« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Dreptul Uniunii Europene
DezbateriCărţiProfesionişti
 

CJUE s-a pronunțat cu privire la o serie de reforme din România referitoare la organizarea judiciară, la regimul disciplinar al magistraților, precum și la răspunderea patrimonială a statului și la răspunderea personală a judecătorilor pentru erori judiciare. UPDATE: Precizări FJR, AMASP și AIJ. UPDATE: CSM solicită autorităţilor competente să implementeze de urgenţă toate cerinţele şi recomandările MCV constatate ca având caracter obligatoriu. UPDATE: Analiza Ministerului Justiției
19.05.2021 | JURIDICE.ro

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice

Miercuri, 19 mai 2021, Ministerul Justiției a dat publicității următorul comunicat: „La 18 mai 2021, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a pronunțat o hotărâre de referință cu privire la statul de drept şi organizarea sistemului judiciar din România.

1. O primă dezlegare a CJUE a vizat Decizia 2006/928/CE a Comisiei de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției, precum și rapoartele întocmite de Comisia Europeană pe baza acestei decizii.

Curtea a stabilit că Decizia 2006/928/CE  este obligatorie pentru România în toate elementele sale, adică atât în privința considerentelor (prin care instituirea MCV este justificată de imperativul remedierii deficiențelor din domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției) cât şi în privința „obiectivelor de referință” stabilite în sarcina României prin Anexă vizând, printre altele, garantarea unui proces judiciar mai transparent și totodată mai eficient şi continuarea, în baza progreselor realizate deja, a unor cercetări profesioniste și imparțiale cu privire la acuzațiile de corupție la nivel înalt, respectiv, adoptarea unor măsuri suplimentare de prevenire și combatere a corupției, în special în cadrul administrației locale.

Curtea de Justiție a UE a mai stabilit că România are obligația adoptării „măsurilor adecvate” pentru atingerea obiectivelor asumate privind reforma judiciară și lupta împotriva corupției, ținând seama în mod corespunzător, principiului cooperării loiale şi, în special, de recomandările formulate în rapoartele MCV, respectarea valorilor consacrate de articolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană constituind o condiție pentru a beneficia de toate drepturile care decurg din aplicarea tratatelor în privința României.

Cu acest prilej (pct. 162 din hotarâre), a fost reafirmat, şi cu referire la România, principiul menținerii nivelului de protecție a valorilor Uniunii, în temeiul căruiaun stat membru nu își poate modifica legislația astfel încât să determine un regres al protecției valorii statului de drept, valoare care este concretizată printre altele de articolul 19 TUE, România fiind, așadar, obligată să asigure evitarea oricărui regres în raport cu această valoare al legislației în materie de organizare a justiției, abținându‑se să adopte norme care ar aduce atingere independenței judecătorilor.

Concluzia CJUE a fost că „obiectivele de referință” din anexa Deciziei 2006/928/CE au caracter obligatoriu, ceea ce astfel încât România are obligația expresă de a le îndeplini și de a lua măsurile adecvate în vederea realizării lor în cel mai scurt timp şi are obligația de a se abține să pună în aplicare orice măsură care ar risca să compromită atingerea acelorași obiective (pct. 172).

În realizarea acestor obligații clare, România trebuie să țină seama în mod corespunzător de cerințele și de recomandările formulate în rapoartele MCV, având sarcina de a colabora cu bună credință cu Comisia pentru a surmonta dificultățile întâmpinate cu privire la realizarea „obiectivelor de referință”, cu respectarea deplină a acestor obiective și a dispozițiilor tratatelor.

2. Problema concordanței prevederilor legale interne din materiile numirilor interimare în funcțiile de conducere a Inspecției Judiciare și înființării Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție cu dreptul Uniunii, a fost soluţionată tot din perspectiva caracterului obligatoriu al Deciziei 2006/928, pornindu-se de la constatarea că acest act al Comisiei acoperă sistemul judiciar din România în ansamblul său, precum și lupta împotriva corupției, obiective de referință a căror realizare concomitentă (iar nu separată) poate contribui la crearea unui sistem judiciar și administrativ caracterizat prin independență și imparțialitate.

După ce s-a remarcat că reformele intervenite în cursul anilor 2018 și 2019, au adus modificări legilor justiției, care au fost adoptate în cadrul negocierilor de aderare a României la UE, în scopul ameliorării independenței și a eficienței puterii judecătorești și care formează cadrul legislativ care guvernează organizarea sistemului judiciar în acest stat membru (iar aceasta constatare semnifică, prin ea însăși, o constatare a încălcării principiul menținerii nivelului de protecție a valorilor Uniunii cu toate consecințele ce decurg de aici), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că dreptul Uniunii se opune unei reglementări precum O.U.G. nr. 77/2018 prin care Guvernul a făcut numiri interimare în funcțiile de conducere ale Inspecției Judiciare, fără respectarea procedurii normale de numire prevăzute articolului 67 alineatul (7) din Legea nr. 317/2004, atunci când această reglementare este de natură să dea naștere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor și a funcțiilor acestui organ ca instrument de presiune asupra activității respectivilor judecători și procurori sau de control politic al acestei activități.

Curtea a subliniat că nu este abilitată să aplice dreptului Uniunii cu privire la o speță determinată, acesta fiind sarcina instanțelor naționale, însă a reamintit jurisprudența sa  constantă în baza căreia, în cadrul cooperării loiale prevăzute la articolul 267 TFUE, poate furniza instanțelor naționale elementele de interpretare a dreptului Uniunii care ar putea să le fie utile în aprecierea efectelor uneia sau ale alteia dintre dispozițiile acestuia.

În acest context, CJUE a subliniat că garanțiile de independență și de imparțialitate impuse în temeiul dreptului Uniunii postulează existența unor norme care să permită înlăturarea, în percepția justițiabililor, a oricărei îndoieli legitime referitoare la impenetrabilitatea instanței în cauză în privința unor elemente exterioare și la neutralitatea sa în raport cu interesele care se confruntă. Acest principiu înseamnă că judecătorii trebuie să se afle la adăpost nu numai faţă de intervenții sau de presiuni exterioare care le pot pune în pericol independența ci şi la adăpost de orice influență indirectă, susceptibilă să orienteze deciziile judecătorilor în discuție și să înlăture astfel o lipsă a aparenței de independență sau de imparțialitate.

La pct. 198-200 din hotărâre, Curtea a prezentat câteva garanții care trebuie să se regăsească printre normele care guvernează regimul disciplinar astfel încât acesta să fie conform cerințelor de independență a magistraților; s-a remarcat că persoanele care ocupă funcții de conducere în cadrul unui organ precum Inspecția Judiciară pot exercita o influență determinantă asupra activității acestuia; în plus, s-a arătat că dispozițiile care guvernează procedura de numire în aceste funcții trebuie să fie concepute astfel încât să nu poată da naștere niciunei îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor și a funcțiilor organului menționat ca instrument de presiune asupra activității judiciare sau de control politic al acestei activități.

În acest cadru, CJUE a statuat că o reglementare precum O.U.G. nr. 77/2018 poate genera îndoieli  privind utilizarea prerogativelor și a funcțiilor vizate de acest act normativ ca instrument de presiune asupra activității judiciare sau de control politic al acestei activități când are ca efect, fie și cu titlu provizoriu, numirea de către Guvern în funcțiile de conducere ale IJ. cu încălcarea procedurii ordinare de numire prevăzute de Legea nr. 317/2004.

3. Cu privire la concordanța cu dreptul Uniunii, a reglementărilor naționale prin care s-a înființat SIIJ, ca secție specializată în cadrul Ministerului Public cu o competență exclusivă de anchetare a infracțiunilor săvârșite de judecători și de procurori, CJUE a concluzionat că sunt contrare dreptului Uniunii reglementările care prevăd înființarea unei astfel de secții dacă acestea nu sunt justificate de imperative obiective și verificabile legate de buna administrare a justiției și nu garantează, pe de o parte, înlăturarea oricărui risc ca această secție să fie folosită ca instrument de control politic al activității respectivilor judecători și procurori, susceptibile să aducă atingere independenței acestora și, pe de altă parte, să se asigure că respectiva competență poate fi exercitată în privința acestora din urmă cu respectarea deplină a cerințelor care decurg din articolele 47 privind dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil și 48 privind prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

După ce a reamintit jurisprudența sa constantă conform căreia organizarea justiției, inclusiv cea a Ministerului Public în statele membre intră în competența Statelor Membre, cu respectarea dreptului Uniunii, CJUE a arătat că această organizare trebuie să fie concepută astfel încât să asigure atât principiul independenței instanțelor cât şi principiul garantării pentru justițiabili a unei protecții jurisdicționale efective a drepturilor lor conferite de dreptul Uniunii.

Curtea a subliniat (pct. 214 şi urm.) că normele care reglementează procedurile penale împotriva judecătorilor și a procurorilor nu pot avea ca efect expunerea magistraților învestiţi cu intrumentarea şi judecarea cauzelor de corupție la  influențe directe sau indirecte ale puterilor legislativă și executivă, în caz contrar existând riscul încălcării nu numai a cerințelor care decurg din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, ci și, în speță, a obligațiilor specifice care incumbă României în temeiul Deciziei 2006/928 în domeniul luptei împotriva corupției.

S-a remarcat în mod deosebit că acestea nu pot avea drept consecință nici prelungirea duratei anchetelor privind infracțiunile de corupție sau slăbirea în orice alt mod a luptei împotriva corupției.

În temeiul aceleiași colaborări loiale între CJUE şi instanțele naționale (pct. 131), Curtea a constatat că, din expunerea de motive a legii de înființare a SIIJ, secția este justificată prin necesitatea de a proteja judecătorii și procurorii împotriva unor plângeri penale arbitrare, fără a fi indicată vreo justificare legată de imperative întemeiate pe buna administrare a justiției.

Apoi, Curtea a stabilit (pct. 219) luând în considerare competențele, compunerea și funcționarea unei astfel de structuri, precum și de contextul național relevant că exemplele practice din activitățile SIIJ sunt de natură să confirme realizarea riscului ca această secție să se asemene unui instrument de presiune politică și să intervină pentru a schimba cursul anumitor anchete penale sau al unor proceduri judiciare privind, printre altele, fapte de corupție la nivel înalt într-un mod care ridică îndoieli cu privire la obiectivitatea sa. 

Apoi, CJUE cere expres ca înființarea unei astfel de secții specializate să fie însoțită de două tipuri de garanții: 1) prin care să fie eliminat orice risc ca secția să poată fie folosită ca instrument de control politic al activității judecătorilor și procurorilor susceptibil să aducă atingere independenței acestora și, 2) prin care să se garanteze  că atribuțiile SIIJ vor fi exercitate asupra judecătorilor și procurorilor anchetați cu respectarea deplină a dreptului la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, a prezumției de nevinovăție și a dreptului la apărare astfel cum acestea decurg din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Această constatare pune definitiv capăt dezbaterii publice conform căreia desființarea SIIJ ar trebui însoțită de anumite garanții precum şi înlătură tranşant argumentația conform căreia simpla existență a SIIJ „constituie o garanție legală a principiului independenței justiției, sub aspectul componentei sale individuale, independența judecătorului”, respectiv că „se asigură, pe această cale, o protecție adecvată a magistraților împotriva presiunilor exercitate asupra lor, împotriva abuzurilor săvârșite prin sesizări/denunțuri arbitrare”. 

În fine, sub rezerva verificării şi de către instanțele naționale, CJUE a constatat că urmare a efectului combinat al numărului aparent considerabil redus de procurori încadrați în această secție, care nu ar dispune, în plus, nici de mijloacele, nici de experiența necesară pentru efectuarea unor anchete în cauze complexe de corupție, și al volumului suplimentar de muncă rezultat pentru acești procurori din transferul unor astfel de cauze de la secțiile competente pentru instrumentarea acestora, normele care reglementează organizarea și funcționarea SIIJ par a fi concepute astfel încât să împiedice instrumentarea cauzelor în acre sunt implicaţi judecători și a procurori anchetați de această structură, într-un termen rezonabil.

Proiectul de lege privind desființarea SIIJ elaborat de guvern se întemeiază pe argumentele pe care şi  CJUE le-a reținut, iar în procesul de desființare a SIIJ trebuie avute în vedere: 1) exigența statuată literal conform căreia reglementarea conținutului unor proceduri penale împotriva judecătorilor și a procurorilor nu poate avea drept consecință nici prelungirea duratei anchetelor privind infracțiunile de corupție sau slăbirea în orice alt mod a luptei împotriva corupției, 2.) constatarea că Decizia 2006/928, se referă la organizarea sistemului judiciar și la lupta împotriva corupției şi că 3.) România nu își poate modifica legislația astfel încât să determine un regres al protecției valorii statului de drept, fiind așadar obligată să asigure evitarea oricărui regres în raport cu această valoare a legislației în materie de luptă împotriva corupției. 

4. Curtea a stabilit principii directoare importante şi în privința răspunderii materiale a magistraților subliniind că însăşi recunoașterea unei astfel de răspundere personală a judecătorilor pentru erorile judiciare pe care le săvârșesc presupune un risc de ingerință în independența lor, întrucât poate influența luarea deciziei.

De aceea, s-a arătat că formularea unei  acțiuni în regres  trebuie să fie limitată la cazuri excepționale și încadrată de criterii obiective și verificabile, referitoare la imperative legate de buna administrare a justiției, și trebuie însoțită de garanții care urmăresc evitarea oricărui risc de presiuni externe asupra conținutului hotărârilor judecătorești și înlăturarea oricărei îndoieli legitime în percepția justițiabililor.

Răspunderea materială a magistraților, astfel cum se regăseşte în Proiectul legii privind Statutul magistraților, este reglementată în linia concluziilor Curţii, în sensul diminuării rolului Ministerului Finanţelor (instituţie din afara autorităţii judecătoreşti), şi, corelativ, al creșterii rolului Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, în calitate de garant al independenței justiţiei.

5. Ca un corolar al tuturor acestor concluzii, Curtea a constatat că principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări de rang constituțional a unui stat membru, astfel cum este interpretată de instanța constituțională a acestuia, potrivit căreia o instanță inferioară nu este autorizată să lase neaplicată din oficiu o dispoziție națională care intră în domeniul de aplicare al Deciziei 2006/928 și pe care o consideră, în lumina unei hotărâri a CJUE, ca fiind contrară acestei decizii sau articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.

Cauzele conexate C-83/19, C-127/19 și C-195/19, cauza C-291/19, cauza C-355/19 și cauza C-397/19 sunt cereri preliminare adresate Curții de Justiție a Uniunii Europene de instanțe române, în baza art. 267 TFUE. Așadar, respectivele cauze nu reprezintă proceduri de infringement (singurele în care pot fi aplicate sancțiuni pecuniare statelor membre), ci proceduri în cadrul cărora instanța de la Luxemburg este chemată să ofere o interpretare a dreptului UE pe care instanțele de trimitere o consideră necesară pentru soluționarea unor litigii pendinte. Nerespectarea hotărârilor CJUE în cereri preliminare poate conduce la declanșarea de către Comisia Europeană a unor proceduri de încălcare a dreptului UE.”

***

Miercuri, 19 mai 2021, Consiliul Superior al Magistraturii a dat publicității următorul comunicat: „Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii a luat act de Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată la data de 18.05.2021 în cauzele conexate C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19, referitoare la mai multe întrebări prealabile înaintate de instanțele naționale.

Instanța europeană subliniază, o dată în plus, rolul central atribuit judecătorului național în arhitectura internă a oricărui stat membru.

Standardul de independență de care trebuie să se bucure fiecare judecător național nu trebuie pus în nicio situație la îndoială, nefiind un privilegiu, ci un drept al cetățeanului european. De aceea statuarea Curții referitoare la garanțiile necesare prezervării acestui standard în legislația internă în toate procedurile desfășurate față de judecători trebuie salutată și respectată întocmai de toate autoritățile române.

Necesitatea instituirii celor mai adecvate garanții pentru respectarea independenței judecătorilor este cu atât mai pregnantă acum, când autoritățile naționale își vor manifesta dreptul de apreciere asupra cadrului legal care guvernează activitatea unor instituții judiciare, drept recunoscut explicit prin Hotărârea Curții.

Secția reamintește că invitația la dialog în vederea identificării celor mai potrivite remedii și garanții a fost în permanență adresată de Consiliu autorităților române, chiar dacă, în mod regretabil, ea a fost fie respinsă, fie minimalizată sau distorsionată.

Principiul preeminenței dreptului Uniunii și cel al cooperării loiale impun tuturor autorităților române să țină seama în mod corespunzător de cerințele Curții și să adopte măsuri care să întărească în mod efectiv independența puterii judecătorești, una dintre garanțiile dreptului la un proces echitabil recunoscut fiecărui cetățean.”

***

Miercuri, 19 mai 2021, Consiliul Superior al Magistraturii a dat publicității următorul comunicat: „Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii salută Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată la data de 18.05.2021 care priveşte aspecte esenţiale referitoare la modul de organizare şi funcţionare a sistemului judiciar din România.

În vederea asigurării conformităţii cadrului legal naţional cu legislaţia europeană şi a mecanismelor de garantare a independenţei efective a judecătorilor şi procurorilor, Secţia pentru procurori solicită autorităţilor competente să implementeze de urgenţă toate cerinţele şi recomandările MCV constatate ca având caracter obligatoriu, preeminent şi direct aplicabil pentru toate autorităţile publice din România şi ţările membre.”

***

Marți, 18 mai 2021, Asociația Forumul Judecătorilor din România, Asociația Mișcarea pentru Apărarea Statutului Procurorilor și Asociația Inițiativa pentru Justiție au dat publicității următorul comunicat:

Asociația Forumul Judecătorilor din România, Asociația Mișcarea pentru Apărarea Statutului Procurorilor și Asociația Inițiativa pentru Justiție salută hotărârea istorică a Marii Camere a Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauzele conexate C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19, fiind încununat efortul nostru extraordinar, pe fondul unor piedici și hărțuieli interne (în materie disciplinară sau chiar penală) la care au fost expuși membrii asociațiilor sau simplii susținători ai demersurilor legale ale acestora, în opoziție cu organismele naționale a căror organizare și/sau funcționare este dovedită ca fiind contrară dreptului Uniunii Europene.

Astfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a hotărât că:

Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției este obligatorie în toate elementele sale pentru România atât timp cât nu a fost abrogată. Obiectivele de referință care figurează în anexa la aceasta urmăresc să asigure respectarea de către acest stat membru a valorii statului de drept prevăzută la articolul 2 TUE și au caracter obligatoriu pentru statul membru respectiv, în sensul că acesta din urmă este ținut să ia măsurile adecvate pentru atingerea acestor obiective, ținând seama în mod corespunzător, în temeiul principiului cooperării loiale prevăzut la articolul 4 alineatul (3) TUE, de rapoartele întocmite de Comisie pe baza Deciziei 2006/928, în special de recomandările formulate în rapoartele menționate.

Curtea a constatat că:

”177 În aceste condiții, pentru a se conforma obiectivelor de referință enunțate în anexa la Decizia 2006/928, România trebuie să țină seama în mod corespunzător de cerințele și de recomandările formulate în rapoartele întocmite de Comisie în temeiul acestei decizii. În special, acest stat membru nu poate adopta sau menține în domeniile acoperite de obiectivele de referință măsuri care ar risca să compromită rezultatul pe care acestea îl prevăd. În cazul în care Comisia exprimă într‑un astfel de raport îndoieli cu privire la compatibilitatea unei măsuri naționale cu unul dintre obiectivele de referință, revine României sarcina de a colabora cu bună‑credință cu această instituție pentru a surmonta, cu respectarea deplină a acestor obiective de referință și a dispozițiilor tratatelor, dificultățile întâmpinate cu privire la realizarea obiectivelor de referință menționate.”

Reglementările care guvernează organizarea justiției în România, cum sunt cele referitoare la numirea interimară în funcțiile de conducere ale Inspecției Judiciare și la înființarea în cadrul Ministerului Public a unei Secții pentru investigarea infracțiunilor din justiție, intră în domeniul de aplicare al Deciziei 2006/928, astfel încât acestea trebuie să respecte cerințele care decurg din dreptul Uniunii și în special din valoarea statului de drept prevăzută la articolul 2 TUE.

Articolul 2 și articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, precum și Decizia 2006/928 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale adoptate de guvernul unui stat membru care îi permite acestuia din urmă să facă numiri interimare în funcțiile de conducere ale organului judiciar însărcinat cu efectuarea cercetărilor disciplinare și cu exercitarea acțiunii disciplinare împotriva judecătorilor și a procurorilor fără respectarea procedurii ordinare de numire prevăzute de dreptul național atunci când această reglementare este de natură să dea naștere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor și a funcțiilor acestui organ ca instrument de presiune asupra activității respectivilor judecători și procurori sau de control politic al acestei activități.

În hotărârea sa, CJUE a reținut în mod clar următoarele aspecte:

”200 Prin urmare, dat fiind că persoanele care ocupă funcțiile de conducere în cadrul unui astfel de organ pot exercita o influență determinantă asupra activității acestuia, normele care guvernează procedura de numire în aceste funcții trebuie să fie concepute, după cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 269 din Concluziile prezentate în cauzele C‑83/19, C‑127/19, C‑195/19, C‑291/19 și C‑355/19, astfel încât să nu poată da naștere niciunei îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor și a funcțiilor organului menționat ca instrument de presiune asupra activității judiciare sau de control politic al acestei activități. (…)

205 Mai exact, o reglementare națională poate genera îndoieli precum cele menționate la punctul 200 din prezenta hotărâre atunci când are ca efect, fie și cu titlu provizoriu, să permită guvernului statului membru în cauză să facă numiri în funcțiile de conducere ale organului care are misiunea de a efectua cercetările disciplinare și de a exercita acțiunea disciplinară împotriva judecătorilor și a procurorilor cu încălcarea procedurii ordinare de numire prevăzute de dreptul național.”

Articolul 2 și articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, precum și Decizia 2006/928 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care prevede înființarea în cadrul Ministerului Public a unei secții specializate care are competența exclusivă de a ancheta infracțiunile săvârșite de judecători și de procurori fără ca înființarea unei astfel de secții să fie justificată de imperative obiective și verificabile legate de buna administrare a justiției și să fie însoțită de garanții specifice care să permită, pe de o parte, să se înlăture orice risc ca această secție să fie folosită ca instrument de control politic al activității respectivilor judecători și procurori susceptibil să aducă atingere independenței acestora și, pe de altă parte, să se asigure că respectiva competență poate fi exercitată în privința acestora din urmă cu respectarea deplină a cerințelor care decurg din articolele 47 și 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

De altfel, CJUE reține în mod clar că:

”215 În speță, în primul rând, deși Consiliul Superior al Magistraturii a susținut în fața Curții că înființarea SIIJ se justifica prin necesitatea de a proteja judecătorii și procurorii împotriva unor plângeri penale arbitrare, din dosarul aflat la dispoziția Curții reiese că expunerea de motive a acestei legi nu indică nicio justificare legată de imperative întemeiate pe buna administrare a justiției, aspect a cărui verificare este totuși de competența instanțelor de trimitere, ținând seama de ansamblul elementelor pertinente.

216 În al doilea rând, o structură autonomă în cadrul Ministerului Public cum este SIIJ, care are sarcina de anchetare a infracțiunilor săvârșite de judecători și de procurori, întrucât ar putea fi percepută, în funcție de normele care reglementează competențele, compunerea și funcționarea unei astfel de structuri, precum și de contextul național relevant, ca urmărind instituirea unui instrument de presiune și de intimidare a judecătorilor și întrucât ar putea conduce, așadar, la o aparență de lipsă de independență sau de imparțialitate a acestor judecători, este susceptibilă să aducă atingere încrederii pe care justiția trebuie să o inspire justițiabililor într‑o societate democratică și într‑un stat de drept.

217 În această privință, din dosarul aflat la dispoziția Curții reiese că introducerea la SIIJ a unei plângeri penale împotriva unui judecător sau a unui procuror este suficientă pentru ca aceasta să deschidă o procedură, inclusiv atunci când plângerea este introdusă în cadrul unei anchete penale în curs privind o altă persoană decât un judecător sau un procuror, această din urmă anchetă fiind astfel transferată SIIJ, indiferent de natura infracțiunii imputate magistratului și de probele invocate împotriva sa. Chiar și în ipoteza în care ancheta în curs privește o infracțiune care este de competența unei alte secții specializate din cadrul Ministerului Public, precum DNA, cauza este de asemenea transferată SIIJ atunci când este vizat un judecător sau un procuror. În sfârșit, SIIJ poate exercita căi de atac împotriva deciziilor soluționate anterior înființării sale sau poate retrage o cale de atac formulată de DNA, de DIICOT sau de procurorul general în fața instanțelor superioare.

218 Potrivit indicațiilor furnizate de instanțele de trimitere, sistemul astfel instituit ar permite să fie formulate plângeri în mod abuziv, printre altele pentru a interveni în cauze sensibile în curs, în special cauze complexe și mediatizate legate de corupția la nivel înalt sau de criminalitatea organizată, întrucât, în cazul depunerii unei asemenea plângeri, dosarul ar intra în mod automat în competența SIIJ.

219 Din elementele aflate la dispoziția Curții și din Raportul Comisiei către Parlamentul European și Consiliu din 22 octombrie 2019 privind progresele realizate de România în cadrul mecanismului de cooperare și de verificare [COM(2019) 499 final, p. 5] reiese că exemple practice luate din activitățile SIIJ sunt de natură să confirme realizarea riscului, menționat la punctul 216 din prezenta hotărâre, ca această secție să se asemene unui instrument de presiune politică și să intervină pentru a schimba cursul anumitor anchete penale sau al unor proceduri judiciare privind, printre altele, fapte de corupție la nivel înalt într‑un mod care ridică îndoieli cu privire la obiectivitatea sa, aspect a cărui apreciere revine instanțelor de trimitere, conform jurisprudenței amintite la punctul 201 din prezenta hotărâre.”

Articolul 2 și articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale care guvernează răspunderea patrimonială a statului și răspunderea personală a judecătorilor pentru prejudiciile cauzate printr‑o eroare judiciară și care definește noțiunea de „eroare judiciară” în termeni generali și abstracți. În schimb, aceleași dispoziții trebuie interpretate în sensul că se opun unei astfel de reglementări atunci când prevede că constatarea existenței unei erori judiciare, efectuată în cadrul procedurii prin care se urmărește angajarea răspunderii patrimoniale a statului și fără ca judecătorul vizat să fi fost ascultat, se impune în cadrul procedurii subsecvente privind o acțiune în regres prin care se urmărește angajarea răspunderii personale a acestuia și atunci când nu conține, de manieră generală, garanțiile necesare pentru a se evita ca o asemenea acțiune în regres să fie folosită ca instrument de presiune asupra activității jurisdicționale și pentru a se asigura respectarea dreptului de apărare al judecătorului vizat, astfel încât să fie înlăturată, în percepția justițiabililor, orice îndoială legitimă referitoare la impenetrabilitatea judecătorilor în privința unor elemente exterioare susceptibile să orienteze deciziile acestora și să fie exclusă o lipsă a aparenței de independență sau de imparțialitate a acestor judecători, de natură să aducă atingere încrederii pe care justiția trebuie să o inspire acelorași justițiabili într‑o societate democratică și într‑un stat de drept.

Principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări de rang constituțional a unui stat membru, astfel cum este interpretată de instanța constituțională a acestuia, potrivit căreia o instanță inferioară nu este autorizată să lase neaplicată din oficiu o dispoziție națională care intră în domeniul de aplicare al Deciziei 2006/928 și pe care o consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, ca fiind contrară acestei decizii sau articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.

Instanța națională care trebuie să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului Uniunii Europene, are obligația de a asigura efectul deplin al acestor dispoziții, înlăturând, din oficiu dacă este necesar, aplicarea oricărei dispoziții contrare a legislației naționale fără a trebui să solicite sau să aștepte eliminarea prealabilă a acestei dispoziții naționale pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional.

Astfel, ca urmare a hotărârii pronunțate astăzi de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dispozițiile legislative naționale privind Secția pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție (SIIJ) nu se mai pot aplica, din pricina contrarietății cu dreptul Uniunii Europene. În consecință, Direcția Națională Anticorupție și Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism și-au redobândit, ca parchete specializate, competența de a ancheta magistrații, iar SIIJ nu mai poate funcționa.

De asemenea, prevederile legislative naționale privind numirea interimară a inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nu se vor mai aplica, din pricina contrarietății cu dreptul Uniunii Europene. Toate actele emise în perioada interimatului de acest inspector-șef (între care Regulamentul de organizare și funcționare a Inspecției Judiciare ori actele de numire în funcție a unor inspectori selectați în acest temei, inclusiv inspectorul-șef) sunt nule (principiul dominoului).

Toate Rapoartele MCV vor trebui luate în considerare în mod corespunzător de România, ținând seama de cerințele principiului cooperării loiale prevăzut la articolul 4 alineatul (3) din TUE. În acest temei, nu vor mai putea fi ignorate de nicio autoritate publică internă din România, nici măcar de Curtea Constituțională.

În baza art. 148 alin.(2) și (4) din Constituția României, (”Integrarea în Uniunea Europeană”), ”Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2).”

Prin urmare, hotărârea de astăzi a CJUE este obligatorie pentru toate cele trei puteri statale, care trebuie să o aducă la îndeplinire. Guvernul României și Parlamentul României trebuie să promoveze, respectiv să adopte imediat toate  modificările legislative ce rezultă din rapoartele MCV. Consiliul Superior al Magistraturii are obligația de a garanta în mod real independența justiției și de a nu mai permite hărțuirea abuzivă a magistraților incomozi.

Nerespectarea unei hotărâri pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene poate determina Curtea să impună sancțiuni financiare, sub forma unei sume forfetare și/sau a unei plăți zilnice. Sancțiunile sunt calculate ținând seama de importanța normelor încălcate și impactul încălcării asupra intereselor generale și private, perioada în care nu a fost aplicat dreptul UE, capacitatea statului membru de a plăti (amenzile trebuie să aibă un efect disuasiv). Suma este propusă de Comisia Europeană și poate fi modificată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea sa.

Solicităm tuturor comentatorilor să îşi bazeze reacțiile publice pe o activitate documentară onestă şi completă, asupra tuturor elementelor factuale, studiind, în primul rând, motivarea hotărârii istorice a Curții de Justiție a Uniunii Europene, al cărei conținut nu poate fi mistificat, evitându-se promovarea în spațiul public a unor interpretări formulate cu rea-credință.

***

Șase cereri de decizie preliminară au fost formulate în fața Curții de instanțe române în cadrul unor  litigii între persoane juridice sau persoane fizice, pe de o parte, și autorități sau organe precum Inspecția Judiciară, Consiliul Superior al Magistraturii și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte.

Litigiile principale se înscriu în contextul unei reforme de anvergură în domeniul justiției și al luptei împotriva corupției din România, reformă care face obiectul unei monitorizări la nivelul Uniunii Europene din anul 2007, în temeiul mecanismului de cooperare și de verificare instituit prin Decizia 2006/928[1] cu ocazia aderării României la Uniune (denumit în continuare „MCV”).

În contextul negocierilor în vederea aderării sale la Uniune, România a adoptat în cursul anului 2004 trei legi, așa-numitele „legi ale justiției”, privind statutul judecătorilor și procurorilor, organizarea judiciară și Consiliul Superior al Magistraturii, în scopul ameliorării independenței și a eficienței justiției. În cursul anilor 2017-2019, legilor menționate le-au fost aduse modificări prin legi și ordonanțe de urgență ale guvernului adoptate în temeiul Constituției României. Reclamanții din litigiile principale contestă compatibilitatea cu dreptul Uniunii a unora dintre aceste modificări legislative. În susținerea acțiunilor formulate, aceștia fac referire la anumite avize și rapoarte întocmite de Comisia Europeană privind progresele înregistrate de România în temeiul MCV, care, în opinia acestora, critică dispozițiile adoptate de România în cursul anilor 2017-2019 din perspectiva cerințelor de eficacitate a luptei împotriva corupției și de garantare a independenței puterii judecătorești.

În acest cadru, instanțele de trimitere ridică problema naturii și a efectelor juridice ale MCV, precum și a sferei de aplicare a rapoartelor întocmite de Comisie în temeiul acestuia. Potrivit acestor instanțe, conținutul, natura juridică și întinderea temporală a mecanismului menționat ar trebui considerate ca fiind circumscrise Tratatului de aderare, iar cerințele formulate în aceste rapoarte ar trebui să aibă caracter obligatoriu pentru România. În această privință, totuși, instanțele respective menționează o jurisprudență națională potrivit căreia dreptul Uniunii nu ar prevala asupra ordinii constituționale române, iar Decizia 2006/928 nu ar putea constitui o normă de referință în cadrul unui control de constituționalitate întrucât această decizie a fost adoptată anterior aderării României la Uniune, iar problema dacă conținutul, caracterul și întinderea temporală ale acesteia intră în domeniul de aplicare al Tratatului de aderare nu a făcut obiectul niciunei interpretări a Curții.

Aprecierea Curții 

Într-o primă etapă, Curtea, întrunită în Marea Cameră, constată că Decizia 2006/928 și rapoartele  întocmite de Comisie pe baza acestei decizii constituie acte adoptate de o instituție a Uniunii, care pot fi supuse unei interpretări în temeiul articolului 267 TFUE. În continuare, Curtea statuează că decizia menționată intră, în ceea ce privește natura sa juridică, conținutul său și efectele sale în timp, în domeniul de aplicare al Tratatului de aderare, întrucât constituie o măsură adoptată în temeiul Actului de aderare care este obligatorie pentru România de la data aderării sale la Uniune.

În ceea ce privește efectele juridice ale Deciziei 2006/928, Curtea constată că aceasta are caracter  obligatoriu în toate elementele sale pentru România de la data aderării sale la Uniune și o obligă să atingă obiectivele de referință, de asemenea obligatorii, care figurează în anexa la aceasta. Obiectivele respective, definite ca urmare a deficiențelor constatate de Comisie înainte de aderarea României la Uniune, urmăresc, printre altele, să asigure respectarea de către acest stat membru a valorii statului de drept. România are astfel obligația de a lua măsurile adecvate în vederea realizării obiectivelor menționate și de a se abține să pună în aplicare orice măsură care riscă să compromită atingerea acelorași obiective.

În ceea ce privește efectele juridice ale rapoartelor întocmite de Comisie în temeiul Deciziei 2006/928, Curtea precizează că acestea formulează cerințe în privința României și adresează „recomandări” statului membru menționat în vederea atingerii obiectivelor de referință. În conformitate cu principiul cooperării loiale, România trebuie să țină seama în mod corespunzător de cerințele și de recomandările menționate și trebuie să se abțină să adopte sau să mențină în vigoare în domeniile acoperite de obiectivele de referință măsuri care ar risca să compromită rezultatul pe care îl prevăd aceleași cerințe și recomandări.

Numirile interimare în funcțiile de conducere ale Inspecției Judiciare 

Într-o a doua etapă, după ce a constatat că reglementările care guvernează organizarea justiției în  România intră în domeniul de aplicare al Deciziei 2006/928, Curtea amintește că existența însăși a unui control jurisdicțional efectiv destinat să asigure respectarea dreptului Uniunii este inerentă valorii statului de drept, care este protejată de Tratatul privind Uniunea Europeană. În continuare, Curtea subliniază că orice stat membru trebuie să se asigure că organismele care, în calitate de „instanță”, fac parte din sistemul său de căi de atac în domeniile reglementate de dreptul Uniunii îndeplinesc cerințele unei protecții jurisdicționale efective. Întrucât se aplică judecătorilor de drept comun care sunt chemați să statueze cu privire la chestiuni legate de aplicarea sau de interpretarea dreptului Uniunii, reglementările naționale în discuție trebuie să îndeplinească astfel cerințele menționate. În această privință, prezervarea independenței judecătorilor în discuție este primordială pentru a-i pune la adăpost de intervenții sau de presiuni exterioare și pentru a exclude astfel orice influență directă, precum și formele de influență indirectă susceptibile să orienteze deciziile judecătorilor în discuție.

În sfârșit, Curtea arată, în ceea ce privește normele care guvernează regimul disciplinar al judecătorilor, că cerința de independență impune prevederea garanțiilor necesare pentru a evita ca acest regim să fie utilizat ca sistem de control politic al conținutului deciziilor judiciare. Astfel, o reglementare națională nu poate da naștere unor îndoieli, în percepția justițiabililor, cu privire la utilizarea prerogativelor unui organ judiciar însărcinat cu efectuarea cercetărilor disciplinare și a acțiunilor disciplinare împotriva judecătorilor și a procurorilor ca instrument de presiune asupra  activității acestora sau ca instrument al unui asemenea control.

În lumina acestor considerații generale, Curtea statuează că o reglementare națională este de natură să dea naștere unor asemenea îndoieli atunci când are ca efect, fie și cu titlu provizoriu, să permită guvernului statului membru în cauză să facă numiri în funcțiile de conducere ale organului care are misiunea de a efectua cercetările disciplinare și de a exercita acțiunea disciplinară împotriva judecătorilor și a procurorilor cu încălcarea procedurii ordinare de numire prevăzute de dreptul național.

Înființarea unei secții speciale de urmărire penală care are competența exclusivă pentru  infracțiunile săvârșite de magistrați 

Într-o a treia etapă și tot în lumina acelorași considerații generale, Curtea examinează compatibilitatea cu dreptul Uniunii a unei reglementări naționale care prevede înființarea unei secții specializate în cadrul Ministerului Public care are competența exclusivă de anchetare a infracțiunilor săvârșite de judecători și de procurori. Curtea precizează că, pentru a fi compatibilă cu dreptul Uniunii, o astfel de reglementare trebuie, pe de o parte, să fie justificată de imperative obiective și verificabile legate de buna administrare a justiției și, pe de altă parte, să garanteze că această secție nu poate fi utilizată ca instrument de control politic al activității judecătorilor și a procurorilor menționați și își exercită competența cu respectarea cerințelor prevăzute de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”). În lipsa îndeplinirii acestor cerințe, reglementarea menționată ar putea fi percepută ca urmărind instituirea unui instrument de presiune și de intimidare a judecătorilor, ceea ce ar aduce atingere încrederii justițiabililor în justiție. Curtea adaugă că reglementarea națională în discuție nu poate avea ca efect nerespectarea obligațiilor specifice care îi revin României în temeiul Deciziei 2006/928 în domeniul luptei împotriva corupției.

Revine instanțelor naționale sarcina de a verifica dacă reforma care a condus în România la înființarea unei secții specializate în cadrul Ministerului Public, însărcinate cu anchetarea judecătorilor și a procurorilor, precum și normele privind numirea procurorilor încadrați în această secție nu sunt de natură să facă secția menționată permeabilă la influențe exterioare. În ceea ce privește carta, revine instanțelor naționale sarcina de a verifica dacă reglementarea națională în discuție nu împiedică examinarea într-un termen rezonabil a cauzelor referitoare la judecătorii și la procurorii vizați.

Răspunderea patrimonială a statului și răspunderea personală a judecătorilor pentru erori  judiciare 

Într-o a patra etapă, Curtea statuează că o reglementare națională care guvernează răspunderea  patrimonială a statului și răspunderea personală a judecătorilor pentru prejudiciile cauzate printr-o  eroare judiciară nu poate fi compatibilă cu dreptul Uniunii decât în cazul în care angajarea, în cadrul unei acțiuni în regres, a răspunderii personale a unui judecător pentru o astfel de eroare judiciară este limitată la cazuri excepționale și este încadrată de criterii obiective și verificabile, referitoare la imperative legate de buna administrare a justiției, precum și de garanții care urmăresc evitarea oricărui risc de presiuni externe asupra conținutului hotărârilor judecătorești. În acest scop, sunt esențiale norme clare și precise care să definească comportamentele susceptibile să angajeze răspunderea personală a judecătorilor pentru a se garanta independența inerentă misiunii lor și pentru a se evita ca aceștia să fie expuși riscului ca răspunderea lor personală să poată fi angajată exclusiv ca urmare a deciziei lor. Faptul că o hotărâre conține o eroare judiciară nu poate, în sine, să fie suficient pentru angajarea răspunderii personale a judecătorului vizat.

În ceea ce privește modalitățile aferente angajării răspunderii personale a judecătorilor, reglementarea națională trebuie să prevadă în mod clar și precis garanțiile necesare care să asigure că nici ancheta pentru verificarea existenței condițiilor și a împrejurărilor care pot angaja această răspundere, nici acțiunea în regres nu sunt de natură să se transforme în instrumente de presiune asupra activității jurisdicționale. Pentru a se evita ca astfel de modalități să poată avea un efect disuasiv asupra judecătorilor în exercitarea misiunii lor de a judeca în deplină independență, autoritățile competente să inițieze și să desfășoare această anchetă, precum și să exercite acțiunea menționată trebuie să fie ele însele autorități care acționează în mod obiectiv și imparțial, iar condițiile de fond și modalitățile procedurale trebuie să fie de asemenea natură încât să nu dea naștere unor îndoieli legitime cu privire la imparțialitatea acestor autorități. De asemenea, trebuie ca drepturile consacrate de cartă, în special dreptul la apărare al judecătorului, să fie pe deplin respectate și ca organul competent să se pronunțe cu privire la răspunderea personală a judecătorului să fie o instanță. În special, constatarea existenței unei erori judiciare nu se poate impune în cadrul acțiunii în regres exercitate de stat împotriva judecătorului vizat, fără ca aceasta din urmă să fi fost ascultat în cadrul procedurii anterioare având ca obiect angajarea răspunderii patrimoniale a statului.

Principiul supremației dreptului Uniunii 

Într-o a cincea etapă, Curtea statuează că principiul supremației dreptului Uniunii se opune unei  reglementări naționale de rang constituțional care privează o instanță inferioară de dreptul de a lăsa neaplicată din oficiu o dispoziție națională care intră în domeniul de aplicare al Deciziei 2006/928 și care este contrară dreptului Uniunii. Curtea amintește că, potrivit unei jurisprudențe consacrate, efectele asociate principiului supremației dreptului Uniunii se impun tuturor organelor unui stat membru, fără ca dispozițiile interne aferente repartizării competențelor judiciare, inclusiv de ordin constituțional, să poată împiedica acest lucru. Amintind de asemenea că instanțele naționale sunt obligate, în măsura posibilului, să dea dreptului intern o interpretare conformă cu cerințele dreptului Uniunii sau să lase neaplicată din oficiu orice dispoziție contrară a legislației naționale care nu ar putea face obiectul unei astfel de interpretări conforme, Curtea constată că, în cazul unei încălcări dovedite a Tratatului UE sau a Deciziei 2006/928, principiul supremației dreptului Uniunii impune instanței de trimitere să lase neaplicate dispozițiile în cauză, indiferent dacă acestea sunt de origine legislativă sau constituțională.

:: Hotărârea în cauzele conexate C-83/19, Asociația „Forumul Judecătorilor din România”/Inspecția Judiciară,  C-127/19, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și Asociația „Mișcarea pentru Apărarea Statutului Procurorilor”/Consiliul Superior al Magistraturii și C-195/19, PJ/QK și în cauzele C-291/19, SO/TP și alții, C-355/19, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și Asociația  „Mișcarea Pentru Apărarea Statutului Procurorilor” și OL/Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Procurorul General al României și  C-397/19, AX/Statul Român – Ministerul Finanțelor Publice


[1] Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției (JO 2006, L 354, p. 56, Ediție specială, 11/vol. 51, p. 55).


 
Secţiuni: CJUE, Dreptul Uniunii Europene, Jurisprudență, Selected, Sistemul judiciar | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD