” Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2022, pp. 19-25.
[55] Anul alcătuirii registrului este menționat pe ultima filă. Trebuie precizat că nu toate instituțiile aflate în subordinea Ministerului de Interne au trimis la timp condicile de calităţi. La 16/28 ianuarie 1835, departamentul poruncea eforiei din Iași să expedieze în 24 de ore respectivele documente, afirmând că, din pricina întârzierii municipalității capitalei, nu se putea încheia compilarea registrului general. Eforia s-a conformat abia după trei zile (DJAN Iaşi, fond Eforia Iași, dosar 92/1834, f. 3-4).
[56] În 1835, numărul lor a fost redus la 13, ținuturile Cârligătura, Hârlău și Herta fiind desființate (Adrian Macovei, op. cit., pp. 155-170).
[57]În ședința de la 22 Iulie 1873, Consiliul de Miniștri, luând în deliberare referatul d-lui Ministru de Interne cu No. 9473 relativ la diferitele starostii de corporație ce funcționează astăzi în țară.
Având în vedere că aceste starostii percep taxe în folosul lor, sub diferite motive.
Considerând că, după legile în vigoare, stărostiile sunt desființate și ramplasate prin instituțiunea Camerilor de Comerț.
Consiliul, pe aceste motive și în unire cu afirmarea d-lui Ministru de Interne, exprimată prin citatul referat, încuviințează a se desființa toate stărostiile existente încă în ţară, precum și regulamentele ce sunt făcute pentru administrarea lor, oprindu-se a se mai percepe în viitor niciun ban de la meseriași și industriași, rămânând a se înființa Camera de Comerț în toate districtele, conform legei din 1864, pentru instituirea lor”. (ss) L. Catargiu, V. Boerescu, Chr. Tell și general Florescu.
[58] D.R. Ioanițescu ”Renașterea meseriilor”, Tip. ”Reforma Socială” București, 1931, pp. 154 – 159.
[59] D.R. Ioanițescu ”Renașterea meseriilor”, Tip. ”Reforma Socială” București, 1931, pp. 154 – 159.
[60] Vezi Proiectul starostilor și Proiectul Camerei de Comerț Cap. XXV din D.R. Ioanițescu ”Renașterea meseriilor”, Tip. ”Reforma Socială” București, 1931, pp. 153 – 148.
[61] D.R. Ioanițescu ”Renașterea meseriilor”, Tip. ”Reforma Socială” București, 1931, pp. 160 – 163.
[62] Legea a fost adoptată în Adunarea Deputaților în ședința din 20 mai 1874, iar la Senat în ședința din 28 mai 1874.
[63] Publicată în ”Monitorul oficial” nr. 236 din 27 ianuarie 1912.
[64] Publicată în ”Monitorul oficial” din 18 iunie 2915 promulgată prin Înaltul Decret Regal nr. 2.038 din 17 Iunie 1925.
[65] Publicată în ”Monitorul oficial” nr. 238 din 11 octombrie 1932.
[66] Publicată în ”Monitorul oficial” nr. 99 din 30 aprilie 1936.
[67] Publicată în ”Monitorul oficial” nr. 1784 august 1938.
[68] Publicată în ”Monitorul oficial” nr. 178 din 4 august 1938.
[69] Publicată în ”Monitorul oficial” nr. 243 din 19 octombrie 1938.
[70] Publicată în ”Monitorul oficial” nr. 77 din 30 martie 1940.
[71] Publicată în ”Monitorul oficial” nr. 81 din 4 aprilie 1940.
[72] Publicată în ”Monitorul oficial” nr. 169 din 24 iulie 1940.
[73] Publicată în ”Monitorul oficial” nr. 203 din 3 septembrie 1940.
[74] Publicată în ”Monitorul oficial” nr. 219 din 20 septembrie 1940.
[75] Publicată în ”Monitorul oficial” nr. 268 din 14 noiembrie 1940.
[76] Publicată în ”Monitorul oficial” Nr.69din 22 martie 1941.
[77] Publicată în ”Monitorul oficial” nr. 69 din 22 martie 1941.
[78] Publicată în ”Monitorul oficial” nr. 233 din 2 octombrie 1941.
[79] Publicată în ”Monitorul oficial” nr. 253 din 24 octombrie 1941.
[80] Publicată în ”Monitorul oficial” nr. 270 din 13 Noiembrie 1941.
[81] Publicată în ”Monitorul oficial” nr. 3 din 3 ianuarie 1942.


Avocat Costel Gîlcă, Baroul București

Citeşte mai mult despre , , , , , ! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.
Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn LinkedIn JURIDICE.ro WhatsApp WhatsApp Channel JURIDICE Threads Threads JURIDICE Google News Google News JURIDICE

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.

Arii de practică
Achiziţii publice
Afaceri transfrontaliere
Arbitraj
Asigurări
Banking
Business
Concurenţă
Construcţii
Contencios administrativ
Contravenţii
Corporate
Cyberlaw
Cybersecurity
Data protection
Drept civil
Drept comercial
Drept constituţional
Drept penal
Dreptul familiei
Dreptul muncii
Dreptul Uniunii Europene
Dreptul penal al afacerilor
Dreptul sportului
Drepturile omului
Energie
Fiscalitate
Fuziuni & Achiziţii
Gambling
Health & Pharma
Infrastructură
Insolvenţă
Litigation
Malpraxis medical
Media & publicitate
Mediere
Piaţa de capital
Procedură civilă
Procedură penală
Proprietate intelectuală
Protective
Protecţia animalelor
Protecţia consumatorilor
Protecţia mediului
Recuperare creanţe
Sustenabilitate
Telecom
Transporturi

Parteneri arii de practică  Specialişti


JURIDICE.ro
Main page
Cariere
Evenimente ⁞ 
Dezbateri
Profesionişti
Lawyers Week
WinLaw.ro
VIDEO
Servicii
Flux noutăţi
Selected ⁞ 
Comunicate
Avocaţi
Executori
Notari
Sistemul judiciar
Studenţi / JURIDICE NEXT
RSS  Publicare comunicate profesionale
Articole
Essentials
Interviuri
Opinii
Revista de note, studii şi opinii juridice
ISSN 2066-0944
       Studii şi note de studiu
Revista revistelor
Autori  Condiţii de publicare articole
Jurisprudenţă
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Curtea Constituţională
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
       Jurisprudenţă curentă ÎCCJ
       Dezlegarea unor chestiuni de drept
       Recurs în interesul legii
Curţi de apel ⁞ 
Tribunale ⁞ 
Judecătorii

Legislaţie
Proiecte legislative
Monitorul Oficial al României
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

Proiecte speciale
Cărţi
Covid-19 Legal React
Creepy cases
Life
Mesaje de condoleanţe
Povestim cărţi
Războiul din Ucraina
Wisdom stories

Servicii J   Cont profesional [membership]   Catalog   Documentare   Comunicare   Revealing   Vizual   Website   Logo   Foto   Video   Talent Search   Recrutare   Evenimente   Directoare internaţionale