« Flux noutăţi
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateCyberlawDrept comercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia animalelorProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 

Anticipația pe tărâmul neexecutării contractuale: vulnerabilitate sau necesitate a circuitului civil?
19.05.2021 | Roxana-Ștefania PAIS, Mircea-Eduard MORARIU

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Roxana-Ștefania Pais

Roxana-Ștefania Pais

Mircea-Eduard Morariu

Mircea-Eduard Morariu

Rezumat

Teoria neexecutării anticipate se referă la situația în care are loc o încălcare, anterior scadenței, a unei obligații contractuale esențiale de către un debitor care are o conduită neechivocă în acest sens. Deși majoritatea sistemelor de drept continentale o recunosc expres, Codul Civil Român nu reglementează această categorie juridică. În lipsa exigibilității obligației, creditorul nu ar avea acces la remedii contractuale menite îl protejeze de o neexecutarea iminentă. De aceea, temeiul juridic pe care îl sugerăm pentru a permite sancționarea unei asemenea conduite a debitorului este bazat pe doi piloni: renunțarea tacită la beneficiul termenului și exigența de bună-credință, mecanism menit să atragă exigibilitatea anticipată a obligației principale încălcate.

I. Introducere 

Dinamica dreptului ce întruchipează, la rândul său, dinamica relațiilor sociale, va da naștere întotdeauna unor situații juridice pe care legiuitorul nu le-a anticipat în momentul elaborării normelor ce ghidează circuitul civil. În contextul actualelor raporturi contractuale ce demonstrează mai multă flexibilitate și complexitate decât cele previzionate la momentul elaborării Noului Cod Civil, condiționarea absolută a conceptului de „neexecutare” de cel de „exigibilitate”, în sens tradițional, a devenit împovărătoare.

Întrebarea al cărei răspuns vrem să îl oferim prin prezenta lucrare este: ce posibilități are creditorul unei obligații, atunci când se confruntă cu o certitudine în ivirea neexecutării, deoarece, anterior exigibilității, debitorul a făcut imposibilă furnizarea prestației, sau și-a exprimat neechivoc intenția de a nu executa?

Dificultatea gestionării unei asemenea situații ce presupune protejarea echilibrată a intereselor celor două părți contractuale astfel încât securitatea circuitului civil să nu fie periclitată, poate fi depășită tocmai prin raportare la izvorul problemei: exigibilitatea.

Sintagma „neexecutare anticipată” surprinde „acea ipoteză în care, propriu-zis sau numai în aparență, unele consecințe proprii neexecutării fără justificare a unei obligații contractuale principale se pot produce înainte ca aceasta să devină exigibilă.”[1]

II. Rațiunea recunoașterii neexecutării anticipate

În lumina exigenței de bună-credință, un debitor care își manifestă cert intenția de a nu executa sau face imposibilă executarea rupe echilibrul contractual, pierzând încrederea partenerului său. Simpla împrejurare că această conduită are loc anterior ajungerii la scadență a obligațiilor este un criteriu tehnic și superficial de apreciere a necesității protejării părții inocente. Fără a intra, pentru moment, în temeiurile ce justifică protecția creditorului, echitatea și bunul-simț juridic fac inexplicabilă condiționarea răspunderii pentru neexecutarea unei obligații, în acest caz, de ajungerea tehnică la termen, deoarece ar însemna că legiuitorul răsplătește reaua-credință a debitorului, lăsându-l să păstreze o facilitate în mod necondiționat, facilitatea pe care el însuși declară că nu o va fructifica.

În acest context, pe lângă faptul că nu mai poate obține beneficiul urmărit prin încheierea contractului, creditorul va fi pus în situația de a rămâne blocat într-un parteneriat eșuat și chiar de a-și realiza propriile prestații, în măsura în care acestea sunt exigibile anterior.

Acest lucru este nejustificat chiar prin raportare la obligația ce îi incumbă potrivit art. 1534 alin. (2), de a limita prejudiciul, evitând astfel costul unei pierderi augmentate, rațiunile de eficiență economică îmbinându-se cu echitatea soluției protejării creditorului. De altfel, prejudiciile suportate de creditor pot lua forme diverse: obiectul derivat al obligației debitorului să suporte o majorare semnificativă a valorii sau chiar să nu mai existe pe piață ulterior scadenței, activitatea profesională să îi fie afectată prin blocarea sumelor investite în contract ș.a. Astfel, creditorul trebuie favorizat în temeiul principiului qui certat de damno vitando anteponendus est ei qui certat de lucro captando.

Prin lipsa de sancționare expresă a neexecutării anticipate ar părea că legiuitorul protejează debitorul ce își încalcă obligațiile asumate în detrimentul unui creditor de bună-credință ce riscă prejudicii majore. Faptul că această teză nu poate fi corectă nu e justificat numai de echitatea și firescul raporturilor contractuale, ci chiar de rațiunea urmărită de legiuitor expres în alte ipoteze similare:

1. Art. 1557 C. civ. recunoaște posibilitatea ivirii imposibilității fortuite de executare chiar înainte de scadență, textul nefăcând vreo distincție în acest sens. Fără să numească expres, admite existența atât a rezoluțiunii anticipate („desființare de plin drept”), cât și a excepției de neexecutare anticipată, singura diferență fiind cauza neexecutării: un eveniment fortuit.

2. Art. 1522 alin. (4) prevede că, deși regula este ca debitorul pus în întârziere să beneficieze de termenul în plus oferit, dacă acesta „îl informează că nu va executa obligația în termenul stabilit”, creditorul va putea exercita toate remediile contractuale fără a mai aștepta scurgerea termenului suplimentar acordat, sub rezerva îndeplinirii și celorlalte condiții specifice fiecăruia

3. În final, în art. 1722 alin. (1), legiuitorul chiar consacră expres, în materia contractului de vânzare, mecanismul excepției de neexecutare anticipată.

Rațiunile ce justifică în aceste cazuri protecția creditorului se regăsesc și la instituția neexecutării anticipate, iar ubi eadem ratio, ibi idem jus; et de similibus idem est judicium.

În fine, necesitatea acceptării acestei instituții nu este străină de  Noul Cod civil, existând, în forma amendată a proiectului de cod civil o normă apropiată ce reglementa parțial această categorie juridică, respectiv rezoluțiunea anticipată[2]. Uriașul pas înainte făcut prin intermediul acestui proiect în direcția recunoașterii neexecutării anticipate a fost suprimat însă în faza dezbaterilor parlamentare din cadrul Comisiei comune speciale pentru dezbaterea în fond a noilor coduri.[3]

III. Neexecutarea anticipată în dreptul comparat

Firescul cu care e acceptat și aplicat acest fenomen în toate sistemele majore de tradiție occidentală conturează direcția ce trebuie abordată și de juriștii români, direcție ce implică abandonarea mecanismelor împământenite, devenite rigide, în favoarea unor soluții mult mai energice și adecvate timpurilor pe care le trăim.

i. Proiecte academice de reglementări civile și instrumente internaționale obligatorii incidente

Pe această linie de idei, dintre proiectele academice internaționale ce prevăd neexecutarea anticipată și circumstanțele în care trebuie aplicată fac parte și Principiile UNIDROIT (ediția 2016).

Art. 7.3.3 consacră posibilitatea unei părți care se confruntă cu ivirea certă a unei neexecutări de a pune capăt contractului prin rezoluțiune. Acest articol stabilește principiul conform căruia o neexecutare anticipată trebuie să primească același tratament cu o neexecutare actuală. Totuși, o cerință capitală este certitudinea ivirii neexecutării, o simplă suspiciune nefiind suficientă.[4]

De asemenea, art. 7.3.4 oferă posibilitatea unei părți care consideră în mod rezonabil că va exista o „neexecutare esențială” de a solicita o garantare adecvată a executării la termen și de a suspenda în această perioadă executarea propriilor obligații, asemeni mecanismului unei excepții de neexecutare, putând chiar să rezoluționeze contractul dacă garanția solicitată nu e oferită. Acest articol prevede situația în care încă există posibilitatea ca debitorul în cauză să execute, astfel că partea inocentă se află în dilemă: să aștepte până la scadență, dar să suporte eventualele pierderi care pot apărea dacă debitorul nu execută, sau să pună capăt contractului, și ulterior să se ivească posibilitatea executării, astfel să devină el responsabil de neexecutare și să plătească despăgubiri debitorului. Cât despre asigurarea la care se face referire, caracterul adecvat al acesteia se apreciază în funcție de circumstanțe. În anumite cazuri, chiar simpla declarație a celeilalte părți va fi considerată suficientă, în timp ce, în altele, va fi necesară o garanție din partea unui terț.[5]

O altă aplicație a teoriei neexecutării anticipate se regăsește în Convenția de la Viena privind vânzarea internațională de mărfuri, care, în articolele 71-73, stabilește un regim detaliat al acesteia. Excepția de neexecutare anticipată reglementată de art. 71 prevede, suplimentar, obligația de notificare imediată a celeilalte părți, dacă, după încheierea contractului devine aparent că aceasta nu își va executa o parte substanțială a obligațiilor, având în vedere deficiențele apărute în aptitudinea sa de a executa. Dacă neexecutarea este neechivocă și suficient de importantă, art. 72 conferă părții confruntate cu pericolul încălcării obligațiilor posibilitatea de a recurge la rezoluțiune, sub rezerva acordării unui termen pentru furnizarea asigurărilor adecvate, iar în art. 73 Convenția aduce suplimentar o aplicație a neexecutării anticipate în materia contractelor cu executare succesivă.

ii. Principalele sisteme de drept ce recunosc categoria juridică abordată

Dreptul european continental, în special cel francez, și sistemul de common law oferă repere de drept comparat extrem de utile pentru evoluția dreptul civil român.

Noțiunea si regimul neexecutării anticipate s-au născut în dreptul anglo-saxon, în cauza Hochster c. de la Tour, de unde a fost preluată și în sistemele statale nord-americane. Precedentul izvorât din această cauză a conturat cele două ipoteze majore ale acestei categorii juridice: fie „repudierea” contractului printr-un refuz clar de executare, fie împiedicarea executării viitoare cauzată de o acțiune sau inacțiune a debitorului, deliberată sau neglijentă.

Dreptul englez recunoaște părții ce poate fi astfel prejudiciată un drept de opțiune între a pune capăt contractului și a pretinde daune-interese, sub rezerva îndeplinirii condițiilor celor două remedii, ori de a menține contractul și, implicit, de a furniza propriile prestații, cu riscul de a se confrunta la scadență cu neexecutarea obligației principale a partenerului contractual.[6]

În ceea ce privește sistemul francez, deși nu era reglementată expres neexecutarea anticipată, jurisprudența și doctrina s-au raliat direcției promovate de sistemele de common law și au ocrotit interesele părții afectate de o astfel de conduită păgubitoare, de la caz la caz, fie prin excepția de neexecutare, fie chiar prin rezoluțiunea contractului. Ca urmare a acestei practici, în urma reformei din anul 2016, a fost introdusă în C. civ. Fr., în art. 1220, instituția excepției anticipate de neexecutare, în situația în care e evident că cealaltă parte nu va executa la scadență și dacă urmările acestei neexecutări sunt suficient de grave. Deși doar excepția de neexecutare este expres prevăzută, doctrina nu exclude posibilitatea rezoluțiunii anticipate ca alternativă dacă contractul nu mai poate satisface scopul urmărit, de exemplu, pentru că debitorul a făcut în mod definitiv imposibilă executarea.

Temeiul susținut majoritar de doctrina franceză, preluat și în sistemul mixt al provinciei Québec, pentru a justifica neexecutarea anticipată îl reprezintă încălcarea unei obligații distincte, autonome, de a se abține de la orice comportament incompatibil cu executarea contractului, obligație ce incumbă fiecărei părți contractante pe baza bunei-credințe.[7]

IV. Temeiurile juridice propuse în doctrină

În ciuda reticenței legiuitorului în privința conceptului de neexecutare anticipată, rațiunile precizate anterior au stat, și în doctrina românească, la baza căutării unor mecanisme care să suplinească lacunele din legislație și să ofere soluții adecvate problemelor ivite în practică. Astfel, s-au conturat mai multe raționamente, dintre care le vom analiza pe următoarele:

A) Exigibilitatea anticipată dedusă din cazurile de punere de drept în întârziere

Această teză este formată, în principal, pe baza a două argumente de text.

Pe de-o parte, baza întregului raționament se regăsește în dispozițiile art. 1523 alin. (2) lit. b) și c) C. civ.[8], susținătorii acestuia interpretând textul de lege în sensul în care punerea de drept în întârziere transformă obligația afectată de termen într-una pură și simplă, deoarece, altfel, nu ar putea opera acea punere în întârziere în chiar momentul la care aceste texte se referă.

Pe de altă parte, într-o variantă a acestei opinii, pentru a justifica invocarea remediilor prevăzute de art. 1516 alin. (2) C. civ., unii autori[9] observă, interpretând literal dispozițiile acestui articol, că el nu menționează necesitatea ca obligația neexecutată să fie scadentă.

Credem, însă, că acest raționament nu poate justifica reținerea unui temei pentru exigibilitatea anticipată, din mai multe considerente, pe care le vom expune în continuare.

În primul rând, așa cum, în mod judicios s-a precizat în doctrina recentă[10], raționamentul tinde să bulverseze relația dintre cele două condiții diferite ale răspunderii contractuale – neexecutarea unei obligații contractuale (fără justificare) și întârzierea debitorului, prima fiind o condiție substanțială, iar a doua una formală. Or, chiar din textul art. 1516[11] rezultă neîndoielnic faptul că dimensiunea temporală face parte din primul concept amintit, cel al executării/neexecutării conforme a obligației. De asemenea, alin. (2) al aceluiași articol precizează că „debitorul nu își execută obligația și se află în întârziere”, ceea ce atestă, din nou, separația celor două concepte, dar și succesiunea în care ele operează. Astfel, în concepția Codului Civil, succesiunea logică este „exigibilitate-neexecutare-întârziere” și nu „întârziere-exigibilitate-neexecutare”, cum încearcă să argumenteze susținătorii tezei.

În al doilea rând, în ceea ce privește argumentul dat în legătură cu interpretarea art. 1516 alin. (2), care nu ar cere îndeplinirea condiției privind exigibilitatea obligației, considerăm că articolul trebuie înțeles prin citirea ambelor alineate împreună. Astfel, din moment ce primul alineat pare să contureze sfera unei executări conforme, este clar că neexecutarea la care se referă al doilea alineat are în vedere dimensiunile enumerate anterior, printre care și cea temporală. Așadar, neexecutarea este un concept care presupune exigibilitatea obligației.[12]

În al treilea rând, așa cum se susține și în doctrină, această teză ar avea consecința inacceptabilă de a extinde sfera de aplicare a neexecutării anticipate și spre situații în care este greu de acceptat că aceasta ar putea fi incidentă. Spre exemplu, deși, în anumite condiții, se poate discuta despre neexecutare anticipată și în contextul condiției suspensive, totuși nu se poate admite că punerea de drept în întârziere va avea mereu efectul transformării unei obligații condiționale în una pură și simplă. Aplicațiile neexecutării anticipate trebuie să fie mai limitate în această situație, tocmai datorită incertitudinii eficacității obligației, spre deosebire de cea afectată de termen.

B) Decăderea din beneficiul termenului suspensiv

Această ipoteză urmărește să valorifice situațiile prevăzute de art. 1417 C. civ., bazându-se pe ideea că modul în care textul este formulat oferă o gamă largă de temeiuri ale unei posibile decăderi[13] din beneficiul termenului, ceea ce ar face ca obligația să fie exigibilă imediat la data pronunțării decăderii de către instanță.

Două critici majore au fost aduse acestei teorii.[14]

În primul rând, se afirmă că ipotezele prevăzute de art. 1417 C. civ. sunt, în realitate, foarte constrângătoare, deoarece articolul are semnificația unei sancțiuni juridice[15], neputând fi astfel extins în afara ipotezelor sale. Astfel, se ajunge în situația în care chiar cele mai multe manifestări din partea debitorului în sensul neexecutării viitoare să nu se poată încadra în ipoteza normei.[16]

Totuși, considerăm că, deși susținerea este adevărată în cea mai mare parte, art. 1417 nu are în totalitate semnificația unei sancțiuni. Deducem asta din formularea de la alin. (1), unde s-a preferat expresia „debitorul se află într-o stare de insolvabilitate sau, după caz, de insolvență declarată în condițiile legii” în locul expresiei „debitorul și-a provocat starea de insolvabilitate/ insolvență” din care să reiasă necesitatea unei conduite culpabile din partea sa. Așadar, instituind doar o condiție obiectivă a existenței unei stări de insolvabilitate/ insolvență declarată în condițiile legii, art. 1417 C. civ., în această dimensiune, ar avea mai mult semnificația unei plase de salvare pentru creditor decât cea a unei sancțiuni pentru debitorul ajuns, fără vreo vinovăție, într-o stare de insolvabilitate/insolvență.[17]

O altă critică a acestui concept reiese dintr-o altă cerință instituită de art. 1417 C. civ. în multe dintre ipotezele sale de aplicare[18], anume necesitatea unei constatări judecătorești a incidenței situațiilor respective[19]. Astfel, necesitând parcurgerea unei proceduri judiciare, utilitatea practică a acestui temei este destul de redusă, având în vedere că principala variabilă pe care o avem în discuție este chiar timpul.

C) Încălcarea actuală a unei obligații implicite

În această concepție se susține că, în ciuda lipsei unei stipulații exprese, contractul generează o obligație a fiecărei părți, exigibilă imediat, de a nu compromite desfășurarea raporturilor contractuale contrar așteptărilor legitime ale celeilalte părți, deci de a nu crea, prin propria conduită, certitudinea sau aparența unei neexecutări viitoare care să distrugă încrederea contractantului în ducerea la bun sfârșit a proiectului contractual.[20]

Astfel, atenția nu se mai îndreaptă asupra obligației principale afectate, prin ipoteză, de un termen sau de o condiție suspensivă. Ea este îndreptată spre o altă obligație, autonomă dar accesorie și de a cărei îndeplinire depinde însăși îndeplinirea obligației principale, deci a cărei îndeplinire este la fel de importantă în câmpul contractual.

Argumentând temeiul juridic al existenței acestei obligații implicite se observă, în primul rând că legea asociază efectelor contractuale „toate urmările pe care practicile statornicite între părți, uzanțele, legea sau echitatea le dau contractului, după natura lui”. La rândul său, art. 1170 obligă părțile să „acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale.”. Așadar, din coroborarea acestor două norme, reiese neîndoielnic că legea alege să oblige părțile la o serie de obligații implicite, pe care le cuprinde prin formula bunei-credințe.

Deși pare că formularea generală, așa cum o prevede legea, a acestei obligații de bună-credință ar putea să deschidă cutia pandorei, creând o „inflație” de sarcini altruiste impuse părților, se consideră că nu este necesară o astfel de abordare excesivă pentru a recunoaște o teorie a neexecutării anticipate având ca bază buna-credință. Astfel, susținătorii acestui temei consideră că este suficientă constatarea că o minimă aplicație a loialității contractuale este îndatorirea negativă a fiecărei părți de a se abține de la o conduită care: (i) fie compromite iremediabil îndeplinirea obligațiilor principale, de pildă, determinând imposibilitatea de executare; (ii) fie subminează încrederea celeilalte părți în executarea viitoare – de exemplu, prin manifestarea voinței de a încălca angajamentul sau prin aducerea propriei persoane într-o incapacitate practică de a executa în natură sau, a fortiori, prin echivalent (e.g., insolvabilitatea, omisiunea de a lua măsurile necesare pentru pregătirea executării obligației etc.).[21]

O particularitate interesantă a acestei opinii, pe care simțim că este nevoie să o tratăm, este „izvorul” propriu-zis al unei asemenea obligații implicite. Astfel s-a manifestat în doctrină[22] poziția conform căreia este imposibil de admis ca buna-credință să fie considerată un izvor de obligații, întrucât aceasta este numai un standard de executare a obligațiilor, nu și un temei în baza căruia să se considere că părțile și-au asumat obligații suplimentare. Credem că această opinie este corectă, deoarece, din textul art. 1272 alin. (1) pare să rezulte că singurele temeiuri ce pot a avea aptitudinea de a adăuga la voința „expresă” a părților în ceea ce privește conținutul unui contract sunt practicile statornicite între părți, uzanțele, legea sau echitatea. De asemenea, că buna-credință este un standard de executare a obligațiilor o afirmă chiar legea, prin art. 14 C. civ.[23]. Totuși, analizând puțin mai în detaliu problema, observăm că obligația negativă implicită de a nu compromite relațiile contractuale nu își are izvorul în buna-credință, ci ea doar face parte dintr-o gamă de obligații implicite conturate de însuși legiuitor, prin art. 1170, sub denumirea generală de obligație de bună-credință. Din textul art. 1170 rezultă, așadar, că părțile trebuie să acționeze cu bună-credință pe tot timpul executării contractului[24]. Astfel, strict tehnic, izvorul obligației implicite nu este buna-credință, ci chiar legea, având, așadar, o sursă perfect valabilă.

Considerăm, așadar, alături de alți autori[25], că acest temei poate, într-adevăr, să justifice așa numitul concept al „neexecutării anticipate”, el fiind aplicabil în cvasi majoritatea cazurilor în care încrederea contractuală ar fi compromisă, cu adaptarea că, propriu-zis este vorba despre o neexecutare actuală, dar care este denumită, metaforic, anticipată, datorită efectelor pe care aceasta le are asupra obligației principale înseși.

Dat fiind faptul că neexecutarea se raportează la o altă obligație decât cea principală, remediile contractuale se vor raporta, la rândul lor, la această obligație. Totuși, având în vedere importanța vădită pe care această obligație implicită o are în perspectiva executării viitoare a contractului, ea este suficient de importantă pentru a justifica invocarea tuturor remediilor recunoscute creditorului, deci și pe cel al rezoluțiunii sau rezilierii. Creditorul va avea, ca în dreptul comun, libertatea de alegere a acestora, iar, în cazul alegerii unui remediu liberator, va avea dreptul la daune-interese raportate la chiar obligația principală, sub forma beneficiului nerealizat[26], dacă alege un remediu liberator. Totuși, această alegere a creditorului se confruntă cu două impedimente.

Un prim impediment se referă la posibilitatea executării silite în natură, deoarece, așa cum am precizat deja, ea nu va privi obligația principală. Astfel, nu este posibil ca, invocând neexecutarea obligației de bună-credință, creditorul să solicite executarea silită a obligației principale, prin ipoteză neexigibilă încă, el fiind nevoit să se raporteze doar la executarea silită în natură a obligației de bună-credință. Așadar, uneori, acest remediu poate să nu corespundă cu dorința creditorului.

De asemenea, având discreția alegerii dacă să invoce vreun remediu sau dacă să insiste în păstrarea contractului, creditorul este supus totuși obligației de a nu acționa în mod abuziv, fiind, așadar, nevoit în unele situații[27] să renunțe la dorința de a păstra contractul. De asemenea, această alegere este cenzurată și de dispozițiile art. 1534 alin. (2), care îl obligă pe creditor să evite prejudiciile, dacă pentru aceasta este necesară doar o minimă diligență.

V. Soluția pe care o propunem

În lipsa consacrării exprese a unei instituții, bineînțeles că orice soluție menită să ocolească acest vid legislativ prin raportare la alte categorii juridice va fi ab initio imperfectă, însă necesitățile contractuale actuale ne impun, cel puțin până la o intervenție a legiuitorului, să găsim cea mai puțin „imperfectă” variantă pentru a permite aplicarea instituției.

Dintre temeiurile doctrinare amintite, considerăm că teoria neexecutării anticipate poate fi explicată, cel mai convingător, prin intermediul obligației negative implicite, obligație distinctă de obligația principală încă neexigibilă și derivată din exigențele bunei-credințe. Cu toate acestea, și această soluție are un neajuns major: nu permite executarea silită în natură a obligației principale, ceea ce ne-a determinat să gândim un mecanism ce ar putea fi exercitat alternativ.

Explorând posibilitățile oferite de legislația în vigoare, am ajuns la concluzia că temeiul ce ar putea să-i ofere creditorului o protecție completă și certă trebuie să fie unul bazat pe exigibilitatea anticipată a obligației principale, care să conducă, la obținerea aceluiași tratament juridic ca în situația în care neexecutarea s-ar ivi ulterior scadenței.

Astfel, pornind de la chiar reglementarea legală a termenului, constatăm că amânarea scadenței obligațiilor principale prin instituirea unui termen suspensiv presupune ca, potrivit art. 1414 C. civ., ceea ce e datorat cu termen să nu poată fi cerut înainte de împlinirea acestuia. Rațiunea instituirii unui asemenea termen, ca regulă, în beneficiul debitorului, este să îi ofere acestuia premisele pregătirii executării. Dacă aceste premise nu mai subzistă deoarece debitorul este gata să execute, iar termenul a fost stabilit în beneficiul său, este unanim acceptat în doctrină că el poate executa anticipat în mod valabil[28], această conduită reprezentând o renunțare tacită la beneficiul termenului suspensiv.[29]

Așadar, plecând de la ipoteza executării anticipate, soluția oferită are la bază ideea de renunțare implicită de către debitor la beneficiul termenului suspensiv care îi amâna exigibilitatea obligației, rațiunea acestei soluții urmând a fi explicată în continuare.

Din moment ce o executare anticipată face ca rațiunea termenului să nu mai subziste, implicând automat o renunțare tacită la beneficiul său, considerăm că același lucru ar trebui să se întâmple și în cazul unei neexecutări anticipate. Dacă debitorul fie își manifestă expres intenția de a nu executa, fie are alt comportament neechivoc din care să rezulte această intenție, el afirmă, practic, că nu are nevoie de această înlesnire oferită de creditor, deoarece nu o va utiliza, din intenția de a nu executa obligația principală rezultând implicit intenția de a renunța la beneficiul termenului. Cum termenul e oferit în sensul executării, acesta își găsește rațiunea strict cât timp există intenția si perspectiva executării, o soluție contrară ar duce la admiterea ideii conform căreia, în aceste situații, termenul amână ivirea certă a unei neexecutări, idee ce contrazice chiar rațiunea acestei modalități.

La o primă vedere, ar părea contraintuitiv să spunem că, dorind să scape cu totul de obligație, el are, de fapt, intenția chiar de a accelera executarea obligației sale, mai ales explorând exigențele art. 13 C. civ., conform căruia renunțarea la drept nu se prezumă. Totuși, considerăm că dispozițiile acestuia sunt compatibile cu ideea de renunțare implicită la beneficiul termenului, deoarece, pe de-o parte, renunțarea nici nu este interzisă expres [30], nici nu e supusă vreunei cerințe de formă ce ar împiedica-o să îmbrace forma tacită[31], ba chiar legea admite unele cazuri în care acest tip de renunțare funcționează[32], iar, pe de altă parte, mecanismul propus are la bază doi piloni importanți meniți să ofere un grad sporit de certitudine conduitei debitorului. În speranța de a convinge că renunțarea la termen este singura variantă la care poate recurge debitorul în momentul în care își face imposibilă executarea sau declară că nu va executa, considerăm că mecanismul ar trebui să fie bazat pe următoarele coordonate:

Ideea de renunțarea la modalitate, ce determină exigibilitatea anticipată[33] a obligației principale, trebuie completată cu exigența de bună-credință, însă nu văzută ca izvor de obligații, ci ca factor moderator al drepturilor și obligațiilor. Fiind un concept deschis, buna-credință e aptă a ține pasul cu toate inovațiile în drept, oferind, pe planul executării contractelor, un standard de determinare a conținutului obligațiilor și a exercitării drepturilor. Reprezentând un pilon al principiului echilibrului contractual, contribuie în mod colosal la punerea în aplicare a ideii conform căreia „contractul trebuie să lucreze pentru om, iar nu omul pentru contract.”[34]

Dreptul debitorului a cărui exercitare trebuie să se realizeze în conformitate cu exigențele bunei-credințe este dreptul de a se prevala de beneficiul termenului suspensiv stabilit în favoarea sa. Calificăm acest beneficiu ca fiind un drept subiectiv pornind de la următoarea idee prevăzută în doctrină: „în fiecare creanță e cuprinsă o datorie de realizare a ei, așa cum în fiecare obligație există un drept de a o executa”[35]. Astfel, dreptul principal de a executa al debitorului este însoțit de dreptul accesoriu de a beneficia de termenul suspensiv acordat tocmai în vederea executării, acest beneficiu neavând o existență de sine stătătoare, ci ființând pe lângă și în virtutea dreptului de a executa. Acest punct de vedere este subliniat chiar prin raportare la instituția renunțării, subliniindu-se că „dacă legea oferă un beneficiu exclusiv uneia dintre părțile contractante, este normal ca acea parte să poată renunța când dorește la acel beneficiu, așa cum poate renunța, de altfel, la orice drept (beneficiu) conferit de lege”[36]. Mai mult, deși ar părea facil ca acest beneficiu să fie încadrat într-o altă categorie decât cea a drepturilor subiective, având în vedere particularitatea că el nu permite anumite manifestări (de exemplu, dispoziția juridică prin intermediul unei cesiuni) general acceptate pentru drepturile subiective, considerăm totuși că acesta nu poate fi catalogat nici ca libertate civilă[37] și nici ca facultate civilă.[38]

Pe această linie de idei, dreptul debitorului de a se prevala de beneficiul termenului suspensiv trebuie exercitat cu moderația impusă de buna-credință. În momentul în care fie declară expres că nu va executa la scadență, fie face imposibilă o asemenea executare, singura variantă compatibilă cu exercitarea cu bună-credință a drepturilor sale este ca acea manifestare să constituie o renunțare implicită la beneficiul termenului care oricum este lipsit de rațiunea pentru care a fost instituit.

Așadar, renunțarea implicită este bazată nu doar pe comportamentul neechivoc al debitorului în privința neexecutării obligației principale, ce duce la încetarea rațiunii existenței termenului, ci și pe exigența legii de a nu avea un comportament abuziv. A interpreta altfel decât în sensul că acesta renunță implicit la termen înseamnă a permite, ab initio, să se considere că debitorul a dorit să manifeste abuziv. Or, legea îl prezumă de bună-credință[39] în raport cu exercitarea fiecăruia dintre drepturile și obligațiile sale[40], deci singura variantă, în lipsa vreunei intenții exprimate expres de a-și conserva beneficiul termenului, e să deducem că ce și-a dorit a fost să renunțe la beneficiul termenului. În situația în care ar declara că, deși nu va executa, înțelege să își păstreze beneficiul termenului, valorificarea acestui beneficiu în contextul expus ar constitui un abuz de drept[41] care va fi sancționat de către instanță prin înlăturarea unei astfel de excepții ridicate în fața sa, așa cum, de altfel, apreciază și literatura de specialitate.[42]

Chiar dacă ar exista astfel dubii cu privire la intenția debitorului de a renunța la beneficiul termenului, oricum faptul de a nu renunța ar reprezenta, așa cum am menționat, un abuz de drept, pentru că ar însemna prevalarea de un termen lipsit de scopul pentru care a fost instituit, ceea ce nu poate denota decât reaua-credință și intenția de a vătăma.

În această ipoteză, buna-credință are o funcție corectivă a conținutului contractului (teoria clauzelor generale- vel corrigendi). O parte a doctrinei germane, precedată și stimulată de o complexă jurisprudență în materie, a considerat că buna-credință poate servi ca instrument pentru a corecta sau contracara efectele aplicării stricte sau „oarbe” ale unei „norme” contractuale sau ale unei norme legale, dacă efectul acestei aplicări duce la un rezultat contrar scopului pentru care stipulația contractuală sau norma legală a fost concepută sau edictată.[43]

Abuzul de drept la care am făcut referire anterior a fost analizat în doctrină cu denumirea de venire contra factum proprium. Ipoteza generală  la care se referă este aceea în care creditorul, prin comportamentul său, lasă debitorul să creadă că nu va invoca un anumit drept, originar sau subsecvent, sau un remediu, rezultate din contract, și totuși o face, contrazicând așteptările legitime ale celeilalte părți[44]. Este incontestabil că în momentul informării creditorului că nu va avea loc o executare la scadență, el înțelege că debitorul său nu va utiliza termenul oferit în vederea executării, deoarece a dispărut finalitatea acestuia. O prevalare a debitorului de termenul suspensiv în această situație este interzisă și de teoria așteptărilor legitime[45], în cadrul căreia se protejează așteptările rezonabile ale părților pe care le-au avut în timpul contractării, ca o altă dimensiune a bunei-credințe contractuale.

Astfel, putem considera că dispozițiile art. 13 operează, în privința termenului suspensiv, până la manifestarea neechivocă a debitorului în sensul neexecutării obligației principale, când exigențele bunei-credințe impun luarea în considerare a unei renunțări implicite și la termenul suspensiv ce afecta acea obligație. Pe scurt, conduita culpabilă a debitorului ce exprimă intenția clară de a nu executa, asociată cu prezumția de bună-credință și, mai apoi, ca ultim resort, cu instituția abuzului de drept, răstoarnă prezumția de nerenunțare la drept.

Mecanismul funcționează chiar dacă termenul ar fi stabilit și în beneficiul creditorului, deoarece acesta și-ar da în mod natural concursul la renunțare, ținând cont de iminența încălcării obligației contractuale asumate de debitor. Totuși, credem că un asemenea raționament poate fi aplicat numai pentru situațiile ce privesc existența unui termen suspensiv, nu și pentru cele ce privesc existența unei condiții suspensive, deoarece, în acest caz, certitudinea exigibilității obligației nu mai există, ca în cazul termenului, fiind dificil să se deducă o renunțare implicită la beneficiul condiției suspensive.

În ceea ce privește modul de funcționare al acestui temei, efectul renunțării implicite la beneficiul termenului îl reprezintă exigibilitatea anticipată a obligației principale, ceea ce va deschide calea către toate remediile de drept comun, inclusiv executarea silită în natură, sub rezerva îndeplinirii și a celorlalte cerințe specifice fiecăruia[46]. Creditorul astfel confruntat cu o neexecutare anticipată va avea un drept de opțiune în alegerea remediului ce îi satisface cel mai bine interesele și nevoile, cu singura limitare de a exercita acest drept cu bună-credință.

VI. Concluzii

În concluzie, propunem întemeierea neexecutării anticipate pe o renunțare implicită la beneficiul termenului în contextul exigenței de bună-credință, care nu poate permite unui debitor ce nu mai are nicio perspectivă de a-și executa obligațiile la scadență să invoce în dauna creditorului inocent un beneficiu care și-a pierdut rațiunea ca urmare a propriei conduite.

Totuși, nu vor fi înlăturate cu totul de la aplicare celelalte soluții propuse, ci trebuie analizată relația dintre ele. În principal, soluția bazată pe obligația negativă implicită care a fost amintită mai sus nu poate fi neglijată, deoarece ea urmează să vină în completarea soluției propuse, de fiecare dată când renunțarea la beneficiul termenului nu poate fi incidentă, luându-i astfel locul. Vizând două obligații distincte, dar paralele și subsumate bunei-credințe, aceste două remedii vor putea fi mereu invocate alternativ, sfera lor de incidență fiind, cu unele excepții, similară. De asemenea, în cazul în care sunt îndeplinite ipotezele specifice prevăzute de instituția decăderii din beneficiul termenului, atunci acestea se vor aplica cu prioritate dată fiind sfera de aplicare specială prevăzută de art. 1417 C. civ.

Astfel, considerăm că, în ciuda faptului că temeiurile propuse au fiecare anumite imperfecțiuni, ele trebuie luate în considerare împreună, fără a suprapune, totuși, ipotezele fiecăreia de aplicare, acestea completându-se reciproc și formând, cu adevărat, un mecanism complex al „teoriei neexecutării anticipate”.


[1] Cristian Paziuc, „Răspunderea pentru neexecutarea anticipată a contractului”, în RRDP nr. 2/2020, p. 248.” Totuși, menționăm că, așa cum este sugerat și în definiție, numai în aparență se poate vorbi de neexecutarea unei obligații înainte de a fi exigibilă, deoarece scadența inițială a obligației principale este devansată prin mecanismul renunțării la modalitate, mecanism pe care îl vom detalia ulterior, neexecutarea fiind, astfel, una actuală. Termenul „anticipat” rămâne, totuși, sugestiv, în sensul că aceasta are loc înainte de scadența inițială.
[2] Art. 1197 din proiectul de cod civil: „O parte poate cere rezoluțiunea contractului dacă, înainte de scadență, este evident că cealaltă parte nu-și va executa obligațiile.”
[3] Motivarea acestei măsuri a fost fundamentată pe argumente șubrede de drept, fiind invocat riscul unei „cereri abuzive de rezoluțiune înainte de scadență” și posibilitatea ca „situația avută în vedere la formularea cererii de rezoluțiune anticipată să se schimbe până la data scadenței, astfel încât partea să fie în măsură să-și execute obligația.” Cele două pretinse argumente sunt anihilate chiar de premisa care stă la baza rezoluțiunii anticipate: certitudinea neexecutării. Dacă debitorul distruge, de exemplu, bunul ce făcea obiectul obligației sale, nu e necesară nicio apreciere subiectivă a creditorului ce ar fi susceptibilă de abuz și nici nu se pot ivi din nou, în condiții normale, premisele necesare executării până la scadență.
[4] International Institute for the Unification of Private Law, UNIDROIT Principles of International Commercial Contracts, UNIDROIT, Roma, 2016, p. 258 (disponibil aici), accesat la 9 martie 2021, comentariu la art. 7.3.3.
[5] Ibidem, p. 259-260, comentariu la 7.3.4.
[6] Dreptul de opțiune recunoscut de dreptul englez, precum și limitele acestuia, sunt prezentate, mai în detaliu, în C. Paziuc, „Răspunderea pentru neexecutarea anticipată a contractului”, în RRDP nr. 2/2020, p. 254.
[7] Andrea Pinna, „L’exception pour risque d’inexécution”, p. 33, nota 13, disponibil aici, accesat la 12 martie 2021.
[8] Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, „Curs de drept civil Obligațiile”, Ed. Universul Juridic, p. 226-227, „În egală măsură, este posibilă rezoluțiunea anticipată și în contextul punerii de drept în întârziere a debitorului. Cf. art. 1523 alin. (2) lit. c) C. civ., debitorul este de drept pus în întârziere dacă „și-a manifestat neîndoielnic față de creditor intenția de a nu executa obligația sau când, fiind vorba de o obligație cu executare succesivă, refuză ori neglijează să își execute obligația în mod repetat”. Or, de îndată ce debitorul este pus în întârziere, înseamnă că obligațiile sale sunt actual exigibile, ceea ce înseamnă, mai departe, că neexecutarea viitoare puternic prezumată poate fi considerată neexecutare actuală sau efectivă. Debitorul fiind deja pus în întârziere [cf. art. 1516 alin. (2) C. civ.], creditorul poate invoca orice remediu împotriva debitorului, în manieră anticipată, așadar, și rezoluțiunea unilaterală sau judiciară”.
[9] Mihai David, „Perspectiva neexecutării ca factor relevant în decizia de încheiere a contractului sau despre gestionarea riscurilor asociate neexecutării”, în RRDP nr. 3/2019, p. 131, „Înainte de a detalia, observăm că art. 1.516 C. civ., la care ne-am referit mai devreme, leagă variile sancțiuni asociate neexecutării de punerea prealabilă în întârziere, fără a menționa cerința ca obligația neexecutată să fi fost scadentă. Explicația e dată de realitatea că, deși de cele mai multe ori punerea în întârziere sancționează neexecutarea la scadență, ea poate interveni și anterior scadenței, în situațiile în care există deja în avans certitudinea că debitorul nu va executa obligația la scadență. În această a doua categorie intră ipotezele în care: (i) „prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a obligației”, respectiv (ii) „debitorul și-a manifestat în mod neîndoielnic față de creditor intenţia de a nu executa obligația” [art. 1.523 alin. (2) lit. b) și c) C. civ.]”.
[10] Cristian Paziuc, „Răspunderea pentru neexecutarea anticipată a contractului”, în RRDP nr. 2/2020, p. 267-270
[11] Art. 1516 alin. (1): „Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației”
[12] Cristian Paziuc, „Răspunderea pentru neexecutarea anticipată a contractului”, în RRDP nr. 2/2020, p. 268 nota 86.
[13] Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, „Curs de drept civil Obligațiile”, Ed. Universul Juridic, p. 226 „Dacă avem în vedere generalitatea cu care este tratată noțiunea de stare de insolvabilitate a debitorului în contextul legal citat, nu se poate să nu observăm gama largă de împrejurări [e.g.: dispariția intempestivă a debitorului, neplata unor datorii devenite scadente, declanșarea împotriva sa a unei proceduri de executare silită etc.] pe care creditorul le poate reține ca temeiuri pentru a invoca sancțiunea decăderii debitorului din beneficiul termenului, cf. art. 1417. Consecința imediată a acestei sancțiuni este aceea că obligația devine exigibilă anticipat (cf. art.1418 C. civ.), adică de la data pronunțării decăderii din termen.
[14] Cristian Paziuc, „Răspunderea pentru neexecutarea anticipată a contractului”, în RRDP nr. 2/2020, p. 270-273.
[15] Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, „Curs de drept civil. Partea Generală”, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 189, nota 2.
[16] Cristian Paziuc, op. cit., p.272, „Așadar, în realitate, art. 1.417 C. civ. acoperă aproape exclusiv ipoteze secundare de neexecutare anticipată, subsumate riscului de neexecutare dovedit de stările de insolvabilitate sau de insolvență ori de nesatisfacerea unei cerințe esențiale prevăzute expres în contract.”
[17] De exemplu, X a contractat un împrumut bănesc afectat de un termen suspensiv de 2 ani, sperând ca până în acel moment să poată restitui suma de bani, deoarece afacerea lui începea să prospere încă de la momentul încheierii contractului. Dacă, din cauza apariției unor competitori puternici pe piață, debitorul ajunge să își piardă investițiile, în ciuda eforturilor depuse, ajungând astfel într-o stare de insolvabilitate, considerăm că incidența art. 1417 C. civ. nu ar fi o sancțiune, pentru că nu putem discuta despre vinovăție.
[18] Alin. (1) – situația insolvenței și alin. (3).
[19] Cristian Paziuc, op. cit., p. 272 „Chiar admițând că, în cazul stării patrimoniale de insolvabilitate, art. 1.417 alin. (2) teza a II-a C. civ. vizează o constatare de către instanță cu caracter declarativ – decăderea operând de la apariția în fapt a acestei stări și fiind doar constatată ulterior de către instanță -, consecințele neexecutării anticipate nu ar putea fi recunoscute cu utilitate practică pentru creditor, adică necondiționate de parcurgerea unei proceduri judiciare, decât pentru două ipoteze reziduale, i.e. insolvabilitatea debitorului și diminuarea sau neconstituirea garanțiilor promise.”
[20] Cristian Paziuc, op. cit., p. 273
[21] Cristian Paziuc, op. cit., p.274
[22] Răzvan Dincă, „Contracte civile speciale în noul Cod civil, Note de curs”, ed. Universul Juridic, 2013, p.124-125 nota 1 „Buna-credință este însă un standard al executării obligațiilor asumate, nu un izvor de obligații suplimentare. Numai echitatea, obiceiul sau legea au vocația de a adăuga obligații la acelea asumate expres de părți. […] O asemenea poziție ar duce, în mod imposibil de admis în opinia mea, la impunerea unor obligații pe care partea nu și le-a asumat, pe un temei, buna-credință, care nu are aptitudinea de a genera noi obligații.”
[23] Alin. (1): „Orice persoană fizică sau juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri.”
[24] Ceea ce ne îndeamnă să credem că această obligație este una diferită standardul impus prin art. 14 este, pe de-o parte teza a 2-a a acestui articol, care sugerează expres că „Ele nu pot înlătura sau limita această obligație.” și, pe de altă parte, faptul că legea o asociază și procesului de negociere când, nu se poate vorbi de un contract și deci de niște obligații asumate de către părți, care să fie astfel executate cu standardul bunei-credințe, desigur, în lipsa unei convenții exprese care să reglementeze procesul de negociere. Astfel, art. 1170 este chiar un izvor de obligații, care pot să difere de la caz la caz, în limita rezonabilului, dar care sunt denumite generic „obligație de bună-credință”.
[25] Cristian Paziuc, op. cit.
[26] Pentru amănunte, a se vedea Cristian Paziuc, op. cit., p. 279-283, cu o analiză amănunțită a regimului daunelor-interese, pe care, din păcate, nu putem să îl dezvoltăm în prezenta lucrare, din cauza restricțiilor spațiale. Totuși, simțim nevoia să precizăm că, în cazul unei obligații principale afectate de o condiție suspensivă, acordarea daunelor-interese ar urma să se raporteze la dispozițiile art. 1532 alin. (2), existând astfel posibilitatea de a fi valorificate și în prezent, în funcție de certitudinea îndeplinirii condiției, în contra ideii prezentate în lucrarea citată, p. 282, unde se susține că „În consecință, dreptul la daune-interese destinate să confere creditorului beneficiul executării obligației principale este afectat de condiția suspensivă care afectează însăși obligația”
[27] În care ar fi, de altfel, irațional pentru el să păstreze acel contract.
[28] Art. 1414 teza a II-a: „ceea ce s-a executat de bunăvoie și în cunoștință de cauză înainte de împlinirea termenului nu este supus restituirii”.
[29] Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, „Curs de drept civil Obligațiile”, ed. Universul Juridic, 2015, p. 531 „Subliniem că, potrivit art. 1413 C. civ., termenul se prezumă a fi stabilit în beneficiul debitorului, astfel că acesta poate renunța oricând la beneficiul său. Într-o asemenea situație, debitorul poate face o plată anticipată, cu condiția să nu existe o prevedere contractuală contrară sau să nu se deducă din circumstanțe că plata nu se poate face anticipat”.
[30] De exemplu, așa cum se întâmplă la art. 956 C. civ.
[31] Idem, raportat la art. 1120 alin. (2) C. civ.
[32] De exemplu, cazul executării anticipate, când nu este nevoie ca debitorul să renunțe expres la termen înainte de a executa, fiind astfel suficientă manifestarea neechivocă în sensul că vrea să execute. Un alt exemplu în care legea pare să permită o renunțare implicită la un drept se regăsește și în dispozițiile art. 2538 alin. (2) C. civ., unde debitorul, prin recunoașterea dreptului creditorului său, renunță implicit la dreptul de a invoca prescripția extinctivă.
[33] Art. 1418: „Renunțarea la termen sau decăderea din beneficiul termenului face ca obligația să devină de îndată exigibilă.”
[34] Adriana Almășan, „Aplicarea relațională a principiului pacta sunt servanda”, în „Actul juridic în Noul Cod Civil. Probleme teoretice cu implicații practice”, ed. Solomon, 2020, p. 142.
[35] Idem, p. 146.
[36] Gabriel Tița-Nicolescu, „Condiția și termenul – modalitățile actului juridic civil în reglementarea noului Cod civil”, disponibil aici, accesat la 9 martie 2021.
[37] Marian Nicolae, Drept civil. Teoria generală” vol. II. „Teoria drepturilor subiective civile”, ed. Solomon, 2018, p. 22, „Este de remarcat că unele libertăți civile calificate ori catalogate ca atare de lege, doctrină și jurisprudență nu sunt veritabile libertăți, în sensul tehnic al termenului, adică prerogative juridice generale, egale și necondiționate, din moment ce exercițiul lor e condiționat de lege […] iar depășirea ori neobservarea acestor condiții sau exigențe sunt sancționate de lege. În aceste cazuri se poate vorbi mai degrabă de drepturi subiective decât de libertăți civile” Având în vedere dispozițiile art. 1496, putem observa că legea condiționează renunțarea la beneficiul termenului suspensiv.
[38] Marian Nicolae, Drept civil. Teoria generală” vol. II. „Teoria drepturilor subiective civile”, ed. Solomon, 2018, p. 25, „Precizăm că facultățile civile sunt, după izvorul lor, facultăți legale, care izvorăsc din lege, sau naturale, inerente omului (așa-numitele „drepturi ale personalității”) și nu trebuie confundate cu facultățile convenționale, care sunt veritabile drepturi subiective, (denumite uneori, însă inexact, „drepturi facultative”), cum ar fi:[…] dreptul acordat unui proprietar de a deschide în casa sa o fereastră la o distanță nelegală, […] facultatea convențională de revocare a unui contract etc.” Având în vedere originea convențională a beneficiul termenului, dar și regimul juridic similar unora dintre drepturile astfel amintite în pasajul citat, care, de asemenea, nu pot fi înstrăinate separat datorită caracterului lor accesoriu față de un alt drept (așa cum și dreptul de a te prevala de beneficiul termenului suspensiv este accesoriu dreptului de a executa obligația), considerăm că nicio altă calificare a acestui beneficiu nu ar putea fi mai potrivită decât cea de drept subiectiv. Fiind un drept subiectiv, dreptul de a te prevala de beneficiul termenului suspensiv este susceptibil de exercitare abuzivă.
[39] Art. 14 alin. (2): „Buna-credință se prezumă până la proba contrară”
[40] Deci, chiar dacă el s-a manifestat cu rea-credință în privința obligației principale, nu putem deduce din start că asta dorește și în ceea ce privește dreptul conex de a se prevala de beneficiul termenului, singura variantă compatibilă cu art. 14 alin. (2) fiind astfel să-l considerăm de bună-credință.
[41] Art. 15 C. civ: „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe.”
[42] Marian Nicolae, „Drept civil. Teoria generală” vol. II. „Teoria drepturilor subiective civile”, ed. Solomon, 2018, p. 614, „Modul obișnuit de sancționare a abuzului de drept îl constituie refuzul concursului forței de constrângere a statului, în sensul că organul de jurisdicție, constatând că este în prezența exercitării abuzive a unui drept subiectiv civil, nu va admite cererea reclamantului, așa cum a fost formulată, iar dacă exercițiul abuziv provine de la pârât, în apărarea sa, va înlătura o astfel de apărare.”
[43] Ionuț-Florin Popa, „Buna-credință în dreptul contractelor”, în „Actul juridic în Noul Cod Civil. Probleme teoretice cu implicații practice”, ed. Solomon, 2020, p. 73.
[44] Idem, p. 71.
[45] Teorie dezvoltată în dreptul continental după modelul din common law unde este folosit conceptul de „reasonable expectations”.
[46] Totuși, acesta se va afla de drept în întârziere, așa cum sugerează art. 1523 alin. (2) lit. b) și c).


Roxana-Ștefania Pais
Student – Facultatea de Drept a Universității din București

Mircea-Eduard Morariu
Student – Facultatea de Drept a Universității din București

Coordonator: asist. univ. dr. Cristian Paziuc

Cuvinte cheie: , , , , , ,
Secţiuni: Articole, Drept civil, RNSJ, SELECTED TOP LEGAL, Studii | Toate secţiunile
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD