« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Drept constituţional
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Rolul jurisprudenţei Curţii Constituţionale ca izvor de drept constituțional
18.05.2021 | Florentina BIOLAN

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Florentina Biolan

Florentina Biolan

Abstract

The legal doctrine recognizes the jurisprudence of the Constitutional Court as a source of law. In reaching this conclusion, this paper addresses both the evolution of constitutional control in Romania, with reference to the evolution of the “European model” of constitutional justice, as well as the effect and value of the decisions of the Constitutional Court. Thus, according to art. 147 para. (4) of the Constitution: “The decisions of the Constitutional Court are published in the Official Gazette of Romania. From the data of publication, decisions are generally binding and have only future power.” It can be seen that this constitutional text does not distinguish from the type of decision (admission / rejection), therefore all decisions are generally mandatory, in their unity given by the device and the recitals that support it, from the data of publication in the Official Gazette of Romania. In this respect, in a constant jurisprudence, the Constitutional Court of Romania held that erga omnes obligation of decisions is based both on the provisions of art. 142 para. (1) of the Constitution which provides that “it is the guarantor of the supremacy of Constitution”, as well as on the provisions of art. 1 para. (3) of the Constitution – “Romania is the rule of law” and para. (5) – “In Romania, the respect for the Constitution, its supremacy and the laws is mandatory.” Considering that the decisions of the Constitutional Court are common body with the Constitution that they interpret, we consider that the jurisprudence of the Constitutional Court of Romania constitutes the source of law.

I. Consideraţii introductive

Din punct de vedere etimologic, termenul “izvor” sau “izvoare”, în asociere cu termenul “drept”, sugerează “ideea de sursă sau de origine a dreptului, ideea de factori care determină originea şi existenţa dreptului, ideea de condiţii şi factori din care decurge dreptul.”[1]

Conceptul de izvor de drept, sursă a dreptului, cuprinde mai multe accepţiuni: izvor de drept în sens material şi izvor de drept în sens formal.

Izvoarele în sens material, denumite şi izvoare reale, reprezintă “acele condiţii preexistente dreptului, cadrul economic, social, politic, cultural, ideologic care se impune legiuitorului în procesul de creare a dreptului”[2]. Cealaltă accepţiune a noţiunii – izvor de drept formal – ne interesează în mod deosebit având în vedere faptul că normele juridice nu se prezintă în formă nudă[3], ci având o anumită formă exterioară de exprimare; acesta reprezintă mijlocul cu ajutorul căruia se exprimă izvorul material.

Izvoarele formale ale dreptului sunt fie o creaţie a legiuitorului, fie au origine cutumiară, doctrinară ori jurisprudenţială.

În majoritatea sistemelor juridice contemporane, principalul izvor de drept îl reprezintă actul normativ care “se poate înfăţisa în diverse forme, în funcţie de autoritatea emitentă – proceduri de adoptare (criteriul formal) – şi domeniul de reglementare (criteriul material), şi împreună alcătuiesc un sistem, subordonat şi întemeiat pe norma de bază, care este reprezentată de Constituţie”[4]. Spre deosebire de sistemul de drept romano-germanic, unde principalul izvor de drept este actul normativ, în sistemul de drept anglo-saxon, jurisprudenţa constituie izvor principal de drept, judecătorul creează reguli de drept prin hotărârile sale (jude made law) şi trebuie să respecte precedentele judiciare (stare decisis).

Prin jurisprudenţă (practica judecătorească) se înţelege “totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către instanţele de toate gradele.”[5]

În ceea ce priveşte dreptul românesc, se poate considera, de regulă, că jurisprudenţa nu poate fi izvor de drept, totuşi, există o excepţie în acest sens şi anume: deciziile pronunţate de Curtea Constituţională a României.

II. Specificul controlului de constituţionalitate pe model kelsenian, cu referire la actele Curţii Constituţionale

Instituţia controlului constituţionalităţii legilor a apărut relativ repede după apariţia primelor constituții, odată ce statul a devenit tot mai puternic, din “necesitatea asigurării garanţiilor care să facă respectată forţa superioară, obligatorie a Constituţiei în raport cu puterile publice şi cu actele emise de acestea.”[6]

Istoric vorbind, la început funcţia de control al respectării Constituţiei a fost realizat de instanţele judecătoreşti, mai precis, în anul 1803 când a fost pronunţată decizia Curţii Supreme a SUA “Marbury versus Madison” reprezentând un moment de referinţă pentru apariţia modelului american de justiţie constituţională. Pe continentul european, în special după cel de-al Doilea Război Mondial, s-a instituţionalizat, ca regulă, modelul kelsenian (modelul european), care se referă la faptul că exercitarea controlului de constituţionalitate a legilor se realizează printr-un organ unic, special şi specializat de jurisdicţie constituţională. În viziunea lui Hans Kelsen, sistemul de drept al unui stat este dispus într-o structură ierarhică, acesta afirma că “ordinea de drept nu este un sistem de norme aflate pe acelaşi plan, egale, ci o construcţie în trepte din mai multe straturi … Constituţia reprezintă treapta cea mai înaltă din punctul de vedere al dreptului pozitiv.”[7]

În literatura de specialitate, s-au identificat, în sens larg, două “modele” de control de constituţionalitate, cel american şi cel european (kelsenian).

Referitor la “modelul american”, controlul de constituţionalitate este exercitat de instanţele judecătoreşti obişnuite, indiferent de gradul acestora. Acesta este caracterizat de un control difuz, iar decizia instanţei judecătoreşti se bucură de autoritate relativă a lucrului judecat. Comisia de la Veneţia într-un studiu se referă la “modelul american” spunând că acest control poate duce la decizii conflictuale: la incoerenţă şi incertitudine având în vedere că diferite instanţe pot interpreta aceleaşi norme în mod diferit[8]. În schimb, “modelului european” îi este specifică existenţa unei instituţii unice, specializate în exercitarea controlului constituţionalităţii legilor, iar deciziile pe care instanţa de jurisdicţie constituţională le pronunţă au efecte erga omnes, adică faţă de toţi. “Modelul european” prezintă avantajul că reduce considerabil insecuritatea juridică, eliminând riscul de a se pronunţa soluţii contradictorii cu privire la constituţionalitatea aceluiaşi text normativ, spre desosebire de “modelul american” care are un control difuz, descentralizat. Acest aspect l-a menţionat şi H. Kelsen arătând că: “absenţa unei decizii uniforme asupra problemei constituţionalităţii unei legi, adică asupra problemei de a şti dacă a fost încălcată Constituţia, reprezintă un mare pericol pentru Constituţia însăşi.”[9]

În ceea ce priveşte România, corespondent al deciziei “Marbury versus Madison” îl constituie “procesul tramvaielor” din 1912 când s-a realizat verificarea constituţionalităţii unei legi cu Constituţia din 1866. Acesta a fost finalizat printr-o decizie a Curţii de Casaţie prin care se recunoştea competenţa instanţelor ordinare de a se pronunţa asupra constituţionalităţii unei legi. Acest precedent nu a rămas fără urmări pe plan legislativ, iar prin Constituţia din 1923 s-a instituit un control judecătoresc  concentrat care revenea competenţei exclusive a Curţii de Casaţie în Secţii Unite, acest control de constituţionalitate a fost menţinut şi de Constituţia din 1938. Dupa cel de-al Doilea Război Mondial, prin Constituţiile din 1948 şi 1952 nu a mai existat un control al constituţionalităţii legilor, chiar dacă în Constituţia din 1965 se prevedea în art. 43 pct. 15 că Marea Adunare Naţională “exercită controlul general al aplicării Constituţiei. Numai Marea Adunare Naţională hotăreşte asupra constituţionalităţii legilor”. Prin Constituţia din 1991 a fost consacrat “modelul european” de control al constituţionalităţii legilor, fiind instituită Curtea Constituţională, autoritate distinctă şi independentă de celelalte autorităţi ale statului având rolul de garant al supremaţiei Constituţiei. Un studiu[10] realizat de Comisia de la Veneţia recomandă ca în situaţia în care un stat doreşte să introducă jurisdicţia constituţională pentru prima dată în sistemul său juridic, este de preferat ca problemele constituţionale să se realizeze de către o instituţie specializată cu activitate permanentă, adică de o curte constituţională.

În literatura de specialitate[11], se reţine că în cadrul modelului american de control de constituţionalitate, decizia Curţii Supreme este obligatorie atât pentru instanţele subordonate ierarhic, cât şi pentru Curtea Supremă. Menţionăm cu titlu de exemplu Cipru, Estonia, Irlanda, Luxemburg. În ceea ce priveşte Elveţia, trebuie precizat că instanţele inferioare îşi aliniează propria jurisprudenţă la cea a Curţii Supreme pentru a evita în acest fel admiterea recursurilor introduse împotriva propriilor decizii. În schimb, în ceea ce priveşte modelul european de control al constituţionalităţii legilor, decizia Curţii Constituţionale prin care se constantă neconstituţionalitatea în cazul controlului concret de neconstituţionalitate se impune atât instanţei sesizate, cât şi tuturor celorlalte instanţe naţionale, ca exemplu menţionăm Germania, Lituania, Franţa, România, Polonia, Ungaria, Turcia.

Unul dintre argumentele care pledează în favoarea controlului de constituționalitate pe model european îl constituie tocmai regimul juridic al actelor curților constituționale, care sunt general obligatorii.

III. Efectele actelor Curţii Constituţionale a României

3.1. Cadru constituţional şi legal

Curtea Constituţională a României, în exercitarea atribuţiilor sale pronunţă decizii, hotărâri sau avize potrivit distincţiilor realizate de art. 11 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Potrivit art. 146 din Constituţie, în care sunt prezentate atribuţiile Curţii Constituţionale, se poate observa că se face referire expresă doar la aviz [art. 146 lit. h)] ca act al Curţii, iar în art. 147 din Constituţie se face referire expresă la decizii. Aşadar, Constituţia se referă numai la decizii şi avize, hotărârile fiind nominalizate numai de Legea nr. 47/1992, care le atribuie acelaşi efect ca şi cel consacrat de Constituţie pentru decizii, astfel potrivit art. 11 lit. C alin. (3): “Deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.”

3.2. Obligativitatea erga omnes a deciziilor Curţii Constituţionale

3.2.1. Scurt Istoric

Aşa cum am precizat, prin Constituţia din 1991, legiuitorul constituant român a optat pentru “modelul european” de control de constituţionalitate, control exercitat prin intermediul unei curţi unice, speciale şi specializată – Curtea Constituţională a României care a luat fiinţă la 6 iunie 1992, în temeiul art. 140-145 din Constituţie. Acest “model european” preferat de constituantul român “evită interpretările divergente ce pot apărea între tribunale (cazul controlului difuz de tip american), oferind imediat soluţia unică a problemei de constituţionalitate. Procesul ce se poartă în faţa Curţilor se referă exclusiv la constituţionalitatea unei legi, iar hotărârea pronunţată are efecte erga omnes, deci nu numai pentru părţile în litigiu.”[12]

Referitor la Constituţia din 1991, art. 145 stabilea că: “(1) În cazurile de neconstituţionalitate constatate potrivit articolului 144 literele a) şi b), legea sau regulamentul se trimite spre reexaminare. Dacă legea este adoptată în aceeaşi formă, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecţia de neconstituţionalitate este înlăturată, iar promulgarea devine obligatorie. (2) Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Ele se publică în Monitorul Oficial al României.” Se poate observa că textul adoptat de Adunarea Constituantă în 1991 preciza că deciziile Curţii erau doar obligatorii şi nu general obligatorii. Această redactare a determinat în practică interpretarea potrivit căreia deciziile Curţii Constituţionale ar produce efecte numai inter partes litigantes.[13]

În acest sens, Curtea Constituţională a României a simţit nevoia de o intervenţie clarificatoare, astfel, în Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate[14] se reţin următoarele: “Rolul său de garant al supremaţiei Constituţiei este înscris în art. 1 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, iar pentru a-i asigura acest rol Curtea Constituţională este definită de lege ca unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România, independentă faţă de orice altă autoritate publică şi supunându-se numai Constituţiei şi legii sale organice [art. 1 alin. (1) şi (2)]. (…) Controlul de constituţionalitate nu este o frână în calea democraţiei, ci instrumentul ei necesar, deoarece permite minorităţii parlamentare şi cetăţenilor să vegheze la respectarea dispoziţiilor Constituţiei, constituind o contrapondere necesară faţă de majoritatea parlamentară, în cazul în care aceasta s-ar îndepărta de la litera şi spiritul Constituţiei. (…) Controlul constituţionalităţii se finalizează prin decizii, care, potrivit art. 145 alin. (2) din Constituţie, sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Dacă prin decizie se constată neconstituţionalitatea, ea produce efecte erga omnes, adică are un efect obligatoriu general, care vizează toate autorităţile publice, cetăţenii şi persoanele juridice de drept privat. Datorită acestui fapt o parte deloc neglijabilă a doctrinei constituţionale asimilează aceste decizii cu actele având forţa legii.”

Curtea Constituţională fiind confruntată cu poziţiile instanţelor judecătoreşti în legătură cu opozabilitatea deciziilor sale a reluat[15], prin Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999, în cauze de speţe, că “deciziile pronunţate în cadrul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate nu produc doar efecte relative, inter partes, în cadrul procesului în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, ci produc efecte absolute, erga omnes. (…) Ca o consecinţă a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale, pronunţate în baza art. 144 lit. c) din Constituţie, prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe, prevederea normativă a cărei neconstituţionalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept (cu atât mai puţin de autorităţile şi instituţiile publice), încetându-şi de drept efectele pentru viitor, şi anume de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, potrivit tezei a doua din fraza întâi a art. 145 alin. (1) din Constituţie. Fără îndoială că, în urma pronunţării unei decizii prin care Curtea Constituţională constată neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe, Parlamentul sau, după caz, Guvernul are obligaţia de a interveni în sensul modificării sau abrogării actului normativ declarat ca fiind neconstituţional. Dar aceasta nu înseamnă că, în situaţia în care o asemenea intervenţie nu s-ar produce ori ar întârzia, decizia Curţii Constituţionale şi-ar înceta efectele. Dimpotrivă, aceste efecte se produc în continuare, fiind opozabile erga omnes, în vederea asigurării supremaţiei Constituţiei, potrivit art. 51 din aceasta.”[16]

Prin legea de revizuire a Constituţiei din anul 2003 s-a pus capăt acestei controverse doctrinare şi jurisprudenţiale în ceea ce priveşte efectele deciziilor Curţii Constituţionale restructurându-se complet dispoziţiile art. 145 din Constituţia din 1991, iar prin noile dispoziţii ale art. 147 se conferă, în mod explicit, caracter general obligatoriu deciziilor Curţii Constituţionale de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României. În literatura de specialitate[17], s-a arătat faptul că “obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele judecătoreşti este nu numai un factor de stabilitate a Constituţiei, ci şi unul de dezvoltare a acesteia. Dacă multitudinea presiunilor sociale exercitate asupra Curţii Constituţionale pe calea excepţiilor de neconstituţionalitate este un factor perturbator al stabilităţii constituţionale, acesteia i se opune decizia Curţii Constituţionale, care are rolul de a detensiona situaţiile conflictuale prin indicarea textului de lege pe baza căruia urmează a fi soluţionate cauzele civile, penale sau de altă natură de către instanţele de judecată. În măsura în care aceste decizii absorb în cuprinsul lor transformările petrecute pe plan social, ele dau noi semnificaţii termenilor Constituţiei, conceptelor cu care aceasta operează, deschizând drumul perpetuei sale înnoiri.”

3.2.2. Caracterizarea efectului erga omnes

În Constituţia României este consacrată obligativitatea erga omes a deciziilor Curţii Constituţionale în art. 147 alin. (4), astfel: “Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.” Această “consacrare constituţională a caracterului general obligatoriu al deciziilor acestei Curţi determină ca ele să se impună tuturor subiecţilor de drept, întocmai ca şi un act normativ, spre deosebire de hotărârile instanţelor judecătoreşti, care produc efecte inter partes litigantes.”[18]

Raportat la obligativitatea deciziilor instanţelor constituţionale, trebuie remarcat că în marea majoritatea statelor, deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unui act cu caracter normativ produc efecte erga omnes. Cu titlu de exemplu prezentăm unele aspecte specifice care caracterizează anumite state care au adoptat “modelul european”, astfel: în Austria, deciziile pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate exercitat asupra actelor normative au efecte erga omnes, iar cele care vizează acte individuale produc efecte inter partes; în Letonia, obligativitatea deciziei instanţei constituţionale constă atât în obligativitatea deciziei, cât şi în obligativitatea interpretării date normei criticate; în Elveţia, în cazul controlului abstract decizia produce efecte erga omes, însă în cazul controlului concret decizia nu mai produce astfel de efecte, totuşi şi în cadrul acestui control decizia poate avea nuaţe erga omnes, în sensul că, dacă norma neconstituţională este în continuare aplicată într-un litigiu concret orice persoană poate obţine declararea din nou ca neconstituţională a acesteia; în Polonia, România şi Serbia, deciziile curţilor constituţionale sunt general obligatorii.[19]

Obligativitatea erga omnes a deciziilor Curţii Constituţionale se întemeiază pe dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5), art. 142 alin. (1) şi art. 147 alin. (4)[20]. În acest sens, Curtea Constituţională a României, prin Decizia nr. 1018 din 19 iulie 2010, a statuat că: “adoptarea de către legiuitor a unor norme contrare celor hotărâte într-o decizie a Curţii Constituţionale, prin care se tinde la păstrarea soluţiilor legislative afectate de vicii de neconstituţionalitate, încalcă Legea fundamentală. Or, într-un stat de drept, astfel cum este proclamată România în art. 1 alin. (3) din Constituţie, autorităţile publice nu se bucură de nicio autonomie în raport cu dreptul, Constituţia stabilind în art. 16 alin. (2) că nimeni nu este mai presus de lege, iar în art. 1 alin. (5) că respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”[21]. În literatura de specialitate, s-a arătat că supremaţia Constituţiei şi a legilor, consacrat de art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, a fost ridicată la rang de principiu constituţional. Astfel, s-a instituit “obligaţia generală, impusă tuturor subiectelor de drept, inclusiv autorităţilor legiuitoare, care trebuie să se asigure că activitatea de legiferare se realizează în limitele şi în concordanţă cu Legea fundamentală a ţării şi, totodată, să asigure calitatea legislaţiei.”[22]

În mod constant Curtea a statuat, începând cu Decizia Plenului nr. 1/1995[23], cu referire la obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, că “puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină aceasta. Soluţia este aceiaşi şi pentru efectul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale.” În acelaşi sens, Curtea şi-a păstrat această jurisprudenţă în sensul obligativităţii considerentelor deciziilor sale, cu titlu exemplicativ menţionăm Decizia nr. 196 din 4 aprilie 2013[24] prin care Curtea a reţinut că “puterea de lucru judecat ce însoţeşte deciziile Curţii Constituţionale se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină aceasta. Astfel, atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept.” Prin urmare, atât Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv autorităţile şi instituţiile publice urmează să respecte atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor Curţii.

Trebuie să precizăm că atât obligativitatea dispozitivului, cât şi a considerentelor se întâlnesc şi în alte ţări, cum ar fi Germania, Lituania, însă există şi ţări în care există o dispută doctrinară în ceea ce priveşte obligativitatea considerentelor deciziei, respectiv cazul Cehiei. Astfel, se consideră în jurisprudenţa Curţii că ele nu constituie precedente obligatorii de jure pentru autorităţile şi instituţiile publice, ele fiind obligatorii doar pentru Curte, totuşi aceste considerente sunt de facto respectate de către autorităţile şi instituţiile publice.[25]

Prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017[26], Curtea a statuat că: “prin sintagma considerente pe care dispozitivul deciziei Curții se sprijină se înțelege ansamblul unitar de argumente, care prezentate într-o succesiune logică realizează raționamentul juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată de Curte. Astfel, argumente autonome, de sine-stătătoare, sau argumente multiple, coroborate, pot determina o construcție logico-juridică după structura premisă-demonstrație-concluzie. Cu alte cuvinte, considerentele unei decizii a Curții Constituționale cuprind analiza comparativă dintre textul legal criticat și norma constituțională, procesul logic pornind de la situația premisă (care implică, pe de o parte, analiza textului legal, și, pe de altă parte, analiza textului constituțional), realizând legături corelante, inferențiale (analiza raportului dintre cele două norme) din care derivă o concluzie, consecința analizei (soluția pronunțată de Curte). Această structură este una unitară, coerentă, întregul ansamblu argumentativ constituind fundamentul concluziei finale, astfel încât nu poate fi acceptată teza potrivit căreia în conținutul unei decizii a Curții ar putea exista considerente independente de raționamentul juridic care converge la soluția pronunțată și implicit care nu ar împrumuta caracterul obligatoriu al dispozitivului actului jurisdicțional. Prin urmare, întrucât toate considerentele din cuprinsul unei decizii sprijină dispozitivul acesteia, Curtea constată că autoritatea de lucru judecat și caracterul obligatoriu al soluției se răsfrânge asupra tuturor considerentelor deciziei.”

În literatura de specialitate[27], s-a arătat că “valoarea considerentelor în economia deciziei se constituie într-o veritabilă matrice comună aplicabilă fără nicio distincţie sau diferenţiere în raport cu toate atribuţiunile Curţii Constituţionale prevăzute de art. 146 din Constituţie şi de Legea nr. 47/1992 (…) puterea de lucru judecat la care face referire Curtea Constituţională, ataşând-o atât considerentelor deciziilor pe care le pronunţă, nu este altceva decât expresia obigativităţii erga omnes a interpretării pe care Curtea o dă Constituţiei.”

Curtea Constituţională a reţinut că deciziile sale fac parte din ordinea juridică normativă, astfel, prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018[28], Curtea a statuat că: “deciziile simple (sau extreme) de admitere a sesizărilor de neconstituționalitate sau cele sub rezervă de interpretare constituie un izvor formal distinct al dreptului constituțional, preiau forța juridică a normelor constituționale pe care le interpretează și se adresează tuturor subiectelor de drept. Prin urmare, deși are caracter jurisdicțional, art. 147 alin.(4) din Constituție conferă deciziei antereferite forța normelor constituționale, pe care nu o limitează la cazul dat, ci îi atribuie un caracter erga omnes, ceea ce înseamnă că ea trebuie respectată și aplicată de către toate subiectele de drept cărora li se adresează. De aceea, Curtea apreciază că, deși decizia sa nu se identifică cu norma/actul legislativ, efectele sale sunt similare acestuia, astfel că, prin intermediul acestora, decizia stabilește reguli de conduită ce se impun a fi urmate, drept care face parte din ordinea normativă a statului.”

Într-un studiu[29] de drept comparat se menţionează că există unele cazuri în care atunci când este constatată neconstituţionalitatea textului legal, acesta continuă să existe în ordinea juridică şi trebuie aplicat în orice altă situaţie din afara litigiului în care s-a ridicat chestiunea preliminară, însă trebuie precizat că dacă instanţa judecă într-un alt litigiu o chestiune care are un obiect identic, respectiva instanţa nu mai are obligaţia de a sesiza Curtea, ci va aplica soluţia dată de Curte care îi este opozabilă (Belgia).

Conform art. 147 alin. (4) teza a II-a din Constituţie: “de la data publicării, deciziile [Curţii Constituţionale] sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.” În temeiul acestui articol Curtea a statuat că acest caracter obligatoriu al deciziilor “nu distinge nici în funcţie de tipurile de decizii pe care Curtea Constituţională le pronunţă, nici în funcţie de conţinutul acestor decizii, ceea ce conduce la concluzia că toate deciziile acestei Curţi, în întregul lor, sunt general obligatorii.” (Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012[30]). Mai mult, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008[31], a reţinut că “decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor.”

În ceea ce priveşte momentul de la care decizia de constatare a neconstituţionalităţii unui act normativ produce efecte juridice, se disting mai multe situaţii[32], astfel, aceasta poate produce efecte juridice fie de la data pronunţării sale (Armenia, Belarus, Estonia, Georgia, Ucraina), fie de la data publicării sale (Austria, Croaţia, Franţa, Italia, Letonia, Serbia, Turcia, Albania, România, Republica Cehă – aici se impun anumite precizări, şi anume, Curtea poate decide ca decizia să producă efecte juridice de la data pronunţării), fie la o dată specificată în decizie (Belarus), fie în ziua următoare publicării deciziei (Bosnia-Herţegovina, Slovenia). De asemenea, trebuie precizat că există state care prevăd în legislaţia lor internă posibilitatea curţilor constituţionale de a amâna pe un anumit termen data de la care decizia îşi va produce efectelor juridice atunci când s-a constatat neconstituţionalitatea actului normativ (Turcia, Bosnia-Herţegovina, Estonia, Polonia, Austria, Slovenia, Germaniei, Croaţiei, Republica Cehă).

3.3. Curtea Constituţională garant al valorilor fundamentale

Actul fundamental al unui stat de drept este reprezentat de Constituţie, iar prin intermediul Legii fundamentale se creează concepte, reguli şi principii esenţiale ale statului, se stabileşte şi se garantează drepturi, libertăţi şi îndatoriri fundamentale ale cetăţenilor, de asemenea, reglementează organizarea şi funcţionarea autorităţilor publice. În general, o Legea fundamentală pe lânga valorile naţionale şi principiile specifice care stau la baza statului respectiv reglementează şi valori universale, comune tuturor statelor democratice. Aceste valori constituţionale reprezintă fundamentul oricărui regim constituţional.

Exemplicativ vom enumera anumite principii şi valori care sunt codificate în constituţii la nivel mondial, astfel:

– Constituţia Spaniei[33] prevede în: art. 1 „Spania este constituită ca un stat de drept social şi democratic, care apără libertatea, justiția, egalitatea şi pluralismul politic ca valori superioare ale ordinii sale juridice”; art. 20 alin. 1 lit. a) „dreptul de exprimare şi difuzare liberă a gândurilor, ideilor şi opiniilor prin cuvinte, în scris sau prin orice alte mijloace de reproducere”; art. 20 alin. 4: „dreptul la onoare, la confidențialitate, la propria imagine şi la protecția tinerilor şi a copiilor”; art. 33 alin. 1: „dreptul la proprietate privată şi la moştenire.”

– Constituţia Franţei[34] prevede în: art. 1 “Franţa este o republică indivizibilă, laică, democratică și socială. Aceasta asigură egalitatea în faţa legii a tuturor cetăţenilor, indiferent de origine, rasă sau religie”; în ceea ce priveşte protecţia drepturilor omului se face prin trimitere la Declaraţia franceză din 1789. Astfel, aceasta prevede în art. 1 “Oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi”; art. 4 “Libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează celuilalt: astfel, exerciţiul  drepturilor  naturale  ale  fiecărui  om  nu  cunoaște  decât  acele  limite  care  sunt necesare altor membri ai societăţii pentru a se bucura de aceleași drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât de către lege”, art. 6 “Legea este expresia voinţei generale. Toţi cetăţenii au dreptul să participe, ei înșiși sau prin reprezentanţii  lor, la formarea acesteia. Ea trebuie să fie aceeași pentru toţi, atât atunci când ocrotește, cât și atunci când pedepsește. Toţi cetăţenii, fiind egali în faţa sa, au drepturi egale de acces la toate demnităţile, posturile și funcţiile publice, potrivit cu capacitatea lor și fără vreo altă deosebire  decât aceea impusă de virtuţile și talentele lor.”

– Constituţia Germaniei[35] prevede în: art. 1 alin. (1) “Demnitatea umană este inviolabilă. Respectarea și protejarea acesteia reprezintă obligația tuturor autorităților statului”; art. 3 alin. (1) “Toți oamenii sunt egali în faţa legii” şi alin. (3) “Nicio  persoană nu poate fi favorizată sau defavorizată pe motive de sex, filiație  rasă, limbă, țară și  origine, credință sau opinii politice ori religioase. Nicio persoană nu poate fi defavorizată din cauza invalidității”; art. 4 alin. (2) “Practicarea liberă a religiei este garantată”; art. 5 alin. (1) “Fiecare persoană are dreptul să-și exprime liber opiniile.”

– Constituţia Italiei[36] prevede în art. 3 “Toți cetățenii beneficiază de demnitate socială egală şi sunt egali în fața legii, fără deosebire de sex, rasă, limbă, religie, opinii politice, condiţie personală şi socială”; art. 4 “Republica recunoaşte dreptul tuturor cetățenilor la muncă şi creează condițiile necesare pentru valorificarea efectivă a acestui drept”; art. 8 “Toate confesiunile religioase beneficiază de aceeaşi libertate în fața legii. Alte confesiuni decât cea catolică au dreptul la organizare potrivit propriilor statute, cu condiția ca acestea să nu contravină legii italiene”; art. 13 “Libertatea personală este inviolabilă”; art. 16 “Orice cetățean are dreptul de a se stabili şi de a se deplasa liber în orice parte a țării, exceptând restricțiile generale ce pot fi stabilite prin lege din motive de sănătate sau siguranţă publică”; art. 21 “Orice persoană are dreptul de a-şi exprima liber opiniile verbal, în scris sau utilizând orice altă formă de comunicare”.

Prin protejarea anumitor valori comune tuturor cetăţenilor, se consideră în doctrina juridică că o constituţie contribuie şi la crearea unei stări de solidaritate între aceştia, îndeplinind în acest fel şi o funcţie integratoare. Astfel, o constituţie consfinţeşte la rang de lege anumite trăsături definitorii ale comunităţii şi stabileşte adevărate linii de demarcaţie atât în plan valoric, cât şi social.[37]

În democraţiile din întreaga lume, acolo unde a fost adoptat modelul Kelsenian şi implicit existenţa unei Curţii Constituţionale, se apreciază că aceste Curţii reprezintă garanţia supremă pentru protecţia sistemului democratic de guvernare şi a culturii drepturilor omului care se află în centrul comunităţilor politice liberale[38]. În literatura de specialitate[39], se consideră că există cel puţin trei valori fundamentale care justifică existenţa şi concepţia curţilor constituţionale, şi anume: protecţia democraţiei şi a drepturilor omului, independenţa judiciară şi constrângerea constituţională. Aceste valori sunt legate[40] de principiile generale ale constiţionalismului liberal, astfel, independenţă judiciară este legată de principilul statului de drept, constrângerea constituţională este legată de principiul democratic, iar protecţia democraţiei şi a drepturilor omului este legată de păstrarea generală a constituţionalismului liberal, deoarece la baza acestui principiu se află libertatea politică.

Rolul Curților Constituționale este acela de a garanta supremația Constituției în sistemul juridic și de a asigura legalitatea constituțională. Cu referire la Constituţia României, art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală prevede că ”România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme … şi sunt garantate”, iar potrivit dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Constituţia României, “Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constiţuţiei”.

În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a României a statuat (Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011[41]) că “singura autoritate abilitată să exercite controlul constituţionalităţii legilor sau ordonanţelor este instanţa constituţională.” De asemenea Curtea a stabilit  în mod constant că „principiul supremației Constituției și principiul legalității sunt de esența cerințelor statului de drept, în sensul prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (2), conform cărora «Nimeni nu este mai presus de lege»”(Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011).[42]

Prin efectul erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale a României se asigură supremaţia Constituţiei, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi de asemenea iese în evidenţă rolul Curţii Constituţionale de factor stabilizator în societate şi de a menţine echilibru şi colaborarea între puterile statului.

În prezent, ca efect al globalizării, nu se mai poate concepe o Constituţie a unui stat fără a avea legătură cu instrumente juridice de drept internaţional. În toate constituţiile moderne sunt reglementate dispoziţii referitoare la dreptul internaţional. În ceea ce priveşte România, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului sunt recunoscute şi protejate prin Constituţie, prin Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar la nivelul spaţiului Uniunii Europene, prin Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (în continuare denumită Carta).

În ceea ce priveşte Carta, Curtea Constituţională a României a stabilit[43] că îşi găseşte aplicare dispoziţiile art. 148 din Constituţie, iar nu cele cuprinse în art. 20 din Constituţie, care se referă la tratatele internaţionale privind drepturile omului, întrucât art. 6 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană[44] prevede că “Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, aşa cum a fost adoptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceiaşi valoare juridică cu cea a tratatelor.” Totodată, cu referire la prevederile invocate din Carta, Curtea a reţinut[45] că “sunt aplicabile în controlul de constituţionalitate în măsura în care asigură, garantează şi dezvoltă prevederile constituţionale în materia drepturilor fundamentale, cu alte cuvinte, în măsura în care nivelul lor de protecţie este cel puţin la nivelul normelor constituţionale în domeniul drepturilor omului.”

3.4. Obligativitatea pentru viitor a deciziilor Curţii Constituţionale

Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie: “Deciziile Curţii Constituţionale (…) au putere numai pentru viitor.”

Curtea, prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016[46], cu referire la art. 453 alin. (1) lit. f C. proc. pen., a statuat că: “aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situaţiile juridice ce urmează a se naşte – facta futura, cât şi situaţiilor juridice pendinte şi în mod excepţional acelor situaţii care au devenit facta praeterita”. Curtea a reţinut că declararea ca neconstituţională a unui text de lege ca urmare a invocării excepţiei de neconstituţionalitate nu poate constitui “doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare a neconstituționalității numai raporturilor juridice care urmează a se naște, deci unor situații viitoare ipotetice, întrucât și-ar pierde caracterul esențialmente concret. Așadar, Curtea a stabilit că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situațiile juridice ce urmează a se naște — facta futura, cât și situațiile juridice pendinte și, în mod excepțional, acele situații care au devenit facta praeterita[47].”

Prin urmare, dacă raporturilor juridice care se nasc după publicarea deciziei în Monitorul Oficial – facta futura nu necesită a analiză deosebită, având în vedere că este o aplicare a principiului neretroactivităţii, în ceea ce priveşte situaţiile juridice pendite, Curtea a statuat, prin aceiaşi decizie precitată, că “o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia – cauze pendinte, în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile – indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării deciziei Curţii este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii declarate neconstituţionale să nu fie definitiv consolidat.” Aşadar, în această situaţie efectele deciziei de admitere a Curţii Constituţionale produce efecte erga omnes, întrucât raportul juridic nu este epuizat. În privinţa situaţiilor care au devenit facta praeterita– este vorba de cauzele soluţionate pâna la publicarea deciziei de admitere a Curţii Constituţionale şi în care nu a fost sesizată Curtea Constituţională cu o excepţie având ca obiect o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă declarată neconstituţională reprezintă o facta praeterita fiind vorba despre un raport juridic epuizat. În acest sens, Curtea a reţinut că “partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât decizia de admitere a Curţii nu poate constitui temei legal pentru o acţiune în justiţie, în caz contrar consecinţa fiind extinderea efectelor deciziei Curţii pentru trecut[48]”, prin urmare s-ar încălca dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie şi, în acelaşi timp, s-ar nega autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive. Însă, Curtea, în mod excepţional, a reţinut că “decizia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică şi în cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data publicării, altele decât cea în care a fost pronunţată decizia Curţii Constituţionale, soluţionate definitiv prin hotărâre judecătorească, ipoteză în care decizia de admitere constituie motiv de revizuire[49].” Această soluţie legislativă prin care se dă dreptul persoanelor prevăzute de lege de a-şi exercita calea de atac a revizuirii nu intră în conflict cu prevederile constituţionale privind efectele ex nunc ale deciziei de admitere a Curţii, revizuirea putând fi exercitată numai după publicarea în Monitorul Oficial al României a actului Curţii[50]. În acest sens, Curtea a statuat că “efectele unei decizii de admitere pronunțate de instanța de contencios constituțional se întind inter partes numai ex nunc, deoarece revizuirea este cea care în mod direct produce efecte pentru trecut, și nu decizia de admitere a Curții Constituționale, aceasta din urmă fiind numai un instrument, un motiv legal pentru reformarea viitoare a hotărârilor judecătorești care s-au întemeiat pe dispoziția declarată neconstituțională.[51]

Un studiu[52], cu referire la deciziile instanţelor constituţionale, precizează că acestea pot fi guvernate fie de principiul neretroactivităţii, fie de cel al retroactivităţii, fie de ambele principii de drept. Aşadar, în ţări precum România, Armenia, Belarus, Republica Moldova, Serbia deciziile instanţelor constituţionale sunt guvernate de principiul neretroactivităţii, iar în Germania, Belgia, Irlanda îşi găseşte aplicare principiul retroactivităţii. Cu privire la faptul că ambele principii sunt acceptate de unele ţări, menţionăm cu titlu de exemplu Austria – care deşi decizia are efect numai pentru viitor, Curtea are opţiunea de a declara inaplicabil actul normativ cu efecte retroactive, Republica Macedonia sau Slovenia.

IV. Concluzii

Curtea Constituţională are un rol important în procesul de creare şi dezvoltare a dreptului, ea “sprijină procesul de elaborare a legii, cu instrumente diferite şi în realizarea unor atribuţii diferite de cele ale legiuitorului[53].” Curtea, prin soluţiile pe care le pronunţă, nu produce în mod direct norme de drept, în acest sens, Curtea a statuat că “nu se poate substitui legiuitorului pentru adăugarea unor noi prevederi celor instituite și nici nu-și poate asuma rolul de a crea, abroga sau de a modifica o normă juridică. În caz contrar, instanța de contencios constituțional s-ar transforma într-un legislator pozitiv, ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 61 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora: Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării[54]”. De asemenea, Curtea a stabilit că rolul său este cel al unui legiuitor negativ sau cvasinegativ, ceea ce înseamnă ca ea “nu poate emite noi norme juridice, fie ele și numai cu rol complinitor, și nici să le modifice pe cele existente într-un sistem normativ; ea poate doar să constate incompatibilitatea care, eventual ar exista între o normă de reglementare primară şi Legea fundamentală.”[55]

Aşa cum am precizat anterior, deciziile Curţii au efecte similare cu cele ale actului legislativ, iar acestea fac parte din ordinea juridică normativă, fără a se identifica în mod formal cu norma juridică. Totodată, instanţa constituţională a subliniat în mod consecvent că este unica autoritate de jurisdicţie în privinţa autorităţii sale, iar decizia pe care o pronunţă aceasta se prezintă ca un tot unitar sub aspectul naturii şi efectelor sale juridice.

Ca o consecinţă a caracterului erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale, reglementarea normativă care a fost constatată neconstituţională nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept de la data publicării în Monitorul Oficial al României, iar Parlamentul sau, după caz, Guvernul are obligaţia de a modifica sau abroga actul normativ declarat neconstituţional. Aceste efecte erga omnes se produc şi în situaţia în care aceste instituţii nu intervin, în virtutea asigurării supremaţiei Constituţiei. Astfel, potrivit art. 1 alin. (5) din Constituţie: “în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie” coroborate cu prevederile art. 142 alin. (1), conform cărora: “Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei.” Prin urmare, în calitate de garant al supremaţiei Constituţiei, Curtea Constituţională prin exercitarea controlului constituţional previne introducerea în dreptul pozitiv a unor legi contrare Legii fundamentale, şi de asemenea, reprezintă un factor esenţial pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor omului. În acelaşi sens, Curtea a reţinut că: “legiferarea cu încălcarea deciziilor Curții Constituționale este incompatibilă cu statul de drept, consacrat de prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.”[56]

Considerăm că deopotrivă interpretarea pe care Curtea o dă normelor constituționale este general obligatorie, indiferent dacă aceasta este cuprinsă în decizii, hotărâri sau avize. Un exemplu în acest sens îl reprezintă Avizul nr. 1 din 5 aprilie 2007[57] cu privire la propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României. Aşadar, potrivit art. 95 alin. (1) din Constituţie, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei. Curtea observând că textul constituţional nu defineşte noţiunea de “fapte grave” a reţinut că: “pot fi considerate fapte grave de încălcare a prevederilor Constituţiei actele de decizie sau sustragerea de la îndeplinirea unor acte de decizie obligatorii, prin care Preşedintele României ar împiedica funcţionarea autorităţilor publice, ar suprima sau ar restrânge drepturile şi libertăţile cetăţenilor, ar tulbura ordinea constituţională ori ar urmări schimbarea ordinii constituţionale sau alte fapte de aceeaşi natură care ar avea sau ar putea avea efecte similare.” Interpretarea pe care Curtea Constituţională o dă textului constituţional, şi considerentele cuprinse în aviz au efect erga omnes, chiar dacă avizul are caracter consultative.

Actele pe care le pronunţă Curtea Constituţională stabilesc “principii şi reguli, delimitează competenţe ale autorităţilor publice, oferă orientări şi soluţii cu privire la modul de interpretare a Constituţiei, a legislaţiei infraconstituţionale, astfel încât să fie în concordanţă cu normele Legii fundamentale, şi chiar corectează, în raport de normele constituţionale, omisiuni legislative.”[58]

În concluzie, considerăm că jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României reprezintă izvor de drept, deoarece, este evident că prin soluţiile pronunţate de Curtea Constituţională se influenţează întreg sistemul de drept. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale face corp comun cu articolele Constituţiei, în acest sens Curtea a reţinut că “respectarea jurisprudenței constituționale constituie una dintre valorile care caracterizează statul de drept, Curtea a constatat că obligațiile constituționale care rezultă din jurisprudența sa circumscriu cadrul activității legislative viitoare”[59]. În aceiaşi privinţă, Curtea, prin Decizia nr. 85 din 24 februarie 2020[60], a subliniat că “respectarea supremației Constituției, corolar al statului de drept, nu se reduce doar la respectarea literei acesteia. Dacă ar fi așa, o Constituție nu ar fi niciodată suficientă, pentru că nu ar putea niciodată să reglementeze explicit soluții pentru toate situațiile care se pot ivi în practică, inclusiv în raporturile dintre autoritățile publice de rang constituțional.” În aceiaşi decizie precitată, Curtea a reţinut că “acceptarea unei interpretări strict literale și fragmentate a Constituției ar putea conduce la concluzia că orice nu este interzis expres de textul constituțional este permis de acesta, chiar dacă ar contraveni în mod evident logicii și spiritului Constituției, iar o asemenea concluzie este inacceptabilă, întrucât este incompatibilă cu principiile statului de drept.” De asemenea, Comisia de la Veneţia, a reţinut că “respectarea statului de drept nu poate fi limitată numai la punerea în aplicare a prevederilor explicite şi formale ale legii şi ale Constituţiei. Aceasta implică, de asemenea, comportament şi practici constituţionale, care să faciliteze conformitatea cu regulile formale de către toate organele constituţionale şi respectul reciproc între acestea.” (Aviz privind compatibilitatea cu principiile constituţionale şi statul de drept a acţiunilor guvernului şi Parlamentului României cu privire la alte instituţii ale statului şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare a Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare şi completare a Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului în România, adoptat de Comisia de la Veneţia la cea de-a 93-a sesiune plenară, Veneţia, 14-15 decembrie 2012, paragraful 72).


[1] M. NIEMESCH, Teoria generală a dreptului, Ediţia a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2019, op. cit, p. 118, apud D. ŢOP, Dimensiunea istorică a dreptului, Tipărire-Tehnoredactare SC REFACOS G.A. SRL., 2002, p. 110
[2] S. CRISTEA, Teoria generală a dreptului, Ediţia 2, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2016, p. 37
[3] N. POPA, Teoria generală a dreptului, Ediţia 3, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 147
[4] M. SAFTA, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Teoria generală a dreptului constituţional. Drepturi şi libertăţi, Ediţia a 6-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2020, p. 39
[5] N. POPA, op. cit., p. 156
[6] M. SAFTA, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Teoria generală …, op. cit, p. 92
[7] H. KELSEN, Doctrină pură a dreptului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 272
[8] G. HARUTYUNYAN, A. NUSSBERGER, P. PACZOLAY, Study on individual acces to constitutional justice, p. 11, disponibil aici
[9] M. SAFTA, Drept constituţional şi instituţii …, op. cit., p. 98 apud N. Zanon, La polemique entre Hans Kelsen et Carl Schmitt sur la justice constitutionnelle, vol. V, 1989, p. 182
[10] H. STEINBERGER, European commission for democracy through law. Models of Constitutional Jurisdiction, p. 4, disponibil aici
[11] V. Z. PUSKAS, K. BENKE, Justiţia constituţională: funcţiile şi raporturile cu celelalte autorităţi publice, Raport naţional pentru cel de-al XV-lea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, prezentat de Curtea Constituţională a României, p. 77-78 disponibil aici
[12] M. SAFTA, T. TOADER, Revista de drept constituţional, Evoluţia constituţionalismului în România, nr.1/2015, Bucureşti, p. 167 apud  D. ROUSSEAU, La justice constitutionnelle en Europe, Montchrestien, Paris, 1992, p. 22-23
[13] M. SAFTA, T. TOADER, Dialogul judecătorilor constituţionali, Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 40
[14] Publicată în M. Of. nr .16 din 26 ianuarie 1995
[15] M. SAFTA, T. TOADER, Revista de drept constituţional, Evoluţia constituţionalismului în România, nr.1/2015, Bucureşti, p. 173
[16] Publicată în M. Of. nr. 151 din 12 aprilie 2000
[17] I. VIDA, Obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale pentru intsnţele judecătoreşti – factor de stabilitate a Constituţiei, în “Buletinul Curţii Constituţionale” nr. 7/2004, p. 18
[18] M. SAFTA, T. TOADER, Dialogul…, op. cit., p. 39
[19] V. Z. PUSKAS, K. BENKE, Justiţia constituţională: funcţiile şi raporturile cu celelalte autorităţi publice, Raport naţional pentru cel de-al XV-lea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, prezentat de Curtea Constituţională a României, p. 69-70 disponibil aici
[20] M. SAFTA, K. BENKE, Obligativitatea considerentelor deciziilor Curţii Constituţionale, în Dreptul nr.9/2010, p. 41
[21] Publicată în M. Of. nr. 511 din 22 iulie 2010
[22] M. SAFTA, I. PREDESCU, Principiul securităţii juridice, fundament al statului de drept. Repere jurisprudenţiale, disponibil aici, p. 1
[23] Publicată în M. Of. nr. 16 din 26 ianuarie 1995
[24] Publicată în M. Of. nr. 231 din 22 aprilie 2013
[25] V. Z. PUSKAS, K. BENKE, Justiţia constituţională: funcţiile şi raporturile cu celelalte autorităţi publice …, op. cit., p. 78, disponibil aici
[26] Publicată în M. Of. nr. 504 din 30 iunie 2017
[27] M. SAFTA, K. BENKE, Obligativitatea…, op. cit., p. 41
[28] Publicată în M. Of. nr. 97 din 7 februarie 2019
[29] V. Z. PUSKAS, K. BENKE, Justiţia constituţională: funcţiile şi raporturile cu celelalte autorităţi publice …, op. cit., p. 78, disponibil aici
[30] Publicată în M. Of. nr. 131 din 23 februarie 2012
[31] Publicată în M. Of. nr. 605 din 14 august 2008
[32] V. Z. PUSKAS, K. BENKE, Justiţia constituţională: funcţiile şi raporturile cu celelalte autorităţi publice …, op. cit., p. 71, disponibil aici
[33] Disponibil aici
[34] Disponibil aici
[35] Disponibil aici
[36] Disponibil aici
[37] S. Tănăsescu, Din nou despre revizuirea Constituţiei, p. 1, disponibil aici
[38] PABLO CASTILLO-ORTIZ, The Dilemmas of Constitutional Courts and the Case for a New Design of Kelsenian Institutions, disponibil aici
[39] Ibidem
[40] Ibidem
[41] Publicată în M. Of. nr. 549 din 03 august 2011
[42] Publicată în M. Of. nr. 90 din 03 februarie 2011
[43] Decizia nr. 12 din 22 ianuarie 2013, Publicată în M. Of. nr.114 din 28 februarie 2013
[44] Disponibil aici
[45] Decizia nr. 765 din 15 iunie 2011, Publicată în M. Of. nr. 476 din 6 iulie 2011
[46] Publicată în M. Of. nr. 185 din 11 martie 2016
[47] Decizia nr. 337 din 31 mai 2017, publicată în M. Of. nr. 586 din 21 iulie 2017
[48] Decizia nr. 337 din 31 mai 2017, publicată în M. Of. nr. 586 din 21 iulie 2017
[49] Ibidem
[50] Ibidem
[51] Ibidem
[52] V. Z. PUSKAS, K. BENKE, Justiţia constituţională: funcţiile şi raporturile cu celelalte autorităţi publice …, op. cit., p. 72-73, disponibil aici
[53] M. SAFTA, T. TOADER, Dialogul…, op. cit., p. 229
[54] Decizia nr. 378 din 24 septembrie 2013, publicată în M. Of. nr. 723 din 25 noiembrie 2013
[55] Decizia nr. 110 din 5 martie 2013, publicată în M. Of. nr. 341 din 11 iunie 2013
[56] Decizia nr. 452 din 24 iunie 2020, publicată în M. Of. nr. 598 din 08 iulie 2020
[57] Publicat în M. Of. nr. 258 din 18 aprilie 2007
[58] M. SAFTA, T. TOADER, Dialogul…, op. cit., p. 44
[59] Decizia nr. 452 din 24 iunie 2020, publicată în M. Of. nr. 598 din 8 iulie 2020
[60] Publicată în M. Of. nr. 195 din 11 martie 2020


Florentina Biolan
Student – Facultatea de Drept a Universității Titu Maiorescu din București

 
Secţiuni: Articole, CCR, Drept constitutional, Jurisprudență, RNSJ, Selected, Studii | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD