Secţiuni » Articole » Opinii
OpiniiPovestim cărţiImaginarul dreptului
Condiţii de publicare

Despre ce înseamnă de fapt a (re)da fiecăruia ce este al său. Datoria: primii 5000 de ani de David Graeber
25.05.2021 | Diana MOCANU

JURIDICE - In Law We Trust
Diana Mocanu

Diana Mocanu

Pentru cititori ca mine, care deschid această carte[1] în vreme ce contemplă în viața personală contractarea unei datorii semnificative, David Graeber[2] capătă rapid glasul captivant, pe alocuri șăgalnic, al unui bun sfătuitor, pe a cărui fire critică te poți baza că nu îl lasă să fie părtinitor. Pentru cei dintre noi cărora ne mai și răsună vag în memorie definiția dată în Instituțiile lui Iustinian obligației, devine, astfel pus în context, grăitor modul în care este formulată, i.e. obligatio est iuris vinculum quo necessitate adstringimur alicuius solvendae rei secundum nostrae civitatis iura. În traducere liberă, obligaţia este un lanț juridic – sau, de dragul moderației, o legătură de drept – prin care suntem siliţi a plăti ceva conform dreptului cetăţii noastre. Deși o sursă de amintiri plăcute, devreme ce reproducerea și explicarea lor a însemnat un zece cu felicitări, cuvintele folosite pentru a exprima cum anume o datorie ne leagă sunt pentru mine deopotrivă și o sursă de anxietate, cam în aceeași măsură ca un credit ipotecar. Cauza acestei anxietăți, așa cum devine clar în urma lecturii pe care o propun aici, are a face cu maniera în care autorul ei tratează astfel de contracte, ca și cum ar fi, pentru a-i cita un comentator, „practicile exotice ale unui trib autodistructiv”.[3]

Top 3 citate

Cartea spune lucrurilor pe nume mai bine decât aș putea eu, astfel încât aleg în schimb să includ aici un generos pasaj, și încă unul conținând un clin d’oeuil domeniului juridic, pentru a vă intriga cu privire la lectura care ar urma și, în egală măsură, pentru a nu știrbi din fumusețea în care curge textul, chiar și renunțând la câteva răzlețe exemple de context:

Dacă pornești de la teoria banilor întemeiată pe troc, problema care trebuie rezolvată este cum și de ce alegi o marfă pentru a evalua cât anume vrei din orice altă marfă. Dacă pornești de la teoria banilor întemeiată pe credit, rămâi cu problema descrisă în primul capitol: cum convertești o obligație morală într-o sumă precisă de bani, cum se ajunge ca sentimentul că îi datorezi cuiva o favoare să se transforme într-un sistem contabil în care poți calcula cu exactitate de câte oi, de câți pești sau de câte bucăți de aur ar fi nevoie pentru a plăti acea datorie. […]

În toate teoriile despre originile banilor discutate până acum, unul dintre lucrurile cele mai inexplicabile este că ele ignoră aproape complet descoperirile antropologiei. Antropologii știu foarte multe despre felul în care funcționau în realitate economiile în societățile nestatale – și despre felul în care funcționează încă în locuri unde statele și piețele nu au reușit să elimine complet obiceiurile existente. […] Motivul pentru care aceste studii sunt mai degrabă ignorate de economiști e simplu: „monedele primitive” de acest fel sunt doar rareori folosite pentru a cumpăra și vinde lucruri, iar atunci când sunt, totuși, nu sunt folosite în primul rând pentru a cumpăra sau vinde mărfuri de uz curent – pui, ouă, încălțări, cartofi. Rolul lor nu este acela de a achiziționa diverse lucruri, cât, mai degrabă, de a rearanja relațiile dintre oameni; vorbim mai ales de aranjarea unor căsătorii, de încheierea unor dispute, în special cele create de crime sau de vătămări corporale.

Avem toate motivele să credem că și la noi banii au avut același început; de altfel, cuvântul englezesc to pay („a plăti”) este la origine derivat dintr-un cuvânt care însemna a împăca, a liniști – a-i oferi, de exemplu, cuiva ceva de preț pentru a arăta cât de rău îți pare că i-ai omorât fratele într-o încăierare, la beție, și cât de mult îți dorești să nu se ajungă la o vendetă sângeroasă.

Pe teoreticienii datoriei îi interesează mai ales această ultimă posibilitate, în parte pentru că ei tind să treacă peste literatura antropologică și se concentrează asupra codicelor timpurii, inspirați fiind de o lucrare fundamentală a unuia dintre cei mai importanți numismați din secolul al XX-lea, Philip Grierson, care, în anii 1970, a fost cel dintâi care a sugerat posibilitatea ca banii să fi apărut mai intâi din practica juridică timpurie. […] Aproape toate codicele germanice folosesc unități monetare romane în evaluările pe care le fac; […] Creativitatea de care dau dovadă este remarcabilă, atât în ce privește ceea ce poate fi folosit pentru plată, cât și în ce privește clasificarea precisă a vătămărilor și insultelor care necesită compensații […] acesta este chiar contextul în care e cel mai probabil ca oamenii să devină meschini, să țină la litera legii și să își exprime indignarea dacă simt că au primit cu un gologan mai puțin decât le-ar fi revenit de drept.”[4]

CE MI-A PLĂCUT:

De departe cele mai captivante au fost pentru mine observațiile făcute de Graeber pe marginea mitului datoriei primordiale, ideea că fiecare dintre noi se naște deja îndatorat, atât părinților, cât și strămoșilor, țării a cărei cetățenie se întâmplă să o primim la naștere, zeilor sau zeului și lista pare să poate continua. Puteți întrevedea deja cum demaschează el contradicțiile inerente unor astfel de idei, însă ce frapează este punctul în care culminează critica sa, și anume aroganța din spatele ideii că universul însuși ar atribui vreun sens oarecare unei astfel de închipuite relații de îndatorare cu noi.

Graeber își începe demitizarea încă dinainte de asta, listând dovezi convingătoare împotriva ideii ubicue în cursurile introductive în științele economice conform căreia înainte de bani oamenii foloseau trocul pentru a face schimburi și a-și satisface astfel nevoile de subzistență. Datoria, argumentează el, este mai veche decât banii, care se presupune în mod obișnuit că ar fi apărut în răspuns la dificultățile ridicate de practicarea trocului, cum ar fi lipsa de cerere pentru ce oferă una din părți și viceversa. Nu au existat astfel de societăți, aflăm citind dovezile listate de el din studiile antropologice referitoare la subiect, care lasă să se înțeleagă că lucrurile stau defapt altfel. Graeber le formulează succint, convingător și tranșant: banii emiși de stat apar atunci când statul creează în mod intenționat datorii pentru a facilita controlul social.

Ca să ajungă la această concluzie, argumentul lui se desfășoară în linii mari în jurul ideii conform căreia obligația este de esența datoriei. Toate datoriile sunt obligații, mai precis obligații cuantificabile, care pot fi executate prin plata unei sume de bani. Astfel ele capătă un puternic caracter impersonal, desprinzându-se de contextul uman în care au fost contractate și de consecințele pe care executarea lor silită le are în viețile celor ce ajung în această situație. Sintagma „executare silită” lasă de altfel să se întrevadă o altă esențială caracteristică a datoriei, și anume faptul că executarea ei, strânsul lanțului dacă este să folosim termenii latini fără a-i atenua, este o expresie a violenței. Graeber scrie explicit despre datorie ca depinzând de violență, fie că este a statului, a persoanelor fizice sau juridice. Fiind fungibilă, datoria poate ajunge în mâini străine complet de circumstanțele contractării ei, ceea ce îi sporește și caracterul impersonal, și face mai probabilă violența executării ei. În opinia autorului aceasta este originea banilor, ca datorii cuantificate atribuite liber, datorii ale statului cu valoare dată de posibilitatea de a-i utiliza pentru a achita taxe datorate de către cetățeni. Aceștia îi obțin vânzând bunuri sau servicii, cumpărate inclusiv de forțele de ordine folosite de state pentru a-și ține sub control populația și astfel cercul este complet.

Fațeta pozitivă a acestor interdependențe și de altfel forța ideilor prezentate este dată de periplul fascinant prin studii de caz din antropologie, dar mai ales de coerența pe care o capătă argumentele autorului integrându-le. Mai cu seamă ilustrarea – faimoasă în domeniu, datând de la începutul secolului trecut[5] – a felului în care darul crează datorii și astfel reciprocitate, ținând comunități aproape într-un fel de cursă a subordonării prin generozitate nerăsplătită proporțional, devreme ce altfel, prin executare conformă, orice legătură ar fi ruptă, lichidată complet, așa cum sugerează și jargonul nostru juridic.

CE NU MI-A PLĂCUT:

Lăsând deoparte tonul pe alocuri acid la adresa celor pe care înțelegem din câteva anecdote că autorul îi percepe ca fiind fie în întuneric total când vine vorba de felul în care funcționează mecanismele creditului și datoriei, fie în culpă pentru că le mistifică (asta incluzând și apostoli ai pieței libere cu funcții importante în bănci din câte ni se spune), scriitura este o delectare. Fluidă în ciuda densității, ea ne poartă într-o continuă călătorie prin cei 5000 de ani de istorie a datoriei ca instituție a societăților noastre la care face aluzie și titlul.

Dar pentru că secțiunea este dedicată totuși unei critici, voi continua prin a mă întreba și eu, cum au făcut-o și alte recenzii ale cărții, dacă totuși nu pierde puțin din vedere realitățile contemporane ale contractării unei datorii, care metamorfozează violența de care vorbeam mai sus într-un fel de dependență de joburile care ne plătesc ratele unor împrumuri atât de necesare unei vieți nici măcar mai mult decât comfortabile de cele mai multe ori.

Chiar și așa, Graeber ne-ar putea răspunde subliniind faptul că abordează pe larg legăturile dintre datorie și aservire, punctul ultim al puterii noastre de garantare. Cel mai vechi cuvânt pe care îl cunoaștem pentru libertate de altfel, sumerianul „amargi”, este etimologic tributar ideii de descărcare a unei datorii, însemnând literal „întoarcere la mamă”, recăpătarea dreptului de a dispune de sine ca urmare a faptului de a fi dat creditorului prestația ce i se cuvenea. Spunem astăzi că există limite imuabile cu privire la drepturile la care putem renunța, dar poate că o privire la fel de scrupuloasă ca aceea a lui Graeber din această monumentală lucrare aruncată asupra prezentului ne-ar face să ne măsurăm cuvintele cu mai multă grijă. În orice caz, nu aș ezita deloc să spun că ne face fără îndoială să regretăm că nu mai putem să-i citim observațiile.


[1] Cartea se găsește în traducere în limba română la editura Art, disponibilă pentru a fi achiziționată online aici.
[2] David Rolfe Graeber, decedat pe 2 septembrie 2020, a fost un antropolog american și activist anarhist, faimos îndeosebi pentru rolul său de teoretician al mișcării Occupy Wall Street în urma crizei financiare din 2008.
[3] Thomas Meaney, Anarchist Anthropology, 8 decembrie 2011, eseu The New York Times pe marginea lecturii cărții lui Graeber.
[4] David Gaerber, Datoria: primii 5000 de ani, Editura Art, pp. 87-89.
If you start from the barter theory of money, you have to resolve the problem of how and why you would come to select one commodity to measure just how much you want each of the other ones. If you start from a credit theory, you are left with the problem I described in the first chapter: how to turn a moral obligation into a specific sum of money, how the mere sense of owing someone else a favor can eventually turn into a system of accounting in which one is able to calculate exactly how many sheep or fish or chunks of silver it would take to repay the debt.
One of the puzzling things about all the theories about the origins of money that we’ve been looking at so far is that they almost completely ignore the evidence of anthropology. Anthropologists do have a great deal of knowledge of how economies within stateless societies actually worked—how they still work in places where states and markets have been unable to completely break up existing ways of doing things. […]The reason that this literature tends to be ignored by economists is simple: „primitive currencies” of this sort are only rarely used to buy and sell things, and even when they are, never primarily to buy and sell everyday items such as chickens or eggs or shoes or potatoes. Rather than being employed to acquire things, they are mainly used to rearrange relations between people. Above all, to arrange marriages and to settle disputes, particularly those arising from murders or personal injury.
There is every reason to believe that our own money started the same way—even the English word „to pay” is originally derived from a word for „to pacify, appease”—as in, to give someone something precious, for instance, to express just how badly you feel about having just killed his brother in a drunken brawl, and how much you would really like to avoid this becoming the basis for an ongoing blood-feud.
Debt theorists are especially concerned with this latter possibility. This is partly because they tend to skip past the anthropological literature and look at early law codes—taking inspiration here from the groundbreaking work of one of the twentieth century’s greatest numismatists, Philip Grierson, who in the ’70s first suggested that money might first have emerged from early legal practice. […]Almost all of the Germanic law codes use Roman money to make assessments; […]They could be remarkably creative, both in what could be used as a means of payment and on the precise breakdown of injuries and insults that required compensation […] this is precisely the context where people are most likely to become petty and legalistic and express outrage if they feel they have received one groat less than was their rightful due.”
[5] Marcel Mauss, antropolog francez, publica în 1925 eseul său pe acest subiect intitulat Essai sur le don. Forme et raison de l’échange dans les sociétés archaïques, l’Année Sociologique, reluat de Presses Universitaires de France, în Collection Quadrige, 1973, pp. 149-279.


Diana Mocanu

Secţiuni: Opinii, Povestim cărți, Selected | Toate secţiunile

Cuvinte cheie: , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti
SERVICII JURIDICE.RO